Capitolul 1

Ştiinţa politică azi. Însemnări asupra concepţiei lui

Gianfranco Pasquino1

La sfărşitul anilor ’50, Gabriel Almond şi Bingham Powell imputau

ştiinţei politice în general, celei americane, în special, trei defecte fundamentale:
a) provincialismul – în sensul că analiza politologică a sistemelor politice s-a
concentrat îndeosebi asupra unui număr restrâns de sisteme din spaţiul european
şi occidental, vizând doar marile democraţii din Marea Britanie, S.U.A.,
Germania şi Franţa şi, prin opoziţie Uniunea Sovietică;
b) descriptivismul – în majoritatea lor, studiile sunt centrate pe analize factuale,
limitându-se doar la descrierea caracteristicilor sistemelor politice analizate, fără
a exista preocupări teoretice (elaborarea de ipoteze şi generalizări, examinări
concrete, realizarea de comparaţii explicite şi riguroase etc.);
c) formalismul – atenţie excesivă acordată variabilelor formale, instituţiilor,
normelor şi procedurilor, neglijându-se funcţionarea reală a sistemelor politice,
interacţiunile dintre structuri, evoluţia sistemelor.
Cu câteva excepţii, ştiinţa politică din anii ’50 era “fundamental
eurocentrică, descriptivă şi formalistă”2
Este de remarcat faptul că, în timp ce David Easton alege direcţia
comportamentismului în scopul orientării ştiinţei politice pe direcţia teoretizării

1
Punctul de vedere expus aici completează analiza pe care o realizăm în Teorie politică, Presa Universitară
Clujeană, Cluj, 2002, pag. 11-27.
2
A se vedea Gianfranco Pasquino, Curs de ştiinţă politică, Institutul European, 2002, pag.28.

1
şi al ştiinţificităţii, în 1966 Almond şi Powell îşi propun o direcţie cu două
componente: cea a politicii comparate şi cea a dezvoltării politice. “Răspunsul la
expansiunea în câmpul politicii – scrie Pasquino – trebuia să fie de acceptare a
provocării şi de pregătire a instrumentelor cu care să se analizeze procesele de
formare, funcţionare şi transformare ale sistemelor politice”.3
Easton, prin teoria sa, va solicita răspunsuri la întrebări de tipul ce este
politica? şi ce este ştiinţa? Iar el va formula răspunsuri prin care dovedeşte că
puterea nu este singura formă de manifestare a politicii, că există mai multe
forme de putere, atributul “politic” neputând fi considerat intrinsec tuturor
acestor forme, că politica nu poate fi analizată doar prin raportare exclusivă la
stat, că politica nu semnifică doar conflicte cauzate de putere, ci şi consens,
cooperare. “Pe de o parte, puterea ca obiect de studiu al ştiinţei politice, este un
domeniu prea vast, atunci când depăşeşte cadrul politicului; pe de altă parte, este
prea limitat, pentru că politica nu înseamnă numai conflicte cauzate de putere, ci
şi diferite forme de colaborare, de coalizare sau de consens”.4
Am demonstrat în capitolul destinat puterii politice că statul este o formă
– dar nu unica – de instituţionalizare a acesteia, existând forme ale puterii
neetatice.
De aceea împărtăşim punctul de vedere exprimat de către Pasquino care,
referindu-se la existenţa politicii “în afara statului” despre care vorbeşte Easton,
concluzionează că statul “reprezintă o formă tranzitorie de organizare politică”.5
Aceasta, în măsura în care sensul cuvântului “tranzitorie” vizează:
- preexistenţa politicului şi politicii prin raportare la stat;
- menţinerea politicului şi politicii şi în ipoteza în care va putea fi
înlocuit cu alte forme de organizare politică;
3
Ibidem.
4
Ibidem, pag.24
5
Ibidem.

2
 - existenţa politicii şi în forme şi niveluri organizatorice inferioare
statului (în subsisteme ca cel de partid, sindicat, cel al intereselor
organizate);
- existenţa politicii la niveluri superioare statului (în raporturile ce se
stabilesc între state, la nivelul organismelor internaţionale, în planul
relaţiilor internaţionale).6
Viziunea introdusă de Easton încă din 1953 şi împărtăşită chiar în anii ’90
exprimă tendinţa politologilor în a deplasa accentul în ştiinţa şi teoria politică
dinspre stat către sistemul politic devenit “locul politicii”, interpretat ca “un
sistem de interacţiuni, distinct de celelalte comportamente sociale, prin care
valorile urmează a fi atribuite unei societăţi în mod imperativ”.7 Deci, politica
este înţeleasă ca “o atribuire imperativă de valori pentru societate”, iar ştiinţa
politică are ca obiect analiza modalităţilor (diverse şi complexe) la care recurg
sistemele politice pentru atribuirea imperativă a valorilor.
Este important de ştiut care este gradul de imperativitate al acestei
modalităţi de atribuire şi ce valori se impun a fi atribuite în mod imperativ.
Fundamentându-se pe contribuţii antropologice, sociologice şi cibernetice
în analiza conceptelor de structură şi funcţie Easton îşi orientează discursul către
comportamentismul politic caracterizat, pe de o parte prin accentul pus pe
necesitatea de a observa şi analiza comportamentele concrete ale actorilor
politici (indivizi, grupuri, mişcări organizaţii) şi, pe altă parte, prin apelul la
tehnici specifice precum interviuri, sondaje de opinie, analize de conţinut,
simulări, cuantificări rafinate.
În concepţia sa, pentru a deveni o ştiinţă, analiza politică trebuie să se
orienteze exclusiv în această direcţie.8 Iar ştiinţa politică, purtând viziunea
6
Ibidem.
7
D. Easton, A Framework for Political Analysis, Chicago, University of Chicago Press, 1965.
8
G. Pasquino, op.cit., pag. 25.

3
comportamentistă, se răspândeşte foarte mult în spaţiul american, urmărind, cum
spune Pasquino, o multitudine de obiective precum:
a) să observe în comportamentele politice acele regularităţi care pot fi
exprimate în generalizări sau teorii cu valoare explicativă şi
predictivă;
b) să le supună verificării, adică să le confrunte cu comportamente şi
activităţi asemănătoare, pentru a-şi pune la încercare capacitatea
explicativă;
c) să elaboreze tehnici de obervare, de strângere de înregistrare şi de
interpretare a datelor;
d) să apeleze la cuantificare, adică, în măsura posibilităţilor, la

“măsurarea” fenomenelor, în intenţia de a obţine o cât mai mare

precizie;
e) să facă deosebirea între valori şi fapte, ţinând seama de faptul că

aprecierea etică şi explicaţia empirică implică două tipuri diferite de

afirmaţii, fără ca, în felul acesta, să i se refuze cercetătorului politic
posibilitatea de a face ambele tipuri de afirmaţii;
f) să propună sistematizarea cunoştinţelor dobândite în urma unei strănse

conexiuni între teorie şi cercetare (“cercetarea care nu este dirijată

de teorie poate fi nesemnficativă şi teoria care nu este susţinută cu
date poate fi neproductivă”);
g) să ia în considerare ştiinţa pură, pentru că, în ceea ce priveşte aplicarea

cunoştinţelor, este important ca înţelegearea şi interpretarea

comportamentelor politice să preceadă, în mod logic, orice efort
aplicativ;
h) să opereze în direcţia unei integrări în ştiinţele sociale, întrucât

cercetările în domeniul politic pot ignora concluziile care aparţin

4
 altor discipline, numai cu riscul de a slăbi validitatea şi
generalitatea propriilor lor rezultate. Recunoaşterea acestei legături
va face ca ştiinţa politică să-şi recapete poziţia pe care o deţinea în
secolele trecute şi să stea din nou în centrul ştiinţelor sociale.9
Demersul introdus de Easton conduce către o ruptură epistemologică cu
cercetările şi analizele politice întreprinse de către cei care n-au apelat la
principiile comportamentismului, iar procesul de redefinire a politicii, început
prin anii ’20 ai secolului trecut, este condus către o imitare paradigmatică a
ştiinţelor naturii (îndepărtându-se de ştiinţele sociale). Dar intenţia introducerii
unui grad înalt de “ştiinţificitate” a avut şi rezultate perverse: cu toate că ştiinţa
politică acordă importanţă elaborărilor teoretice, pentru mulţi analişti tehnicile
ajung să predomine faţă de teorii (în cele mai multe cazuri acestea rămân de
nivel mediu) ajungându-se la hiperfactualism (culegere dezordonată de date mai
abundente şi confuze, apreciere prematură a unor fenomene neînsemnate).
Nevoia de ştiinţificitate aduce ştiinţa politică în faţa unui risc, aşa cum
remarca Lipset: riscul pierderii autonomiei, al specificităţii în privinţa obiectului
şi metodei, fiind invadată de alte discipline, îndeosebi de economia politică.10
În faţa unor noi provocări precum apariţia sferelor de influenţă a statului
asupra societăţii civile (keynesismul, “statul bunăstării”), câmpul de cercetare al
ştiinţei politice se extinde, iar politica concepută ca “atribuire de valori pentru o
societate” trebuie să vizeze fenomene tot mai numeroase şi mai diverse,
crescând numărul de sisteme politice existente azi.
Au fost amintite mai sus criticile formulate de către Almond şi Powell
asupra ştiinţei politice americane. Gianfranco Pasquino vorbeşte în acelaşi timp
despre caracterul “formalist” al ştiinţei politice europene, exemplificând prin

9
A se vedea G. Pasquino, op.cit., pag. 26.
10
S.M. Lipset (ed.) Politics and the Social Sciences, New York, Oxford University Press, 1969.

5
studiile clasice despre clasa politică şi despre partide (de la Ostrogorski până la
Michels) şi prin analizele referitoare la formule de guvernare (de la Friedrich la
Finer). Din acest punct de vedere, Pasquino găseşte o explicaţie privind
caracterul formalist: “totuşi, atenţia sa faţă de structurile formale, faţă de
instituţii, faţă de proceduri, se explică printr-un aspect particular al dezvoltării
istorice, cel puţin în Europa continentală, unde statul are o mai mare însemnătate
decât în Statele Unite, acolo unde întâlnim o societate fără trecut feudal”.11
Trecerea dincolo de formalism pe care şi-au propus-o Almond şi Powell
vizează depăşirea unor “proceduri globale” ale politologiilor, dar se va izbi şi de
unele obstacole.
Este adevărat că apariţia unor noi state, situate în afara sferei de influenţă
a culturii occindentale, a creat mari probleme analitice, “impunând şi făcând
posibilă totodată elaborarea unei paradigme mai puţin etnocentriste, mai puţin
formaliste şi mai puţin descriptive”12 (s.n.).
Dar şi în elaborările anterioare au existat analize non-formaliste, chiar
dacă nu “pur descriptive”, totuşi bazate pe contexte naţionale europene,
apelându-se la comparaţii între sistemele politice naţionale, procese politice,
procese electorale etc.
Obstacolele întâmpinate de Almond în depăşirea formalismului sunt
vizibile chiar în încercarea pe care a întreprins-o în clasificarea sistemelor
politice. Astfel, luând drept criterii calitatea culturii politice şi prezenţa
grupurilor în competiţie (pluralismul) Almond distinge între:
- sisteme politice anglo-americane;
- sisteme politice continentale;
- sisteme politice pre-industriale;

11
G. Pasquino, op.cit., pag. 28.
12
Ibidem, pag. 29.

6
 - sisteme politice totalitare.
Dar clasificarea prezintă neajunsul că ea nu este nici exhaustivă, nici
exclusivă. Astfel, el remarcă aspectul că sistemele politice din Ţările de Jos şi
din Scandinavia au atât caracteristici ale sistemelor anglo-americane, cât şi
caracteristici ale sistemelor continentale, putând fi repartizate în mai multe clase
(clasificare nu este, prin urmare, exclusivă), dar nu intră în nici o clasă (nu este o
clasificare exhaustivă).
Aceste limite dovedesc faptul că şi încercările lui Almond de a depăşi
inconvenientele tradiţionale conduc tot la etnocentrism (de altfel, clasificarea va
fi respinsă definitiv de către Lijphart). “În ciuda a numeroase studii, voit sau nu
etnocentrice, prin analiza comparativă s-a reuşit, în ştiinţa politică, evitarea unor
erori grosolane din trecut şi recunoaşterea diversităţii şi diferenţelor, fără a
acorda o întâietate unora în detrimentul altora. În mod paradoxal, la acest
rezultat s-a ajuns «relativizând», uneori prea mult chiar, importanţa şi
posibilitatea de punere în practică a democraţiei, confundând imitarea
structurilor specifice ale regimurilor democratice cu răspândirea proceselor
democratice: cele dintâi au o istorie a lor şi o specificitate de neclintit; celelalte,
în schimb, conţin elemente printre care apărarea şi promovarea drepturilor
civile, politice şi sociale – care nu numai că pot fi, dar chiar trebuie să fie
generalizate, dacă se are în vedere crearea unui regim democratic”.13
Deci, politica comparată este completată de un alt element: realizarea unui
discurs riguros despre dezvoltarea politică în speţă, de evidenţierea istoriei
devenirii diferitelor sisteme politice, a procesualităţii lor care a condus la o
“configuraţie specifică”. Configuraţie ce conţine atât diferenţele, cât şi
asemănările dintre sistemele politice.

13
Ibidem, pag. 30.

7
 S-a produs, astfel, o adevărată paradigmă a dezvoltării politice, fiind de
remarcat scrierile lui Pasquino, Huntington, Dominguez, Sola, şi îndeosebi
studiul lui Stein Rokkan despre Europa. “Din acest moment, - scrie Pasquino –
adică începând cam din anii ’60, până la jumătatea anilor ’70, s-au conturat cele
două linii fundamentale pe care s-a axat ştiinţa politică: pe de o parte,
modernizarea şi dezvoltarea politică; pe de altă parte, analiza politică
comparată”.14 Dar expansiunii de mare amploare îi urmează o descreştere
numerică (şi calitativă) a studiilor dedicate dezvoltării politice, fenomen cauzat
multifactorial:
- interes general scăzut faţă de ţările din Lumea a Treia, după decolonizare
şi depăşirea stadiului construcţiei instituţiilor;
- o reducere a disponibilităţii fondurilor pentru acoperirea creşterilor
ridicate a cercetărilor de teren;
- situaţia paradoxală creată în rândul cercetătorilor: cu cât cunosc mai bine
sistemele politice, cu atât sunt mai reţinuţi în formularea aprecierilor şi
comparaţiilor;
- tema predominantă a analizelor din anii ’80 şi ’90 a fost (şi continuă a fi)
cea a proceselor de tranziţie de la regimurile anterioare, totalitare şi
post-totalitare la regimurile democratice, domeniu de interes analitic şi
politic în care s-au manifestat contribuţii însemnate (O’Donell,
Schmitter, Whitehead, Gunther, Diamandorous, Puhle, Linz, Stepan
ş.a.).15
În privinţa politicii comparate, aceasta s-a extins la nivelul ştiinţei politice
sub o dublă ipostază – ca metodă, dar şi conţinuturi – autori precum Sartori şi
Morlino realizând studii comparative fundamentate atât despre sistemele şi

14
Ibidem, pag. 31.
15
Ibidem.

8
subsistemele politice (partide, sindicate, birocraţii), cât şi asupra proceselor
decizionale şi realizării politicilor publice.16
Trecerea dincolo de comportamentismul propus de Easton prin cercetările
dedicate dezvoltării politice şi abordările politicii comparate nu presupune nici
că acestea de pe urmă ar acoperi integral obiectul ştiinţei politice şi, pe cale de
consecinţă, nici că ştiinţa politică şi-ar fi dizolvat conţinutul în aceste abordări.
Dimpotrivă, ştiinţa politică oferă în prezent o imagine globală caracterizată prin:
- multitudini de abordări;
- diversitate de tehnici şi metode;
- diversitate de tematici;
- rezultate corecte, dar şi unele rezultate confuze.
Prin urmare, deşi consolidată temeinic mai mult decât oricând în istoria
sa, ştiinţa politică “nu este nici mai unificată, nici unificabilă sub acoperirea unei
interpretări unice, a unei singure teoretizări, a unei direcţii de cercetare
uniforme”.17
Almond şi Powell realizează (în 1978) în Comparative Politics. Systems
Process and Policy o revizuire a poziţiei exprimate în 1970, evaluând programul
ştiinţei politice. Între timp, ştiinţa politică devenise:
a) mult mai puţin eurocentrică şi mai capabilă să sesizeze politicile non-
occidentale şi să ţină cont de ele;
b) mai realistă şi mai atentă la substanţa politicii, dincolo de descrierile
formale instituţionale;
c) mai riguroasă şi mai precisă;18

d) mai receptivă şi mai capabilă să teoretizeze.

16
Multe analize comparate clasice s-au realizat prin raportare la cercetările internaţionale, însoţite de sondaje de
opinie (Almond, Verba, Nie, Kim, Barnes, Kaase şi alţii).
17
Ibidem, pag. 32.
18
Apud Pasquino.

9
 Aceasta nu justifică poziţiile nihiliste ale cercetărilor actuale, chiar
Almond atrăgând atenţia în 1990 asupra nevoii de raportare critică la teoriile
anterioare, fiind condamnabilă trecerea sub tăcere a studiilor predecesorilor.
Un domeniu atât de vast, cu peste 20.000 cercetători şi cu numeroase
apariţii editoriale (cărţi, articole, reviste naţionale specializate sau reviste cu
caracter interdisciplinar) face necesară (dar şi dificilă) alegerea unor criterii
precise care să dea o direcţie sigură de interpretare. Iar diferenţele ce persistă
între sistemele politice, îndeosebi cele naţionale nu pot fi comprimate până la
estompare, ceea ce solicită două condiţii în utilizarea criteriilor analitice:
- să fie suficient de precise;
- să fie elastice (spre a nu comprima diferenţele).
Pasquino vorbeşte despre menţinerea şi azi a unor “fragmente” ale
comportamentismului în căutarea unităţii ştiinţei politice. Astfel, el susţine că un
punct de pornire în acest demers l-ar reprezenta combinarea obiectivelor pe
care Easton le atribuia comportamentismului cu cele cinci “fragmente” în
căutarea unităţii, pe care le susţine Dahl după succesul comportamentismului.
Aceste “fragmente” sunt:
Cuantificarea – introducerea de tehnici cantitative pentru măsurarea
fenomenelor politice (care conduce la explicaţii cuantificabile generate
de o rigoare analitică); multe studii de specialitate abundă în
cuantificări, apelul la tehnici cantitative fiind uneori exagerat,
conducând la concluzii premature. De aceea tehnicile cantitative, deşi
eficiente şi indispensabile, dacă nu sunt completate cu noile teorii, fie că
riscă să rămână legate de analizele unui număr limitat de probleme, fie
riscă să ofere răspunsuri precise la probleme prea puţin relevante.

10
 Ştiinţa politică empirică – reprezintă cel de-al doilea “fragment” în proiectul
de unificare despre care vorbeşte Dahl. Comportamentismul a solicitat
(în mod pozitiv) cercetătorilor căutarea de regularităţi
comportamentale politice, elaborarea generalizărilor în baza
regularităţii observate şi verificarea generalizărilor elaborate.
“Descrierea fenomenelor, însoţită de culegearea de date, de strângerea şi
apoi de folosirea lor, chiar în serii diacronice, a fost, desigur, mai uşoară şi mai
adevcată în anumite sectoare. De exemplu, în cel electoral care, în aproape toate
ţările, de la Statele Unite la Franţa, de la Marea Britanie la ţările scandinave, de
la Republica Federală Germania la Italia, s-a dezvoltat destul de puternic (Rose,
1974) şi a dus la formularea unor teorii de nivel mediu asupra comportamentului
electoral (ca să dăm un exemplu, în context american, variabilele «identificare
de partid», «candidat în cursa electorală», «tematici preponderente» determină
în mod diferit comportamentul la vot)”.19
Totuşi, deşi apelează la tehnici statistice şi analize matematice, analizele
comportamentelor electorale n-au permis decât în măsură redusă integrarea
disciplinelor pe care Easton o prevăzuse. Astfel, sociologia – care utilizează
explicaţii bazate pe statusul social, pe organizarea grupurilor sociale dintr-o ţară
sau din anumite regiuni, istoria – care formulează explicaţii centrate pe
modalitatea de formare a unor grupuri, psihologia socială – care analizează
procedeele individuale şi de grup ale formării opţiunilor de vot, contribuie pe
mai departe la apariţia unor interpretări temeinice a comportamentelor electorale
şi a variaţiilor acestora în timp.20
Pasquino consideră că ar putea creşte gradul de eficienţă al acestor
interpretări dacă cercetările vor fi completate ulterior cu:

19
Ibidem, pag. 34-35.
20
Ibidem.

11
 - studii asupra organizării partidelor;
- metode prin care se realizează competiţia electorală;
- tehnici de comunicare politică.
Solicitate tot mai frecvent, tehnicile empirice de cercetare se manifestă
într-o multitudine de variante: observaţia (aleatorie sau sistematică), cercetarea
de teren, interviuri, chestionare, sondaje de opinie, culegerea, sistematizarea şi
prelucrarea datelor. În sectorul electoral “tehnicile şi rezultatele au ajuns atât de
departe, încât constituie unul dintre sectoarele cele mai interesante de analiză
politică a democraţiilor concurenţiale; el se pretează într-o mare măsură,
aproape în întregime, la o intervenţie operativă, inginerească, privind
schimbarea regulilor, cu scopul obţineri anumitor rezultate (de exemplu, în
trecerea de la un regim autoritar la un regim democratic, prentru a garanta
reprezentarea şi deliberarea, fără a fragmenta sistemul de partide)”.21
Dar ştiinţa politică empirică nu rămâne la stadiul de a individualiza, a
descrie, a analiza şi a evalua ceea ce există, ci intenţiile ei vizează şi un
“altceva” spre a nu-şi reduce obiectul doar la “a crea o ştiinţă pură”. Ştiinţa
politică empirică s-a orientat către analiza aplicată, deschizându-se un nou
sector de studiu – cel de analize a politicilor publice, sector ce ia amploare în
anii ’80.
Orientarea acestor studii vizează:
- analiza proceselor decizionale;
- prezentarea aranjamentelor instituţionale şi a influenţei lor asupra
proceselor decizionale;
- individualizarea participanţilor şi a coaliţiilor lor;
- evaluarea incidenţei şi a efectelor asupra deciziilor ale diferitelor alianţe.22

21
Ibidem.
22
Ibidem, pag. 36.

12
 Totuşi, ştiinţa empirică orientată către analiza aplicată comportă două
riscuri:
- riscul interpretării limitate a politicii, percepută ca ansamblu de
interacţiuni între indivizi, experţi, grupuri şi asociaţii, acordându-se
atenţie redusă regulilor structurale şi motivaţiilor ideologice chiar
istoriei acestor interacţiuni;
- riscul exagerării ancorării în contingent, fără a se reuşi obţinerea unor
generalizări cu aplicabilitate în diferite contexte, în mai multe sectoare,
în mai multe medii naţionale şi transnaţionale (riscul teoretizării
incomplete sau absenţei teoretizării); ambele riscuri se regăsesc în
comportamentismul clasic.23
c) Cel de-al treilea “fragment” în căutarea identităţii ştiinţei politice este, în
concepţia lui Dahl, apelul la istorie. “În interesul său – scrie Dahl –
pentru a analiza ceea ce există, cercetătorul comportamentist în ştiinţa
politică a avut dificultăţi în folosirea sistematică a ceea ce a fost”.24
Avertismentul lui Dahl viza mai puţin recurgerea la metoda istoriografică
şi mai mult folosirea în analiza politică a materialului pus la dispoziţie de către
istorie. Deşi acest avertisment a fost luat în seamă de către mulţi analişti, printre
care Almond, Flanagan, Mundt, Linz, problema folosirii istoriei a rămas
deschisă. Şi aceasta, întrucât, dezvoltarea fără precedent a ştiinţei politice în
ultima jumătate de secol pune la dispoziţia analiştilor un bogat material faptic şi
o multitudine de date care implică atât funcţia sincronică, cât şi funcţia
diacronică a ştiinţei politice.
d) Raportul dintre policy studies şi teoria generală în ştiinţa politică
reprezintă cel de-al patrulea “fragment” în calea spre unitate.
23
Ibidem, pag. 37.
24
R.A. Dahl, Behavioral Approach in Political Science: Epitaf for a Monument to a Successful Protest, in
American Political Science Review, 55, 1961.

13
 Clasicii – Machiavelli, Hobbes, Montesquieu, Locke, J.St. Mill şi mulţi
alţii – s-au preocupat (“ca policy makers”) de probleme precum:
- crearea ordinii politice;
- întemeierea statului;
- natura umană şi libertatea;
- temeiul proprietăţii;
- extinderea şi funcţionarea corectă a democraţiei reprezentative;
- elaborarea unor teorii generale ale politicii.
La aceste analize orice cercetător de azi trebuie să se raporteze, întrucât
nu există o contradicţie implicită şi iremediabilă între policy making şi teoria
generală a politicii. Ba mai mult, din preocupările pentru ceea ce trebuie şi ceea
ce se poate face este posibil să iasă la inveală cerinţe teoretice, întrebări
teoretice, în fine, chiar teoretizări. Şi activitatea politică indică unele chestiuni
relevante din punct de vedere teoretic, la care specialistul în politică poate să
răspundă apelând la cunoştinţele şi teoretizările sale (aspect susţinut şi de către
Sartori).25
Dahl este foarte interesat de această perspectivă şi demonstrează prin
studiile sale asupra schimbării regimurilor democratice că “dacă studiul politicii
nu dă naştere şi nu este orientat de teorii generale ample, curajoase, chiar dacă
destul de vulnerabile, va fi sortit să ajungă la eşec total, să cadă în banalitate”. 26
Mai toţi criticii împărtăşesc punctul de vedere exprimat de Dahl, dar, în acelaşi
timp, chiar dacă insistă pe necesitatea raportării la predecesori, sunt pesimişti
atunci când iau în calcul posibilitatea concretă de elaborare a unor teorii
generale. William Mitchell are azi un punct de vedere în dezacord cu cei mai
mulţi analişti, punct de vedere considerat nefondat de către Pasquino.

25
Ibidem, pag. 38.
26
Dahl, op.cit., pag. 72.

14
 “Teoria – scrie Mitchell – va deveni mereu tot mai logică – deductivă şi
matematică. Pornind de la conţinutul său, vom face apel tot mai mult la teoria
economică, la teoria jocurilor, la teoria deciziilor, a economiei bunăstării şi la
teoria finanţelor publice. Vom asista la o proliferare, de modele de sisteme
analoge tipurilor de economie şi de piaţă. La fel cum economiştii vor începe cu
extremele opuse ale concurenţei perfecte şi ale monopolului, teoreticienii politici
vor ajunge, după modelele democraţiei şi dictaturii, la combinaţii analoge
concurenţei monopoliste, la duopol şi oligopol. La început modelele se vor
construi în absenţa datelor empirice, aşa cum se întâmplă în economie; apoi se
va ivi o generaţie de critici diletanţi şi de «econometri politici», care să supună
unificării legăturile dintre teorie şi datele concrete.”27
Dahl nu se opreşte la indicarea necesităţii raportării la teoretizările
anterioare şi nevoii de teorii generale, ci sugerează calea pentru aceste obiective:
apelul la economia politică (political economy), ca soluţie complementară, dar
cu valoare interdisciplinară (“un studiu complementar, care să combine
variabilele economiei cu cele politice”28).
e) Cel de-al cincilea “fragment” pentru soluţia unităţii ştiinţei politice este, în
concepţia lui Dahl speculaţia teoretică. Aceasta reprezintă un item de
evaluare a evoluţiei ştiinţei politice, atât ca ştiinţă a prezentului, cât şi ca
prospecţie în funcţie de evoluţiile sale anterioare.
“Pentru ca speculaţia teoretică să se poată manifesta şi exprima în
totalitate, - scrie Pasquino – sunt necesare trei operaţii complexe şi diferite, pe
care trebuie să le efectuăm dacă vrem să ştim care este locul ştiinţei politice
astăzi, cum a ajuns acolo şi către ce direcţie se îndreaptă”.29

27
W. Mitchell, The Shape of Political Theory to Come: From Political Sociology to Political Economy, pag.129.
28
G. Pasquino, op.cit., pag. 39.
29
Ibidem.

15
 Prima operaţie în stabilirea evoluţiei şi locului ştiinţei politice în sistemul
actual al ştiinţelor este aceea de redefinire a ştiinţei politice prin raportare la
filosofia politică. Apelând la analizele lui Bobbio, Pasquino prezintă patru
componente de bază ce caracterizează diversitatea filosofiei politice:
- căutarea celei mai bune forme de guvernare şi a celei mai bune republici;
- cercetarea fundamentelor statului şi justificarea (sau nejustificarea)
firească, logică a obligaţiei politice;
- cercetarea naturii politicii şi a distincţiei fireşti între politică şi morală;
- analiza limbajului politic şi metodologia ştiinţei politice.30
Trebuie spus că reducerea filosofiei politice doar la aceste componente nu
acoperă aria analizelor acestei discipline, rămânând neevidenţiate domenii
precum puterea politică, legitimitatea şi legitimarea, relaţiile politice etc.
Din cele patru componente, Bobbio consideră că doar ultimul (analiza
limbajului politic şi metodologia ştiinţei politice) ar avea puncte de intersecţie
cu ştiinţa politică, celorlalte lipsindu-le cel puţin una din componentele
indispensabile pentru a pune bazele unei ştiinţe politice empirice. Astfel,
cercetarea celei mai pozitive forme de guvernare nu este non-evaluativă
(dimpotrivă), cercetarea fundamentelor statului nu este explicativă (dimpotrivă,
este justificativă), iar cercetarea naturii politicii nu poate face obiectul vreunei
verificări empirice posibile.31
În opinia noastră, amendarea pe care Pasquino o face clasificării lui
Bobbio este corectă, întrucât cercetarea celei mai bune forme de guvernare nu
mai este apanajul exclusiv al filosofiei politice. El are în vedere faptul că ştiinţa
politică “a acţionat şi acţionează încă în direcţia definirii caracteristicilor, dacă
nu ale celei mai bune forme de guvernare, cel puţin a formelor de guvernare mai

30
Ibidem, pag. 40.
31
Ibidem, pag. 40-41.

16
potrivite, în funcţie de natura sistemelor politice, a sistemelor de partide, a
societăţilor civile”. Şi aceasta, în virtutea faptului că ştiinţa politică,
redescoperind instituţiile şi acumulând cunoştinţe empirice şi teoretice, are
posibilitatea unei intervenţii directe în procesele de democratizare şi de
consolidare democratică.32
Diferenţa intre ştiinţa politică şi filosofia politică constă în aceea că,
ştiinţa politică realizează o cercetare temeinică a fundamentelor empirice ale
propriilor recomandări, utilizând metoda comparativă.
Pasquino întreprinde unele analize asupra modului în care, în state
europene sau în S.U.A., tradiţiile în ştiinţele politice se definesc prin raportare la
unele componente considerate fundamentale de către Bobbio. Astfel, în
Germania, în timpul istorismului şi idealismului (perioada filosofiei clasice,
marcată de drept şi de importanţa instituţiilor), ştiinţa politică ocupă teren în
interpretarea fenomenelor politice, “din perspectiva unui trebuie-să-fie, a
căutării unei esenţe, a unei concepţii totalizatoare”; urmează “emanciparea”
sociologică a lui Weber, şi reînnoirea ştiinţelor sociale prin şcoala de la
Frankfurt, pentru ca represiunea nazistă să conducă la un recul în aceste ştiinţe.
După 1950, idealul renaşterii ştiinţelor politice în Germania se
concretizează în două tipuri de abordări;
- preluarea unor metode şi a unor probleme pe care le abordează diaspora
germană din S.U.A.;
- revenirea la tradiţia indigenă, care, prin cel mai reprezentativ gânditor,
Jurgen Habermas, readuce în prim plan ambiţia de a oferi o teorie
generală a societăţii (“aceeaşi vocaţie totalizatoare”). De aceea, deşi
doreşte să se dezvolte într-o direcţie empirică, “ştiinţa politică germană

32
Ibidem.

17
 înregistrează o tendinţă aparte către teoretizare, aspect care o face să
devină unică în panorama internaţională”.33
Pentru Franţa, verdictul dat de Pasquino îmi pare prea aspru, având în
vedere atât iluminismul şi guarantismul, dar mai ales studiile de sociologie
politică, antropologie politică şi psihologie socială din ultima vreme. Este drept
că analizele lui Montesquieu, Tocqueville sau Thiers se pot circumscrie în zona
istoriei ideilor şi a unei istorii politice, însă analişti precum Balandier, Clastres,
Lappiere, Grawitz şi Leca sau Manent nu fac doar istoria instituţiilor ci
manifestă destule şi serioase puncte de sprijin în cercetarea empirică.
O bună parte a ştiinţei politice din Marea Britanie urmează tradiţia lui J.
Stuart Mill. Aici, ca de altfel şi în statele din Scandinavia, filosofia analitică şi
cercetările asupra limbajului şi metodei presupun o mai mare apropiere de ştiinţa
politică, de cele trei premise ştiinţifice ale explicării, verificării şi non-evaluării.
Deşi din punct de vedere cantitativ este mult sub nivelul ştiinţei politice din
S.U.A., ştiinţa politică britanică dovedeşte maturitate în planul analiticului.
“Aceleaşi aprecieri sunt valabile şi pentru politologii scandinavi, care
reuşesc să contopească unele tradiţii culturale «continentale» (mai ales analize
instituţionale) cu unele tradiţii culturale anglo-saxone (cercetarea empirică şi
filosofia analitică), cel mai bine combinate în opera lui Stein Rokkan.”34
Aprecierile asupra ştiinţei politice italiene sunt şi ele făcute într-un dublu
plan. Pe de o parte, Pasquino vorbeşte despre trecutul ilustru, revendicat prin
nume precum Machiavelli, Mosca, Pareto, Michels, dar şi despre poziţia lui
Benedetto Croce – promotorul filosofiei idealiste care suportă influenţe ale
dreptului – care manifestă un oarecare dispreţ faţă de sociologie, pe care o
consideră o “ştiinţă infirmă”. Amebele orientări sunt făcute responsabile de

33
Ibidem.
34
Ibidem, pag. 43.

18
întârzierea, până la nivelul anilor ’60, a profesionalizării ştiinţei politice;
raporturile strânse cu cultura S.U.A. nu rezolvă divizarea şi fragmentarea ştiinţei
politice. “La nivelul intenţiilor – scrie Pasquino – totuşi, ştiinţa politică italiană
pare să caute un echilibru între cercetarea empirică şi teoretizare, fără să ajungă
o simplă istorie politică şi fără a atinge nivelul unei teoretizări abstracte”.35
În privinţa ştiinţei politice din S.U.A., discursul evaluativ este mai dificil,
datorită aspectelor complexe pe care le presupune. Astfel:
- ştiinţa politică americană este un domeniu cultural relativ recent (cu puţin
peste un secol) dar, numărul cercetătorilor americani este mai mare
decât numărul cercetătorilor din toate celelalte ţări la un loc;
- înţelegearea corectă a ştiinţei politice americane, a evoluţiei sale, nu se
poate realiza doar prin raportare la tradiţiile culturale: originile
disciplinei sunt legate în mică măsură de influenţele germane
(formalismul juridic şi instituţional), dar elementele care o
caracterizează în esenţa sa sunt date de filosofia empirică şi pragmatică
a lui Dewey, de raporturile cu celelalte ştiinţe sociale, începând cu
psihologia behavioristă;
- printr-un demers de sinteză, se poate constata că ştiinţa politică din S.U.A.
este preponderent empirică, orientată către probleme politice curente şi
de maximă oportunitate, îndeosebi în domeniul relaţiilor internaţionale,
fiind, concomitent, în mică măsură orientată către teoretizare, prin
raportare la modelul de democraţie al propriei ţări.
În ultima vreme se constată o reluare a reflecţiilor teoretice, fără a se
renunţa la cercetarea empirică, “adevărata esenţă” a ştiinţei politice din S.U.A.
De exemplu Arend Lijphart, una din cele mai proeminente personalităţi ale
ştiinţei politice contemporane proiectează un demers pe trei axe: teoria
35
Ibidem.

19
democratică, analiza instituţională şi politică comparată, el raliindu-se într-o
anumită măsură curentului tradiţional comparativist prin explicarea instituţiilor,
însă contribuie la înnoirea cercetării comparative. Punctul său de plecare este
constatarea empirică a existenţei unor diferenţe între diversele sisteme
democratice, în privinţa modului în care este generată decizia publică. “În unele
sisteme, acest mod se aproprie mai mult de concepţia tradiţională a democraţiei,
ca sistem în care voinţa majorităţii are câştig de cauză asupra voinţei minorităţii,
iar procesul decizional este unul mai curând conflictual, marcat de confruntarea
tranşantă între majorităţi şi minorităţi (modelul majoritarist). În altele, decizia
este mai degrabă rezultatul unui compromis, al eforturilor de a realiza un
consens mai larg între actori şi de a proteja mai bine interesele minorităţilor, iar
scindarea majorităţi-minorităţi este mai puţin categorică (modelul
consensualist)”.36 Iar Lijphart realizează comparaţii, în baza cercetărilor
empirice, asupra formelor de guvernare şi funcţionare a modelelor democraţiei
în treizeci şi şase de ţări.
Menţinerea “esenţei” ştiinţei politice (cercetarea empirică), concomitent
cu realizarea unor reflecţii teoretice caracterizează mulţi analişti americani.
Amintim, doar cu titlu de exemplu pe: Gerhard E. Lenski cu studii asupra
statusului social (“Putere şi privilegii. O teorie a stratificării sociale”), Norman
Barry, cu teoria şi analizele sale asupra statului minimal şi statului bunăstării
(“Bunăstarea”), Peter Saunders, cu studiile asupra mecanismelor capitalismului
(“Capitalismul. Un bilanţ social”), David McLelan cu analizele dedicate
ideologiei şi limbajului (“Ideologia”), Samuel P. Huntington cu studiile asupra
ordinii mondiale (“Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale” şi
“Ordinea politică a societăţilor în schimbare”), Gary King, Robert Keohane,
36
Lucian Dumitru Dărdală – Prefaţă la ediţia în limba română – Arend Lijphart şi arhitectura majorităţilor
democratice, pag.11, Prefaţa lucrării lui A. Lijphart, Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare
în treizeci şi şase de ţări, Iaşi, Polirom, 2000.

20
Sidney Verba cu studiile asupra fundamentelor cercetării sociale, Mattei Dogan
cu analizele de sociologie politică ş.a.
“Poate şi problema majoră – remarcă Pasquino atunci când vorbeşte
despre tendinţele contemporane în ştiinţa politică americană – o va constitui
depăşirea unei non-evaluări incorect interpretate, care a sfârşit prin a se traduce
într-o acceptare necritică şi într-o reafirmare a modelului american de
democraţie, minimalizat şi fără forţă de propulsare a contradicţiilor dintre
egalitate şi libertate, dintre egalitatea şanselor şi egalitatea rezultatelor”
(Pasquino exemplifica prin criticile incisive ale lui McClosky, Zaler, Verba,
Orren, Lehman şi Brandy).37
Este necesară o primă concluzie: ştiinţa politică din fiecare ţară trebuie să
se reexamineze şi să se redefinească în contact cu tradiţiile specifice ale
filosofiei politice naţionale, fiind deci necesară rezolvarea problemei raportării
la clasicii gândirii politice. Această raportare este complexă, manifestându-se
sub trei variante posibile:
- preluarea din lucrările lor a rezultatelor ce au valabilitate atât din
perspectiva reflecţiei teoretice, cât şi, din perspectiva ştiinţei politice
empirice;
- acceptarea valorii unor concepţii în domeniu, fără a-i readuce în
actualitate, “considerând că, în cel mai bun caz, au ştiut să ridice
întrebări fundamentale, etern valabile, referitoare la politică, atât ca
forma de reflecţie teoretică, cât şi ca activitate empirică”38;
- ignorarea totală a clasicilor, invocându-se o schimbare a metodelor şi
tehnicilor, precum şi “o ruptură epistemologică” produsă la începutul
secolului al XX-lea în toate ştiinţele. În acest caz, gândirea

37
G. Pasquino, op.cit., pag. 44-45.
38
Ibidem, pag. 45.

21
 politologică actuală este separată în mod absolut de gândirea clasicilor,
ştiinţa politică fiind lipsită, în mod deliberat de propriile rădăcini.39
Constatând dificultatea atribuirii unui rol bine definit pentru clasici în
ştiinţa politică actuală, Pasquino exemplifică prin două poziţii exprimate în
ştiinţa politică americană: poziţia lui Germino şi poziţia grupului Bluhm,
Herman, Murphy, Nelson şi Pye.
Pentru Germino, clasicii filosofiei politice reprezintă doar deschiderea
drumului căţre cercetare:
“Clasicii filosofiei politice, aşadar, ne invită să împărtăşim marea
aventură a minţii şi spiritului, continuând cercetarea autorilor lor, în vederea
unei lărgiri a perspectivei şi a unei aprofundări a cunoaşterii. Nu se cere
«imitarea» acestor autori în mod mecanic, nici «intrarea în competiţie» cu ei
într-o deşartă goană după glorie, ci reproducerea, prin meditaţie, a experienţelor
anterioare pe care s-au axat clasicii şi proiectarea unor încercări originale de
elaborare a unor simboluri care să călăuzească omul contemporan în zbuciumata
sa călătorie”.40
Cealaltă poziţie pune un mai mare accent pe rezultatele cercetărilor
întreprinse de clasici, multe dintre abordările lor fiind de actualitate şi azi:
“Teoria politică clasică continuă să definească multe dintre problemele
fundamentale, să susţină întrebările critice şi să pună la dispoziţie concepte de
bază care să informaze şi, direct sau indirect, să-i ghideze pe cercetători în
spaţiul ştiinţei politice. Analiza compartamentului electoral, sondajele pe
eşantioane şi datele referitoare la categoriile de sisteme politice, precum şi
studiile referitoare la transpunerea în viaţă a politicilor publice pot fi

39
Ibidem.
40
Apud G. Pasquino.

22
recunoscute aproape întotdeauna, ca orientându-se către tematici care au fost
percepute mai întâi ca semnificare în teoria politică clasică”.41
Un lucru este cert în privinţa raportării la clasici: ştiinţa politică actuală nu
a găsit încă modalitatea de a “recupera” întru totul gândirea clasică. “Niciunde –
scrie Pasquino – istoricii gândirii politice şi filosofii politici contemporani n-au
reuşit să reformuleze contribuţiile clasicilor, în aşa fel încât să le redea într-o
manieră relevantă şi să le facă uşor de folosit. În locul unei îmbogăţiri spirituale
reciproce, s-a ajuns la o bătălie neobişnuită între filosofii şi cercetătorii ştiinţei
politice pentru apărarea graniţelor disciplinei sau pentru cucerirea unor ample
spaţii academice, însoţită de retragerea pe terenul deja cucerit şi sigur al
cercetării strict disciplinare”.42
În privinţa “teoriei politice”, aprecierile analiştilor sunt diverse,
neexistând, cum remarcă Pasquino, o viziune universal acceptată cu privire la
ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie “teoria politică”.
El prezintă tabloul extrem de complex al confruntărilor între “mai multe
moduri de a face teorie politică şi mai multe teorii, tablou în care introduce,
totuşi şi o anumită ordine prin distincţia între teoria înţeleasă din perspectiva
weberiană (“ca un ansamblu de empatie şi înţelegere numit Verstehen”) şi
“teoria pozitivistă definită într-un mod specific, de exemplu, de Kaplan”.
Analizând optica lui Kaplan asupra teoriei, Pasquino remarcă două aspecte:
a) o teorie este “un sistem de legi”;
b) există două tipuri generale de teorii: teorii în lanţ şi teorii ierarhice;
Teoriile în lanţ se caracterizează prin aceea că legile ce le compun intră
într-o “reţea de raporturi, aşa încât să constituie o configuraţie sau un model
(pattern) identificabil”.
41
Bluhm, Herman, Murphy, Nelson, Pye, Political Science and the Humanities: A Report of the American
Political Science Associations, in P.S. Political Science, 18, 1985, pag. 252.
42
G. Pasquino, op.cit., pag. 46.

23
 În teoriile ierarhice, legile componente sunt prezentate ca “deducţii dintr-
un mic ansamblu de principii fundamentale”.43
Concluzionând că în ştiinţa politică “nu există o alegere teoretică precisă
şi univocă”, Pasquino invocă o realitate din lumea politologilor: faptul că, cei
mai mulţi consideră a fi posibilă elaborarea unei teorii de nivel mediu (de
exemplu în domeniul comportamentului electoral, în analizele partidelor
politice, în studiile privind instituţia parlamentului şi reprezentarea politică).
Aceasta presupune dezacordul politologilor în privinţa posibilităţii elaborării
unei teorii generale a politicii.44
Elaborarea unor teorii generale presupune un sistem conceptual unificator
şi acceptat. Realitatea este însă alta, menţinându-se, la nivelul teoriei politice, nu
un sistem conceptual unificator şi acceptat, ci sisteme conceptuale concurente.
Acest aspect este evaluat şi de Gunell care vorbeşte despre dispersarea ştiinţei
politice. “În concepţia altora, teoria generală a puterii ar putea să constituie încă
idealul teoriilor politice; în concepţia altora, ar putea fi revalorificată o teorie
generală a statului (dar, contra, Easton 1981); după alţii, conceptul de bază
trebuie să rămână cel al sistemului (politic) elaborat de Easton între anii ’50 şi
’60, concept ce ar avea şi avantajul că acceptă conexiunile eficiente şi de durată
cu alte ştiinţe sociale; în fine, mai există şi cei care susţin că, în mod inevitabil,
conceptul fundamental al teoriei politice ar trebui să fie cel de decizie. Într-o
manieră aparte, Riker sugerează ca noua teorie politică ar trebui să se definească
drept heresthetics, «studiul strategiei deciziei» şi că obiectul său va consta în
identificarea «condiţiilor necesare pentru un echilibru al preferinţelor»”.45

43
A. Kaplan, The Conduct of Inquiry. Methodology for Behavioral Science, San Francisco, Chandler, 1964, pag.
297-298.
44
G. Pasquino, op.cit., pag.47.
45
Ibidem, pag. 47-48.

24
 Continuând încercările de sistematizare în tabloul diversităţii
perspectivelor ştiinţei politice, Pasquino susţine, raportându-se la concepţiile
mai multor autori ai sfârşitului mileniului că sunt dominante două perspective ce
se confruntă, fără a fi exclusive:
- prima perspectivă se orientează pe redescoperirea rolului instituţiilor,
înţelese atât în sensul formal, “dar şi percepute drept comportamente
ritualizate, construcţii stând în aşteptarea propriului rol” – neo-
instituţionalismul;
- cea de-a doua perspectivă, pune accentul pe comportamente, pe calcule,
pe aşteptările individuale ale actorilor politici – teoria alegerii
raţionale.46
Raportul dintre ştiinţa politică şi teoria politică nu vizează doar acumulare
de date şi studii, ci analize şi prelucrări ale acestora care să conducă la o evoluţie
a teoriilor, la o reflecţie teoretică generală. Pasquino face trimitere la imaginea
lui Otto Neurath referitoare la iniţiativa ştiinţifică, imagine considerată mai
potrivită pentru explicitarea raporturilor dintre ştiinţa politică şi teoria politică:
“ne aflăm pe o plută în largul mării şi trebuie să recurgem la reparaţii, chiar
destul de dese şi serioase, la instrumentele de bord şi la pluta în sine, fără să o
oprim din navigaţie şi fără a ne întoarce la mal. Aşadar, ştiinţa şi teoretizarea nu
acţionează prin acumularea de date şi studii, ci prin intermediul unor astfel de
înlocuiri care duc, în final, la modificarea structurii plutei, deci a teoriilor”.47
În baza celor de mai sus, se poate susţine că:
- există un pluralism al conceptelor la nivelul teoriei politice;

46
Pasquino nominalizează pentru prima perspectivă pe Olsen şi Mach, iar pentru teoria alegerii raţionale pe
Gianetti, Green şi Shapiro.
47
Ibidem, pag. 49.

25
 - existenţa pluralismului conceptelor sugerează cu prioritate dispersarea şi
fragmentarea ştiinţei politice şi nu apariţia proiectului unei sinteze
teoretice generală în dezvoltare.
Ştiinţa politică este tot mai utilă azi prin întrebările sale perene, prin
maturitatea ei, prin pluralitatea tezelor şi cercetărilor, prin discursul său deschis,
care nu-şi arogă dreptul de a formula răspunsuri definitive la problemele reale.
Încheiem acest subcapitol tot printr-o prezentare provocatoare pe care o
realizează Pasquino: “Într-o continuă şi probabil perenă interacţiune între
redefinirea propriilor obiective şi revizuirea metodelor în contact cu inovaţiile
din diverse sectoare ale ştiinţei, analiza politică contemporană tinde să includă
din nou în domeniul său atât contribuţiile fundamentale ale clasicilor, cât şi
noutăţile aduse de specialiştii contemporani. Politologii contemporani nu sunt
neapărat «mai buni» decât gânditorii din trecut, însă au dobândit o mai mare
conştiinţă metodologică a problemelor. Sunt conştienţi că trebuie să fie mai
sistematici, mai puţin normativi, mai atenţi în construirea ipotezelor şi în
formularea generalizărilor. Este posibil ca toate acestea să nu fie de-ajuns, dar
fără ele nu există ştiinţa politică. În consecinţă, ajung să fie mai complexe şi
reflecţia teoretică şi activitatea practică, care din punct de vedere istoric au dat
posibilitatea colectivităţilor organizate să-şi plăsmuiască propriul destin”.48

48
Ibidem, pag. 51.

26
 Capitolul II
Fundamente ale gândirii poltice moderne

2.1. Constituirea formelor politice ale Europei premoderne

Cei mai mulţi autori numesc perioada anterioară regimurilor liberale

“Vechiul regim”, denumire considerată de Pierre Manent “retrospectivă şi
negativă”; el va prezenta o alta, pozitivă şi prospectivă: era monarhiilor
“absolute” sau “naţionale” pe care o corelează cu ceea ce le-a dat formă:
suveranitatea.49 Înţelegerea suveranităţii ca noţiune nouă în istorie presupune în
opinia lui Manent două aspecte :
• înţelegerea lumii “din care a apărut ”;
• explicarea rolului pe care suveranitatea l-a avut în “reorganizarea acestei
lumi”
În acest sens, retrospectiva istorică pe care el o propune pentru abordarea
perioadei ce precede instalarea regimurilor liberale începe în momentul căderii
Imperiului Roman de Apus. Acest moment oferă lumii europene două modele,
două posibilităţi ca forme politice, într-o epocă a dezagregării generale:
• imperiul;
• cetatea
Analizăm pe rând aceste posibilităţi, pornind de la argumentele lui P. Manent.
Imperiul, deşi s-a prăbuşit în Occident, a continuat să existe în Răsărit, iar
ideea de imperiu a continuat să influenţeze spiritul oamenilor multă vreme după
căderea celui roman (regii s-au dorit împăraţi în regatele lor, menţinerea, până în
1806 a Sfântului Imperiu romano–german; cei doi Napoleoni, Bismark, al III-lea

49
P. Manent, Istoria intelectuală a liberalismului, Bucureşti, Humanitas, 1992, pag. 17

27
Reich, imperiul sovietic, ideea “statului mondial” de astăzi vor reprezenta
exemple de influenţă reală a imperiului asupra conştiinţei umanităţii). Ideea de
imperiu, susţine Manent, “corespunde unităţii oamenilor, universalităţii naturii
umane, care vrea să fie recunoscută şi reflectată în şi printr-o putere unică”.50
Întrebându-se care este conţinutul ideii de imperiu, Pierre Manent
concluzionează: “Este reunirea întregii lumi cunoscute, a acelui orbis terrarum
sub o guvernare unică”.51 Aşadar, primele elemente care trebuie reţinute, pentru
a realiza o comparare a oportunităţilor (şi posibilităţilor) formelor politice sunt:
universalitatea naturii umane, exercitarea unei puteri unice asupra “lumii
reunite” şi ideea de imperiu ca o idee politică naturală.
Modelul cetăţii ar avea drept argumente, în concepţia autorului citat,
prestigiul (reflex al gloriei republicii romane şi cetăţilor greceşti, Atena şi
Sparta, prestigiu continuat de înflorirea oraşelor hanseatice Veneţia şi Florenţa);
speranţa restabilirii vieţii civice, a libertăţii, odată cu triumful monarhiilor (de
această dată într-un cadru naţional), caracterul “eminamente” natural al ideii
politice de cetate, “ideea unui spaţiu public, în care oamenii, cetăţenii
deliberează şi decid asupra a tot ceea ce priveşte «treburile lor comune», este
“ideea controlării prin asociere umană, a condiţiilor proprii de existenţă ”52.
Deşi nu se plasează pe acelaşi plan cu imperiul şi cetatea, întrucât raţiunea
existenţei ei nu este aceea de a organiza viaţa socială şi politică a oamenilor,
Biserica, cel de al treilea model, prin “însăşi existenţa şi vocaţia sa proprie, pune
o imensă problemă politică popoarelor europene”53: dezvoltarea politică a
Europei poate fi înţeleasă numai prin luarea în considerare a răspunsurilor la
problemele pe care biserica le ridică: o problemă conjuncturală şi o problemă

50
Ibidem, pag. 18
51
Ibidem, pag. 17
52
Ibidem, pag. 18
53
Ibidem, pag. 18

28
structurală. Răspunsul la aceste probleme oferă “cheia dezvoltării europene”
cum afirmă Manent, respectiv, “problema teologico- politică”.54
Problema conjuncturală constă în asumarea de către Biserică, în mod
necesar, a unor funcţii sociale şi politice, întrucât autorităţile civile fie că nu
existau, fie erau neputincioase în a-şi asuma asemenea funcţii în perioada
dezagregării generale. Conjunctura de care vorbeşte Manent, respectiv
dezagregarea generală, a condus la constituirea unui amestec, “contra naturii”,
de funcţii civile sau profane şi funcţii corespunzătoare naturii Bisericii -cele
religioase.
Problema structurală decurge din contradicţia pe care o conţine definiţia
pe care şi-o dă Biserica şi este prezentată într-un mod cu totul inedit de către
Manent: “pe de o parte, binele pe care ea îl aduce, mântuirea, nu ţine de această
lume. Această lume ca atare, lumea Cezarului nu o interesează. Pe de altă parte,
Dumnezeu însăşi şi Fiul său, i-au încredinţat misiunea să-i conducă pe oameni
spre mântuirea al cărui unic vehicul este prin graţie divină, ea. Prin urmare ea
are «drept de control» sau mai degrabă «datoria de a controla» tot ceea ce ar
putea pune în pericol această mântuire. Or, toate acţiunile umane fiind
confruntate cu alternativa binelui şi răului, cu excepţia acţiunilor considerate
«indiferente», a căror definire va reprezenta, de altfel, miza unei foarte
importante dezbateri teologice şi politice, îndeosebi în perioada Reformei.
Biserica are «drept de control» asupra tuturor acţiunilor umane, tendenţiale, şi
printre acţiunile umane cele mai importante, cele mai pline de consecinţe
ascunse sunt cele «înfăptuite» de cei care le conduc.”55
Controlul asupra celor care deţin puterea de decizie, a celor care conduc
are un dublu scop: pe de o parte, în virtutea raţiunii sale de a fi, asigurarea

54
Ibidem, pag. 19
55
Ibidem, pag. 19

29
mântuirii, Biserica are datoria şi dreptul de a veghea asupra conducătorilor spre
a împiedica ordine date supuşilor, care prin conţinutul lor, ar obliga la comiterea
de fapte ce le-ar pune în pericol mântuirea; pe de altă parte, controlul trebuie să
împiedice o asemenea atitudine a conducătorilor care, chiar dacă nu dau ordine
ce periclitează mântuirea supuşilor, lasă acestora libertatea comiterii lor. Din
aceste motive, spune Manent, “Biserica a fost determinată logic, nu
conjunctural, să revendice puterea supremă, plenitudo potestatis. Definiţia
acestei potestas poate varia considerabil, în funcţie, îndeosebi, de cum este
concepută, directă sau indirectă, dar impactul politic al revendicării sale rămâne
în esenţă acelaşi. Această revendicare şi-a căpătat întreaga amploare în
momentul reformei gregoriene, de la sfârşitul secolului al XI-lea. În acea epocă,
ecclesia christiana este considerat drept singura republică adevărată”.56
Această contradicţie pe care o conţine definiţia pe care şi-o dă însăşi
Biserica generează şi un comportament contradictoriu al ei: pe de o parte, ea îi
lasă pe oameni liberi să se organizeze după cum cred ei de cuviinţă, pe de altă
parte, îşi exercită dreptul de control asupra tuturor regimurilor politice: imperii,
cetăţi sau monarhii. Prin acceptarea acestui control exercitat asupra regimurilor
politice, indiferent de natura fiecăruia, rezultă că Biserica accepta ideea că, în
momentul în care dezagregarea generală dispare şi lumea profană se poate
organiza, ea va accepta acea formă politică care-i reprezintă cel mai bine
pretenţiile. Până la acest moment, considerăm necesar a face două precizări:
• în perioada, numită de Manent, a dezagregării generale, posibile şi
dezirabile, existau ca forme politice de organizare, imperiul şi cetatea;
monarhiile barbare, prin rolul lor nesemnificativ, nu sunt luate în
calcul de către autor;

56
Ibidem, pag. 18

30
 • biserica, prin raţiunea ei existenţială, nu putea fi un model politic şi
nici nu-şi dorea asumarea unui asemenea rol, însă era interesată ca
organizare a lumii profane să coincidă pretenţiilor sale. Nici cetatea,
nici imperiul nu s-au impus ca forme politice de organizare în perioada
ce precede instalarea regimului liberal.
De ce nu cetatea? Pentru că:
• cetatea, deşi a reprezentat o formă puternică de organizare în anumite
regimuri ale Europei, până în secolul al XVI-lea, (Italia de Nord,
Flandra, Germania de Nord), cu o civilizaţie şi o cultură considerabilă,
nu a avut nici capacitatea de a se răspândi, nici de a se menţine în timp,
urmare a luptelor civile interne şi a conflictelor dintre fracţiuni care au
generat instabilitate politică iar mai apoi, autodistrugerea;
• cetăţile sunt sub influenţa Bisericii căreia cu greu i se opun; ele au
atras înverşunarea Bisericii tocmai prin faptul că i-au fost extrem de
ostile;
• fiind fenomene “particulare” în faţa a doua “universalii”, Biserica şi
imperiul, cetăţile sunt slabe “ideologic”; fiecare fracţiune din interiorul
cetăţii tinde să se sprijine pe una din cele două “universalii” sau pe o
monarhie străină;
• cetatea tinde să reprezinte o lume închisă, o lume în care atitudinea
naturală a oamenilor este aceea de afirmare a libertăţii şi
independenţei, atitudini neacceptate de Biserică, monarhia prezentând
carcateristici opuse;
• faptul că cetatea era prea ostilă pretenţiilor Bisericii, concomitent cu
faptul că ea era prea slabă pentru a reprezenta o structură politică
capabilă într-o epocă dominată de Biserică să se afirme împotriva

31
 acesteia, vor reprezenta alte argumente, pentru care cetatea nu a reuşit
să reprezinte o formă politică, care să se impună în Europa.
De ce nu imperiul? Pentru că:
• proiectul imperial conţine o dificultate: Europa este o arie extrem de
divizată geografic, etnic şi politic, spre a permite instaurarea unei
puteri de tip imperial;
• universalul, locul imperiului, este deja ocupat de Biserică, “realitate
spirituală fundamentală”, cum spune Manent şi de care trebuie să se
ţină seama;
• performanţele imperiului sunt departe de prestigiul ideii sale, chiar sub
nivelul cetăţii. În consecinţă, lumea profană, laică, trebuie să se
organoieze într-o formă peste gradul de particularitate al cetăţii, dar,
fie mai puţin universală decât imperiul, fie într-o universalitate care să
difere în conţinut de universalitatea imperiului. Această formă nu este
nici cetatea, nici imperiul, ci monarhia “absolută” sau “naţională”:
“Or faptul primordial al istoriei Europei este că nici cetatea, nici
imperiul, nici o combinaţie a ambelor, nu au oferit forma sub care
Europa şi-a reconstituit organizarea politică: a fost inventată
monarhia”.57
De ce monarhia? Întrucât, ea este structural superioară cetăţii şi imperiului
pentru a face faţă provocărilor Bisericii.Astfel,
• regele, ca şi împăratul poate aspira la “dreptul divin” (în virtutea
axiomei pauline: “Toată puterea vine de la Dumnezeu”), întrunind
astfel unicitatea, dar spre deosebire de împărat, regele nu aspiră la
monarhia universală, limitând în acest mod, conflictul cu
universalitatea Bisericii;
57
Ibidem, pag. 18

32
 • deşi, particulară, cetatea este o pluralitate, demnitarii ei nu împlinesc
condiţia unicităţii acceptate de Biserică;
• monarhia, spre deosebire de cetate, are o viaţă politică mult mai puţin
intensă, ceea ce permite o anumită libertate a oamenilor în a se
consacra lumii de dincolo;
• şi monarhul şi Biserica cultivă ca atitudine a supuşilor obedienţa,
existând la acest nivel o altă compatibilitate.
Deci, unicitatea, obedienţa şi asigurarea unui grad de libertate pentru ca
supuşii să se preocupe de propria mântuire, reprezentau atuurile monarhiei în
faţa cetăţii, iar limitarea conflictului cu universalitatea Bisericii, atuul în faţa
imperiului: “Şansa istorică a monarhiei în lumea creştină, scrie Manent, ţine în
mare parte de faptul că această formă politică permite o largă acceptare a
prezenţei Bisericii şi, în acelaşi timp, deţine un resort de o forţă deosebită-
monarhul de drept divin- care să garanteze independenţa corpului politic faţă de
Biserică”.58 O independenţă asigurată prin supunerea lumii profane faţă de
regele care depinde în mod direct de Dumnezeu, şi nu faţă de Biserică.
Continuând analiza monarhiei europene, P.Manent consideră că aceasta
are două laturi: una statică şi una dinamică. Latura statică ar putea fi
caracterizată ca uniunea dintre Tron şi Altar regele fiind bun creştin şi fiu supus
al bisericii; prin schimb de amabilităţi, Biserica îl recunoaşte rege prin graţia
divină şi predică credincioşilor supunerea faţă de puterea sa. Prin latura
dinamică, Manent înţelege că “regele tinde în mod natural să afirme totala
independenţă a corpului politic în raport cu Biserica şi să revendice, deci,
Suveranitatea, chiar religioasă, în regatul său (numirea episcopilor, controlul
ordinelor religioase şi chiar, în cazuri extreme, ca în Anglia, participarea la

58
Ibidem, pag. 23

33
definirea conţinutului dogmatic al religiei)”59. Această latură dinamică a
monarhiei conduce la transpunerea regatului într-un corp politic suprem;
monarhiile care se îndreaptă spre absolutism tind tot mai mult să-şi subordoneze
Biserica prezentă între hotarele lor, iar definitivarea supremaţiei să conducă la
transformarea regatului în “naţiune”. În “naţiune”, clerului i se impune
constituţia civilă, fapt ce consacră subordonarea completă a Bisericii faţă de
corpul politic.
Abordarea monarhiei în dinamicitatea ei îl conduce pe Manent la
concluzia că ea “apare nu atât ca un regim, ci ca un proces”60, iar pe această bază
explică de ce marile teorii istorice, care au fost formulate în secolul al XIX-lea,
îi înlătură deliberat orice consistenţă proprie, pentru a face din ea un simplu
instrument vremelnic, “aruncat” odată cu înfăptuirea rolului aşteptat de istorie.61
Monarhia europeană s-a caracterizat nu numai prin dinamism ci şi prin
originalitate; ea este în viziunea autorului citat, instituţia “care a rupt în Europa,
şi nu numai în Europa, ritmul «natural» al politicii, al istoriei politice” 62. Ritmul
“natural” descris de P. Manent este caracterizat prin:
• expansiune teritorială şi politică externă care are ca rezultat, dispariţia
corpului politic de pe scena istoriei;
• conservarea aceluiaşi regim şi aceleiaşi tradiţii, sau o ciclicitate între
forme politice, predeterminate şi constante în caracteristicile lor esenţiale:
aristocraţie, democraţie, anarhie, despotism, monarhie în politica internă.
Ruperea ritmului “natural” de către monarhia europeană a generat, pe de o
parte procesul (neciclic) de constituire internă a statelor, iar pe de altă parte,

59
Ibidem, pag. 23
60
Ibidem, pag. 24
61
Aici Manent aduce ca exemplu modul în care este analizat rolul monarhiei de către marxism – instrumentul
trecerii de la “feudalism” la “capitalism”; Guizot – de unificare “naţională” şi de “civilizaţie”; Tocqueville –
trecere de la “autocraţie” la “democraţie”
62
Ibidem, pag. 24

34
forme politice şi sociale noi: “Monarhia- spune Manent- a declanşat Istoria şi
trăim încă din acest impuls originar”63. Originalitatea monarhiei europene este
explicată de Manent prin elemente ce o deosebesc de monarhiile orientale:
• în Europa rolul regelui este unul activ: el a trebuit să acţioneze continuu
asupra societăţii sale, spre deosebire de Orient care, în plan intern,
rămânea conservator;
• monarhii europeni nefiind “cheia de boltă a sistemului sacrului”, precum
erau monarhii orientali, au fost nevoiţi a-şi asuma constituirea unui corp
politic “ca totalitate unitară”, distinctă în esenţa ei de biserică; “regele
european “se va angaja să constituie cetatea profană, civitas hominum; o
va face una, aşa cum el însuşi este unul”64.
Acesta este cadrul descris de Pierre Manent pentru istoria Europei pre-
liberale, cadrul care în evoluţia sa a creat premisele pentru manifestarea
principiilor omului liber, om care sub conducerea regelui îşi organizează cetatea
terestră. Acest cadru constituit în perioada în care Europa era dominată de
imperativul salvării, al mântuirii creştine, nu reprezintă altceva decât premisa
emancipării naturii umane, îndeosebi a naturii sale politice.

2.2. Fundamentele teoretice ale gândirii politice moderne

Trebuie spus că prima mare tentativă de emancipare a naturii politice a

omului s-a produs în preajma anului 1300, în Italia, perioadă în care se
redescoperă opera lui Aristotel, prin traducerea ei în limba latină; evenimentul
va conduce la sfârşitul dominaţiei intelectuale absolute a Bisericii. Apoi, prin
opoziţia faţă de puterea politică a papalităţii, Dante şi Marsilio din Padova

63
Ibidem, pag. 24
64
Ibidem, pag. 25

35
determină gândirea europeană să intre în consonanţă cu situaţia politică, (cu
toate că dezvoltarea politicii europene nu s-a realizat pe baza principiilor
acestora, ei punându-şi speranţele într-o regenerare prin imperiu). Câteva
elemente au pregătit, la sfârşitul Evului Mediu, (secolul al XIII-lea) Renaşterea:
• cruciadele, prin care se realizezază un contact între civilizaţii, oamenii
constatând că se poate trăi şi altfel;
• renaşterea oraşelor state în Italia, care după moartea împăratului Frederic
II (1250) vor deveni autoguvernate, în vreme ce imperiul şi monarhia
erau forme de guvernare predominante;
• reînvierea culturii occidentale, prin redescoperirea valorilor antichităţii.
Bazându-se pe scrierile lui Aristotel (filosofia lui Aristotel putea fi
folosită, cum a şi fost, în două scopuri opuse: opoziţia faţă de Biserică, şi
întărirea Bisericii), şi pe cele ale lui Polybus, pe exemplele republicilor antice,
Roma şi Sparta, renascentiştii susţin o refacere a vieţii civice în care cetăţenii
înclinaţi spre viaţa publică, pot lua parte activ la guvernarea statului lor.
Conceptele de bază utilizate în această argumentare erau cele de libertate şi de
virtute.

2. 1. Machiavelli şi realismul politic

Machiavelli este autorul unor lucrări diverse precum: celebra carte
Principele, (1513), Mondragola, Clizia, Arta războiului, Discurs asupra primei
decade a lui Titus Livius, Istoriile Florentine, a unor scrisori şi rapoarte care-i
completează opera. Domeniul în care se va face remarcat însă prin originalitate,
este cel al ştiinţei politice şi filosofiei politice. El a surprins caracteristicile
politicii exprimate prin afirmarea statului laic, un stat golit de conţinutul religios
şi vicisitudinile eticii, reprezentând politica drept o activitate subordonată

36
rigorii: arta de a guverna, a conduce şi dezvolta statele. Machiavelli poate fi
considerat iniţiator al unui proiect politic: discreditarea radicală a pretenţiilor
politice ale bisericii şi transformarea politicii din simplă interpretare, din
abordare pur teoretică, într-o componentă, un domeniu al vieţii reale.
În capitolul Machiavelli şi fecunditatea răului, dar şi în Cuvântul înainte
la Originile politicii moderne, (unde se opreşte la trei autori: Machiavelli,
Hobbes, Rousseau), Pierre Manent spune că-i datorează foarte mult lui Leo
Strauss, în privinţa apropierii de concepţia gânditorului florentin. De altfel,
continuând modelul de abordare în privinţa rezolvării problemei teologico-
politice a Europei, Manent insistă pe ostilitatea şi vulnerabilitatea cetăţii faţă de,
şi în faţa Bisericii; din această poziţie, îl analizează pe Machiavelli, exponent al
cetăţii Florentine. “Machiavelli, scrie Manent, este florentin. «Experienţa
lucrurilor moderne», este experienţa vieţii politice dintr-o cetate. Am văzut că
cetatea era în acealşi timp deosebit de ostilă Bisericii şi deosebit de vulnerabilă
în faţa ei. Această situaţie de ostilitate, în mare măsură, neputincioasă conduce
în mod natural la proiectul de a exclude radical religia din cetate, de a izola
complet cetatea, de influenţa religiei. Unii istorici consideră că Machiavelli şi
cei care l-au urmat sau continuat nu erau ostili religiei ca atare, ci doar
exceselor, şi formelor sale corupte.
Dar singura manieră de a se pune definitiv la adăpost de execesele şi formele
corupte ale religiei, este de a exclude orice referinţă, «bună» sau «rea», a religiei
ca atare, asupra vieţii civice”65.
Proiectul lui Machiavelli se desprinde cel mai bine din declararea
“intenţiei” sale pe care o realizează în capitolul al XV-lea al Principelui:
“Intenţia mea fiind însă aceea de a scrie lucruri folositoare pentru cei care le
înţeleg, mi s-a părut că este mai potrivit să urmăresc adevărul concret al faptelor
65
P. Manent, op. cit. pag. 31

37
decât simpla închipuire. Căci mulţi sunt aceia care şi-au imaginat republici şi
principate pe care nimeni nu le-a văzut vreodată şi nimeni nu le-a cunoscut ca
existând în realitate. Într-adevăr, deosebirea este atât de mare între felul în care
oamenii trăiesc şi felul în care ar trebui să trăiască, încât acela care lasă la o
parte ceea ce este pentru ceea ce ar trebui să fie, mai curând află cum ajung
oamenii la pieire decât cum să izbutească”66. Machiavelli reprezintă
“fecunditatea răului”, pentru Manent, “ucigătorul Machiavelli” pentru
Shakespeare, textul său obscur exprimând “aerul sec şi subtil al Florenţei”, cum
spune Nietzsche. El este cel care a pregătit primul din cele trei valuri ale
modernităţii, cum spune Leo Strauss- dreptul natural modern”67.
Poate fi considerat Machiavelli doar părintele observaţiei “obiective”, iar
proiectul său limitat în exclusivitate în a descrie oamenii aşa cum se comportă
aceştia în realitate sau în concepţia sa apare acea complicitate dintre perspectiva
“ştiinţifică”, prin care faptele sunt sacralizate şi perspectiva “utopică”, “morală”,
din moment ce descrierile sale se exprimă în precepte, menite să fie respectate?
Dar, în ce constă “realismul” lui Machiavelli şi în ce constă ceea ce P.Manent
numeşte “imperativul supunerii faţă de necesitate”?
“Realismul” lui constă în exarcerbarea răului, pentru că el este politic mai
semnificativ şi mai “real” decât binele. “Ce ştim despre Machiavelli, când nu
cunoaştem nimic despre el? (se întreabă P.Manent). Ştim că îi învaţă pe alţii să
facă răul: cum se ia şi se păstreză puterea prin viclenie şi forţă, cum se duce la
bun sfârşit o conspiraţie. Îl învaţă că nu trebuie să-ţi răneşti duşmanul, dar când
îl poţi ucide, să o faci. Noi modernii, care iubim cuvintele abstracte cu extensie
indefinită, vorbim curent de «realismul» lui Machiavelli. Şi este adevărat că «în
66
Machiavelli, Principele, traducere de Nina Façon, Măştile puterii, Nicolo Machiavelli, Frederic II, Benito
Mussolini, Institutul European, Iaşi, 1996, pag. 92-93
67
Allain Bloom ”Leo Strauss (Political Theory, 1974) : cele “trei valuri ale modernităţii”, după Strauss sunt
dreptul natural modern, pregătit de Machiavelli şi dezvoltat de Bacon, Hobbes, Spinoza, Descartes şi Locke;
criza dreptului natural modern şi emergenţa istoriei, declanşate de Rousseau şi elaborate de Kant şi Hegel;
istoricismul radical inaugurat de Nietzsche şi care-şi atinge apogeul la Heidegger

38
realitate politică», există crime conspiraţii, lovituri de stat; dar mai există şi
regimuri fără crime, conspiraţii sau lovituri de stat. Absenţa, ca să spunem aşa, a
acestor acţiuni rele, e şi ea o «realitate»”68. Aşadar, există o dublă “realitate”,
una impregnată de “rău”, alta în care acest “rău” este absent. De altfel, în cartea
a V-a a Politicii, Aristotel surprinde violenţele care însoţesc schimbările de
regimuri politice, însă acestea nu exprimă scopul cetăţii, ele nu sunt permanente,
precum “răul” cultivat de Machiavelli, scopul cetăţii rezultând la Aristotel, din
faptul că ea este singurul cadru în care omul se împlineşte ca fiinţă raţională prin
practicarea virtuţilor civice şi morale. “Realismul” lui Machiavelli are ca
finalitate cultivarea răului pentru a fi bine în cetate, schimbarea statutului
binelui, el fiind primul maestru al suspiciunii. “Vorbim astăzi curent sau
vorbeam curent odinioară -scrie Manent- despre Marx, Nietzsche şi Freud, ca
despre triada «maeştrilor» suspiciunii. Această caracterizare este fondată în
măsura în care aceşti trei autori ne-au invitat să ne îndoim de cele mai bune
intenţii ale noastre. Dar Machiavelli este primul care a plasat suspiciunea în
punctul strategic al oamenilor: coexistenţa lor, viaţa lor politică”69. Machiavelli
este bolnav de suspiciune şi în însemnările lui Benjamin Constant. “Această
slăbiciune morală, această neputinţă de a avea emoţii durabile nu se face
remarcată numai în relaţiile sentimentale: totul se leagă de natură. Fidelitatea în
dragoste este o forţă asemeni credinţei religioase sau entuziasmului libertăţii. Or,
noi nu mai avem nici o forţă. Nu mai ştim să iubim, să credem, să vrem. Fiecare
se îndoieşte de adevărul a ceea se spune, zâmbeşte la vehemenţa a ceea ce
afirmă şi presimte sfârşitul a ceea ce trăieşte”70.

68
P. Manent, op. cit. pag. 31-32
69
Ibidem, pag. 32
70
Benjamin Constant– Ciorna prefeţei la cea de-a doua ediţie a lui “Adolphe”, citat de Tzvetan Todorov.
“Benjamin Constant, politique et amour” (“Politique”, 56, nov. 1983)

39
 Pare a fi un crez pentru Machiavelli schimbarea statutului binelui pentru a
rupe cu trecutul şi a pune în mişcare politica modernă. El face eforturi spre a
convinge că răul este un fenomen intrinsec, “substanţial” al fenomenului politic,
făcând din evenimente de situaţie extremă (întemeierea cetăţilor, schimbările de
regim, conspiraţiile) o regulă. În esenţă, binele este fundamentat în rău. Pare un
nonsens, dar iată punctul său de vedere: Raportându-se la predecesori, (probabil,
îndeosebi, la Aristotel), Machiavelli nu neagă împrejurările obişnuite din viaţa
cetăţii, nu neagă faptul că aici poate domni liniştea fondată pe dreptate şi
libertate. Însă aceasta, deşi este o moralitate “obişnuită”, nu trebuie acceptată ca
regulă, întrucât ea ţine, este condiţionată, de o imoralitate “neobişnuită”.
“Binele” sugerează el, nu fiinţează şi nu se susţine decât prin “rău”.
“Machiavelli -spune Manent- nu şterge distincţia dintre bine şi rău, dimpotrivă,
o menţine şi trebuie să o menţină, dacă vrea să demonstreze propoziţia
scandaloasă şi capitală: «binele» este fondat de «rău»”71.
Proiectul lui Machiavelli asupra “realismului” vieţii politice este
concomitent o revoltă împotriva îndemnurilor Bisericii, dar şi un model de
descriere a cetăţii în raporturile sale cu religia: “Se înţeleg imediat consecinţele
acestui punct de vedere asupra definirii cetăţii şi a raporturilor sale cu cu religia,
scrie Manent.. De acum înainte, cetatea este o insulă artificială construită prin
mijloace violente. Ea nu este deschisă spre nimic care o transcede, nu este
inteligibilă decât în raport cu cauza sa. Cu alte cuvinte ar fi neinspirat şi chiar
absurd să vrei să «ameliorezi» sau «să perfecţionezi» «binele» cetăţii printr-un
bine «superior» pe care religia s-ar angaja să-l apere. Un asemenea aport nu ar
face decât să deregleze funcţionarea naturală a cetăţii. O demonstrează exemplul
următor. Creştinismul a produs o anumită îmblânzire a moravurilor. Consecinţa
politică este că, atunci când o cetate este cucerită, bărbaţii nu mai sunt trecuţi
71
P. Manent, op. cit. pag. 33

40
prin ascuţişul sabiei, iar femeile şi copii nu mai sunt transformaţi în sclavi.
Nebunul se bucură, dar Machiavelli îi arată că din acea clipă identificarea
cetăţeanului cu cetatea sa, adică identificarea instinctului său de consrvare cu
instinctul de conservare al cetăţii este pierdută : resortul vieţii civice, al moralei
civice, înseşi îşi pierde vigoarea în mod fatal. Binele public nu ia naştere decât
sub înalta autoritate a violenţii şi fricii”72. Rezultă că ordina profană îi este
autosuficientă cetăţii, fiind întemeiată în fecunditatea necesară a răului;
pătrunderea creştinismului în viaţa civică a generat relele politice, violenţa şi
crima, (răul) reprezentând izvor pentru binele politic.
Dar, după cum afirmam, proiectul lui Machiavelli este concomitent un
“realism” politic, o descriere a “realităţii” politice şi un imperativ denumit de
Manent, al supunerii faţă de necesitate, ca urmare a traducerii descrierii în
precepte. Într-o analiză fascinantă a verbelor a fi şi a trebui, a indicativului şi
imperativului, Pierre Manent dezvoltă într-o altă lucrare a sa imperativul
machiavellian: “Indicativul discursului susţine de fapt un discurs imperativ. Or,
dacă oamenii se comportă într-adevăr aşa cum susţine Florentinul, nici un cititor
- cu atât mai mult cititorul ambiţios şi avizat- nu are nevoie de sfaturile sale:
propria sa conduită se va conforma în mod spontan acestora. O praxiologie
«ştiinţifică» riguroasă- derivată direct din preceptele descrierii ar presupune un
univers social în care «a fi» coincide cu «a trebui», în care indicativul coincide
cu imperativul, o coincidenţă ce ar face ca încercarea să fie derizorie–tautologică
sau contradictorie. De fapt, încercarea nu are sens decât în măsura în care ea
elaborează un nou tip de imperativ, care, refuzând ireductibilitatea distanţei
dintre «a fi» şi «a trebui» se defineşte el însuşi ca o repetiţie a indicativului, în
măsura în care esenţa noului imperativ este de a se dori o repetiţie a
indicativului. Noul imperativ ordonă, în fapt, adecvarea la indicativ, urmărirea
72
Ibidem, pag. 33-34

41
concordanţei dintre «trebuie» şi «aşa se întâmplă». Cele două formule unite dau
naştere expresiilor «nu poţi face altfel» sau «fă ceea ce nu poţi evita să faci, deci
ceea ce trebuie să faci». Noul imperativ machiavellian este deci un imperativ al
supunerii faţă de necesitate”73. Acoperă ea necesitatea, ca înfăţişare a
indicativului, a normalităţii lucrurilor şi devenirii lor în întregime acest
indicativ? Nu, sfera necesităţii este doar o înfăţişare a indicativului, nu se
suprapune în întregime cu conţinutul său, întrucât oamenii nu săvârşesc doar
fapte pe care nu le pot evita, ci şi lucruri pe care pot să le evite. Tocmai de
aceea, este nevoie de noul imperativ, care se doreşte a fi echivalentul
indicativului. Dar pentru realizarea acestei echivalenţe, “noul imperativ” este
constrâns să “transforme” indicativul în aşa fel, încât “constrângerea necesităţii
să devină regulă a indicativului, el însuşi nou, în aceeaşi situaţie”74.
În funcţie de acest “nou indicativ”, care coincide cu “noul imperativ”,
Machiavelli elaborează sfaturile sale politice: sfaturi care forţează acţiunea
politică să caute o generalizare a necesităţii şi în funcţie de această generalizare,
să fie întotdeauna eficientă, să se finalizeze în succese. Astfel, deşi se pare că
Machiavelli favorizează “faptele” în detrimentul “dreptului”, prin proiectul său
apreciat drept “realism politic”, nu exclude elementele utopiei, tocmai datorită
traducerii descrierilor în precepte, adcă tocmai “noului imperativ”. “Imperativul
machiavellian al adecvării la indicativ, scrie P. Manent, presupune
metamorfozarea acestuia din urmă, adică transformarea lumii, o transformare nu
mai puţin radicală decât cea al cărui proiect este atribuit utopiei”75.
Abordarea machiavelliană a fenomenelor din istorie şi politică, deşi se
fundamentează pe o concepţie specifică, conţine elemente ale unor antici,

73
P. Manent, Originile politicii moderne Machiavelli, Hobbes, Rousseau, Ed. Nemira, Politica, 2000,
pag. 10
74
Ibidem, pag. 11
75
Ibidem, pag. 11

42
îndeosebi ale lui Polybius şi Aristotel. Este vorba, printre altele, de filosofia
annaciclosys (a mişcării ciclice), guvernământul mixt, divizarea cetăţii în
“umori diversi” (“popor” şi “cei mari”), libertate prin autoguvernare, etc. De
altfel, argumentele sale sunt faptele şi pildele înaintaşilor celebri (organizarea
statală romană). Pe această bază, în Principe şi în Discursuri, Machiavelli insistă
pe renaşterea unei naţiuni prin înfăptuirea unei personalităţi, accea de care Italia
avea nevoie în acel moment; va încerca să ofere un model de instituţie viabilă
pentru Florenţa sau Italia timpului său. Principele se doreşte un îndemn pe care
Machiavelli doreşte să-l respecte toţi cei chemaţi să conducă statele.
Prima consecinţă a “noului imperativ” rezultă din analiza mijloacelor ce
servesc transformării Principelui din persoană privată în persoană publică,
transformarea statutului său, o aventură de a deveni din simplu particular
Principe (cap. VI). Aceste mijloace nu exclud nici virtuţile clasice, nici
fecunditatea răului: talentul (cazul lui Moise, Cirus, Romulus, cap. VI); bunurile
altuia (cazul lui Cezar, Borgia, cap. VII); nelegiuirea unită cu talentul (cazul lui
Agatocle, cap. VIII); nelegiuirea unită cu cruzimea (cap. XV); duplicitatea,
libertate de spirit pentru a părăsi calea binelui, cea a obişnuinţei, şi la nevoie, să
ştie să facă răul (cap. XVIII), etc.
În cap. XV al Principelui, intitulat Despre acele lucruri pentru care
oamenii şi îneosebi principii sunt lăudaţi sau grav discreditaţi se spune: “Ne
rămâne acum să vedem cum trebuie să se poarte un principe cu supuşii şi cu
prietenii lui. Şi pentru că ştiu că mulţi au scris despre această chestiune, mă tem
ca scriind şi eu despre acelaşi lucru, să nu fiu luat drept un înfumurat, mai ales
că, abordând acest subiect, mă voi îndepărta mai mult de modul în care au făcut-
o ceilalţi”76. Referirile sale sunt la Platon, Aristotel, Xenofon, Dante, Marsilio
76
Principele, cap. XV în Nicolo Machiavelli, Opere, vol. I, Feltrinelli, Editore Milano, 1960 (traducere) text
preluat din Adrian P. Iliescu şi Emanuel I. Socaciu (coordonatori), Fundamentele gândirii moderne, Antologie
comentată, Polirom, 1999.

43
din Padova, Callucio Salutati, Giovani Pontano şi explică dorinţa (şi declararea
expresă) a îndepărtării de idoli spre a exprima verita effetuale adică adevărul
efectiv, adevărul existent. Aici este sintetizată concepţia lui Machiavelli despre
politică, o politică abordată prin analiza realităţii, aşa cum se prezintă ea, fără
închipuiri şi exagerări, singura bază a oricărei gândiri politice “realiste” fiind
comportamentul uman, aşa cum s-a prezentat el concret în evoluţia istoriei.
Vorbind despre marea deosebire între modul în care oamenii trăiesc efectiv şi
modul în care ar trebui să trăiască, el spune că primejdia vine de la compararea
planului real cu planul dezideratului, acesta de pe urmă, ducând la pieirea celui
ce face asemenea confuzie. Apoi, continuă: “Căci cel care doreşte să se
înfăţişeze în toate împrejurările ca om, de o deosebită bunătate, trebuie să
accepte să piară între atâţia care nu sunt buni. De unde rezultă că un principe,
care să se menţină la putere trebuie neapărat să înveţe să poată să nu fie bun şi să
se folosească sau nu de acestă ştiinţă, în funcţie de nevoi. Prin urmare, lăsând la
o parte toate cele închipuite despre un principe şi luându-le în discuţie numai pe
cele adevărate, spun că toţi oamenii atunci când se vorbeşte despre ei, şi mai ales
despre principi care se află pe o treaptă mai înaltă, sunt caracterizaţi prin câteva
din următoarele trăsături care le aduc ori dezaprobare, ori laudă. Şi anume,
despre unul se spune că este darnic, despre altul că e meschin, (…) unul este
considerat darnic, altul, lacom, unul fără îndurare, altul milostiv, unul sperjur,
altul de nădejde, unul lipsit de vlagă şi laş, altul, îndrăzneţ şi curajos, unul plin
de căldură şi apropiat, altul mândru şi rece, unul iubitor de plăceri, altul
neprihănit, unul cinstit, altul duplicitar, unul rigid, altul mizerabil, unul grav,
altul uşuratic, unul cucernic, altul fără credinţă în Dumnezeu, şi aşa mai departe.
Iar eu ştiu bine că fiecare ar mărturisi din toate calităţile amintite, numai pe cele
apreciate ca fiind bune. Însă, cum nu le poate avea nimeni pe toate la un loc, şi
nici nu poate să le facă pe deplin cunoscute din pricina vieţii noastre omeneşti,

44
care nu îngăduie acest lucru, principele trebuie să fie într-atât de înţelept, încât
să se ferească de acele ticăloşii, care l-ar face să-şi piardă statul şi, dacă este cu
putinţă, şi de cele care nu l-ar duce neapărat la această situaţie”77.
Finalul acestui capitol, defineşte în accepţiunea multor autori, noţiunea de
machiavellism; ceea ce contează este scopul, iar scopul este salvarea statului, a
statului identificat cu patria. Ideal ar fi ca principele să fie înzestrat cu toate
calităţile enumerate mai sus, însă nefiind posibilă asemenea înzestrare, pentru
atingerea scopului propus, principele trebuie să se folosească tocmai de
înşelăciune, viclenie, neîndurare, violenţă, încălcarea regulilor cavalereşti,
duplicitate: “Şi mai ales, să nu-i pese dacă va săvârşi acele păcate, fără de care i-
ar fi greu să salveze statul. Căci, dacă cercetăm totul cu mare atenţie, vom găsi
ceva care ar părea virtute, şi pe care, dacă am urma-o, ne-ar duce la pieire, în
vreme ce altceva, care ar părea a fi viciu, dacă ne luăm după el, ne face să
obţinem, la simpla atingere, siguranţa şi bunăstarea”78. Se distinge clar o idee
care a deschis un nou spirit în epocă: separarea politicii de morală, atât în
cunoaşterea fenomenelor politice, cât şi în acţiunea politică. Vorbind despre
trecerea de la condiţia de simplu particular la cea de Principe, Machiavelli
consideră viclenia principala resursă a acţiunuii politice, întrucât ea răspunde
esenţei situaţiei politice: “… pentru a te ridica dintr-o condiţie mediocră într-una
de măreţie, viclenia este mai utilă decât forţa”. (Discursuri, II.13). Se mai
impune aici o constatare referitoare la supralicitarea mijloacelor pentru atingerea
scopului suprem în politică: salvarea statului. Din capitolul XLI – Patria trebuie
apărată fie cu mijloace josnice, fie cu cinste, oricum ar fi apărată este bine, din
Discursuri asupra primei decade al lui Titus Livius, rezultă că sintagma scopul
scuză mijloacele atribuită lui Machiavelli de către mulţi politicieni ai zilelor

77
Ibidem
78
Ibidem

45
noastre îşi are originile în cuvintele legatului Romei, Lucius Lentullus: “în
vremea în care,aşa cum am spus, consulul şi armata romană erau înconjuraţi de
samniţi, aceştia din urmă, cerându-le romanilor în schimbul eliberării să se
umilească (adică să treacă pe sub jug, şi să-i trimită dezarmaţi la Roma), şi fiind
de aceea, consuli fără grai, şi întreaga armată deznădăjduită, Lucius Lentullus,
legatul Romei, zise că nu îi părea că ar putea fi ceva care nu trebuie făcut pentru
a mântui patria de primejdii; căci viaţa întregii Rome fiind legată de viaţa acelei
oştiri, aceasta trebuia să scape, oricum ar fi să o facă. Şi că patria e bine apărată,
oricum ar fi apărată, fie cu mijloace josnice fie cu cinste; căci dacă ar scăpa acea
oaste, Roma ar avea vreme să şteargă ruşinea; iar dacă nu ar scăpa, chiar dacă ar
pieri cu cinste, Roma însăşi ar pieri cu tot cu libertatea ei. Şi toţi îi urmară sfatul.
Şi acest lucru se cuvine să fie ţinut minte de orice cetăţean care este chemat, să-
şi de părerea în sprijinul patriei sale; căci unde este vorba despre mântuirea
patriei, acolo nu trebuie să se ţină seama nici de dreptate sau nedreptate, nici de
milă sau cruzime, nici de cinste sau necinste, ci, dimpotrivă, lăsând la o parte
orice alte lucruri, să se urmeze calea care o ţine în viaţă şi îi apără libertatea.
Acest lucru se face şi de către galii care, cu vorba şi cu fapta, îşi apără cinstea
regelui lor şi puterea regatului; căci nimic nu urăsc ei mai mult decât să li se
spună: «Această faptă nu e vrednică de a fi făcută de către rege». Căci ei zic că
regele lor nu poate fi ruşinat cu nici un chip, fie că îl ajută norocul sau nu, căci
dacă pierde sau câştigă, asta este soarta regelui”79.
S-a văzut anterior “noul imperativ” pe care şi-l propunea Machiavelli, un
imperativ care nu a însemnat nici “realism” în politică fără o anumită
compromitere a “sacralităţii faptelor”, nici renunţarea la utopie (chiar
imperativul conţine utopia), nici renunţarea la idoli (involuntar, se raportează la

79
Nicolo Machiavelli - Discursi sopra la prima deco di Tito Liviu, Rizzoli, Milano, 1996, text preluat din
Antologia comentată a lui A. P. Iliescu şi E.M. Socaciu

46
Aristotel), nici ruperea cu tradiţia. De altfel, aşa cum afirmă Terence Ball şi
Richard Dagger, Principele este încă un subiect de dezbatere între specialişti80.
Cei doi autori insistă asupra faptului că în Discursuri, Machiavelli clarifică
neîncrederea faţă de prinţi, analizând factorii care fac din republică o formă de
guvernământ longevivă, virtuoasă, liberă şi vitală. La acelaşi aspect face
referinţa şi P.Manent în prima parte a lucrării Originile politicii moderne, când
afirmă, chiar în întâia frază pe care o dedică florentinului Machiavelli, că
“Cititorii avizaţi au înţeles întotdeauna, sau mai degrabă, au presimţit faptul că
opera lui Machiavelli nu este cartea de căpătâi a despoţilor”.
Republica este înţeleasă de Machiavelli aşa cum fusese înţeleasă şi de
Polybus, un guvernământ mixt, în care nu conduce o singură clasă, ci toate
clasele împart puterea, fiecare supraveghind excesele posibile ale celorlalţi.
Asemenea guvernământ solicită vigilenţa cetăţenilor în apărarea libertăţilor lor,
în faţa unor posibili dicatatori (îngrădindu-le astfel puterea), dictatori ce se pot
desprinde chiar din rândurile cetăţenilor, dacă manifestă pasivitate. Aici,
Machiavelli îşi exprimă punctul de vedere în înţelegerea libertăţii: libertatea
este autoguvernare, este ceva care depăşeşte sfera vieţii private (unde este, de
altfel, absentă) şi care se găseşte doar în acţiunea politică. Lipsa, absenţa
vigilenţei, nepăsarea cetăţenilor pentru viaţa publică exclude libertatea din viaţa
cetăţii şi lasă locul unui tiran care se eliberează de problemele autoguvernării şi
de libertate ca atare. Prioritatea pe care cetăţenii o acordă propriei lor existenţe,
în detrimentul treburilor publice, asigură teren corupţiei în viaţa publică.
Libertatea este o precondiţie pentru virtute şi se manifestă sub forma libertăţii
întrunirilor şi libertăţii exprimării gândurilor, criticând liderii şi cetăţenii corupţi.
Absenţa vigilenţei expune republica la pericolul dispariţiei, aceasta fiind distrusă
din interior de corupţie şi din exterior, prin acţiunea unor duşmani care profită
80
T. Ball, R. Dagger – op. cit. pag. 43

47
de slăbiciunile interne; libertatea trebuie apărată în faţa duşmanilor interni prin
înarmarea cetăţenilor-membri ai miliţiei cetăţeneşti.
Analizând guvernământul mixt, ca guvernământ liber, Machiavelli susţine
că fundamentarea şi garanţia acestei libertăţi este dată de lege. Considerând
legile ca fiind impersonale, Machiavelli face o distincţie, cel puţin ciudată, între
“guvernarea legilor” şi “guvernarea oamenilor”. Prima, apologizată de florentin,
se caracterizează prin corectitudine (calitate dată de impersonalitatea legii),
generatoare de independenţă pentru oameni, legea asigurând libertate; cea de a
doua, repudiată pe motivul transformării voinţei arbitrare a negativităţii
cetăţenilor în scopuri şi acţiuni politice dependente, tocmai de această voinţă;
guvernarea oamenilor presupune dependenţa de aceştia, şi prin urmare,
pierderea libertăţii.
În capitolul IX din Principe, Machiavelli vorbeşte despre o divizare a
cetăţii în popor şi în cei mari, fiecare fiind caracterizat prin umori diverse:
poporul nu vrea să fie oprimat, cei mari vor să-l oprime. Dorinţa poporului este
una inocentă şi chiar onestă: scopul poporului -acela de a nu dori să fie oprimat,
este mai onest, (“e piu onesto”), decât dorinţa celor mari, este o umoare într-un
sens “bună”, dar o bunătate pasivă şi negativă. “În cetatea lui Machiavelli,
binele nu se întâlneşte decât sub forma mutilată a inocenţei poporului.
Devalorizând radical pretenţiile celor mari la virtute şi făcând din popor suportul
singurei onestităţi care poate fi întâlnită în cetate, scrie Manent, Machiavelli este
primul gânditor democratic”81. Dar, prin analiza făcută guvernării, acceptarea
guvernământului mixt şi respingerea guvernării majorităţii cetăţenilor (ca şi
Aristotel), Machiavelli consideră democraţia o formă proastă de guvernare.
Acesta este ceea ce întâlnim sub numele de proiect machiavellian:
“realismul” în abordarea politicului, “noul imperativ bazat pe fecunditatea răului
81
P. Manent – Istoria intelectuală a liberalismului, Humanitas, 1992, pag. 35

48
în transformarea statutului binelui”, abordarea factuală şi evenimenţială a
istoriei, condiţionarea libertăţii de guvernământul mixt şi celelalte.

2.2. Thomas Hobbes şi legitimitatea puterii

Hobbes este preocupat de legitimarea puterii politice, în speţă de

autoritatea regală, şi caută soluţii pentru salvarea acesteia în condiţiile în care ea
asigură pacea civilă. Sensul instituţiei monarhice este dat de detaşarea completă
de religie, suveranitatea monarhului extinzându-se şi asupra acesteia. Aşa cum
scrie profesorul Andrei Marga, cu Hobbes a continuat propulsarea autonomiei
vieţii politce “care, operează cu postulatul «stării naturale», din care scoate
consecinţele ce pregătesc la rândul lor, terenul intelectual pentru formularea
liberalismului. Este vorba de derivarea comportamentului uman inteligent din
înclinaţia naturală a individului de a face ceea ce este util pentru a se apăra, de
plasarea comportamentului individului în contextul convieţuiririi cu alţi indivizi,
de legitimarea puterii monarhului prin dorinţa oamenilor de a trăi în pace şi de
determinarea dreptului imprescriptibil al individului de a face ceea ce îi asigură
prezervarea”82.
Primul aspect care ni se înfăţişează este acela că ideea de legitimitate a
puterii nu poate fi desprinsă de analiza cauzelor războiului civil din Anglia.
Cultivând ceea ce Manent numeşte “fecunditatea răului”, precum şi ideea
acţiunii politice întemeiate pe violenţă şi inspiratoare de teamă, Machiavelli nu
rezolvase problema legitimităţii vreunei instituţii politice, în schimb, deschisese
calea acestui demers pentru Hobbes. Analistul francez găseşte un singur
argument în proiectul machiavellian, anume cel legat de dorinţa poporului de a
nu fi oprimat: “De fapt, la Hobbes -scrie Manent- poporul însuşi nu ca parte a
82
Andrei Marga, op. cit. pag. 344 –345

49
corpului politic distinctă de cei mari, ci ca majoritate a oamenilor care nu vor să
trăiască în teamă –va lua într-un fel iniţiativa politică: nevoile tuturor şi ale
fiecăruia- securitatea, pacea- vor fi fundamentele instituţiei politice, legitime pe
care o construieşte Hobbes”83.
Dar, modul în care se ajunge la această teamă de insecuritate, generată de
voinţa “celor mari” de a oprima poporul, nu poate fi explicat fără luarea în
calcul a cauzelor războiului civil din Anglia. Hobbes consideră că există două
cauze:
• cauza profană, dată de impactul instrucţiei oferite de Universităţi, care,
prin cultivarea modelelor greceşti şi romane, glorifică libertatea,
influenţând astfel, comportamentul celor mari;
• cauza religioasă, susţinută de puritanii care aparţineau îndeosebi
poporului, cauză ce face apel la un trecut pur, creştinismul primitiv.
Şi cauza profană, care face apel la prestigiul trecutului şi cauza religioasă,
apar ca reacţii pentru salvarea unui prezent corupt, reprezentând principalele
forme de protest împotriva puterii politice a Bisericii; ambele propun soluţii de
salvare: natura umană pură, pentru mişcarea profană şi graţia divină, pentru
protestantism. Aceste două cauze au generat, în concepţia lui Hobbes, o
dezordine socială totală, întrucât reperele celor două mişcări constituite în
grupări beligerante, nu-şi mai aveau corespondent în Anglia contemporană lui;
ambele au un efect contrariu efectului scontat: dezbinarea în locul unirii
oamenilor. “Natura politică” a oamenilor, cultivată de Aristotel şi de
republicanismul clasic, visul clasic nu poate avea ca efect politic în Anglia
monarhiilor, acelaşi efect cunoscut în cetatea naturală a antichităţii - apropierea
dintre oameni spre a se autoguverna în libertate – ci, sub pretextul libertăţii,
această natură politică generează un război al tuturor împotriva tuturor. Şi tot
83
P. Manent, op. cit. pag. 41

50
dezbinare între oameni generează şi graţia divină, întrucât pretenţia de a fi sfânt,
de a se apropia de Dumnezeu prin puritate şi umilinţă, într-o cetate coruptă nu
poate avea un alt efect. Hobbes este pus, ca urmare a dezastrului produs de
războiul civil englez, în situaţia respingerii “modelelor” de referinţă ale
protagoniştilor şi a găsirii unui alt element, cu rol de liant la nivelul oamenilor,
un element care să repudieze modelele generatoare de dezordine şi care să
reprezinte fundament pentru acţiunile oamenilor în general, pentru acţiunile
politice, în particular. Concluzia lui Hobbes este că acest element care-i poate
uni pe oameni, este arta, dar nu arta ca imitaţie a naturii (natura nu mai poate fi
un reper) ci arta politică care are drept fundament un sentiment de care sunt
capabili toţi oamenii: teama de moarte. Deci,
• poporul înclinat, la Machiavelli, spre un anumit tip de “bunătate”,
la Hobbes reprezintă purtătorul fundamentelor instituţiei politice
legitime (nevoile fiecăruia, securitatea, pacea socială dorită);
• cauzele războiului civil au avut fundamente neacoperite în viaţa şi
experienţa englezilor timpului său: reperele, “modelele” (cu valoare de
“opinii”) propuse au avut ca efect dezbinarea şi degradarea societăţii; o
societate coruptă şi în care, ideea de bine natural sau supranatural
aveau alte conotaţii pentru oameni decât acelea din antichitate sau
creştinismul timpuriu; ele nu mai puteau reprezenta fundament pentru
acţiunea politică “pentru că oamenii îşi făuresc în mod necesar noţiuni
incompatibile despre bine; incompatibiliate care este o sursa
inepuizabilă de conflicte şi războaie”84;
• incertitudinea binelui nu exclude certitudinea şi gradualitatea răului:
“Există îndeosebi un rău care este considerat de orice om, sau cel puţin
de majoritatea oamenilor din orice timp şi din orice loc, drept cel mai
84
Ibidem, pag. 45

51
 mare rău, şi aceasta nu la capătul unui raţionament, întotdeauna
contestabil, ci sub imperiul unui sentiment pe care nimic nu o poate
domoli: moartea”85;
• noua artă politică are drept fundament ceea ce depăşeşte orice
opinie şi orice model: sentimentul fricii de moarte;
• conflictul opiniilor asupra binelui a generat războiul tuturor
împotriva tuturor, care va împiedica orice viaţă socială, politică,
intelectuală, economică, iar această stare este identificată de Hobbes cu
războiul civil din Anglia.
Şi Machiavelli şi Hobbes dezvoltă ideea de frică, fundament al
construcţiei cetăţii. P. Manent prezintă cele două puncte de vedere, făcând
trimitere la “episodul Cesena”: “Florentinul şi englezul mizează deopotrivă pe
teamă pentru a construi noua cetate. Dar Machiavelli ne spune că, teama
eficientă şi salvatoare politic, este creată de prinţul cu virtu: această teamă
eficientă este un afect al artei; În Italia, în vremea sa, asocierea nu este distrusă,
ci paşnică sau condamnată la o febrilitate neputincioasă; un fel de compromis
ruşinos între cetăţi şi Biserică., între natură şi graţia divină îi păstrează o anume
coerenţă. În Anglia lui Hobbes, dimpotrivă, puterea de disociere a opiniilor a
ruinat asocierea umană, ca atare. Conflictul opiniilor asupra binelui a generat
războiul tuturor împotriva tuturor, care împiedică orice viaţă socială,
intelectuală, economică. Fiecare trăieşte pradă fricii de moarte. De aici trebuie
privită şi reconstruită o nouă organizare politică invulnerabilă la conflictul
opiniilor. Trebuie făcut din flagelul fricii cauza artei salvatoare. Principiul
acestei noi ordini nu va fi binele pe care îl căutăm, ci răul de care fugim”86.

85
Ibidem, pag. 45
86
Ibidem, pag. 45

52
 În concepţia lui Hobbes, războiul civil din Anglia nu este o împrejurare
excepţională, o stare de necesitate, cum ar spune post moderniştii, ci “bellum
omnius contra omnes” este condiţia naturală a umanităţii, starea naturală
(comportamentele naturale ale oamenilor) a indivizilor în care se originează
dezbinările politice şi religioase din ţara lui. În acelaşi timp, starea naturală este
caracterizată ca efect al convieţuirii în ilegitimitate (stăpânii nu sunt recunoscuţi,
vor fi contestaţi). Frica este atât o caracteristică a existenţei în “pacea civilă”, cât
şi a războiului (măsurile de siguranţă, de protecţie pe care şi le iau oamenii spre
a-şi apăra bunurile împotriva concetăţeanului, dar şi împotriva rudelor apropiate
– Leviathan, cap. XIII).Dacă şi războiul civil şi pacea civilă scot în evidenţă
universalitatea fricii, nu acelaşi lucru se poate spune despre legitimitate, mai
precis despre absenţa ei. Acest aspect este analizat pornind de la o diferenţiere,
pe care aici o denumim ca fiind între comportamentul latent şi activat al omului,
cu efecte diferite în timp de pace şi în timp de război. Astfel, natura umană
presupune invidie, laudă de sine, vanitate, dorinţă de a-şi face recunoscută
superioritatea. Pe timp de pace, întrucât suveranul este legitim (este ascultat şi
necontestat) aceste resorturi sunt latente, sunt ţinute sub autocontrol de teama
forţei publice; pe timp de război, resorturile naturii umane sunt reactivate,
exacerbate, punând în pericol viaţa, securitatea persoanelor şi a bunurilor, iar
rivalitatea fiecăruia, cu fiecare, din latura latentă a comportamentului, devine
acţiune efectivă şi duce la războiul tuturor îmoptriva tuturor, adică la
manifestarea condiţiei naturale a umanităţii. Se observă, aici, încă un aspect:
ierarhizarea binelui specific cetăţii greceşti este repudiată total, locul ei fiind
ocupat de o ierarhizare a răului, un rău care în gradul său absolut se
caracterizează printr-o universalitate. Un rău conştinetizat de majoritatea
oamenilor din orice timp şi loc ca fiind cel mai mare şi care le pune în pericol

53
viaţa. Ori, această conştientizare impune măsuri de protecţie, impune acţiune
fondată pe sentimentul fricii de moarte.
Are vreo legătură starea naturală descrisă de Hobbes cu păcatul originar
din critica creştină a umanităţii? Nu, întrucât în războiul tuturor împotriva
tuturor, când umanitatea este în postura dezagregării, acţiunile cele mai rele au
temeiul legitimării şi nu pot fi apreciate drept păcate. Aceste acţiuni întreprinse
spre a anula sau preveni pericolul îndreptat împotriva vieţii şi bunurilor (ceea ce
în dreptul penal de azi poartă numele de legitimă apărare), sunt legitime în faţa
iminenţei atacului, iar conduita autoapărării este legitimată de necesitatea
conservării propriei fiinţe. Şi nu divinitatea hotărăşte în starea naturală dacă
acţiunea de autoapărare este legitimă sau este un păcat, ci rolul de judecător
unic, asemeni principiului lui Machiavelli aplicabil în perioada inceritudinii şi
violenţelor vieţii politice, este acordat de Hobbes omului. “Dacă aceasta este
starea naturală a umnaităţii, devine prea limpede că dorinţele şi pasiunile
oamenilor nu pot constitui în ele însele, sau prin natura lor, păcate. Dacă cele
mai atroce crime (nu este necesară uneori, cruzimea pentru a-l «disuada» pe
duşman?) pot fi justificate, este clar că moralitatea, binele şi răul, păcatul nu au
sens în starea naturală. Binele şi răul nu există de la natură. Binele şi răul nu vor
avea sens decât când starea naturală va fi fost depăşită, când legile care definesc
aceste noţiuni vor fi promulgate de puterea publică”87. Asistăm, deci, la o
legitimare a acţiunii, în condiţiile în care Machiavelli legitimase scopurile,
ambele tipuri de legitimare având drept fundament ceea ce în limbajul moral
este denumit “rău”.
Starea naturală invocată de Hobbes anulează deopotrivă republicanismul
antic, opunând ideii de “natură bună” a omului, natură specifică existenţei “stării
naturale” (aceea care îşi circumscrie răul), dar şi creştinismul primitiv, prin
87
Ibidem, pag. 47

54
demonstrarea necesităţii sursei răului, o necesitate ce exclude sursa păcatului.
Remediul pentru rău nu poate fi nici glorificarea libertăţii, nici graţia divină:
omenirea se poate vindeca doar prin artă. Răul absolut de care vorbeşte Hobbes
nu este un rău moral, el conţine potenţial un bine nou (şi la Machiavelli s-a putut
constata preocuparea pentru schimbarea statutului binelui prin intermediul unor
mijloace), arta având rolul de mijloc în devenirea in actu, în conturarea efectivă,
ca real a acestui bine. Este vorba de binele public care comportă un alt conţinut,
o altă definire, iar arta este calea spre acest bine public. Raţiunea umană are
puterea de a sugera calea de ieşire din starea naturală, insuportabilă pentru
individul solitar, o stare în care viaţa fiecăruia este egală cu a celorlalţi, în
privinţa calităţilor fizice şi psihice (“facultăţilor fizice şi ale minţii”) şi, în
acelaşi timp, egală în mizerie, ca dificultate şi cruzime, ca durată. Scopul ultim
al omului în starea naturală este păstrarea vieţii, iar acest scop caracterizează
orice acţiune şi agresiunea este forma prin care fiecare încearcă să elimine
pericolul pentru sine, îi face pe ceilalţi incapabili de a acţiona tot printr-o
agresiune. Calea pe care o sugerează raţiunea este găsirea condiţiilor necesare
unei păci stabile –“legile naturale”- iar teama de moarte îi determină pe oameni
să accepte aceste condiţii, dacă rezultatul acceptării va fi pacea şi siguranţa
personală. Între ameninţarea morţii violente şi dorinţa de conservare a
individului, la Hobbes apare aceeaşi relaţie cu dorinţa celor mari de a oprima
poporul şi dorinţa acestuia de a nu fi reprimat, la Machiavelli.
Dar, teama de moarte poate genera, cum s-a văzut, două posibilităţi
comportamentale: una, pe care psihologii ar numi-o instinctuală – atacul,
agresiunea asupra celor care-i periclitează viaţa şi alta, sugerată de raţiune:
raţionalitatea mijloacelor păcii sociale. Raţiunea umană, constatând absurditatea
războiului tuturor împotriva tuturor, va căuta mijloacele păcii. Noua artă politică
va consta la Hobbes în capacitatea de a inventa mijloacele prin care să evite

55
războiul; noua artă politică izvorăşte tot din teama de moarte, însă Hobbes spune
că, această teamă este o constrângere la inteligenţă. “În epoca post
machiavelliană -scrie Manent- sarcina istorică a lui Hobbes va fi aceea de a
restaura consistenţa şi semnificaţia faptului social şi a instituţiei politice,
amândouă, în egală măsură, ameninţate de emanciparea acţiunii. Totuşi, Hobbes
nu priveşte nici o clipă înapoi, nu se dezice de nici unul din efectele
transgresiunii. Acelaşi individ, menit să-şi urmărească interesul terestru raţional
numai prin raţionalitatea mijloacelor potrivit intenţiei interesate şi achizitive, va
lua în posesie fiinţa socială”88.
Dar care sunt limitele acţiunii omului în starea sa naturală? Nici una, din
moment ce fiecare poate face tot ceea ce consideră util pentru propria
conservare. Fiecare are un ius in omnia, un drept al tuturor lucrurilor, chiar un
drept asupra corpului celorlalţi; fiecare are dreptul de a ucide în starea naturală.
Acest ius in omnia este şi cauză şi efect al războiului şi exprimă nelimitarea
libertăţii de acţiune. O nelimitare pentru toţi. “O altă urmare a unui astfel de
război al fiecărui om împotriva fiecărui om -scrie Hobbes, în cap. XIII al
Leviathanului- este şi aceea că, în această stare, nimic nu poate fi nedrept.
Noţiunile de corectitudine şi incorectitudine, sau de dreptate şi nedreptate, nu-şi
au locul aici («în care principalele cause de gâlceavă» sunt «concurenţa»,
«neîncrederea», «gloria», cauze citate anterior de Hobbes). Forţa şi
înţelepciunea sunt cele două virtuţi cardinale ale războiului. Dreptatea şi
nedreptatea nu sunt facultăţi ale trupului şi nici ale minţii. Dacă lucrurile ar sta
aşa, atunci ele s-ar putea găsi şi la un om care ar fi singur pe lume, la fel cum se
pot găsi pasiunile şi simţurile sale. Ele sunt calităţi ce se raportează la oamenii
aflaţi în societate şi nu a celor aflaţi în condiţia singurătăţii”. Acest ius in omnia
implică un alt aspect al stării naturale: absenţa dreptului de proprietate şi, deci,
88
P. Manent – Originile politicii moderne, Hobbes, Nemira, 2000, pag. 50

56
imposibilitatea exercitării prerogativelor sale: “Tot o urmare a condiţiei naturale
a omenirii, este şi aceea că, aici nu există nici proprietate, nici stăpânire, nici
distincţia dintre al meu şi al tău: iar fiecare va avea doar ceea ce a obţinut”. În
ultimul paragraf al cap. XIII din Leviathan, Hobbes vorbeşte explicit despre cele
trei pasiuni care fac ca oamenii să fie înclinaţi spre pacea socială, precum şi de
rolul raţiunii în a “sugera“ fundamentele acestei păci, fundamente în funcţie de
care se poate produce “acordul” social. Astfel, cele trei pasiuni sunt “frica,
dorinţa de a avea acele lucruri necesare unui trai tihnit şi speranţa de a le obţine
prin propria sârguinţă”, în timp ce “elementele sugerate de raţiune” sunt “Legile
naturale”.
Libertatea este definită de Hobbes în corelaţie cu ius in omnia, adică
dreptul natural, în capitolul XIV, intitulat Despre prima şi despre cea de a doua
lege naturală, şi despre contracte. Astfel, dacă dreptul natural este libertatea
fiecăruia de a-şi folosi puterea în conformitate cu propria voinţă, având ca scop
conservarea naturii umane (identificată aici cu viaţa), un drept pus în slujba
finalităţii acţiunii, “prin LIBERTATE, scrie Hobbes, se înţelege conform
sensului propriu al cuvântului, absenţa piedicilor externe, care adesea îl lipsesc
pe om de o parte a puterii sale de a face ceea ce ar voi, dar care nu-l pot stânjeni
să-şi folosească puterea rămasă, aşa cum îi dictează judecata şi raţiunea”.
Libertatea este garantată de “legea naturală”, lege care are valoare de regulă
generală şi care prin dispoziţia sa interzice acţiunile omului care i-ar primejdui
conservarea vieţii sau l-ar îndepărta de mijloacele de care acesta este conştient
că i-ar salva viaţa. Hobbes atrage atenţia asupra distincţiei dintre jus şi lex,
identificând dreptul cu libertatea de a acţiona sau nu şi legea cu constrângerile
la unul din cele două genuri acţionale. “Căci, scrie el, deşi cei care tratează acest
subiect obişnuiesc să confunde jus cu lex, dreptul cu legea, totuşi ele trebuie să
fie distincte: fiindcă, DREPTUL constă în libertatea de a face sau a nu face

57
ceva, pe când LEGEA determină şi constrânge la una sau cealaltă; astfel încât
legea şi dreptul diferă la fel de mult ca obligaţia şi libertatea, care sunt
contradictorii, atunci când se aplică la unul şi acelaşi lucru”. Dreptul natural
generează insecuritate pentru toţi, şi prin urmare, impune căutarea de către
fiecare a păcii civile. Excluderea sursei războiului este condiţionată deci, de
renunţarea de către fiecare la dreptul natural, cu condiţia ca fiecare dintre rivali
să procedeze la fel. Sunt luate în analiză cele două legi naturale de bază:
a) căutarea şi urmărirea păcii, iar în condiţii de imposibilitate, căutarea şi
urmărirea avantajelor războiului (ceea ce rezumă dreptul natural, care este
dreptul de a ne apăra prin toate mijloacele posibile);
b) lege derivată din căutarea şi urmărirea păcii: “ca omul să fie dispus,
atunci când sunt şi alţii, şi în măsura în care crede că este necesar pentru
pace şi pentru propria apărare, să renunţe la acest drept asupra tuturor
bunurilor şi să se mulţumească cu atâta libertate faţă de oameni, câtă le-ar
acorda el lor faţă de el însuşi”.(cap.XIV)
Dar, în ce condiţii, omul consimte să-şi diminueze libertatea? Şi cine
garantează această înţelegere, acest contract între oameni? S-a văzut că păstrarea
de către fiecare a dreptului natural, a dreptului de a face sau nu ceea ce îi place,
menţine starea de război între oameni. Raţiunea renunţării este ca fiecare să
procedeze asemănător: renunţarea individuală este condiţionată de renunţarea
tuturor şi a fiecăruia în parte, întrucât, o renunţare diferenţiată ar expune pe cei
care o fac, i-ar face vulnerabili în faţa celorlalţi, fără a avea drept consecinţă
pacea socială. Temeiul “raţiunii renunţării” este, cum spune Hobbes, “legea
Evangheliei”: “precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi asemenea. Şi
este acea lege a tuturor oamenilor: “quoid tibi fieri non vis, alteri ne feceris”89.

89
Aici Hobbes citează în latină regula evanghelică “nu face altora ce nu ai dori să ţi se facă ţie însuţi”

58
 Renunţarea la dreptul individual coincide cu renunţarea la libertatea
proprie, prin care s-ar fi putut impune restrucţii altora în exercitarea drepturilor
lor. Acest aspect este analizat de Hobbes prin introducerea a două diferenţieri în
cedarea unui drept: “simpla renunţare”, când autorul cedării nu are interes
asupra beneficiarului renunţării, şi “transferul“ când beneficiul cedării este
acordat unei persoane anume. În cazul acestei cedări (transfer), este vorba
despre un contract, întrucât, “transferul de drepturi este reciproc”. “Această
renunţare -scrie P. Manent- ar fi absurdă dacă nu ar fi sigur că fiecare din vecinii
şi rivalii săi, va face la fel. Fiecare va trebui deci, să se angajeze printr-un
contract cu ceilalţi să renunţe la acest drept nelimitat. Dar, contractele
negarantate de spadă nu sunt decât fum”90.
Cum se asigură realizarea contractului? În concepţia lui Hobbes, cea de a
treia lege naturală, aceea “ca oamenii să-şi respecte convenţiile făcute”, lege în
absenţa căreia, ne-am afla în continuare în condiţia de război. Legat de aceasta
apare semnificativ modul în care Hobbes analizează dreptatea: aceasta
caracterizează convenţiile şi constă în respectarea conţinutului lor. De altfel,
definiţia dreptăţii rezultă din aceea pe care filosoful o dă nedreptăţii, care “nu
este alta decât încălcarea convenţiei”. Distincţia drept-nedrept este realizată prin
raportarea la prezenţa sau absenţa dreptului real de proprietate. Prin urmare,
absenţa societăţii civile şi a unei forţe coercitive implică absenţa proprietăţii,
absenţa care face inoperantă dihotomia drept-nedrept. “Astfel că, natura dreptăţii
constă într-adevăr în respectarea convenţiilor valide; dar validitatea convenţiilor
nu începe decât o dată cu constituirea unei puteri civile suficiente pentru a-i
obliga pe oameni să le respecte, şi tot acolo începe şi proprietatea”(cap.XIV).
Pentru instituirea forţei de coerciţie este necesar ca cedarea dreptului individual
să se facă de către fiecare către “cineva” care va avea sarcina de a promulga
90
P. Manent – Istoria intelectuală a liberalismului, pag. 48

59
legile necesare păcii civile şi care va garanta, la nevoie, prin forţă, respectarea
acestor legi. O dată cu transferul dreptului se asigură şi investirea beneficiarului
cu suveranitate - o suveranitate nelimitată - absolută, întrucât dreptul transmis
era la rândul său nelimitat. Acest benficiar este suveranul individual sau
colectiv, moştenitor al acelui ius in omnia, ce-i era propriu fiecăruia în starea
naturală. “Astfel, scrie P.Manent, este constituit Suveranul, Leviathanul, acest
«om artificial», sau «Dumnezeu muritor», care va asigura pacea civilă”91.
Fundamentul suveranităţii absolute al Leviathanului este dreptul individului, iar
sursa dreptului individului este necesitatea conservării fiinţei, a evitării morţii.
“Oamenii nu mai trebuie să se conducă după feluritele actualizări ale binelui sau
conform binelui însuşi, ci, după dreptul care se naşte din necesitatea de a evita
răul. În limbajul moral şi politic pe care îl elaborează Hobbes, şi care este încă
al nostru şi astăzi, dreptul ia locul binelui. Accentul pozitiv, intensitatea
aprobării morale pe care anticii, păgâni sau creştini, îl puneau pe bine este pus
de moderni după Hobbes, pe drept, dreptul individului. Este limbajul şi
«valoarea» liberalismului”92.
Suveranitatea absolută este o necesitate izvorâtă deci din dorinţa
oamenilor de a trăi în pace, din dreptul individului şi conţine a doua categorie pe
care se va fonda gândirea liberală, reprezentarea. Iar reprezentarea presupune că:
• fiecare recunoaşte drept acte proprii acţiunile înfăptuite de către suveran
(fiecare individ este autor al actelor suveranului);
• suveranul este reprezentantul fiecăruia;
• unitatea corpului politic (asigurată de reprezentare) constă într-o stare de
fapt şi de drept, în care toţi membrii corpului politic au acelaşi
reprezentant, unic reprezentant- suveranul.

91
Ibidem, pag. 49
92
Ibidem, pag. 49

60
Pentru constituirea corpului politic este necesară reprezentarea, iar necesitatea
acesteia provine din necesitatea unei puteri, de neutralitatea puterilor fiecăruia în
starea naturală, neutralitate generată de egalitatea dintre oameni. Fiind
inexistentă o anumită putere naturală (în starea naturală), trebuie inventată o
putere (deci creată, o putere artificială) - puterea politică. Prin urmare, oamenii
sunt egali, “în sensul că toţi sunt lipsiţi de putere, sunt cei care creează puterea
politică, o putere absolută care reprezintă instrumentul celor lipsiţi de putere”.
Considerăm că, acest punct de vedere introdus de către P. Manent - opus
acelora care credeau că Hobbes identifică societatea civilă cu statul - prin care
consideră că surprinde “matricea distincţiei dintre societatea civilă şi stat”,
comportă o anumită analiză. Iată, mai întâi, textul lui Hobbes: “Odată înfăptuit
acest lucru (autorizarea reprezentării n.n.), mulţimea astfel unită într-o singură
persoană este numită COMUNITATE CIVILĂ, sau ăn latină CIVITAS. Iar
aceasta este naşterea acelui mare LEVIATHAN sau, pentru a vorbi cu mai multă
veneraţie, a acelui Dumnezeu muritor căruia îi datorăm, sub domnia
Dumnezeului nemuritor, pacea şi apărarea noastră. Căci prin această autoritate,
conferită lui de fiecare individ particular din comunitatea civilă, el primeşte atâta
putere şi forţă încât, prin spaima faţă de această putere, este capabil să îndrume
voinţele tuturor către pacea intimă şi către ajutor reciproc în faţa duşmanilor din
afară. Şi în el constă esenţa comunităţii civile, pe care o definim ca o singură
persoană, pentru ale cărei acţiuni, fiecare om dintr-o mare mulţime a devenit,
prin convenţii reciproce cu ceilalţi, autor, cu scopul ca aceasta să poată folosi
forţa şi mijloacele tuturor, aşa cum va crede de cuviinţă, pentru pacea şi apărarea
lor comună” (Leviathan, cap. XVII, Despre cauzele, naşterea şi definiţia
comunităţii civile).
Dar, care este momentul constituirii societăţii civile? Mai exact, să
formulăm întrebarea: societatea civilă se identifică la Hobbes cu starea naturală,

61
stare în care oamenii sunt egali, prin absenţa (neutralitatea) puterii? Analizând
acest text al lui Hobbes, se constată că nu. Că societatea civilă se constituie în
momentul delegării dreptului individual către reprezentant, rezultând altceva,
decât starea naturală. Iar acest altceva, societatea civilă ca “mulţime unită într-o
singură persoană” este cea care-şi crează propriul instrument pentru instituirea
păcii sociale - Leviathanul. Iată ce spune Manent: “Cum să nu remarcăm că
avem aici matricea distincţiei dintre societate civilă şi stat, societatea civilă fiind
locul egalităţii în drepturi, iar statul instrumentul acestei societăţi civile graţie
căruia sunt asigurate ordinea şi pacea? În acelaşi timp, provocatorul paradox al
doctrinei hobbesiene - statul îşi are unica sursă în această societate civilă asupra
căreia el exercită o putere absolută, scoate în relief dificultatea fundamentală a
acestei distincţii şi a ideii de reprezentare care îi este inseparabilă”93.
O analiză atentă a opiniei lui Manent conduce la concluzia indubitabilă că
societatea civilă nu se identifică cu statul, dar şi la concluzia că se strecoară în
discursul său aparenţa unei erori privitoare la identificarea societăţii civile cu
starea naturală, în condiţiile în care prin egalitatea în drepturi înţelege egalitatea
prin neutralitatea puterii. Aceasta, întrucât, societatea civilă succede (măcar
logic) cedării dreptului individului de a se “cârmui singur”, şi prin urmare,
renunţării la acest tip de egalitate. Dacă prin “egalitatea în drepturi” înţelege
drepturile izvorâte în mod egal din reprezentare, atunci demersul său nu
provoacă incertitudini. Distincţia corectă făcută de Manent între stat şi societatea
civilă poate fi corelată concluziei lui Hobbes care succede textului de mai sus:
“Iar purtătorul acestei persoane este numit SUVERAN, şi se spune că deţine
puterea suverană; oricine altcineva îi este supus”.(cap VII).
Hobbes face din individ, fundamentul oricărei legitimităţi politice, o fiinţă
care nu-şi transferă voinţa către suveran, el face ceea ce vrea şi nimeni altul în
93
Ibidem, pag. 49

62
afara sa nu poate voi pentru el. Tocmai de aceea, ordinea politică ce face din
indivizi o unitate nu-i poate veni individului decât din afara sa; Hobbes
evidenţiază că individul este o fiinţă a cărei voinţă “nu-i aparţine cu adevărat, de
fapt şi de drept, decât lui” şi, prin urmare, “această voinţă nu poate găsi o regulă
decât în afara ei înseşi, într-o altă voinţă riguros exterioară şi străină, care are
forţa şi dreptul să-i impună ascultare”94. Recunoscând că toate acţiunile
suveranului sunt acţiunile sale, supusul nu recunoaşte că în voinţa suveranului s-
ar afla voinţa sa: el nu şi-a delegat propria voinţă, ci a cedat dreptul de a se
conduce singur, el nu a renunţat la propria voinţă, ci şi-a asigurat reprezentarea,
autorizând suveranul în acţiunile care-i asigură pacea civilă. Prin ideea de
reprezentare, Hobbes intuieşte democraţia reprezentativă de mai târziu, iar prin
nedelegarea voinţei individului, prin păstrarea integralităţii fiinţei, preconizează
individualismul liberal. “Orice «comunitate de voinţă» -scrie Manent- fie cu
ceilalţi indivizi în cadrul stării naturale sau al «societăţii», fie între individ şi
suveran, ar impieta asupra voinţei individului, i-ar leza integritatea şi nu ar mai
putea fi ceea ce numai el singur poate fi: sursa şi fundamentul legitimităţii
politice. Suntem aproape irezistibil tentaţi să spunem că Hobbes este absolutist
în ciuda individualismului său - sau în contradicţie cu acesta; trebuie spus,
dimpotrivă, că, Hobbes este absolutist deoarece este foarte riguros
individualist”95. Există o asemănare între Hobbes şi cel care l-a criticat cel mai
vehement în perioada modernă -J.J.Rousseau- aceea legată de caracterul
individual al voinţei, de reprezentarea acesteia. Însă, refuzând absolutismul,
J.J.Rousseau introduce conceptul de “voinţă generală”.
Puterea absolută, creată din neputinţa oamenilor se deosebeşte la Hobbes
de interpretarea religioasă tradiţională a puterii regale în care regele era

94
Ibidem, pag. 53
95
Ibidem, pag. 52

63
considerat “reprezentantul” lui Dumnezeu, fiind legat direct de Divinitate, şi
nedând seama pentru faptele sale decât în faţa lui Dumnezeu; puterea absolută la
Hobbes nu mai este “reprezentant” al lui Dumnezeu, ci “reprezentant” al
oamenilor: “transcendenţa” sa nu-şi află originea în faţa lui Dumnezeu, ci în
slabiciunea omului, ea este creată de fiinţele neputincioase.
Comparaţia între meritele unui regim politic faţă de altele nu i se pare
semnificativă lui Hobbes, întrucât, deşi acceptă distincţia între democraţie,
aristocraţie şi monarhie pe temeiul numărului celor care constituie suveranul
(toţi, mai mulţi, sau unul), esenţa este aceeaşi: suveranul are dreptul să pretindă
deplină supunere, să promulge şi să vegheze la respectarea legilor pe care le
considră bune, legi ce exprimă voinţa sa. Cu toate că, din analiza făcută de
Hobbes Leviathanului rezultă că monarhia are un număr de avantaje, regula
existenţei este aceea că, fiecare trebuie să considere cel mai bun regim pe cel în
care trăieşte şi trebuie să se supună cu bună credinţă la tot ce-i ordonă suveranul.
Importantă nu este forma regimului politic, ci legitimitatea acestor regimuri,
modalitatea de instituire a acestora care are drept fundament consimţământul
fiecăruia. Această remarcă îl determină pe Manent, ca de altfel şi pe Leo Strauss
să-l considere pe Hobbes fondatorul punctului de vedere democratic şi modern:
“Totuşi, fie că este vorba de monarhie, aristocraţie sau democraţie, scrie
Manent, legitimitatea acestor regimuri, care este una cu modul generării,
instituirii lor, este în esenţă democratică. Fundamentul lor se află în
consimţământul fiecăruia. Puterea suveranului nu-i aparţine prin natură sau har-
ea îi este întotdeauna dată sau lăsată de supuşii săi. Demitizând discuţia despre
cel mai bun regim, deosebit de critic faţă de democraţiile antice, mai puţin poate
pentru ceea ce au fost, cât pentru veneraţia cu care europenii le primesc şi care îi
face să dispreţuiască regimurile monarhice în care trăiesc, Hobbes a contribuit
energic la restaurarea punctului de vedere democratic modern. Democraţia

64
modernă nu este pentru partizanii săi, adică pentru noi toţi, un regim politic,
printre altele, fie el şi cel mai bun, ci singura organizare legitimă a vieţii comune
a oamenilor. Tocmai pentru că se întemeiază pe comportament, legitimitatea sa,
care este Suveranitatea, rămâne în afara oricărei discuţii. Celui care obiectează
sau protestează i se poate răspunde: de ce te plângi, tu ai vrut-o, şi chiar dacă ai
votat contra, este ca şi cum ai votat pentru, căci te-ai angajat să te supui legii
majorităţii”96.
În capitolul XXI, Hobbes analizează libertatea supuşilor ajungând la
concluzia că puterea absolută a suveranului nu exclude această libertate. Astfel,
terenul de manifestare a libertăţii îl reprezintă absenţa legii, adică domeniul în
care suveranul nu consideră necesar să-şi interpună legea şi să sancţioneze. Prin
înţelegerea legii ca artificiu uman, exterioară fiecăruia cu rolul de a garanta
pacea socială, Hobbes este deopotrivă precursor al democraţiei moderne şi al
liberalismului. “Gândirea lui Hobbes -scrie Manent- este astfel matricea comună
a democraţiei moderne şi a liberalismului. Ea întemeiază ideea democratică
pentru că elaborează noţiunea suveranităţii stabilite pe consimţământul fiecăruia;
ea întemeiază ideea liberală pentru că elaborează noţiunea de lege ca artificiu
exterior indivizilor... Pentru că suveranitatea nelimitată este exterioară
indivizilor, ea le lasă un spaţiu liber, cel al tăcerii legilor”97. Autorul
Fundamentelor intelectuale ale liberalismului comentează aici paragraful din
Leviathan, în care Hobbes, după ce analizează singura situaţie în care individul
nu poate refuza să dea ascultare suveranului, “atunci când refuzul său de a da
ascultare, contravine scopului pentru care a fost instituită suveranitatea”,
situaţie în care individul nu-şi poate manifesta voinţa în mod liber, are această
libertate “în toate celelalte cazuri”. Prin urmare, există şi posibilitatea

96
Ibidem, pag. 58
97
Ibidem, pag. 58-59

65
nesupunerii: atunci când însuşi suveranul încalcă prin poruncile sale, convenţia,
anulând scopul instituirii suveranităţii - pacea civilă. “Cât despre alte libertăţi
-scrie Hobbes- ele sunt asociate «tăcerii legii». În cazurile în care suveranul nu
a prescris nici o regulă, acolo supuşii au libertatea de a proceda conform
propriului discernământ. De aceea, o astfel de libertate este în unele cazuri mai
mare, iar în altele mai mică; în anumite vremuri mai mare, iar în altele mai mică,
în funcţie de ceea ce cred că este cel mai potrivit cei care deţin suveranitatea”98.
Se impun câteva consideraţii:
• suveranitatea nelimitată se originează în mandatul de reprezentare;
• mandatul de reprezentare nu trebuie să depăşească scopul pentru
care a fost suveranul investit cu asigurarea păcii civile;
• legea exprimă voinţa suveranului, dar această voinţă nu poate
depăşi limitele impuse de mandatul reprezentării (altfel, suveranul ar
deveni nelegitim);
• există libertate atât acolo unde se manifestă “tăcerea legii”, dar şi
acolo unde legea-voinţa suveranului, încalcă scopul pentru care
suveranitatea a fost instituită.
“Suveranitatea, scrie Hobbes, este sufletul comunităţii civile; iar odată ce
sufletul a părăsit corpul, părţile acestuia nu mai sunt puse în mişcare de suflet.
Scopul supunerii este protecţia: căreia, oriunde ar vedea-o un om, fie în
propria-i sabie, fie în a altuia, natura îi face să i se supună, şi să se străduiască să
o păstreze. Şi deşi suveranitatea, conform intenţiei celor care o instituie, ar
trebui să fie nemuritoare, ea nu doar că este, prin natura sa, expusă unei morţi
violente, datorată unui război extern, ci, de asemenea, din cauza ignoranţei şi a
pasiunii oamenilor ce o deţin, le adăposteşte încă din clipa institurii ei, germenii

98
Th. Hobbes – Leviathan, cap. XXI, “Despre libertatea supuşilor”

66
unei morţi naturale, datorată vrajbei dinăuntru”99. Suveranitatea nelimitată
exprimă faptul că suveranul nu se supune legii civile, acesta având posibilitatea
unei libertăţi nelimitate, însă voinţa suveranului, deşi nelimitată prin legile pe
care el însuşi le promulgă pentru supuşi, este îngrădită prin scopul institurii.
Suveranul este mai presus de lege, întrucât, voinţa sa este liberă: “Suveranul
unei comunităţi civile, fie ele o adunare de oameni sau un singur om, nu este
supus legii civile. Căci având el puterea de a întocmi şi de a anula legile, poate
să se elibereze oricând de acea supunere, anulând acele legi care îl tulbură; prin
urmare, el era liber încă dinainte. Căci acela este liber (cu adevărat), care poate
fi liber atunci când voieşte: nici nu este cu putinţă ca o persoană să se lege pe
sine, fiindcă cel care poate lega, poate să-şi desfacă legătura; prin urmare, cel
care este legat doar de sine, nu este legat “(cap. XXVI, Despre legile civile).
Baza legilor civile o reprezintă legile naturale (care constau în virtuţi
morale precum “echitatea”, “dreptatea”, “recunoştinţa”, care, în starea naturală
sunt doar calităţi umane şi nu legi; aceste calităţi vor prinde contur în societatea
civilă, unde, prin legile civile îşi găsesc forma de exprimare. “Legea naturală şi
legea civilă se conţin una pe cealaltă şi sunt de-o măsură. Căci legile naturale,
care constau în echitate, dreptate, recunoştinţă şi alte virtuţi morale ce se
sprijină pe acestea, nu sunt, în simpla stare a naturii… legi propriu-zise, ci
calităţi ce-i înclină pe oameni către pace şi supunere. Doar atunci când a fost
instituită o comunitate civilă sunt ele de fapt legi, şi nu înainte; atunci fiind ele
porunci ale comunităţii civile şi prin urmare fiind şi legi civile, căci puterea
suverană este cea care-i obligă pe oameni să le respecte. Căci, în neînţelegerile
dintre indivizii particulari, pentru a hotărî care este echitatea, dreptatea şi
virtutea morală, şi pentru a le face pe acestea să fie constrângătoare, este nevoie
de decrete ale puterii suverane şi de stabilirea unor pedepse pentru cei care le
99
Ibidem, cap. XXVI

67
vor încălca, iar aceste decrete sunt, prin urmare, parte a legii civile. De aceea,
legea naturii este parte a legii civile în orice comunitate civilă din lume. În mod
reciproc, legea civilă este la rândul ei parte a dictatelor naturii. Căci dreptatea,
adică a îndeplini convenţiile şi a da fiecăruia ce este al său, este un dictat al legii
naturale. Dar fiecare supus al unei comunităţi civile a convenit să dea ascultare
legii civile, fie cu toţi ceilalţi, atunci când ei s-au reunit pentru a institui un
reprezentant comun; fie cu acel reprezentant atunci când, subjugat fiind prin
puterea sabiei, i-a promis ascultare, ca să-şi poată păstra în schimb viaţa; prin
urmare, supunerea faţă de legea civilă este, de asemenea, parte a legii naturale.
Legea naturală şi legea civilă nu sunt tipuri, ci părţi diferite ale legii, iar una
fiind scrisă, este numită civilă; iar cea nescrisă, naturală. Dar dreptul natural,
adică libertatea naturală a omului, poate fi îngrădit şi restrâns prin legea civilă;
ba chiar, scopul întocmirii legilor nu este altul decât o aşa îngrădire; fără de care
pacea este cu neputinţă. Iar legea s-a născut pentru nimic altceva decât pentru a
limita libertatea naturală a indivizilor particulari, în manieră încât ei să nu se
vatăme, ci să se ajute unul pe celalalt, şi să se unească împotriva unui duşman
comun”100.

2.3. John Locke şi problema proprietăţii

Ca şi Hobbes, John Locke începe prin a demonstra că prima necesitate,

deci dreptul fundamental al omului este cel de conservare proprie. Nu ceilalţi
indivizi ameninţă, însă, conservarea (precum la Hobbes), ci foamea. Dreptul la
viaţă este ameninţat în ambele cazuri de moarte: sursele morţii sunt însă diferite,
ostilitatea şi violenţa la Hobbes, moartea ca urmare a foamei la John Locke.
Foamea stă la originea însuşirii primitive de bunuri, iar această însuşire este
100
Ibidem, cap. XXVI

68
legitimă în starea naturală, întrucât omul are dreptul să mănânce, iar dacă n-ar
face-o ar muri. Dacă însuşirea bunurilor este legitimă, atunci omul devine în
mod legitim, proprietarul acestor bunuri întrucât pentru însuşire consumă o
anumită energie, consumă muncă. Natura umană are la Locke drept atribut
fundamental o trebuinţă organică, trebuinţă ce-l separă pe individ de semenii săi
şi care-l pune în relaţie cu propriul corp şi cu natura. Dreptul la conservare prin
satisfacerea foamei este un drept individual, un atribut al individului singur;
omul este în mod natural proprietar al persoanei sale, şi prin urmare, proprietar
al muncii sale.
Din dreptul de proprietate asupra muncii proprii, izvorăşte al doilea aspect
ce legitimează proprietatea, respectiv calea ei de dobândire: munca
(legitimitatea mijloacelor asigură legitimitatea dobândirii rezultatului). S-ar
putea extinde aici această analiză şi din perspectiva a ceea ce numim
dezmembrămintele dreptului de proprietate: însuşirea (dobândirea) şi dispoziţia.
Ambele dezmembrăminte îşi au legitimitate în individ: foamea pentru însuşire,
munca pentru dispoziţie (în cazul acesta, dispoziţia este consumul bunurilor).
Deosebirea constă în trei aspecte :
• momentul dobândirii dreptului absolut de proprietate este momentul în
care într-un bun se investeşte munca individului;
• prin muncă individul transferă asupra bunului o parte din energia sa
proprie; individul proprietar singular al muncii, devine proprietarul
bunului întrucât i-a “transferat” o parte (foarte mică, şi care nu-i
diminuează integralitatea) din sine bunului;
• bunul care încorporează muncă nu mai este al nimănui, sau al domeniului
comun, ci “s-a transformat” în bun al proprietarului muncii; omul
natural devine dublu proprietar.

69
 Insistând asupra unui exemplu al lui Locke prin care vorbeşte despre
desprinderea bunurilor naturale din “domeniul comun”, P. Manent scrie: “Prin
această simplă analiză, Locke a stabilit două propoziţii importante: dreptul de
proprietate este anterior instituţiei societăţii, el nu depinde de consimţământul
altuia sau de legea politică; mai mult, dreptul de proprietate este dreptul asociat
individului singur, strâns legat de necesitatea de a se hrăni, care îl presează, nu
este în nici un caz un drept «social»; proprietatea este naturală în esenţă,
nicidecum convenţională; a doua proproziţie este următoarea: raportul omului
cu natura se defineşte ca muncă. Omul nu este in mod natural un animal politic:
este un animal propietar şi muncitor, proprietar pentru că este muncitor,
muncitor pentru a fi proprietar”101.
Care sunt aspectele definitorii ce-l deosebesc pe Locke de viziunea
tradiţională asupra dreptului de proprietate? În primul rând, trebuie precizat că şi
analizele anterioare şi Locke fac din dreptul de proprietate un drept natural, în
schimb, acest drept natural are “caracter social” la predecesori (Hobbes nici nu-i
acceptă existenţa în starea naturală, ci doar în societatea civilă) şi caracter strict
individual la Locke. Apoi, fiind “social”, în tradiţie dreptul de proprietate este
reglat sau limitat de lege, de “îndatoririle sociale şi politice ale proprietarului”,
cum spune Manent; la Locke apare în primul rând, o limitare naturală a
dreptului natural individual de proprietate, limitare izvorâtă din două obligaţii
sau constrângeri: a) interdicţia de a acumula, de a însuşi o cantitate mai mare
decât nevoile şi posibilităţile consumului individual (individul nu are dreptul să
facă risipă); b) (decurge din prima) - obligaţia de a le lăsa şi celorlalţi acces real
la bunurile domeniului comun, în cantitate şi în calitate comparabilă cu cea a
fiecăruia (interdicţia de a face imposibil accesul celorlalţi la “roadele

101
P.Manent, op. cit. pag. 72 (de altfel cap. IV este intitulat sugestiv : “Locke, munca şi proprietatea”

70
pământului”, întrucât s-ar încălca principiul legitimităţii dobândirii de bunuri şi
dreptul celorlalţi la prezervare).
Analiza acestor două categorii de obligaţii, ne introduce din planul
analizei politico-juridice în cel al economiei politice. Caracterul limitat apare la
momentul dobândirii, însuşirii, căci, aceasta are la bază natura şi nu la nivelul
dispoziţiei (cu o singură excepţie: când anularea are ca efect risipa), întrucât o
dată cu transferul de muncă asupra unui bun din domeniul comun, dreptul
natural devine drept efectiv individual, având la bază munca. În acest sens,
afirmaţia lui Andrei Marga este temeinică şi elimină o anumită lacună din
analiza lui P.Manent: “Dreptul de proprietate este dreptul fundamental ce stă la
baza altor drepturi, de asemenea naturale. Iar acest drept nu este în vreun fel
limitat, căci el are la bază nu natura, ci munca”102… Aşadar, excepţia la dreptul
de dispoziţie, limitarea acestui dezmembrământ vizează acumularea bunului
peste limitele şi nevoile consumului şi care este lăsat să se altereze: risipa,
pierderea sau degradarea bunului. Există o acumulare permisă, o acumulare care
nu restricţionează dispoziţia: aceea care are drept urmare schimbul. Un schimb
deja avansat, un schimb al bunului cu unul din metalele preţioase, un schimb
care face ca acumularea să fie nelimitată întrucât ea nu mai are ca rezultat risipa,
ci un dublu rezultat: consumul, pentru cel ce primeşte bunul alterabil,
constituirea unui alt drept de proprietate, izvorât din schimb (care, la origine are
tot munca), dreptul de proprietate nelimitat asupra bunurilor nealterabile
(exprimate prin aur sau argint, ca măsură a valorii bunurilor asupra cărora
persoana a dispus schimbul).
Aceste consideraţii asupra dreptului de proprietate şi exercitării sale
implică evident şi concepţia asupra libertăţii în acţiunea de dobândire a
bunurilor, precum şi exercitarea dreptului de libertate la nivelul dispoziţiei
102
Andrei Marga, op. cit. pag. 345

71
asupra bunurilor (de altfel, constrângerile nu reprezintă altceva decât o îngrădire
a libertăţii pentru situaţiile descrise).
Dar, cine dă valoare bunurilor? Şi care sunt bunurile susceptibile de a-şi
adăuga un plus la valoarea iniţială? Răspunsul la aceste întrebări poate fi dat tot
prin argumente economice şi credem că trebuie pornit de la distincţia între
bunuri consumtibile (care, din bunuri generice devin bunuri certe şi apoi se
consumă, îşi pierd, deci, substanţa - dispar prin consum) şi bunuri
neconsumtibile, care-şi conservă substanţa şi care-şi sporesc valoarea prin
munca ce se investeşte în ele (exemplu pământul). Pământul cultivat aduce
belşug şi este o proprietate legitimă, întrucât conţine munca. “Prin urmare
-susţine Manent- analizându-l pe Locke, însuşindu-mi o porţiune de pământ prin
munca mea, departe de a sustrage ceva bunului comun al umanităţii, eu îi adaug:
îi adaug toate roadele pământului care-şi datorează existenţa muncii mele. Şi
este evident că numai altcineva nu are drept asupra acestor bunuri care nu sunt
date de natură, ci produse de munca mea. Locke insistă asupra acestui aspect:
munca omenească, şi nu natura este cea care dă valoare bunurilor. Natura, în
starea sa naturală, dacă pot spune astfel, nu este abundenţă, ci dimpotrivă,
penurie”103. Este ceea ce economiştii şi juriştii disting între fructe naturale şi
fructe civile, ultimele fiind un rezultat al muncii şi asupra cărora, dreptul de
proprietate este, ca drept natural individual, lipsit de limite naturale. Absenţa
limitelor naturale este datorată, deci, celor doi factori:
• inventarea monedei care face prin schimb ca întreaga cantitate de
bunuri alterabile să devină inalterabilă şi, prin această formă, valoarea
fructelor civile se conservă;
• valoarea lucrurilor provine din munca umană şi nu din “bunătatea
naturii”. Dreptul de proprietate se detaşează relativ de munca aflată la
103
P. Manent, op. cit. pag. 74

72
 originea sa tocmai prin rolul monedei de a reprezenta şi conserva o
anumită cantitate de muncă. Bunul intrat în circuitul civil schimbă
proprietarul, fără a anula legitimitatea dreptului de proprietate,
schimbul liber producând următoarele consecinţe: muncitorul care
vinde bunul şi primeşte moneda, transferă (în schimbul preţului),
dreptul de proprietate asupra cumpărătorului, acesta de pe urmă
devenind proprietarul legitim; prin schimbul liber, proprietatea îşi
conservă valoarea, continuă să reprezinte cantitatea de muncă pe care o
încorporează; nu doar producătorul este proprietarul legitim, ci şi cel
care asigură circulaţia bunurilor, comerciantul care nu-şi însuşeşte prin
sustragere, deci nelegitim, din valoarea disponibilă în societate, ci o
conservă sau o sporeşte prin circulaţie.
Moneda face, prin urmare, ca odată cu apariţia ei, dreptul propietarului să se
detaşeze legitim de dreptul muncitorului.
Aceste concluzii la care a ajuns Locke sunt foarte importante pentru
elaborarea doctrinei liberale. Este vorba îndeosebi de inventarea monedei şi de
raportul dintre individ, muncă şi societate. Prima - inventarea monedei stă la
baza conceptului lui Locke de “societate civilă”, o societate care (spre deosebire
de Hobbes, unde are o consistenţă negativă, el elaborează distincţia dintre
societatea civilă şi stat, sau dintre societatea civilă şi societatea politică, pornind
de la o sociabilitate negativă, cea a războiului) are o consistenţă pozitivă, fiind
“suportabilă”. Născută din starea naturală, înaintea instituţiei politice, scoietatea
civilă este ansamblul schimburilor economice în care oamenii întră ca muncitori
şi propietari. “Starea naturală lockeană -scrie Manent- este în acelaşi timp mai
«individualistă», şi mai «socială», decât cea a lui Hobbes: drepturile sub forma
dreptului fundamental de proprietate, îi aparţin individului solitar, şi acest

73
individ stabileşte cu ceilalţi relaţii pozitive”104. Cea de a doua concluzie este o
demonstrare a legitimităţii transferului dreptului individual de proprietate, în
condiţiile în care individul este proprietarul muncii sale, munca fiind izvorul,
momentul incipient al proprietăţii, dar în final, fiind purtătoare de valoare,
munca se desprinde de proprietate, dreptul de proprietate detaşându-se de
dreptul muncitorului la produsele muncii sale. P. Manent sintetizează această
motivare a legitimităţii transferului de proprietate (şi, prin urmare, a legitimităţii
proprietarului beneficiar al schimbului), prin:
• specificul muncii de a produce proprietate pentru momentul de
origine a proprietăţii;
• “dezindividualizarea” muncii prin capacitatea ei de a produce
valoare (proprietatea conservă valoarea);
• caracterul productiv al muncii (realizarea surplusului peste
cerinţele de consum ale producătorului) prin inventarea monedei şi
dezvoltarea schimbului liber;
• caracterul individual al dreptului de proprietate nu se confundă cu
dreptul muncitorului; dreptul muncitorului devine dreptul muncii,
muncă ce conservă valoarea prin conservarea produsului.
“Este atunci muncitorul lezat în dreptul său ? Câtuşi de puţin răspunde
Locke. Specificul muncii nu este să producă dreptul de proprietate, ci să producă
valoare. Specificul proprietăţii este să conserve această valoare, să o împiedice
să piară sau să fie risipită. Această valoare este cel mai bine conservată când
conservarea sa este o prelungire a dorinţei de conservarea a individului. Cu alte
cuvinte, când nu mai este vorba de originea proprietăţii, Locke consideră munca
«dezindividualizată», ca fiind munca sau cantitatea de muncă a întregii societăţi.
Şi atunci, dacă proprietatea se detaşează de muncitor, nu muncitorul este furat,
104
Ibidem, pag. 75

74
ci valoarea muncii este conservată (aici, se contraargumentează afirmaţia lui
Marx din “Capitalul” în care acesta defineşte plusvaloarea ca valoare a muncii
însuşită gratuit de către capitalist). Mai mult, la început, dreptul proprietarului şi
dreptul munictorului sunt una; odată cu inventarea monedei şi dezvoltarea
schimbului au permis ca munca să fie productivă (să producă mai mult decât
este necesar pentru consumul producătorului), propietarul şi muncitorul devin
distincţi. Dreptul de proprietate rămâne drept individual, dreptul muncitorului
devine dreptul muncii să-şi vadă produsul conservat, ceea ce nu se poate realiza
decât prin dreptul individual de proprietate. Iar muncitorul nu este lezat,
deoarece, într-o societate astfel definită şi animată de productivitatea muncii şi
dreptul individual de proprietate, condiţia unui lucrător agricol, după exemplul
lui Locke, este mai compatibilă decât cea a unui rege indian din America”105.
Aşadar, dacă la origine, dreptul de proprietate are o justificare morală
(dreptul individului de a se hrăni cu toate consecinţele economice ce se desprind
de aici), pe parcurs, justificarea acestui drept este utilitatea economică. Aceasta
este o teză fundamentală a liberalismului care, prin programele sale, face din
dreptul de proprietate şi din economie fundamentul vieţii sociale şi politice.
Munca stă în centrul a două categorii de raporturi: raporturile individului solitar
cu natura şi raporturile cu ceilalţi, în care dreptul de proprietate nu mai este
considerat ca dreptul natural fundamental al omului, ci constituie mijlocul
producerii şi schimbului de valori într-o lume a valorii, a productivităţii muncii
şi a utilităţii. “Locke încarnează momentul în care liberalismul ajuns la deplina
conştiinţă a fundamentului său în dreptul individual de proprietate şi permite
totodată să se înţeleagă de ce şi cum filosofia liberală a dreptului natural tinde
spontan şi oarecum irezistibil să se transforme într-un cu totul alt tip de gândire:

105
Ibidem, pag. 75 - 76

75
economia politică.”106 Societatea economică este la Locke un răspuns al
societăţii civile la caracterul nelimitat al suveranităţii statului al lui Hobbes, un
mijloc de apărare şi de “eliberare” a societăţii civile, pentru început, apoi, un
mijloc de “dominaţie” a activităţii economice.
J. Locke se străduieşte în construcţia sa, să limiteze suveranitatea absolută
pentru care a pledat Hobbes. Argumentele sale sunt:
• chiar dacă, starea naturală nu este o stare de război, ci o stare în care
oamenii pot deveni proprietari, şi pot dezvolta schimburile, este
inevitabilă ieşirea din ea, întrucât, inexistenţa judecătorilor (fiecare era
judecător al propriei sale cauze) pentru arbitrarea disputelor, face ca
drepturile fiecăruia să fie în permanent pericol, starea naturală putând
deveni efectiv o stare de război;
• ieşirea din starea naturală (pentru evitarea stării de război) nu presupune
transferul de drepturi către un suveran absolut (acesta ar agrava starea
de război), ci trebuie instituit un acord asupra încălcărilor legii naturii,
precum şi asupra conţinuturilor ce identifică proprietatea;
• aceste legi nu sunt eficiente decât în situaţia în care prescripţiile lor sunt
egale pentru toţi (nici suveranul nu poate fi mai presus de lege);
• pentru a fi acceptate (şi spre a nu fi considerate opresive), promulgarea
legilor nu trebuie făcută de către suveran, ci prin contribuţia fiecărui
individ;
• contribuţia la proiectarea şi promulgarea legilor poate fi directă sau prin
reprezentanţi;
• ieşierea din starea naturală şi intrarea în societatea civilă presupune
constituirea unei adunări legislative.

106
Ibidem, pag. 77

76
 Locke înţelege prin societate civilă o societate ce se opune stării naturale,
o societate ce se identifică cu societatea politică, şi, prin urmare, aceasta nu se
opune instituţiei politice, statului. Deci, sensul acestui concept este total diferit
de cel conferit de noi azi.
“Suverană este acea putere -scrie Locke- care nu are nici un superior pe pământ
faţă de care să trebuiască să dea seama pentru acţiunile sale. Dar o atare putere
nu poate fi niciodată creată, fără ca fiecare persoană individuală să renunţe la
întreaga sa liberate naturală, oricât de mare ar fi ea, în favoarea legislatorului,
acordând-o acestuia care, având deci autoritatea tuturor (prin procură, cum ar
veni), împuternicit, prin comportamentul general dat de fiecare, să facă legi
valabile pentru toţi. De unde rezultă că orice lucru pe care o persoană
individuală, are permisiunea de a-l face, este şi unul pe care magistratul are
permisiunea de a-l ordona. Căci el concentrează în persoana sa, autoritatea şi
dreptul natural al fiecărei persoane individuale, printr-un contract general; şi
toate chestiunile neutre, cele sacre nu mai puţin decât cele profane, sunt în
întregime supuse puterii sale legislative şi cârmuirii sale”(Al doilea tratat despre
cârmuire , cap.VII).
Justificând raţiunea instituţiei politice prin rolul său de a apăra
proprietatea pusă în pericol de deprinderile din starea naturală, Locke
demonstrează necesitatea instutuirii unei “puteri supreme”, dar nu o putere care
să-i deposedeze pe oameni de proprietatea sau libertatea lor, ci o putere care le
promulgă. Această putere este corpul legislativ reprezentativ şi suveran, un corp
permanent instituit, dar care să nu se şi reunească permanent întrucât, persoanele
l-ar face să abandoneze interesul comun în detrimentul unui interes propriu. Din
caracterul sporadic al reunirii corpului legislativ, Locke extrage necesitatea unei
alte puteri, cea executivă, necesitate izvorâtă din caracterul permanent al
aplicării (şi vegherii) la respectarea legilor. Puterea executivă este subordonată

77
legislativului, însă, având rolul de a adapta conţinutul legilor la situaţiile
concrete ce se revendică în binele public, executivul are o relativă independenţă,
o prerogativă pe care i-o acordă legislativul. Întrucât executivul nu are decât
competenţe interne, este necesară o a treia putere, care iese de sub autoritatea
legii şi este însărcinată cu relaţiile externe, cu pacea şi războiul, puterea
federativă107.
Astfel, John Locke prefigurează doctrina ulterioară a “separaţiei puterilor”
însă, ca şi în cartea a IV-a a Politicii lui Aristotel, aceste aspecte comportă o
abordare nuanţată.108

2.4. Montesquieu şi separaţia puterilor în stat

Montesquieu întemeiază libertatea pe alte baze decât conceptul stării

naturale şi al suveranităţii, şi, deşi scopul instituţiei politice este acelaşi ca şi la
Hobbes şi Locke - asigurarea securităţii persoanelor şi bunurilor -, conservarea
individului nu mai reprezintă fundamentul absolut al legitimării politice, iar
suveraniztatea monarhului sau a poporului nu mai au caracter nelimitat.
Principiului legitimităţii, Montesquieu îi contrapune principiul separaţiei
puterilor.109 Ideea aceasta apare chiar în Cartea I, intitulată Despre legi în
general, capitolul III, Despre legile positive, unde distinge între “dreptul politic”
(expresie a raporturilor dintre guvernanţi şi guvernaţi) “dreptul ginţilor”
(expresie a raporturilor dintre popoare) şi “dreptul civil” (expresie a raporturilor
pe care cetăţenii le au între ei).110 De altfel, spiritul liberal al lui Montesquieu se
107
J. Locke- Al doilea Tratat despre cârmuire. Scrisoare despre toleranţă. Bucureşti, Ed. Nemira, cap. XI-XIV
108
Abordare realizată de P. Manent în “Istoria intelectuală a liberalismului”, pag. 81-86
109
P. Manent, op. cit. pag. 87
110
Montesquieu - Despre spiritul legilor, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, pag. 15-16 (titlul complet pe care
Montesquieu l-a dat operei sale în ediţiile de la 1748 şi 1749 – titlu care nu a mai fost reprodus în ediţia din 1750
– este Despre spiritul legilor sau despre raportul pe care legile trebuie să-l aibă cu structura fiecărui
guvernământ, cu moravurile, clima, religia, comerţul, etc., la care autorul a mai adăugat noi cercetări asupra
legilor romane privitoare la succesiuni, asupra legilor franceze şi asupra legilor feudale – titlu păstrat de Ediţia

78
desprinde din modalitatea în care el reuşeşte să se desprindă de limbajul
drepturilor absolute, al individului în starea sa naturală şi al suveranităţii
politice, introducând un limbaj comparativ care exprimă o gradualitate a
adecvării formei de guvernământ la condiţiile unui popor. Iar limbajul utilizat
este cel care exprimă “spiritul legilor”, adică raporturile dintre conţinutul legilor
şi condiţiile naturale, sociale, politice, izvorâte din tradiţie, etc. “Văzând în
opoziţia dintre putere şi libertate, scrie P. Manent, centrul problemei politice,
Montesquieu fixează ceea ce am putea numi limbajul definitiv al liberalismului.
Prin aceasta, el schimbă punctul de vedere al lui Locke, pentru a-i realiza mai
bine soluţia: în loc să plece de la dreptul care pune bazele libertăţii, el pleacă de
la puterea care o ameninţă; în loc să-şi pună întrebări despre originea puterii, se
întreabă despre efectele sale. El este fără îndoială primul autor care vorbeşte
despre putere ca despre un lucru, separabil în drept şi în fapt de originea sa şi de
scopul său, separate în drept şi în fapt de omul care îl deţine şi îl caută”111.
Aşadar, mijlocul prin care se realizează scopul instituţiei politice -
asigurarea securităţii individului şi a bunurilor sale - pentru Montesquieu este
asigurarea separaţiei puterilor, separaţie care elimină efectele negative ale
acestei puteri: ameninţarea libertăţii individului. Formulând în capitolul II,
Despre legile naturii, cele “patru legi naturale”, din care decurg “legile
pozitive”, Montesquieu consideră că “egalitatea în teamă” a fiecărui om în starea
naturală face ca prima lege naturală să fie pacea şi nu războiul, iar reciprocitatea
fricii îi impulsionează pe oameni la asociere şi nu la dezbinare (dorinţa de a trăi
în societate este considerată, de altfel, a “patra lege naturală”: “În această stare,
scrie Montesquieu, fiecare se simte inferior faţă de ceilalţi oameni: puţin lipseşte
ca toţi să se simtă egali. Prin urmare, ei nu ar încerca de fel să se atace, aşa că

Biblioteque de la «Pleiade»
111
P. Manent, op. cit. pag. 89-90

79
pacea ar fi prima lege naturală. Hobbes greşeşte când atribuie oamenilor dorinţa
de a se subjuga din capul locului unii pe alţii. Ideea de stăpânire şi dominaţie
este atât de complexă, şi depinde de atâtea alte idei, încât nu pe ea ar avea-o mai
întâi omul”112.
Vorbind despre “diferitele înţelesuri date cuvântului libertate”, în
capitolul III, din Cartea XI, Montesquieu răspunde apoi, în capitolul IV, la
întrebarea Ce este libertatea?: “Este adevărat că în democraţii, poporul pare să
facă ceea ce vrea, dar libertatea politică nu constă de fel în a face ceea ce vrei.
Într-un stat, adică, într-o societate, în care există legi, libertatea nu poate consta
decât în a putea face ceea ce trebuie să vrei şi în a nu fi constrâns să facă ceea
ce nu trebuie să vrei. Trebuie să ne fixăm în multe ce înseamnă independenţa şi
ce înseamnă libertate. Libertatea este dreptul de a face tot ceea ce îngăduie
legile, şi dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea
libertate, pentru că şi ceilalţi ar putea să facă la fel”113.
Conceptul contrar în funcţie de care delimitează Montesquieu libertatea
politică este puterea şi nu forma de guvernământ, chiar dacă aceasta este
moderată. “Democraţia şi aristocraţia nu sunt state libere prin natura lor.
Libertatea politică nu există decât în guvernămintele moderate. Dar ea nu se află
întotdeauna nici în statele moderate. Ea nu se află în ele decât atunci când nu se
abuzează de putere; dar experienţa de totdeauna ne învaţă că orice om care
deţine o putere este înclinat să abuzeze de ea şi că el merge mai departe aşa până
ce dă de graniţe… Pentru ca să nu existe posibilitatea de a se abuza de putere,
trebuie ca rânduiala statornicită, puterea să fie înfrânată prin putere. Orânduirea
de stat poate fi de aşa natură, încât nimeni să nu fie constrâns să facă lucrurile la

112
Montesquieu, op. cit. pag. 89-90
113
Ibidem, XI, III

80
care legea nu-l obligă şi să nu le facă pe cele care legea i le îngăduie”114.
Aşadar,
• înclinaţia omului spre putere nu reprezintă o caracteristică esenţială a
naturii umane, ci o caracteristică secundară şi latentă;
• condiţia abuzului de putere o reprezintă exercitarea efectivă a unei puteri,
exercitare conferită de o anumită poziţie socială, şi /sau/ politică a
individului;
• instituţia politică face posibil abuzul de putere;
• construcţia unei “orânduiri de stat” presupune “rânduiala statornică” a
limitării, îngrădirii puterii prin putere; puterea neutralizatoare propusă
de Hobbes poate (şi trebuie) ea însăşi să fie neutralizată printr-o
împărţire judicioasă, astfel încât, o putere să fie opusă unei alte puteri.
P. Manent analizează nuanţările ce apar între concepţiile lui Hobbes,
Montesquieu şi Rousseau, în domeniul raportului dintre natura umană şi putere:
“Hobbes, în ciuda dorinţelor sale, nu era încă liberal, pentru că vedea în om ceva
esenţialmente rebel la asociere şi cooperare. Rousseau, în pofida urii sale faţă de
absolutism nu va fi mai liberal, pentru că va vedea o incompatibilitate esenţială
între natura omului şi viaţa socială, chiar într-un regim liberal. Montesquieu,
care, prin numeroasele trăsături, aminteşte de primul şi-l anunţă pe al doilea,
este convins prin exemplul englez că dorinţele omului şi necesităţile corpului
politic pot fi armonizate printr-o judicioasă reglare a puterii şi libertăţi:
«distribuţia puterilor»”.115
Capitolul VI din Cartea XI, intitulat Despre orânduirea de stat a Angliei,
realizează o expunere în sinteză a principiului separaţiei puterilor în stat. Astfel,
el susţine că, în orice stat există trei “feluri” de puteri: puterea legislativă,

114
Ibidem, XI, IV
115
P. Manent, op. cit. pag. 91

81
puterea executivă privitoare la dreptul ginţilor şi puterea executivă privitoare la
reglementări ce ţin de dreptul civil.
Puterea legislativă constă în aceea că, “principele sau autoritatea face legi
pentru un timp oarecare sau pentru întotdeauna şi îndreaptă sau abrogă pe cele
existente”. În privinţa puterii executive, deşi prin denumire pare să se lase
impresia că ar fi vorba de două ramuri ale aceleiaşi puteri, Montesquieu
identifică două “puteri executive”, separate atât prin denumire (o putere
executivă a ginţilor şi o putere executivă civilă), cât şi prin ceea ce în drept
poartă numele de competenţă materială (atunci când puterea este exercitată
printr-un organ instituţional al său). Mai mult, executivul izvorât din dreptul
ginţilor vizează îndeosebi raporturile externe ale statului, în timp ce, executivul
izvorât din dreptul civil vizează măsuri pentru menţinerea ordinii în interior,
reglând raporturi între indivizi şi stat (pedepsele infracţionale) sau raporturi
dintre indivizi (litigiile dintre particulari).
“În virtutea celei de a doua -scrie Montesquieu- după ce enumeră tipurile
de putere şi defineşte puterea legislativă - declară război sau încheie pace,
trimite sau primeşte solii, ia măsuri de securitate, preîntâmpină năvălirile. În
virtutea celei de a treia, pedepseşte infracţiunile sau judecă litigiile dintre
particulari. Pe aceasta din urmă (cea executivă, ce decurge din dreptul civil
n.n.), o vom numi putere judecătorească, iar, pe cealaltă pur şi simplu putere
executivă a statului”116.
Care este legătura dintre libertatea politică a cetăţeanului şi separţia
puterilor rezultă din analiza pe care Montesquieu o realizează mai departe:
“Libertatea politică pentru cetăţeni este acea linişte sufletească izvorâtă din
convingerea fiecăruia că se află în siguranţă şi, pentru ca să existe această
libertate, guvernământul trebuie să fie alcătuit în aşa fel ca un cetăţean să nu
116
Montesquieu, op. cit. XI, VI

82
aibă a se teme de alt cetăţean. Atunci când în mâinile aceleiaşi persoane sau ale
aceluaişi corp de dregători se afă întrunite puterea legiuitoare şi puterea
executivă, nu există libertate, deoarece se poate naşte teama ca acelaşi monarh
sau acelaşi senat să nu întocmească legi tiranice pe care să le aplice în mod
tiranic. Nu există, de asemenea, libertate, dacă puterea judecătorească nu este
separată de puterea legislativă şi de cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu
puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară,
căci judecătorul ar fi legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă,
judecătorul ar putea avea forţa unui opresor”117.
Dar, juridicul nu are o importanţă politică reală, decât în regimurile
moderate, acolo unde legislativul şi executivul se suprapun: “În cea mai mare
parte a regatelor din Europa, guvernământul este moderat, deoarece, principele,
care deţine primele două puteri lasă supuşilor săi, executarea celei de a treia. La
turci, unde aceste trei puteri sunt întrunite în mâinile sultanului, domneşte un
despotism îngrozitor”118.
Comparând apoi guvernământul din republicile italice cu monarhiile
contemporane lui, Montesquieu ajunge la concluzia că, libertatea este mult mai
restrânsă în primele, tocmai urmare a concentrării celor trei puteri. “Gândiţi-vă,
scrie mai departe Montesquieu, care poate fi situaţia cetăţeanului în aceste
republici. Acelaşi corp de dregători posedă, ca executor al legilor, toată materia
pe care şi-a dat-o ca legislator. El poate pricinui mult rău statului prin actele sale
de voinţă cu caracter general; şi, cum el mai are şi puterea de a judeca, poate
distruge pe orice cetăţean prin actele sale de voinţă cu caracter individual.
Acolo, întreaga putere se află în aceleaşi mâini: şi cu toate că lipseşte pompa
exterioară care indică existenţa unui principe despotic, el se face simţit în fiecare

117
Ibidem
118
Ibidem

83
clipă”119. Deşi în republicile italice libertatea este mult mai restrânsă decât în
monarhiile din timpul său, totuşi, există diferenţieri de grade în concentrarea
puterii în aceste republici şi despotismul statelor din Asia. Astfel, deşi ereditară,
aristocraţia din Veneţia se caracterizează printr-un “număr mare de dregători”
(deci, o extindere a capacităţii de exercitare a puterii la nivelul mai multor
oameni) şi prin existenţa unor “organe care se temperează reciproc”: Marele
Consiliu-care deţine puterea legislativă, Pregadi-ul care deţine puterea executivă
şi tribunalele celor patruzeci, care exercită puterea judecătorească.
Deşi există această divizare şi temporizare reciprocă a puterii, Montesquieu
consideră că originea socială unică a demnitarilor (apartenenţa tuturor la
“aceeaşi pătură socială”), face ca aceştia, în mod negativ, ca un “rău” social, să
formeze “aproape una şi aceeaşi putere”.
În privinţa puterii judecătoreşti, autorul francez vorbeşte despre caracterul ei
“invizibil” şi “nul”, înţelegând prin aceasta:
• caracterul temporar al tribunalului, el fiinţând doar pentru cauze oportune;
• electivitatea persoanelor care temporar exercită puterea judecătorească în
funcţie de prescripţii legale, fără luarea în consideraţie a apartenenţei
sociale sau a profesiei (“persoane din rândul poporului”);
• depersonalizarea puterii judecătoreşti (oamenii nu se mai tem de
magistraţi pentru că ei “nu mai au necontenit pe judecători înaintea
ochilor”);
• instituţionalizarea puterii judecătoreşti (oamenii se tem de magistratură,
ca investitură depersonalizată).
Montesquieu introduce două instituţii juridice moderne, specifice
dreptului procesual: recuzarea şi eligibilitatea judecătorilor; dacă sensul primei
este aproape identic cu cel actual - posibilitatea acuzatului de a-şi exprima liber
119
Ibidem

84
refuzul faţă de unii dintre magistraţi, eligibilitatea nu vizează, aici, o investitură
a magistraţilor prin care să se legitimeze inamovabilitatea, ci libertatea
învinuitului de a alege dintre judecătorii investiţi pe aceia care consideră că nu
i-ar neîndreptăţi. La o analiză atentă, se poate constata că, atât refuzarea cât şi
acceptarea vizează acelaşi grup de magistraţi şi exprimă, în fond, o alegere a
individului, un grad de libertate pe care el şi-o poate exercita: “Trebuie, chiar ca,
în cazul acuzaţiilor grave, învinuitul să-şi poată alege, potrivit legii, judecătorii
ori măcar să poată recuza un număr tot atât de mare dintre ei, încât cei ce
rămân să fie consideraţi ca aleşi de el”120. Prin declararea puterii judecătoreşti ca
“invizibilă” şi “nulă”, nu credem că Montesquieu se limitează aici în a
demonstra existenţa reală a puterii executive şi legislative şi inexistenţa puterii
judecătoreşti în regimul englez.121 Facem această remarcă întrucât el vorbeşte
despre situaţia în care puterea judecătorească este “oarecum inexistentă”, şi nu
inexistentă, concluzie pe care o formulează pornind de la caracterul temporar al
investirii magistraţilor şi de la aria socială largă- poporul - din care aceştia sunt
aleşi. În acelaşi timp, analiza sa trebuie coroborată cu cele scrise în capitolul III,
cartea I, Despre legile pozitive, unde vorbeşte despre Dreptul ginţilor, Dreptul
politic şi Dreptul civil. Apoi, chiar dacă magistraţii - care inspiră teama de
opresiune - sunt investiţi pe o perioadă determinată (tribunalul “să nu rămână în
fiinţă decât atâta timp, cât este nevoie”), magistratura ca instituţie este
permanentă, întrucât e are menirea respectării invariabile a legii. “Dar, dacă,
tribunalele nu trebuie să fie statornice, hotărârile trebuie să fie invariabile într-o
măsură atât de mare, încât să nu fie niciodată decât aplicarea unui text mai
presus de lege. Dacă ele ar fi rezultatul unei păreri personale a judecătorului,
oamenii ar trăi în societate fără a cunoaşte exact îndatoririle pe care le au faţă de
120
Ibidem
121
P. Manent în lucrarea amintită interpretează într-un mod absolut afirmaţia lui Montesquieu: “din cele trei
puteri despre care am vorbit, cea judecătorească este oarecum inexistentă. Nu rămân decât două dintre ele”

85
ea”122. Este clar, că Montesquieu nu identifică puterea judecătorească cu
persoanele care o exercită (judecătorii), ci ea este expresia voinţei legii şi, prin
urmare, chiar dacă judecătorii au un mandat temporar, legea, ca expresie a
ordinii dorite şi acceptate, nu este delimitată ca timp, ea reprezentând temeiul
unor hotărâri nearbitrare şi în conformitate cu prescripţiile textului (nu cu
voinţa judecătorului). Acest mod de “raportare invariabilă” a hotărârilor
tribunalelor “nestatornicite” la legea statornicită exprimă modul în care puterea
judecătorească fiinţează în stat.
Important de remarcat credem că nu este numărul puterilor existente
(oricum, din acest punct de vedere, la Montesquieu apar inconsecvenţe), ci
modul în care ele funcţionează şi se contraponderează. Din această perspectivă,
trebuie spus că, Montesquieu acordă importanţă puterii legislative şi puterii
executive, modului în care ele se fac “vizibile”, şi raporturilor dintre ele.
Punând în discuţie, puterea legislativă, Montesquieu rezolvă problema
reprezentării, atât sub aspectul legitimării, cât şi sub aspectul exercitării în mod
liber a opţiunilor individului integrat într-o comunitate sau/şi- grupare socială.
Astfel, el distinge între ceea ce se poate numi putere legislativă directă -
exercitată de popor ca întreg şi o putere legislativă reprezentativă exercitată de
reprezentanţii poporului, pentru care şi optează, de altfel. Această distincţie,
poate fi corelată distincţiei democraţie directă-democraţie reprezentativă, în
condiţiile în care puterea legislativă proiectează şi elaborează legile, iar
conţinutul lor are ca finalitate rezolvarea (şi reglarea) raporturilor treburilor
publice. “Întrucât într-un stat liber fiecare om, fiind socotit că are un suflet
liber, trebuie să se conducă singur, s-ar cuveni ca întregul popor să deţină
puterea legislativă; deoarece însă aceasta nu este cu putinţă în statele mari şi

122
Montesquieu VI, XI

86
poate de naştere la multe neajunsuri în cele mici, trebuie ca poporul să facă prin
reprezentanţii săi tot ce nu poate să facă el însuşi”123.
Criteriile reprezentativităţii sunt teritorialitatea şi starea socială. Primul
exprimă corelaţia între nevoile efective ale unei zone în domeniul legiferării şi
cunoaşterea exactă a acestor nevoi de către comunitarii acelei zone. Cel de al
doilea se bazează pe argumentul că, “într-un stat există întotdeauna oameni care
se disting prin naştere, prin bogăţii sau prin onoruri”, oameni, care nu pot fi
“amestecaţi cu poporul”, şi, prin urmare, nu pot beneficia de un singur vot, “la
fel ca ceilalţi”, ci de un număr de voturi proporţional cu “avantajele de care se
bucură”. Temeiul votului proporţional, în concepţia lui Montesquieu, îl
reprezintă libertatea ce trebuie asigurată corpului nobililor, libertate ce ar fi
“înrobită” în condiţiile în care participarea la legiferare ar fi egală cu cea a
oamenilor simpli. Aici problema legsilativului se nuanţează, introducându-se
accepţiunea legislativului bicameral cu finalităţi deziderabile:
• atât reprezentanţii desemnaţi de popor, cât şi reprezentanţii “corpului
nobililor”, îsi pot exercita mandatul în conformitate cu interesele celor
pe care îi reprezintă;
• partea corpului legsilativ alcătuită din nobili are rol de “putere
regulatoare” între puterea executivă şi puterea legsilativă, alcătuită din
reprezentanţii poporului;
• fiecare reprezentnt poartă responsabilitatea investiturii prin mandat;
• puterea de legiferare a “corpului nobililor” este ereditară; ponderarea
intereselor particulare şi ale poporului şi evitarea coruperii prin putere
se realizază printr-o formă specifică de participare la legiferare pentru
“chestiunile în care există, în cel mai înalt grad, interesul de a
corupe”- cazul legilor de interes major (exemplu legile privitoare la
123
Ibidem

87
 perceperea impozitelor), participarea la legiferare a exponenţilor
puterii ereditare se face exclusiv, prin “dreptul de veto” şi nu prin
“dreptul de a statua”.
Se conturează, deci, încă o modalitate de pondereare, aceea a puterii
ereditare. Montesquieu defineşte cei doi termeni: “Numesc drept de a statua
dreptul de a dispune în mod independent sau de a îndrepta ceea ce a dispus
altcineva. Numesc drept de veto, dreptul de a anula o hotărâre luată de către
altcineva; aceasta era puterea tribunilor la Roma. Şi cu toate că cel care are
dreptul de a opune veto poate să aibă şi dreptul de a aproba, aprobarea nu este în
acest caz, altceva decât o declaraţie că el nu face uz de dreptul de a opune veto şi
decurge din acest drept”124.
În privinţa raportului dintre puterile “vizibile”, Montesquieu porneşte de
la doctrina lui Locke privind subordonarea de către legislativ a executivului:
primul conţine “voinţa generală a statului”, în timp ce secundul, “executarea
acestei voinţe generale”. De aici, însă, asemănările cu Locke încetează: “Vedem
cum, de la Locke la Montesquieu, interesul se deplasează de la originea puterii
spre exercitarea sau funcţionarea sa”125. Astfel, Locke insistă îndeosebi pe
corespondenţa permanentă dintre interesele poporului şi cele ale reprezentanţilor
(circumscrierea mandatului doar în limitele pentru care a fost investit corpul
legiuitor), pe când Montesquieu, deşi acceptă această permanenţă a fidelităţii
celor mandataţi, deplasează accentul către elementele ce disting corpul
reprezenatnţilor de masa poporului. Poporul este capabil doar să-şi aleagă
reprezentanţii, dar nu este capabil să delibereze bine şi corect, să ia decizii
active. Acest rol al deliberării şi adoptării deciziilor trebuie încredinţat numai
reprezentanţilor. Puterea executivă trebuie să fie unipersonală, şi de aceea, ea

124
Ibidem
125
P. Manent, op. cit. pag. 93

88
aparţine monarhului, condiţie absolut necesară pentru exercitarea libertăţii,
caracterul multipersonal al exercitării puterii executive ducând la pierderea
libertăţii pe fondul contopirii celor două puteri şi identificării ambelor, fie cu
corpul legislativ, fie cu executivul: “Dacă nu ar exista monarh şi dacă puterea
executivă ar fi încredinţată unui anumit număr de persoane luate din sânul
corpului legislativ, atunci nu ar mai exista libertate, pentru că cele două puteri ar
fi contopite, aceleaşi persoane participând uneori şi putând să participe mereu şi
la una şi la cealaltă”126.
Absenţa libertăţii se produce şi în condiţiile în care legislativul nu se
întruneşte o perioadă îndelungată (deşi cum spune Montesquieu, corpul
legislativ nu trebuie să fie întrunit permanent), întrucât se creează două situaţii
posibile, ambele cu acelaşi efect (eliminarea libertăţii): anarhia generată de
absenţa reglementărilor sau absolutizarea puterii executive, generate de
preluarea prerogativelor legislativului de către executiv.
Fiind un adept al ponderărilor, Montesquieu insistă şi pe o ponderare a
intervalului de timp în care se întruneşte legislativul, acesta regăsindu-se în ceea
ce azi, numim oportunitate; el nu acceptă nici permanenţa întrunirii corpului
legislativ, nici extinderea peste limitele admise de oportunitate a lipsei
întrunirilor. La ce anume se referă Montesquieu? Se referă el la întrunirea
corpului legislativ sau la întrunirea corpurilor legislative, constituite periodic?
Se referă la durata mandatului sau la intervalele din interiorul unui mandat?
Continând analiza de text, vom constata că Montesquieu, deşi la prima vedere,
provoacă unele incertitudini, are în vedere ambele situaţii: “Nu ar avea nici un
rost ca corpul legislativ să fie mereu întrunit. Ar fi ceva incomod pentru
reprezentanţi, şi pe lângă aceasta, ar da prea mult de lucru puterii excutive, care
nu ar mai fi preocupată să aplice legile, ci să-şi apere prerogativele şi dreptul pe
126
Ibidem

89
care îl are de a aplica legile”127. Aici, se poate constata că referirile lui
Montesquieu sunt la corpul legislativ (şi nu la corpurile legislative succesive), la
prerogativele pe care i le conferă mandatul pe o perioadă determinată, la
raporturile acestui legislativ limitat ca durată cu executivul. Dar, ulterior,
Montesquieu, s-ar părea că vorbeşte despre un corp legislativ invaraibil, că
mandatul ar fi nelimitat pentru el ca întreg şi pe viaţă, pentru fiecare
component. Desprins din context, textul ar exclude ideea succesiunii corpurilor
legislative: “Mai mult, dacă corpul legislativ ar dura la nesfârşit, s-ar putea
întâmpla ca el să nu fie împrospătat decât prin înlocuirea cu noi deputaţi, a celor
ce ar muri; şi, în acest caz, o dată ce corpul legislativ ar fi corupt, răul ar fi fără
leac”128. Dar imediat în text apar clasificări legate de succesiunea corpurilor
legislative şi de faptul că prin termen de “întrunire”, Montesquieu înţelege ceva
în plus, momentul de investitură: “Când se perinda unul după altul diferite
corpuri legislative, poporul, care are o părere proastă despre actualul corp
legislativ, şi pune, pe bună dreptate, nădejdea în cel ce va veni după acesta; dar
dacă s-ar menţine mereu acelaşi corp legislativ, poporul o dată ce l-ar vedea
corupt, nu ar mai aştepta nimic bun de la legile sale; el ar fi cuprins de furie sau
ar cădea în apatie. Corpul legislativ nu trebuie să se întrunească din proprie
iniţiativă: căci un asemenea corp nu este considerat ca având voinţă decât atunci
când este întrunit; iar dacă nu s-ar întruni în unanimitate, atunci nu s-ar putea
spune care parte ar fi cu adevărat corpul legislativ: aceea care ar fi întrunită, sau
aceea care nu ar fi. Iar dacă ar avea dreptul să hotărască singur suspendarea
activităţii sale, s-ar putea întâmpla ca el să nu hotărască niciodată acest lucru;
ceea ce ar fi primejdios în cazul în care el ar voi, să întreprindă ceva împotriva

127
Ibidem
128
Ibidem

90
puterii executive”129. Montesquieu este în consonanţă cu constituţionalismul
modern, cel puţin sub următoarele aspecte:
• explică nevoia succesiunii corpurilor legislative izvorâtă din
necesitatea evitării coruperii unui legislativ imuabil, care s-ar îndepărta
de voinţa electorului şi de prerogativele conferite prin mandat;
• succesiunea corpului legislativ, deci a mandatelor, deschide calea
controlului electorilor asupra celor desemnaţi să-i reprezinte, adică
posibilitatea sancţionării prin vot a membrilor legislativului;
• corpul legislativ poate adopta decizii şi elabora legi numai dacă este
“întrunit în unanimitate”;
• decizia de investitură (şi dezinvestirea) nu aparţine legislativului
(dacă ar fi aşa, ar anula şi caracterul temporar al unui corp legislativ şi
controlul asupra sa), ci executivului;
• prin eliminarea posibilităţii de autoinvestitură a corpului legislativ
se realizează:
♦ evitarea puterii discreţionare a legislativului asupra
executivului şi transformarea acestuia într-o putere absolută;
♦ un anumit control al executivului asupra legislativului (are ca
efect ponderarea celui de pe urmă, în condiţiile în care
executivul “fixează momentul convocării” legsilativului şi
“durata sesiunilor sale, în raport cu împrejurările pe care el le
cunoaşte”).
Pe Montesquieu nu-l interesează să elucideze problema legitimităţii
monarhului ca exponent al puterii excutive, adică originea puterii acestui
monarh, ci elucidarea raportului dintre cele două puteri. Contrar opiniilor lui
Locke, pentru francez, pericolul pentru libertate vine îndeosebi dinspre corpul
129
Ibidem

91
legislativ: “Dacă puterea executivă nu are dreptul de a se împotrivi iniţiativelor
corpului legislativ, acesta va fi despotic; căci, întrucât el îşi va putea atribui toată
puterea pe care o poate dori, va anihila toate celelalte puteri. Nu trebuie însă ca
puterea legislativă să aibă, la rândul ei, dreptul de a ţine în loc puterea executivă,
căci activitatea executivă, fiind limitată prin natura ei, este inutil de a o îngrădi;
pe deasupra, puterea executivă exercită întotdeauna cu privire la chestiuni care
cer o rezolvare promptă... Dacă însă, într-un stat liber, puterea legislativă nu
trebuie să aibă dreptul de a frâna pe cea executivă, ea are dreptul şi trebuie să
aibă împuternicirea de a examina în ce chip au fost puse în aplicare legile pe
care le-a făcut ea; aceasta este superioritatea pe care acest guvernământ o are
faţă de cel din Creta şi din Lacedemona, unde cosmii şi eforii nu dădeau nici o
socoteală de adminstraţia lor”130.
Montesquieu insistă pe superioritatea legislatvului faţă de excutiv
(subordonarea executivului faţă de legislativ), izvorâtă din controlul pe care
acesta îl poate exercita asupra modului în care sunt aplicate legile pe care le
elaborează. Această superioritate nu presupune însă şi investirea corpului
legiuitor cu prerogativele de a judeca, ci, eventual de a acuza încălcările
flagrante ale legilor. “S-ar mai putea întâmpla –scrie el- ca, în treburile publice,
un cetăţean să violeze drepturile poporului, şi să săvârşească crime pe care
autorităţile stabilite nu ar putea sau nu ar vrea să le pedepsească. Dar, în
general, puterea legislativă nu poate să judece; ea poate să facă aşa ceva şi mai
puţin încă în acest caz special, în care ea reprezintă partea interesată, care este
poporul. Ea nu poate fi deci, decât acuzatoare. Dar în faţa cui va acuza ea? Se
va coborî oare ea, prezentându-se în faţa tribunalelor legii, care se află mai jos
decât ea şi care, pe lângă aceasta, fiind alcătuite din oameni ce sunt, ca şi ea, din
popor, ar fi copleşite de autoritatea unui atât de înalt acutzator? Nu: pentru
130
Ibidem

92
păstrarea demnităţii poporului şi garantarea siguranţei individului, trebuie ca
partea legislativă a poporului să acuze în faţa părţii legislative a nobilimii care
nu are nici aceleaşi interese, nici aceleaşi pasiuni cu ea. Aceasta este
superioritatea pe care o are acest guvernământ faţă de cele mai multe din
republicile antice, unde există acest abuz că poporul era în acelaşi timp judecător
şi acuzator”131.
În materie legislativă, monarhul trebuie să aibă facultatea de a
“împiedica” şi nu de a “statua”: “Puterea executivă, trebuie, cum am spus, să ia
parte la legiferare prin dreptul său de veto; altminteri, ea va fi curând deposedată
de prerogativele sale. Dar dacă puterea legislativă ia parte la aplicarea legilor,
puterea executivă va fi deopotrivă pierdută. Dacă monarhul ar lua parte la
legiferare, prin dreptul de a statua, nu ar mai exista libertate. Cum însă el trebuie
totuşi să ia parte la legiferare pentru a se apăra, trebuie să participe prin dreptul
de veto”132.
Analizând problematica raporturilor dintre puterea legislativă şi cea
executivă, şi vorbind de ponderarea reciprocă a acestora, P. Manent scrie:
“Montesquieu înţelege foarte clar că, într-un regim întemeiat pe reprezentare,
corpul legislativ, titular al legitimităţii reprezentative, este cel mai natural tentat,
şi în măsură să-şi sporească abuziv puterea, şi că trebuie deci luate precauţii
pentru a asigura executivului coerenţă suficientă. Într-un cuvânt, toate
dispoziţiile constituţionale au drept scop să facă cele două puteri aproximativ
egale în forţă sau în capacităţi, în vreme ce în virtutea principiului legitimităţii
unui asemenea regim, principiu reamintit de Montesquieu însuşi la începutul
capitolului, executivul ar trebui să fie strict subordonat legislativului. Problema
este atunci evident următoarea: aceste două puteri egale, chiar presupunând

131
Ibidem
132
Ibidem

93
bunele oficii ale Camerei Superioare, partea legislativului nu se vor paraliza
reciproc? Hobbes nu omisese să remarce că a pune astfel în faţă două puteri
egale, reprezintă reţeta sigură pentru a institui între ele un război permanent,
până când una se va supune celeilalte sau când conflictul lor va antrena ruinarea
corpului politic. Montesquieu este de altă părere: «Aceste trei puteri (incluzând
Camera Superioară) ar trebui să ajungă la un punct mort, adică la inacţiune. Dar
întrucât, datorită mersului necesar al lucrurilor, ele sunt silite să funcţioneze,
vor fi nevoite să funcţioneze de comun acord”133.
Montesquieu enumeră cazuri de pierdere a libertăţii, de încetare a
existenţei sale:
• dacă puterea executivă preia din prerogativele importante ale
legislativului, fără consimţământul poporului (de exemplu, puterea
executivă va “deveni putere legislativă”, dacă va hotărî asupra
perceperii impozitelor);
• dacă puterea legislativă hotărăşte definitiv asupra perceperii
impozitelor (şi nu în fiecare an, cum este legal) - caz, în care
legislativul îşi pierde libertatea (puterea executivă nu mai depinde de
puterea legislativă);
• când legislativul îşi subordonează forţele armate, hotărând definitiv şi
nu anual, cu privire la “forţele armate de uscat şi maritime, pe care
trebuie să le încredinţeze puterii executive”.
Armata nu trebuie să depindă direct de puterea legislativă, ci de puterea
executivă, întrucât “treaba ei constă mai mult în acţiune decât în deliberare”, iar
subordonarea armatei de către legislativ generează transformarea
guvernământului civil, într-un guvernământ militar, urmare a dispreţului militar
faţă de corpul legiuitor, considerat “fricos”, şi, prin urmare, a socotirii ca
133
P. Manent, op. cit., pag. 93-94

94
nedemne a ordinelor primite de la o asemenea putere, ordine pe care nu le va
respecta. Nici în cazul “situaţiilor speciale”, care împiedică transformarea
guvernământului în unul militar, ca urmare a situării armatei sub “autoritatea
directă a corpului legislativ”, funcţionarea statului nu este lipsită de probleme,
întrucât guvernământul, “va suferi de alte neajunsuri”: “va trebui să se întâmple
una din două: ori armata va distruge guvernământul, ori guvernământul va slăbi
armata. Şi această slăbire va avea o cauză cu adevărat inevitabilă: ea se va naşte
din însăşi slăbiciunea guvernământului”134. În privinţa eliminării posibilităţii de
oprimare a armatei de către executiv, Montesquieu găseşte drept soluţie pe cea
aplicată la Roma, până în timpul lui Marius: “armatele trebuie să fie din popor,
şi să fie pătrunse de acelaşi spirit ca şi poporul”.
Capitolul VI din Cartea XI, Despre orânduirea de stat a Angliei, descrie
în concepţia lui P. Manent, “anatomia sau statica separaţiei puterilor”, în timp ce
capitolul XXVII al cărţii XIX, Cum pot contribui legile la formarea
moravurilor, a manierelor şi a caracterului unui popor, ilustrează “fiziologia
sau dinamica sa”. În încheierea capitolului VI, Montesquieu face câteva remarci
referitoare la originile guvernământului englez, la pierderea libertăţii unui stat,
precum şi la statornicirea libertăţii politice prin legi:
“Cine vrea să citească admirabila operă a lui Tacitus, «Despre obiceiurile
germanilor», va vedea că de la ei au luat englezii ideea guvernământului lor
politic. Acest minunat sistem a fost descoperit în păduri. Întrucât toate
lucrurile omeneşti au un sfârşit, statul de care vorbim îşi va pierde libertatea,
va pieri. Roma, Lacedemona şi Cartagina au pierit în adevăr. Acest stat va pieri
atunci când puterea legislativă va fi mai coruptă decât cea executivă. Nu-mi
rămâne mie să cercetez dacă englezii se bucură efectiv de această libertate sau
nu. Mă mulţumesc să spun că e statornicită de legile lor şi mai mult nu caut în
134
Montesquieu, op. cit., VII, XI

95
această privinţă. Eu nu vreau de fel prin aceasta să cobor celelalte guvernăminte,
nici să susţin că această libertate politică extremă trebuie să umilească pe aceea
care nu au decât una moderată. Oare cum aş putea spune aceasta eu care cred că
însuşi excesul de raţiune nu este întotdeauna de dorit şi că oamenii se împacă
întotdeauna mai bine cu căile de mijloc decât cu cele extreme?
Harrington, în Oceania sa, a anunţat şi el care ar fi gradul cel mai înalt de
libertate la care poate fi respinsă orânduirea unui stat. Dar se poate spune despre
el că n-a căutat această libertate decât după ce a trecut pe lângă ea şi că a zidit
Calkedonul având înaintea ochilor ţărmul Bizanţului”135.
În privinţa “fiziologiei” separaţiei puterilor, Montesquieu ridică câteva
probleme şi oferă răspunsuri referitoare la acordul puterilor “vizibile” în scopul
adoptării unei decizii şi evitării inacţiunii politice, la compatibilitatea dintre
interesele şi libertatea cetăţenilor pe de o parte, şi compromisul puterilor pe de
altă parte, la restituirea celor două puteri de către grupuri de cetăţeni reuniţi în
partide, la superioritatea democraţiei reprezentative faţă de democraţia directă
precum şi la fiinţarea libertăţii prin neutralitatea politicii. Din necesitatea
adoptării deciziei în momentele în care apare pericolul inacţiunii, rezultă acordul
dintre puteri. Ca răspuns la obiecţiile clasice ale absolutiştilor, conform cărora
este inevitabil ca cineva să decidă în ultimă instanţă, iar decidentul în această
poziţie deţine de drept suveranitatea absolută, Montesquieu este de acord că
deciziile trebuie luate, dar nu neapărat de o putere. Analizând necesitatea
acordului dintre puteri, de care vorbeşte Montesquieu, P. Manent spune: “O
decizie poate fi luată de două puteri care s-au pus de accord; şi ele se vor pune
de accord volens-nolens tocmai pentru că trebuie ca o decizie să fie luată.
Adevăratul suveran al unui asemenea regim nu este nici legislativul, nici
executivul ci necesitatea; majoritatea decziilor luate nu vor fi fost dorite ca atare
135
Ibidem

96
de nici una din cele două puteri. Montesquieu vorbeşte în scrierile sale de un
«proiect de lege miraculous» care «a fost promulgat» împotriva voinţei
camerelor, lorzilor şi regelui”136.
În capitolul XXVII al cărţii XIX, Montesquieu îşi propune să analizeze
rolul pe care îl au legile pentru un regim care asigură libertatea poporului
(englez) în structurarea “moravurilor, a manierelor şi a caracterului unui popor”
fără a neglija aspectele pe care le provoacă obiceiurile care “constituie o parte a
robiei” pentru un popor supus tiraniei sau “o parte a libertăţii sale” pentru un
popor liber. Deşi vorbeşte despre rolul climei în “producerea legilor,
moravurilor şi a manierelor” unui popor (ceea ce mai târziu a fost denumit
determinism geografic), totuşi Montesquieu consideră că moravurile şi
manierele unui popor trebuie “să aibă o strânsă legătură cu legile sale”.
Montesquieu introduce o altă noţiune fundamentală pentru înţelegerea
funcţionării reale a regimurilor libere, în contextul ponderării efectelor puterii
prin realizarea separaţiei acestora, noţiunea de partid (cu un sens specific):
“Cum în acest stat ar exista două partide vizibile - cea legislativă şi cea
executivă şi cum fiecare cetăţean ar avea acolo propria sa voinţă şi s-ar putea
folosi după placul lui de independenţa sa, cei mai mulţi oameni ar ţine mai mult
la una din aceste puteri decât la cealaltă, mulţimea neavând de obieci destul simţ
de dreptate şi nci destulă judecată pentru ca să ţină deopotrivă la amândouă. Şi
întrucât puterea executivă, dispunând de toate slujbele, ar putea să trezească
mari speranţe şi niciodată temeri, toţi cei care ar obţine ceva de la ea ar fi
înclinaţi să se dea de partea ei şi ea ar putea fi atacată de către toţi cei care nu ar
avea nimic de aşteptat de la ea. Acolo toate pasiunile fiind libere, ura, pizma,
invidia, dorinţa de îmbogăţire şi evidenţere s-ar arăta în toată tăria lor; iar dacă
lucrurile ar sta altfel, statul ar fi ca un om sleit de boală, care nu are pasiuni
136
P. Manent, op. cit., pag. 94

97
pentru că nu mai are puteri. Ura dintre cele două partide ar dăinui, pentru că ea
ar fi numai neputincioasă. Fiind alcătuite din oameni liberi, dacă unul din aceste
partide ar deveni prea puternic, efectul libertăţii ar fi decăderea lui, iar cetăţenii,
asemenea mâinilor ce ajută corpul, ar veni să ridice pe celălalt. Întrucât fiecare
individ, fiind totdeauna independent, s-ar lăsa condus în mare măsură de toanele
şi fanteziile sale, oamenii şi-ar schimba deseori partidul; ar părăsi pe unul în care
şi-ar lăsa toţi prietenii, pentru a se alătura altuia în care şi-ar găsi toţi duşmanii şi
adesea, la acest popor, legile prieteniei şi cele ale urii ar putea fi uitate.
Monarhul ar fi în aceeaşi situaţie ca şi cetăţenii: şi împotriva regulilor obişnuite
ale prudenţei el ar fi adesea nevoit să acorde încrederea sa celor care l-ar fi
supărat mai mult şi să retragă favoarea lui celor ce l-au slujit cel mai bine,
făcând de nevoie ceea ce ceilalţi principi fac din proprie voinţă. Oamenii se tem
să nu vadă scăpându-le un bine pe care-l simt, pe care nu-l prea cunosc şi care le
poate fi ascuns: iar teama exagerează întotdeauna lucrurile. Aşa că poporul ar fi
neliniştit în privinţa situaţiei sale şi ar crede că se află în primejdie chiar în
momentele cele mai sigure”137. P. Manent consideră că această analiză realizată
de către Montesquieu reprezintă “descrierea extraordinar de sugestivă a Angliei
lui Walpole şi Bolingbroke şi anticipează cu mare exactitate funcţionarea a două
secole de regim reprezentativ”138. Se desprind aici următoarele concluzii:
• oricare din cele două “puteri vizibile”, pentru a pondera pe cealaltă, are
nevoie de partizani în virtutea existenţei sale, şi ca putere, în mod
inevitabil îi atrage;
• divizarea în două puteri generează o societate despărţită între partizanii
uneia şi ai celeilalte puteri;

137
Montesquieu, op. cit., XXVII, XIX
138
P. Manent, op. cit., pag. 95

98
 • prin partizanatul pe care-l creează şi pe care se fundamentează, şi
executivul devine reprezentativ;
• cetăţenii partizani încearcă să-şi atragă scopurile prin intermediul
puterii pe care o susţin şi la a cărei favoare speră;
• voinţa cetăţenilor partizani, fiind mediată de cealaltă putere decât cea
pe care ei o susţin, putere care o contracarează pe prima, nu poate avea
efect imediat sau direct;
• societatea divizată, ca urmare a faptului că este reprezentată printr-o
putere divizată, elimină posibilitatea ca cetăţenii să-şi facă mult rău
unii altora;
• “efectul libertăţii”, în concepţia lui Montesquieu, asigură
funcţionalitatea mecanismului ponderării puterilor încât nici una nu va
putea fi susţinută de o majoritate zdrobitoare, cealaltă devenindu-i
absolut subordonată.
P. Manent explică “efectul libertăţii” prin care se declanşează mecanismul
ponderării puterilor, mecanism care asigură o împărţire permanentă a societăţii
aproximativ în părţi egale: “Cetăţenii sunt desigur partizanii uneia sau alteia
dintre puteri, pe care o favorizează şi de la care speră avantaje, dar ei rămân
întotdeauna, în primul rând membri ai societăţii, în măsura în care ea se
deosebeşte de cele două puteri, de cea pe care aceştia o iubesc, ca şi de cea pe
care nu o iubesc. Prin urmare, dacă una din puteri câştigă prea mult teren, un
anumit număr dintre proprii săi partizani, cei mai puţin entuziaşti, mai întâi se
vor simţi ameninţaţi, nu în calitate de partizani ai acestei puteri, bineînţeles, ci ca
membri ai societăţii. Cetăţenii au într-adevăr, în general, un dublu interes: ca
puterea să le servească interesele şi ca ea să nu apese prea greu asupra societăţii;
şi un dublu sentiment că puterea care îi favorizează şi pe care o susţin îi

99
«reprezintă», este puterea «lor» şi de asemenea, că este diferită de ei, distantă, că
nu îi înţelege şi îi va trăda. Şi tocmai jocul inevitabil al acestor două interese şi
al acestor două sentimente inseparabile garantează că cetăţenii vor veni spontan
în ajutorul puterii care va deveni prea slabă. «Dublul joc» al cetăţenilor cu
puterea este înscris în logica reprezentării: din moment ce puterea trebuie să-l
reprezinte pe cetăţean, sentimentul alienării creşte la acesta din urmă o dată cu
dorinţa de identificare. Un asemenea regim produce deci, o dublă neputinţă:
divizarea puterii îi face pe cetăţeni în mare parte incapabili să acţioneze mult
unii asupra altora şi, în sens invers, cetăţenii, care trec cu uşurinţă de la un partid
la altul, fac lesne puterea neputincioasă. Neputinţa cetăţenilor şi neputinţa puterii
se condiţionează reciproc. Aceasta este, în ultimă instanţă, ceea ce Montesquieu
numeşte Libertate”139. Deci:
• “dublul joc” al cetăţenilor cu puterea, jocul celor două interese (cel
de membru al societăţii şi cel de susţinător al uneia dintre cele două
puteri), şi jocul celor două sentimente (acela de a fi reprezentat de puterea
pe care o susţine şi acela de a simţi alienarea puterii susţinute, trădarea
acesteia faţă de el) asigură o redistribuire a forţelor partizane, un sprijin
pentru puterea susţinută minoritar;
• există o dublă neputinţă: neputinţa cetăţenilor în acţiuni care să
producă rău celorlalţi (acţiuni ale cetăţenilor partizani ai puterii devenite
supramajoritară, îndreptate împotriva celor ce susţin puterea minoritară)
şi nepuitnţa puterii supramajoritare, care îşi pierde din susţinere prin
migrarea cetăţenilor către partidul minoritar; această migrare face
permanent din puterea ajunsă în minoritate, putere aproximativ egală cu
cea care devenise supramajoritară;

139
Ibidem, pag. 96- 97

100
 • condiţionarea reciprocă a celor două neputinţe, cu alte cuvinte,
constrângerile reciproc exercitate de către cetăţeni asupra puterii şi de
către putere asupra cetăţenilor, reprezintă la Montesquieu libertatea.
“Efectul libertăţii” reprezintă ponderarea efectelor puterii care ameninţă
libertatea, iar mijlocul prin care se ponderează efectele puterii este diviziunea
acesteia; puterea divizată şi ponderată nu-i poate provoca un mare rău
cetăţeanului, fapt ce induce acestuia un sentiment de securitate caracteristic
regimurilor politice libere. Având sentimentul securităţii propriei persoane,
cetăţeanul se poate elibera din sfera puterii politice şi se poate dedica unor
activităţi economice şi spirituale, adică poate aparţine unor domenii în care
puterea politică este mai puţin resimţită, economia şi cultura.
Libertatea este, prin urmare, o neutralizare a politicii, însă, întrucât şi
economia şi cultura, deşi separate de politică, poartă amprenta politicului (şi
modelele de azi ale administraţiei publice occidentale demonstrează relaţia de
subordonare realtivă a administraţiei faţă de politic şi influenţele politicului
asupra economicului şi culturalului, mediate de administraţie); nu se poate vorbi
despre un conţinut apolitic al libertăţii: “…e o libertate foarte strâns condiţionată
de organizarea politică, e tocmai organizarea politică ce neutralizează puterea
puterii”140. Montesquieu alocă libertăţii trei capitole la cartea a XI-a din “Despre
spiritul legilor”.
Astfel, în capitolul II el exemplifică înţelesurile diverse ale acestui cuvânt;
înţelesuri provenite din contextul utilizării, libertatea putând exprima alternativ :
• “uşurinţa de a înlătura pe cel căruia îi încredinţează o putere tiranică”;
• “dreptul de a putea alege pe cel căruia să i se supună”;
• “dreptul de a purta arme şi de a putea face uz de violenţă”;

140
Ibidem, pag. 97

101
 • “privilegiul de a nu fi guvernaţi decât de un om din mijlocul poporului
lor sau de propriile lor legi”;
• “guvernământul care corespundea obiceiurilor sau înclinaţiilor”
fiecăruia (identificare a libertăţii cu guvernământul existent,
monarhic sau republican);
• capacitatea de a face ceea ce vrea; această semnificaţie caracterizează
regimurile democraţiei directe unde se confundă puterea “poporului cu
libertatea poporului”.
Diversitatea semnificaţiilor date cuvântului “libertate” este demonstrată
de către Montesquieu în acest capitol prin referiri la poporul rus care a
considerat că porunca ţarului Petru, prin care boierii moscoviţi erau obligaţi să-şi
taie barba, era un afront la libertate ca obicei: “Un anumit popor a luat mult timp
drept libertate obiceiul de a purta barbă lungă”.
Am analizat la începutul studiului dedicat lui Montesquieu conţinutul cap.
III şi IV, care-şi propun răspunsuri la întrebarea: Ce este libertatea? Deci, în
aparenţă, libertatea este identificată cu independenţa: cetăţenii “îşi pun în
valoare independenţa după plac” într-un regim liber, Montesquieu atrage atenţia
asupra diferenţelor dintre independenţă şi libertate: “Libertatea este dreptul de a
face tot ceea ce îngăduie legile”, spune el în cap.III. Deci, ea exprimă o
dependenţă de prescripţiile normelor şi îşi găseşte aria de acţiune în
“îngăduinţa“ legilor, în caracterul lor permisiv. De altfel, este vorba de libertatea
politică, care “nu conta de fel în a face ce vrei”, întrucât o acţiune individuală
care ar încălca prescripţia normativă ar avea ca efect tocmai pierderea libertăţii.
Iar pierderea libertăţii individuale este efectul propriei acţiuni care generează
proceduri similare de încălcare a legii de către ceilalţi. Libertatea politică “nu
constă în a fi independent, ci în a putea face ceea ce legile permit”, constată P.
Manent.

102
 Care este sfera permisivului? P. Manent se întreabă: “-şi dacă legea
interzice totul sau aproape totul? Soluţia contradicţiei –scrie el– se află în
concepţia pe care Montesquieu şi-o face despre lege: într-un regim liber, adică
întemeiat pe separaţia puterilor, legile vor tinde în mod necesar să «permită»
cetăţeanului un mare număr de lucruri, fără îndoială din ce în ce mai multe
lucruri, să lărgească sfera «independenţei» sale. Astfel, independenţa şi
supunerea faţă de lege vor fi conciliate”141. Concilierea independenţei şi
supunerii faţă de lege se realizează tocmai prin contracararea reciprocă a
puterilor şi partidelor care le susţin, contracarare care va face ca legea să fie
compromisul între cele două puteri şi cele două partide, un compromis ce
asigură o echilibrare a avantajelor maxime pentru toţi, fiecare obţinând însă mai
puţin decât ar fi dorit. Maximizarea avantajelor pentru toţi prin lege conciliază
independenţa cu supunerea faţă de aceasta, libertatea având în acest caz, sensul
de independenţă. Puterea legii se manifestă exclusiv în a împiedica puterea unui
cetăţean asupra altui cetăţean.

2.5. Jean Jacques Rousseau şi contractul social

Hobbes deschisese dezbaterea asupra naturii umane, propunând ideea

unui om natural sălbatic, egoist, un lup ce convieţuieşte cu alţi lupi, dezbatere pe
care Locke, după cum s-a văzut, a amendat-o. Natura umană propusă de
Rousseau va reprezenta fundamentul teoriilor politice radicale: omul, prin natura
sa este bun, însă societatea în care trăieşte este rea, transferând acest rău şi
asupra condiţiei omului social. Societatea îi împinge pe oameni în mod
inevitabil la ură, izvorâtă din interese contrare, la interesul diabolic în a dori
nenorocirea celorlalţi. “Nu există poate nici un om bogat căruia nişte moştenitori
141
Ibidem, pag. 97-98

103
lacomi, adesea chiar proprii lor copii, să nu dorească în taină moartea; poate nu
există vas pe mare al cărui naufragiu să nu constituie o veste bună pentru un
anumit neguţător; nu există poate nici o casă pe care un datornic rău de plată să
nu dorească să o vadă arzând împreună cu hârtiile aflate într-ânsa şi care este
poporul ce nu se bucură de nenorocirile vecinilor?”142 Natura umană este prin ea
însăşi, bună, blândă, curată, miloasă şi nu se poate face vinovată de starea
jalnică şi mizerabilă în care trăieşte omul, asupra căruia societatea a transferat
răul; societatea şi nu starea naturală îl face pe om dependent de alţii, vulnerabil
şi neputincios, înrobit de dorinţe nefireşti şi cu un carcater insuportabil.
Asociindu-se cu semenii pentru a constitui comunitatea socială, omul devine
slab, întrucât îşi transferă prerogativele către această comunitate. Vina pentru
diminuarea capacităţilor personale o poartă în exclusivitate tot societatea, iar
această slăbiciune produce răutate şi invidie.143
În concepţia lui Rousseau, Franţa contemporană lui nu se mai manifesta
prin puterea absolută a regelui. Nu regele guverna, ci opinia societăţii, adică
opinia inegalităţii. “Societatea, pe care o contemplă Rousseau -scrie P. Manent-
se caracterizează nu prin puteri, atribuibile într-o manieră precisă unor persoane
sau a unor instituţii, ci printr-o inegalitate care nu trimite decât la ea însăşi, care
nu are alt conţinut sau alt sens decât ea insăşi. Oamenii se privesc, « de sus în
jos » sau « de jos în sus», conform unui punct de vedere care era cel al puterii,
dar pe care puterea propriu- zisă l-a abandonat : din raporturile de putere rămân
mai ales « raporturile ». Ele se raportează unele la altele, potrivit punctului de
vedere al inegalităţii. Spiritul societăţii este inegalitatea “144.

142
J.J. Rousseau – Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1958, pag. 169
143
J.J. Rousseau, Emil, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973, pag. 44 şi 60
144
P. Manent, op. cit. pag. 105

104
 Rousseau este, pe bună dreptate un filosof extrem de contestat, atât în
epocă, cât şi de succesorii săi în condiţiile în care, opundându-se iluminismului
şi criticând în acelaşi timp fundamentele clasice ale liberalismului se face
răspunzător pentru deschiderea drumului ideologiilor extremelor, de stânga sau
de dreapta. Căci ambele se revendică, prin unii reprezentanţi de la Rousseau. În
condiţiile în care filosofii secolului al XVIII-lea dezvoltă bazele încrederii în
natura umană (şi cultivând doctrina liberală melioristă, ca doctrină a
responsabilităţii umane în cadrul unei societăţi, în care toate relele naturale sunt
eliminate) şi Rousseau va critica vehement interpretarea istoriei ca depozitar al
legii progresului şi va cultiva o alta variantă a tezei perfectibilităţii umane. O
perfectibilitate a omului natural şi nu a omului care trăieşte în societate, o
perfectibilitate a omului ca entitate, fără nici-o legătură cu semenii săi şi nu o
perfectibilitate prin instituţii raţionale. În societate, omul îşi pierde identitatea:
dintr-un “tot” dintr-o “unitate”, devine o “unitate fracţionară”, o componentă a
unui angrenj care-i este ostil şi care-i distruge eul, care-i schimbă natura din
bună în rea. ,,Omul natural, scrie el în «Emil», este, pentru el însuşi, totul: Este
unitatea numerică, întregul absolut fără nici o legătură decât cu el însuşi sau cu
semenul său. Omul din societatea civilă nu este decât o unitate fracţionară legată
de numitor a cărui valoare stă în legătura sa cu întregul, care este corpul social.
Instituţiile sociale bune sunt cele care pot cel mai bine să denatureze omul, să-l
deposedeze de existenţa absolută pentru a-i conferi una relativă, şi care pot
transforma eul într-o unitate comună; astfel ca nici un individ să nu se mai
considere o unitate, ci fiecare să se considere o parte a unităţii şi să nu mai poată
fi sesizat decât în interiorul întregului”. În societate, rolurile fiecăruia sunt
stabilite de starea socială, educaţia având importanţă pentru individ numai dacă
prin conţinutul sau îl formează pentru acest rol. Societatea presupune
compararea şi inegalitatea, în timp ce în ordinea materială oamenii sunt egali,

105
“vocaţia lor comună este situaţia lor comună, este situaţia de om şi oricine a fost
bine format pentru aceasta, nu poate sa nu corespundă, pentru toţi cei care se
raportează la el”145. Subiectul educaţiei, pentru Rousseau este omul abstract,
omul universal, şi nu omul încarcerat de starea sa socială care nu poate face faţă
altor situaţii decât acelora care sunt specifice propriei stări.
Analizând societatea, Rousseau o consideră fie un agregat constituit
împotriva firii, împotriva naturii umane, fie sursa viciilor, nenorocirilor şi
corupţiei, fie stadiul în care omul se degenerează: “Oamenii nu sunt deloc făcuţi
pentru a trăi îngrămădiţi în furnicare, ci răspândiţi pe tot pământul pe care
trebuie să-l cultive. Cu cât se adună la un loc, cu atât cad parte corupţiei.
Infirmităţiile trupului, precum şi viciile sufletului sunt efectul inevitabil al
acestei prea mari concentrări la un loc. Dintre toate animalele, omul este cel mai
puţin capabil a trăi în turmă. Nişte oameni înghesuiţi ca oile vor pieri îndată cu
toţii. Răsuflarea omului este fatală semenilor săi: aceasta nu este mai puţin
adevărat la propriu ca la figurat,” scrie el în “Emil”. Dacă lumea satelor este cea
care împrospătează populaţia degenerată în oraşe (“hăul speciei umane”), atunci
sursa de împrospătare a societăţii este implicit reîntoarcerea la starea naturală.
Cum se ajunge la constituirea poporului? Răspunsul lui Rousseu este dat prin
referire la predecesorii săi, examinând sensul acestui cuvânt colectiv pentru
stabilirea căruia este „necesar un contract, măcar unul tacit, anterior celui
presupus de noi”. Contractul social este baza constituirii poporului, a oricărei
societăţi civile şi “în natura acestui act trebuie noi să căutam natura societăţii
căreia el îi dă naştere”, întrucât poporul precede “alegerea unei rege”. Rousseau
prezintă succint contractul şi consecinţele sale: „Vom căuta să vedem care este
conţinutul acestui contract, şi dacă nu putem să-l enunţăm aproape complet prin

145
Textele din Rousseau sunt traduse după Discurs sur l’inégalité parmi les homes, Gallimard, 1965 şi respective
după “Emile, on se l’education, Flammarion. Traducerea aparţine lui Adrian Paul Iliescu.

106
formula: «Fiecare dintre noi pune în comun bunurile sale, persoana sa, viaţa şi
toată puterea sa sub conducerea supremă a voinţei generale; şi acceptăm toţi la
un loc pe fiecare membru drept parte indivizibilă a întregului»”.
Pentru el:
• contractul social este fundamentarea societăţii civile şi natura acesteia
derivă din natura contractului social;
• conţinutul contractului este subordonat conducerii supreme a voinţei
generale; fiecare individ pune în comun bunurile şi propria persoană
(cu toate atributele ei inalienabile) acceptând în acelaşi timp, odată cu
ceilalţi, ca fiecare să fie parte “indivizibilă” a societăţii;
• se constituie un “corp moral colectiv”, care are valoare de persoană
publică; el este corpul politic (stat, suveran, putere);
• poporul este constituit din membrii corpului moral colectiv; fiecare
membru este divizat: el este cetăţean, în calitate de participant la viaţa
publică, “la autoritatea suverană” şi supus aceleaşi autorităţi;
• actul de asociere conţine un dublu angajament (al persoanei publice şi al
persoanelor particulare–cetăţenii) şi fiecare individ este angajat în
dublă calitate: ca membru al persoanei suverane faţă de cele
particulare, şi ca membru al statului faţă de persoana suverană;
• pactul social face ca hotărârea publică să-i oblige pe toţi supuşii faţă de
persoana suverană;
• pactul social limitează acţiunile suveranului, întrucât el poate acţiona
decât în funcţie de voinţa generală şi comună, iar actele sale vizează
doar “obiecte generale şi comune”; suveranul nu poate leza direct o
persoană particulară, decât lezându-i pe toţi, iar lezarea i s-ar întoarce
impotrivă;

107
 • întrucât lezarea nu poate veni decât de la persoanele particulare, garantul
contractului este forţa publică, iar pedepsele sunt legitime;
• poporul este suveran iar pesoanele particulare sunt supuse numai
suveranului;
• autoritatea suverană se identifică cu voinţa generală;
• întrucât fiecare om, ascultând de suveran, ascultă de sine însuşi, în cadrul
pactului social, gradul de liberatate a omului este mai mare decât în
starea naturală;
• fundamentându-se pe dreptul de proprietate, autoritatea suverană (dreptul
suveran) asigură acestui drept manifestarea ca sacru şi inviolabil;
suveranul poate dispune legitim de bunurile tuturor (domeniul public);
• legea exprimă voinţa generală şi are un obiect general; ea este egală
pentru toţi şi toţi se raportează în mod egal la ea (inclusiv suveranul);
• puterea este unică, întrucât ea emană de la popor (separaţia puterilor este,
pentru Rousseau, o aberaţie, o absurditate);
• în cadrul puterii unice, suveranul emite acte subordonate voinţei legii iar
magistraţii (regii, prinţul) emit acte de cârmuire (acte cu obiect de
ordin particular, care au ca scop executarea legii);
• creşterea statului (urmare a creşterii numărului celor care compun
poporul) diminuează libertatea (raporturile suveranului cresc în funcţie
de numărul cetăţenilor);
Rousseau a adăugat, “la edificiul liberalismului–remarcă Andrei Marga – încă o
parte foarte importantă: distincţia dintre stat şi societatea civilă. El a observat că
funcţionarea statului modern nu poate fi derivată complet din natura umană, pe
de o parte, sau din mişcarea individualităţii umane, dacă privim lucrurile din alt
punct de vedere. Pentru a o explica, trebuie introdusă în discuţie societatea şi

108
trebuie delimitat între stat, pe de o parte, şi ansamblul cetăţenilor reuniţi ca sfera
publică a vieţii sociale, care este societatea civilă”146. În Contractul social,
Rousseau a reluat geneza corpului politic expusă de Locke.
Tema propietăţii, analizată de el, în Discurs asupra originii
fundamentelor inegalităţii dintre oameni este însă extrem de diferită şi, deşi
admite că munca stă la baza ideii de proprietate, ea nu poate asigura dreptul de
proprietate; actul de apropriere prin muncă intră sub regimul forţei, iar
proprietatea stă la originea tuturor relelor: “Primul om care împrejmuind un
teren, s-a gândit să zică: acesta este al meu, şi a găsit pe alţii destul de naivi
încât să-l creadă, a fost adevăratul întemeietor al societăţii civile. De câte crime,
războaie, omucideri, de câte mizerii şi grozăvii n-ar fi fost scutită specia umană
dacă cineva ar fi smuls ţăruşii împrejmuirii sau ar fi umplut la loc şanţurile
despărţitoare, strigând către oamenii săi: «păziţi-vă de a-l asculta pe acest
impostor; sunteţi pierduţi dacă uitaţi că fructele sunt ale tuturor, iar pământul nu
este proprietatea nimănui»”, sau:
“Astfel, cei mai puternici şi cei mai nenorociţi, creîndu-şi, prin forţa sau
prin nevoile lor, un fel de drept asupra bunurilor altuia, drept echivalent, după
părerea lor, celui al proprietăţii, egalitatea deja distrusă a fost urmată de cea mai
groaznică dezordine: în acest fel, uzurpările comise de cei bogaţi, tâlhăriile
făcute de cei săraci, patimile neînfrânate ale tuturor, înăbuşind mila naturală,
precum şi glasul, încă slab al dreptăţii, i-au făcut pe oameni zgârciţi, ambiţioşi şi
răi. S-a ivit între dreptul celui mai puternic şi dreptul primului occupant, un
conflict permanent, care nu se termină decât prin încleştări şi morţi. Societatea
care se năştea a cedat locul celei mai oribile stări de război: specia umană
degradată şi devastată, nemaiputându-se întoarce pe propriile sale urme, nici
renunţa la nenorocitele câştiguri pe care le dobândise, nefăcând nimic altceva
146
A. Marga, op.cit. pag. 346

109
decât să se umple de ruşine prin felul cum abuza de facultăţi, care fuseseră spre
cinstea sa, puse să vegheze la propria ruină”. Nu considerăm necesar a continua
analiza punctului de vedere pe care Rousseau îl are asupra dreptului de
proprietate, dealtminteri, un punct de vedere extrem de contradictoriu, care a
alimentat serios ideologiile de sorginte socialist-comunistă. Făcând apologia
stării naturale şi a omului natural perfect. Rousseau se îndepărtează de Mitul lui
Gyges prezentat de Platon, spre a dovedi că dreptatea este incompatibilă cu
natura umană. Pentru Rousseau, natura umană şi dreptatea sunt compatibile iar
fundamentul dreptăţii îl reprezintă teama izvorâtă din iubirea de sine (deci
sentimentul, şi nu raţiunea precum la contemporani şi la Kant). Mila este un
sentiment natural care moderează în fiecare individ egoismul şi contribuie la
conservarea reciprocă a membrilor speciei umane. “Ea este cea care, în locul
acestei maxime sublime a dreptăţii bazate pe raţiune: fă celuilalt aşa cum vrei să
ţi se facă şi ţie, inspirând tuturor oamenilor cealaltă maximă a bunăstării
materiale, mai puţin prezentă, dar mult mai utilă decât cea de dinainte: fă-ţi bine
însuţi, făcând cât mai puţin rău posibil celuilalt. În acest cuvânt al sentimentului
natural, şi nu în argumentele subtile trebuie căutată cauza repulsiei pe care o
încearcă fiecare om faţă de răul pe care l-ar putea face, chiar fără nici o legătură
cu maximele educaţiei …”
Aşadar, iubirea şi mila faţă de sine induc înclinaţia omului către fapte
drepte, conştientizându-şi fiecare că, făcând rău altora, ei se vor întoarce
împotrivă cu alte rele, poate mai mari. Iubirea de sine generează teama de a nu fi
supus suferinţelor din partea celorlalţi.

2.6. Edmund Burke şi conservatorismul

110
 Conservatorismul a fost multă vreme mai blamat decât extremismul, fiind
negat chiar dreptul său la existenţă în numele caracterului “reacţionar”, “anti-
democratic”, “elitist”, “desuet” ce i s-a atribuit. Este conservatorismul doar o
atitudine critică la adresa liberalismului, a caracteristicii de bază a regimului
formal – apofatismul? Sau este o critică perpetuă a modernităţii cu tot ceea ce a
reprezentat ea? Răspunsul este deja cunoscut în lumea dezbaterilor politice,
conservatorismul opunându-se atât regimului tradiţional al stărilor, cât şi
regimurilor totalitariste (comuniste, fasciste) care, contestând caracterul
“prestabilit” al ordinii promovează ideea revoluţiilor violente şi devastatoare,
acte “nenaturale” care “vatămă” întregul organic al societăţii.
Ne limităm deocamdată să prezentăm opinia lui Michael Oakeshott
referitoare la “tipul uman” al conservatorului, el fiind unul dintre cei mai
reprezentativi filosofi contemporani ai conservatorismului: “A fi conservator,
deci, înseamnă a prefera familiarul necunoscutului, a prefera ceea ce s-a încercat
neîncercatului, faptul misterului, realul posibilului, limitatul nemărginitului,
ceea ce este aproape îndepărtatului, ceea ce este îndeajuns supraabundentului,
acceptabilul perfectului, râsul de azi beatitudinii utopice. Legăturile şi finalităţile
familiare vor fi preferate seducţiei unor ataşamente mai profitabile; a dobândi şi
a amplifica va fi mai puţin important decât a păstra, a cultiva şi a te bucura de
ceea ce ai: durerea unei pierderi va fi mai acută decât atracţia unei noutăţi sau
promisiuni. Înseamnă a fi pe potriva soartei pe care o ai, a trăi la nivelul
propriilor mijloace, a te mulţumi cu acea nevoie de mai multă perfecţiune care
este pe măsura omului şi a împrejurărilor în care trăieşte”147.
Deşi sunt exprimate puncte de vedere conform cărora conservatorismul n-
ar reprezenta o ideologie, Robert Nisbet (ca, de altfel, mulţi alţi autori),
consideră acest mod de gândire ca fiind “una din cele trei ideologii politice
147
Michael Oakeshott, Raţionalismul în politică, Ed. All, 1995, pag. 79.

111
semnificative în Occidentul ultimelor două veacuri, alături de liberalism şi
socialism”148.
Conservatorismul nu se opune schimbării, dar schimbarea trebuie să fie
moderată şi subordonată avantajelor sociale: “Schimbarea totală este totdeauna
mai amplă decât cea planificată; iar ceea ce va urma, în întregul său, nu poate fi
nici prevăzut, nici circumscris. Ca atare, ori de câte ori există o inovaţie există şi
certitudinea că schimbarea va fi mai mare decât se intenţionează, că vor exista şi
pierderi, nu numai câştiguri, precum şi că pierderile şi câştigurile nu vor fi
distribuite egal la toţi cei afectaţi; există şansa ca beneficiile obţinute să fie mai
mari decât cele planificate; şi există riscul ca ele să fie contrabalansate în
schimbări în mai rău”149. M. Oakeshott vorbeşte despre concluziile adecvate pe
care “omul cu o fire conservatoare” trebuie să le tragă din “inovaţie”
(conservatorii fiind adepţii reformei, nu ai “inovaţiei”, sau ai revoluţiei):
• Răspunderea inovatorului pentru caracterul preponderent benefic al inovaţiei
(raportul beneficiu – pierderi pe care-l impune inovaţia) să aibă valoare
pozitivă;
• Inovaţiile ce constituie răspunsuri la deficienţe specifice (inovaţiile
concepute pentru a corecta dezechilibre bine definite) sunt preferabile celor
izvorâte din “ideea unei condiţii umane îmbunătăţite în general” şi, cu atât
mai mult, celor generate de “viziuni asupra perfecţiunii. Ca urmare el
(conservatorismul) preferă inovaţiile mici şi delimitate celor mari şi
nedefinite”150 (aici, Adrian Paul Iliescu constată asemănarea dintre
prezentarea lui Oakeshott şi cea realizată de K. Popper ca atitudine proprie
adepţilor ingineriei graduale - este vorba de lucrarea “Societatea deschisă şi
duşmanii ei” unde, la pag. 183 din volumul I Popper precizează: “Adeptul
148
Robert Nisbet, Conservatorismul, Ed. Du Style, Bucureşti, Prefaţă, pg. 19.
149
Michael Oakeshott, op. cit. pg. 82.
150
Ibidem.

112
 ingineriei graduale va adopta, în consecinţă, metoda depistării şi combaterii
celor mai presante rele ale societăţii, şi nu pe cea a căutării binelui suprem şi
ultim”);
• Ritmului rapid al inovaţiei, trebuie să i se prefere ritmul lent, un ritm care
permite relativ întreruperi cu scop de evaluare a consecinţelor curente şi
“realizării unor ajustări adecvate”;
• Inovatorul “este convins de importanţa ocaziilor; iar dacă toate celelalte sunt
egale, el crede că cea mai favorabilă ocazie pentru inovaţie este cea în care
există cea mai mare probabilitate ca ea să se limiteze la ceea ce s-a intenţiont
şi cea mai mică probabilitate ca ea să fie deformată prin consecinţe nedorite
şi imposibil de controlat”151.
Aceste concluzii pe care “omul cu o fire conservatoare” le trage în
privinţa inovaţiei oferă indicii asupra modului în care conservatorismul înţelege
natura umană (ca fiind imperfectibilă) precum şi asupra criteriilor conservatoare
de raţionalitate152.
Conservatorismul a devenit o parte a discursului politic abia după 1830,
cu toate că în Anglia bazele sale filosofice au fost dezvoltate în 1790 prin
lucrarea lui Edmund Burke “Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa”153 “Rar se
întâmplă în istoria gândirii –scrie Robert Nisbert – ca un ansamblu de idei să fie
într-o măsură atât de mare legat de un singur om şi de un singur eveniment
precum conservatorismul modern de Edmund Burke şi de reacţia sa pătimaşă
împotriva Revoluţiei franceze. Temele centrale ale conservatorismului din
ultimele două veacuri nu sunt, în cea mai mare parte, decât dezvoltări ale
temelor enunţate de Burke cu privire la Franţa revoluţionară”154.

151
Ibidem, pg. 82-83.
152
Vezi Adrian Paul Iliescu, Conservatorismul anglo-saxon, Ed. All, 1994, pg. 11-81.
153
E. Burke, Reflecţii asupra Revoluţiei în Franţa, Bucureşti, Nemira, 2000.
154
Robert Nisbet, op. cit. pag. 25.

113
 Pentru Burke, ca de altfel pentru toţi conservatorii, natura umană este
caracterizată prin imperfecţiune: fiinţele umane sunt şi vor fi totdeauna slabe.
Imperfecţiunea caracterizează atât natura cât şi coordonatele morale ale fiinţei
umane. Raţiunea umană este slabă şi, de multe ori, neputincioasă în faţa
planurilor şi dorinţelor noastre. Nici cei mai inteligenţi dintre oameni nu pot
prevedea consecinţele acţiunilor şi politicilor noastre. De aceea, cele mai
curajoase încercări de a face binele provoacă adesea cel mai mare rău. În acelaşi
timp, când dorim ceva ce ştim că nu este bine pentru noi sau când vrem să facem
un lucru despre care ştim că îi va răni pe alţii, găsim modalităţi spre a
argumenta, a motiva realizarea dorinţelor. Omul are înclinaţii egoiste, de a-şi
supraetala şi argumenta propriile dorinţe în defavoarea celorlalţi, de a accede la
o bogăţie şi putere peste binele propriu sau peste pacea şi stabilitatea socială.
Precum cei mai mulţi conservatori, Burke consideră că, fie din motive
teologice, fie din motive psihologice, fiinţele umane sunt marcate de păcatul
originar. A spera într-o schimbare radicală în natura umană, a crede că
imperfecţiunile noastre morale şi intelectuale pot fi înlăturate, este nu numai o
inutilitate, dar şi o nesăbuinţă. De aici, ideea că orice încercare de a reface
fiinţele umane prin reconstrucţia societăţilor sfârşeşte printr-un dezastru.
Ei propun totuşi un remediu: restrângerea planurilor şi instinctelor care
conduc la conflicte. Acest remediu poate căpăta contur prin guvernământ - care
impune restricţii, şi prin educaţia care ne învaţă autocontrolul (educaţie realizată
în şcoli, biserici, familie, alte grupuri).
Analizând raportul dintre natura umană şi societate, Ed. Burke îşi exprimă
opoziţia faţă de Revoluţia franceză, considerând că revoluţionarii au înţeles în
mod greşit natura umană. El critică viziunea atomistă asupra oamenilor şi
societăţii, promovată de revoluţionarii francezi, opunându-i o concepţie
organică, în care indivizii sunt legaţi unii de alţii, depind unii de ceilalţi;

114
societatea este o ţesătură socială, membrii ei individuali fiind aidoma unor fire
ce se împletesc. Guvernământul şi societatea nu sunt instituţii artificiale, ci
produse ale naturii umane, necesare vieţii. Combătând ideea contractului social,
Burke susţine că societatea civilă sau politică nu se poate baza pe un contract
obişnuit între indivizi, ci pe o înţelegere sacră care leagă toate generaţiile între
ele.
În concepţia iniţiatorului ideologiei conservatoare chiar şi viziunea despre
libertate a revoluţionarilor este eronată. Pentru el, ca şi pentru alţi conservatori
clasici, libertatea este valoroasă numai în măsura în care este ordonată în mod
adecvat.
„Efectul libertăţii asupra indivizilor constă în faptul că ei pot face ceea ce
doresc; ar trebui însă să vedem ce doresc indivizii înainte de a îndrăzni să le
transmitem felicitări, care se pot foarte repede transforma în condoleanţe.
Aceasta este ceea ce prudenţa ne-ar dicta în cazul oamenilor consideraţi în sfera
lor privată, a indivizilor ce activează la nivel izolat şi separat unii de alţii; numai
că atunci când oamenii activează laolaltă (in bodies), libertatea devine putere.
De accea, oamenii prudenţi, înainte de a se pronunţa, vor observa modul în care
puterea este întrebuinţată; mai cu seamă atunci când este vorba de punerea la
încercare a unui lucru atât de delicat precum puterea nouă, încredinţată unor
oameni noi (ale căror principii, temperamente şi dispoziţii le cunoaştem în mod
limitat sau deloc), în situaţii în care este posibil ca aceia care par să fie mai
importanţi pe scena politică să nu fie cei care trag, cu adevărat, sforile”155.
Prin urmare:
• libertatea nu este în mod necesar bună; ea poate să fie, dar aceasta nu este
o obligativitate;

155
E. Burke, Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa, Ed. Nemira, 2000, pag. 45.

115
 • indivizii ar trebui să nu întâmpine obstacole în urmărirea propriilor
scopuri, însă, numai atunci când scopurile lor nu ameninţă ordinea
socială;
• dacă scopurile ameninţă ordinea socială, atunci libertatea trebuie
îngrădită;
• spre deosebire de liberalii clasici, Burke nu consideră guvernul drept un
obstacol major în înfăptuirea libertăţii, ci un rău necesar, în sensul că
guvernământul îi împiedică pe oameni să facă tot ceea ce îşi doresc la
întâmplare, adică asigură posibilitatea caracterului ordonat al libertăţii.
În privinţa revoluţiei, trebuie precizat că Burke nu s-a opus oricărei forme
a acesteia; a aprobat Glorioasa revoluţie a Angliei (1688) şi s-a solidarizat, ca
parlamentar, cu coloniile americane în lupta lor împortiva guvernului englez.
Dar care este conotaţia pe care el o dă revoluţiei? Este conotaţia clasică, aceea
de reîntoarcere, restauraţie (în concepţia lui, englezii şi americanii au luptat
pentru a-şi restabili drepturile, pentru a se întoarce la o stare de care se
bucuraseră cândva) pe când francezii au plănuit demolarea temeliei ordinii
sociale şi a guvernământului lor pentru a instaura ceva absolut nou şi neverificat
şi predestinat, din această cauză, dezastrului.
Cu toate acestea, conservatorismul lui Burke nu cultivă ideea imuabilităţii
societăţii (nici în privinţa Franţei) pe temeiul perfecţiunii; dimpotrivă, el
considera schimbarea ca o trăsătură necesară a vieţii şi a societăţii umane. El
introduce, pentru a explica schimbarea, termenul de reformă, deosebit de cel de
inovare.
Dacă reforma viza schimbări graduale, treptate şi precaute, inovarea
implica încercarea de a realiza o noutate pe motiv că aceasta este mai bună decât
ceea ce s-a învechit. Inovarea apare ca scop în sine (schimbare de dragul

116
schimbării), bazată pe motive abstracte, care abandonează obiceiuri ce au
rezistat testului timpului şi lansează experimente radicale şi periculoase.
„Burke credea, subliniază Terence Ball şi Richard Dagger în Ideologii
politice şi idealul democratic că revoluţionarii francezi erau asemenea unor
oameni care trăiesc într-o casă cu un acoperiş prin care curge apa şi cu ferestrele
sparte. Ei decid că, mai curând decât să facă reparaţiile de rigoare, trebuie să
demonteze această casă care i-a adăpostit toată viaţa pentru a ridica o nouă
construcţie, glorioasă şi bine gândită. Însă, deoarece îşi fac planurile fără a şti
nimic despre arhitectură sau tâmplărie, ei se vor trezi repede fără casă şi fără nici
o protecţie. Revoluţionarii au părăsit calea adevărată şi bătătorită a reformei,
pentru a apuca pe calea inovaţiei pe care o urmăresc până la propria ruină”.
În esenţă:
• Burke preferă reforma în locul inovării pe motiv de siguranţă şi absenţă a
pericolelor (o reformă reuşită va aduce ceva mai bun, iar o reformă
nereuşită va face prea puţin rău);
• Consideră prejudecata superioară raţiunii şi vrea ca reforma să rezulte din
prejudecată. Prin prejudecată înţelege a fi predispus să preferi obiceiurile
şi tradiţiile ca fiind familiare propriei societăţi şi nu a judeca oamenii
înainte de a-i cunoaşte;
• Prejudecata provine din înţelepciunea latentă; cu alte cuvinte, obiceiurile
şi tradiţiile s-au format treptat, pe parcursul mai multor generaţii, astfel
încât ele reflectă lecţiile pe care oamenii şi societatea le-au învăţat, una
câte una, pe parcursul vieţii;
• Tradiţiile s-au menţinut întrucât întruchipează înţelepciunea generaţiilor şi
nu a unui sau a unor indivizi.
Prejudecata are rolul de ghid în reformarea guvernământului. Aceasta
implică păstrarea societăţii, evitând pericolele inovaţiei.

117
 Burke nu reiterează ideea existenţei unei forme de guvernământ care să fie
acceptată ca universală şi perfectă (o singură formă şi cea mai potrivită de
guvernământ). Guvernământul trebuie să reflecte istoria, obicieurile şi
prejudecăţile unui popor; o formă de guvernământ care răspunde la nevoile unei
ţări se poate dovedi insuficientă în alte ţări.
Totuşi, în scrierile şi discursurile sale, Burke sugerează că există trăsături
ale guvernământului şi societăţii pe care le consideră compatibile în ţări
asemănătoare Marii Britanii. Acestea sunt:
• Guvernământul reprezentativ;
• O adevărată aristocraţie naturală;
• Proprietatea privată;
• Distribuţia puterii între „micile plutoane” care compun societatea.
Guvernământul reprezentativ
„În mod sigur, domnilor - afirma el în discursul din 1774, Către
alegătorii din Bristol - , a trăi în cea mai strânsă uniune, cea mai deplină
concordanţă şi cea mai deschisă comunicare cu alegătorii, ar trebui să reprezinte
fericirea şi gloria unui delegat. Dorinţele lor ar trebui să aibă o mare greutate în
faţa sa, părerile lor să se bucure de un mare respect, iar problemele lor de o
neîntârziată atenţie. Este de datoria sa să sacrifice odihna proprie, plăcerea şi
satisfacţiile sale pentru odihna, plăcerea şi satisfacţia alegătorilor, şi mai presus
de toate... să aşeze interesele lor înaintea celui personal...Reprezentantul vostru
vă este dator nu numai cu strădania sa, dar şi cu judecata sa: el vă trădează, în
loc să vă servească, dacă o sacrifică în favoarea opiniei dumenavostră”.
Burke nu pledează în favoarea democraţiei; el nu înţelegea prin
guvernământ reprezentativ o extindere a dreptului de vot (limitat doar pentru
posesorii de mari suprafeţe de pământ), ci desemnarea unor persoane

118
responsabile, prudente, bine informate, căreia i se pot încredinţa interesele
oamenilor. Ca şi alţi conservatori, el considera democraţia un pericol pentru
soarta guvernământului reprezentativ; extinderea dreptului de vot pentru mase
cât mai largi generând un vot în favoarea candidaţilor care le curtează pasiunile
şi dorinţele, un vot pentru cei ce le promovează interese momentane şi nu pentru
cei ce promovază interese sociale pe termen lung. Dreptul de vot nu se poate
extinde cel puţin până când poporul este pregătit să voteze responsabil.
Aristocraţia naturală reprezintă oamenii de încredere, obiectivi, maturi şi
luminaţi pentru guvernământul reprezentativ. Ei sunt lideri naturali care ştiu că
ceilalţi aşteaptă de la ei îndrumarea şi provin din aristocraţia ereditară
(nobilimea şi fiii ei care aveau confortul necesar educaţiei şi care aveau
posibilitatea să-şi dezvolte capacităţile pentru a juca un rol major în politică).
Revoluţionarii francezi, atacând aristocraţia ereditară, „nucleul
aristocraţiei naturale adevărate, se fac vinovaţi de declanşarea unei lupte absurde
pentru putere, între acei oameni a căror unică pretenţie de a se conduce constă în
priceperea lor de a stârni gloata”.
Proprietatea privată reprezintă pentru Burke forţa stabilizatoare şi
conservatoare a societăţii. Mijlocul prin care se asigură această funcţie a
proprietăţii este moştenirea „generaţie după generaţie, în aceeaşi familie, astfel
că ataşamentul faţă de pământ, familie şi ţară devine practic greu de separat. Iar
acest lucru este mult mai probabil să aibă loc în rândul aristocraţiei”.
Micile plutoane
Un guvernământ bun include reprezentanţi luminaţi, proveniţi din
aristocraţia naturală, apărători ai proprietăţii private şi binelui comun. Totuşi,
puterea guvernământului nu trebuie concentrată într-o singură persoană sau un
singur loc, ci, spre a se evita abuzul, sunt necesare „micile plutoane” care
primează în societate, cu alte cuvinte o putere difuzată în societate; o distribuţie

119
a puterii la nivel local (pentru problemele de interes local), şi, în loc de a
încredinţa întreaga putere guvernului, trebuie rezultate autoritatea tradiţională a
bisericilor, familiilor, altor grupuri. Micile plutoane fac posibilă o libertate
ordonată. Mulţi conservatori continuă să împărtăşească ideile lui Burke. Deşi
mulţi dintre ei au acceptat democraţia, este preferată totuşi o formă
reprezentativă care nu este direct răspunzătoare în faţa dorinţelor poporului.
Cu toate că azi nu se mai insistă pe aristocraţia ereditară, este apărată
ideea unei aristocraţii naturale adevărate, pentru ca societatea să fie stabilă,
puternică şi sănătoasă. Este menţinută ideea proprietăţii private şi menţinerea
vigorii micilor plutoane ale societăţii.
„În predica lui politică, dr. Price înştiinţează Societatea Revoluţiei că
majestatea sa «este singurul rege legitim din lume deoarece este singurul care îşi
datorează coroana alegerii poporului său». Prinţii domnitori ai acestei lumi – se
văd astfel (cu excepţia unuia singur) puşi, fără drept de apel, în categoria celor
condamnaţi şi excluşi din sânul umanităţii prin hotărârea acestui arhipontif al
drepturilor oamenilor, care nu se sfieşte să-şi aroge, în toată măreţia şi trufia ei,
puterea de a destitui, atribuită în secolul al XII-lea unei papalităţi aflate la
apogeul afirmării ei; acestor prinţi, proclamaţi uzurpatori pe toate meridianele
globului, le revine obligaţia de a decide cu privire la modul în care pot fi primiţi
pe teritoriile lor aceşti misionari apostolici, care, apoi, le vor spune supuşilor lor
că ei nu sunt suverani legitimi”156.
E. Burke insistă asupra imposibilităţii aplicării unor principii universale în
aprecierea legitimităţii guvernământului, criteriile impuse de Revoluţia franceză
fiind, în multe privinţe, incompatibile cu tradiţiile instituţiei coroanei în Marea
Britanie.

156
Ibidem, pag. 50.

120
 Pledând pentru un guvernământ în care fundamentul său constă în
“necesitatea de a satisface nevoile oamenilor şi de a ne conforma datoriilor
noastre”, militând deopotrivă atât pentru satisfacerea acestor nevoi, dar şi pe
impunerea, chiar prin constrângeri a datoriilor fiecăruia, Burke militează pentru
continuitate şi statornicie în consacrarea statului. “De aceea, - scrie el - tocmai
pentru a evita neajunsurile discontinuităţii şi ale nestatorniciei, care sunt de zeci
de mii de ori mai mari decât cele ale încăpăţânării şi ale celei mai oarbe
prejudecăţi, noi am consacrat statul. L-am consacrat astfel încât nici un om să nu
poată pătrunde în structura lui intimă pentru a-i vedea defectele şi aspectel
corupte dacât cu reţinerea de rigoare; astfel încât nimeni să nu îşi poată vreodată
închipui că ar putea începe reformarea acestuia prin subminarea lui; deoarece
modul în care trebuie să ne aplecăm asupra greşelilor statului trebuie să fie
aidoma celui prin care încercăm să vindecăm rănile unui părinte, cu o teamă
pioasă şi cu o solicitudine plină de respect”157.
Dar punctul său de vedere asupra “veritabilei autorităţi din lăuntrul
statului” a fost formulat în Thoughts and Details on Scarcity – o lucrare scrisă în
1795 la cererea primului ministru Pitt (primul ministru care i-a cerut lui Burke
să-i recomande acţiunile pe care guvernarea trebuie să le întreprindă în cazul
unui dezastru intern – de pildă o mare foamete). Fiind întrebat ce mod de
organizare a puterilor guvernamentale ar trebui să prevaleze în condiţiile stării
de necesitate, Burke a răspuns că organizarea statului trebuie să rămână aceeaşi
ca şi în timp de normalitate: “Statul trebuie să se limiteze la cele care se referă la
el sau la creaţiile sale: în speţă la solidaritatea instituţională a religiei, la
magistratură, la puterea sa militară pe uscat şi pe ape, la veniturile sale şi la
corporaţiile care îşi datorează existenţa consimţământului său; într-un cuvânt, la

157
E. Burke, Op. cit, pag. 139-140.

121
ceea ce este cu adevărat public, la pacea publică, la siguranţa publică, la ordinea
publică şi la proprietatea publică”158.
Dacă aceasta este sfera intervenţiei acceptate de Burke, trebuie reamintit
că el se opune intervenţiei statului în chestiuni şi necesităţi specifice vieţii
private, între el şi Adam Smith neexistând nici o deosebire din acest punct de
vedere159.
În gândirea lui E. Burke laissez – faire – ul şi descentralizarea sunt
principii esenţiale iar în “Thoughts and Details” structura feudal – conservatoare
a autorităţii politice este puternic conturată. Astfel, analizând competenţele
guvernului, Burke scrie: “Coborând de la nivelul statului la cel al unei provincii,
de la provincie la parohie şi de la parohie la o casă particulară, ele îşi
accelerează căderea. Ele nu pot îndeplini sarcinile mărunte, şi, în măsura în care
încearcă s-o facă, vor eşua cu siguranţă în îndeplinirea celor mari. Ar trebui să
cunoască diferitele domenii ale vieţii: cele ce stau sub autoritatea legilor, şi cele
pe care doar obiceiurile le pot regla. În legătură cu ultimele, marii politicieni pot
da exemple de conduită, dar în nici un caz nu pot da legi”160.

2.7. Fr. Guizot, B. Constant, Al. De Tocqueville, J. St. Mill

Revoluţia franceză nu a anulat literatura liberală ci, întocmai precum în
Anglia scrierile lui Edmund Burke au condus la un conservatorism care păstra
valorile liberale, Revoluţia a condus la aspectul autocritic al liberalismului.
“Aspectul constructiv, scrie J. Gray, constă în faptul că tot ea a generat
programul guarantismului, dezvoltat în deceniile trei-patru ale secolului al XIX-
lea, de către un grup numit «doctrinari», influenţat de un alt liberal anglofil,
Benjamin Constant şi condus de F.P.G.Guizot. Guarantismul era în aceeaşi
158
Apud Robert Nisbet, Op. cit. pag. 61.
159
Vezi Robert Nisbet, Op. cit. pag. 61 – 62.
160
Apud Robert Nisbet, pag. 62.

122
măsură o reacţie a gânditorilor liberali la experienţa Revoluţiei franceze din anul
1789 şi ca o încercare gemină de a prelucra experienţa constituţională a Angliei
într-o doctrină a libertăţii civile şi politice. Salutată cu entuziasm de către
mişcări şi personalităţi liberale engleze, ca Charles James Fox, ca şi de
americani şi francezi, Revoluţia franceză a dezamăgit curând aşteptările liberale
privind democraţia, dând naştere precauţiilor liberale privind suveranitatea
populară. După cum am amintit, în Anglia, l-a determinat pe Edmund Burke, un
conducător al partidului whig care apărase revendicările seccesioniste ale
colonialiştilor americani, să pună bazele teoretice ale conservatorismului englez,
în cartea sa Reflections on the French Revolution, în (1790). În Franţa, teroarea
i-a determinat pe cei mai importanţi gânditori liberali să reconsidere optimismul
şi raţionalismul iluminismului şi să respingă teoria totalitară a democraţiei,
considerate, vehiculul voinţei generale şi conturate în scrierile lui J. J. Ruosseau
?”161
Vorbind despre liberalismul de după Revoluţia franceză, P. Manent îl
numeşte “cel de al doilea liberalism”, foarte diferit prin ideile sale de
liberalismul anterior şi separat de Rousseau şi revoluţia franceză: “Singura
sarcină a celui de al doilea liberalism va fi în oarecare măsură «să absoarbă
şocul» produs de acest complex de evenimente, sentimente şi idei pe care le
rezervă expresia «Rousseau şi Revoluţia franceză»”. Liberalii de după Revoluţie
au criticat atât Revoluţia franceză, cât şi ceea ce era numit Vechiul Regim.
Andrei Marga consideră că la “edificiul clasic al liberalismului”, alături de
autorii analizaţi anterior, un rol important au avut şi Benjamin Constant,
F.P.G.Guizot şi A. Tocqueville.
Benjamin Constant este teoreticiamul care a inspirat curentul guarantist,
fiind un critic recunoscut al concepţiei lui Rousseau privind democraţia. Studiul
161
J. Gray, op.cit. pag. 46-47

123
său despre libertatea anticilor şi libertatea modernilor, elaborat în anul 1819,
realizează distincţia netă între două moduri de abordare a libertăţii:
• înţelegerea libertăţii ca asigurare a sferei independenţei individuale;
• înţelegerea libertăţii ca exercitare a unui drept: dreptul de a lua parte la
conducere.
La Benjamin Constant se observă cel mai bine conturarea spiritului de la
începutul secolului al XIX-lea, “ambivalenţa liberală în faţa actului
revoluţionar”, cum spune Manent; el aprobă demersurile revoluţionarilor
împotriva Vechiului Regim, chiar şi unele măsuri neliberale, dar este un
neiertător critic al “moravurilor”, “spiritului” sau “stilului” politicii
revoluţionare şi, ulterior, politicii imperiale.
Pentru Benjamin Constant condiţia umană nu este în legătură cu starea
naturală, ci cu istoria umană, al cărui scop esenţial este egalitatea. Din această
perspectivă, concepe el sensul revoluţiei, “ca luptă a sistemului electiv împotriva
sistemului ereditar”, sistemul electiv fiind întemeiat pe egalitate, şi, deci, în
consonanţă cu scopul istoriei. “Perfectibilitatea speciei umane, scrie Benjamin
Constant nu este altceva decât tendinţa spre egalitate…numai egalitatea este
conformă adevărului, mai exact conformă raporturilor dintre lucruri şi celor
dintre oameni”. Istoria este concepută ca progres al egalităţii, Constant
ridiculizând concepţia liberalilor prerevoluţionari care plasau egalitatea în
ipostaza ipotetică a stării naturale. Formele politice, sociale şi religioase nu pot
fi analizate decât în corelaţie şi în interiorul istoriei, istorie ce contribuie ca
proces tendinţă către egalitate.
Regimul reprezentativ (electiv), susţinut de Benjamin Constant nu este
bazat pe autoritatea naturii, ci pe autoritatea istoriei ca domeniu al
perfectibilităţii umane: ceea ce trebuie reprezentat nu mai este dreptul absolut al
unui individ la conservarea sa, ci ansamblul relaţiilor şi intereselor constituite,

124
dar, schimbătoare; “dacă ceea ce trebuie reprezentat este ceea ce aduce mişcarea
spontană a istoriei în societate, atunci reprezentantul nu mai poate pretinde
suveranitatea absolută: el trebuie să se pună în slujba mişcării sociale”162. Ideea
stării naturale care conduce la întemeierea corpului politic pe ideea suveranităţii
absolute este dăunătoare libertăţilor politice, întrucât legitimează puterea
discreţionară, concepţia lui Constant (istoricismul său) având scopul “să limiteze
decisiv câmpul legitim al acţiunii politice; dacă istoria este autoritate, dacă locul
«natural» al acţiunii istoriei este societatea civilă, instanţa politică se găseşte
într-o poziţie esenţialmente subordonată”163.
Deplasarea accentului în problema legitimităţii suveranităţii de la
autoritatea naturală (care legitimează suveranitatea absolută) către autoritatea
istoriei nu este suficientă pentru eliminarea justificării absolutismului, întrucât
guvernământul poate invoca la un moment dat chiar stadiul istoriei drept
argument pentru o putere despotică interesată în ascensiunea către egalitate şi
asigurarea “mersului lucrurilor”. Cu alte cuvinte, o justificare a acţiunilor de
eliminare, chiar suprimare a celor care, aidoma concepţiei lui Danton,
“stingheresc viitorul”. La acest nivel, Benjamin Constant apelează la criteriul
natural, criteriu care limitează dreptul puterii de a face anumite lucruri prin care
tocmai conservarea vieţii persoanei ar fi periclitată. În sensul acesta, remarcă P.
Manent, “că liberalismul lui Benjamin Constant, şi în general, liberalismul
postrevoluţionar, se deplasează între două autorităţi inegale: mai întâi, cea a
istoriei, apoi, cea a naturii. Dar, întotdeauna, una sau alta dintre autorităţi este
invocată în acelaşi scop, ca să limiteze competenţa puterii politice”164.
Benjamin Constant admite, pe de o parte, principiul suveranităţii
poporului pe care-l formulează, apelând uneori chiar la limbajul utilizat de
162
P. Manent, op.cit. pag. 131
163
Ibidem, pag. 131
164
Ibidem, pag. 132

125
Rousseau, dar, pe de altă parte, avertizează asupra pericolelor aplicării acestui
principiu: “Constituţia noastră actuală recunoaşte formal principiul suveranităţii
poporului adică supremaţia voinţei generale asupra oricărei voinţe particulare.
Acest principiu, într-adevăr nu poate fi contestat. S-a încercat în zilele noastre
ocultarea sa, iar relele provocate, crimele comune, sub pretextul executării
voinţei generale, conferă o forţă aparentă raţionamentelor care ar dori să atribuie
o altă sursă autorităţii guvernelor. Totuşi, toate aceste raţionamente nu se pot
menţine împotriva simplei definiri a cuvintelor pe care le folosim. Legea trebuie
să exprime sau voinţa tuturor sau pe cea a câtorva. Or, care ar fi originea
privilegiului exclusiv pe care l-aţi concede acestui mic număr? Dacă este forţa,
forţa aparţine celui care o acaparează; ea nu constituie un drept, şi dacă o
recunoaşteţi ca legitimă, ea devine astfel, oricâte mâini ar lua-o în stăpânire, şi
fiecare va vrea să o cucerească la rândul său. Dacă imaginaţi puterea numărului
mic sancţionată de asentimentul tuturor, această putere devine atunci voinţa
generală”165.
Analizând pericolele aplicării principiului, Benjamin Constant atrage
atenţia asupra importanţei înţelegerii “corecte” a naturii sale şi a necesităţii de a-
i determina “corect întinderea”. “Recunoaşterea abstractă a suveranităţii
poporului -scrie Benjamin Constant- nu sporeşte întru nimic suma libertăţilor
indivizilor; şi dacă atribuim acestei suveranităţi o latitudine pe care nu trebuie să
o aibă, libertatea poate fi pierdută în ciuda acestui principiu, sau chiar prin acest
principiu… Atunci când se stabileşte că suveranitatea poporului este nelimitată,
se creează şi se aruncă la întâmplare în societatea umană un grad de putere prea
mare prin ea însăşi, şi care reprezintă un rău, în orice mîini ar fi plasată.
Încredinţaţi-o unuia singur, mai multora, tuturor, o să vedeţi că este tot un rău…

165
Textul este preluat după P. Manent, op.cit. pag. 132

126
Există mase prea grele pentru mâna oamenilor”166. În esenţa sa, principiul
suveranităţii poporului presupune că:
• nici un individ sau grup de indivizi nu are dreptul să supună majoritatea
cetăţenilor voinţei sale particulare;
• orice putere legitimă este obligatoriu delegată de majoritatea cetăţenilor;
• puterea delegată nu este nelimitată, rămânând “o parte a existenţei
umane” în sfera individualului şi independenţei faţă de orice
competenţă socială sau a drepturilor inalineabile ale individului.
Revenind la cele două moduri de înţelegere a libertăţii, problemă tratată
de Benjamin Constant în Despre liberatatea anticilor şi libertatea modernilor,
trebuie remarcat că el susţine înţelegerea libertăţii ca independenţă de către
moderni, şi înţelegerea ca participare la acţiunea colectivă de luare a deciziilor
de către antici. Această conotaţie a încercat să o reînvie Rousseau, după opinia
lui Benjamin Constant, însă contexetele sunt diferite. Astfel, în republicile
antice, dimensiunile reduse ale teritoriului permiteau participarea tuturor
cetăţenilor la dezbaterile privind elaborarea legilor şi fiecare hotăra, împreună cu
ceilalţi, asupra problemelor esenţiale. Era, deci o participare a fiecărui cetăţean
la suveranitatea cetăţii, o contribuţie concretă, prin care orice individ avea
politic o mare importanţă personală. Întrucât voinţa individuală avea o influenţă
reală în luarea deciziilor, se crea disponibilitatea anticilor de a renunţa la
independenţa lor privată în scopul exprimării permanentei importanţe politice şi
participării lor la administrarea statului. Suveranitatea poporului în antichitate
presupunea ca fiecare cetăţean să aibă partea sa de suveranitate, situaţie care se
poate manifesta doar prin renunţarea la independenţa privată. În acelaşi timp,
exercitarea de către fiecare cetăţean a părţii sale de suveranitate, este
condiţionată de prezenţa unei instituţii care are ca scop menţinerea egalităţii şi
166
Ibidem, pag. 133

127
împiedicarea “creşterii averilor, prescrierii privilegiilor, opunerii bogăţiilor,
talentelor, virtuţilor înseşi”. Prin scopul şi atribuţiunile lor, instituţiile respective
“limitează libertatea şi compromit libertatea individuală”. Libertatea la moderni
este avantajoasă pentru popor, întrucât:
• îi asigură posibilitatea de a fi repezentat;
• îi asigură posibilitatea de a contribui la propria reprezentare prin
intermediul alegerilor.
“Este un avantaj, fără îndoială, scrie Benjamin Constant, deoarece este o
garanţie; dar plăcerea imediată este mai puţin vie: ea nu se compune din nici una
din satisfacţiile puterii; este o plăcere de reflecţie; cea a anticilor era o plăcere de
acţiune. Este clar că prima este mai puţin atrăgătoare; nu se pot pretinde
oamenilor atât de multe sacrificii pentru a o obţine şi a o păstra. În acelaşi timp,
aceste sacrificii ar fi mult mai puţin dificile: progresele civilizaţiei, tendinţa
comercială a epocii, comunicarea dintre popoare au multiplicat şi variat la infinit
mijloacele de fericire particulară. Oamenii nu au nveoie, pentru a fi fericiţi,
decât să aibă o independenţă perfectă în tot ceea ce ce priveşte ocupaţiile,
iniţiativele, sfera de activitate, închipuirile lor. Anticii găseau mai multe bucurii
în existenţa lor publică, şi mai puţine în existenţa privată; în consecinţă atunci
când sacrificau libertatea individuală libertăţii politice, ei sacrificau mai puţin
pentru a obţine mai mult. Aproape toate bucuriile modernilor se află în existenţa
lor privată… Imitându-i pe antici, modernii ar sacrfica, deci mai mult pentru a
obţine mai puţin”.
Benjamin Constant nu emite nici o judecată de valoare în privinţa
anticilor şi modernilor, el nu vorbeşte despre superioritatea celor de pe urmă, ci,
despre un anumit “avantaj” conferit de libertate prin asigurarea reprezentării
poporului, în condiţiile unor diferenţieri sociale şi politice ale fericirii în cele
două lumi. Aceste diferenţieri fac imposibilă aplicarea politicii antice la starea

128
socială modernă; el pune în antiteză libertatea modernă cu libertatea anticilor:
“Libertatea este, pentru fiecare dintre ei, dreptul de a nu fi supus decât legilor,
de a nu putea fi arestat, nici deţinut, nici condamnat la moarte, nici maltratat în
vreun fel din dorinţa arbitrară a unuia sau mai multor indivizi. Ea este pentru
fiecare, dreptul de a-şi exprima opinia, de a-şi alege meseria şi de a o exercita;
de a circula fără a cere încuviinţarea cuiva şi fără a da socoteală de motivele sau
de treburile pe care le are. Libertatea este, pentru fiecare din ei, dreptul de a se
reuni cu alţi indivizi[...] În fine, libertatea e dreptul fiecăruia de a influenţa
administrarea guvernării, fie prin înfăţişări, petiţii, cereri pe care autoritatea se
obligă să le ia în seamă. Comparaţi acum libertatea anticilor cu această libertate.
Libertatea anticilor constă în exercitarea colectivă, dar directă, a întregii
suveranităţi, sub diferite aspecte: astfel, ei deliberau în piaţa publică asupra
războiului şi a păcii, votau legile, pronunţau judecăţile, examinau conturile şi aşa
mai departe. Aceasta este ceea ce anticii numeau libertate: ei admiteau însă, ca
fiind compatibilă cu această libertate colectivă, supunerea completă a individului
faţă de autoritatea întregului [...] Prin urmare, în antichitate, individul era de
regulă suveran în afacerile publice, dar sclav în toate raporturile sale private [...]
La moderni, dimpotrivă, independent în viaţa sa privată, individul nu este, nici
măcar în statele cele mai libere, suveran decât în aparenţă. Suveranitatea sa
restrânsă, aproape întotdeauna suspendată; iar dacă uneori, înconjurat de
precauţii şi piedici, el îşi exercită totuşi această suveranitate, nu o face decât
pentru a renunţa la ea”167.
Rezervele lui Benjamin Constant privind democraţia de tip popular pun în
evidenţă un fapt important pentru liberalii clasici, anume acela că, între acest tip
de democraţie şi libertatea individuală sunt raporturi contingente şi nu necesare.

167
Benjamin Constant, Liberty, Ancient and Modern, citat de G. de Ruggiero in The History of European
Liberalism, Oxford, Oxford University Press, 1927, pag. 167-168

129
Ca reprezentant al unui liberalism de opoziţie, fiind parlamentar în Camera
deputaţilor, Benjamin Constant a contrbuit la “edificiul clasic al liberalismului
prin două idei cruciale: suveranitatea poporului în stat şi limitarea impusă puterii
de recunoaşterea de drepturi inalienabile ale individului”168.
Liberalismul a invocat individul, natural şi istoric împotriva tuturor
puterilor, uneori chiar împotriva instituţiilor, principiilor şi concepţiilor care, la
origini s-au întemeiat pe acest individ. El a avut, până la Guizot, vocaţia de
opozant: “Prin Guizot, liberalismul depăşeşte faza de opozant, el vrea să-l facă
să guverneze”169. Liberalismul de guvernământ este formulat de către Guizot la
începutul anului 1820, după asasinarea ducelui de Berry, când guvernarea este
sub imperiul facţiunilor “ultra”, facţiuni care doresc să restabilească Vechiul
Regim, neînţelegând regimul reprezentativ.
În De la peine de mort en matiere politique (1822), Guizot demonstrează
caracterul inadecvat şi nelegitim al violenţelor şi pedepsei capitale la care sunt
supuşi indivizii care nu acceptă caracterul discreţionar al puterii: “Unde sunt
acum acei şefi eminenţi, recunoscuţi, pe care ajunge să-i distrugi ca să distrugi
un partid. Sub ce nume propriu vin astfel să se concentreze influenţa şi
pericolul? Puţini oameni au un nume, şi chiar aceia nu sunt mare lucru. Puterea a
părăsit indivizii, familiile; a abandonat căminele în care locuia odinioară: s-a
răspândit în întreaga societate, circulă rapid, abia vizibilă în fiecare loc, dar
pretutindeni prezentă. Ea se raliază unor interese, idei, sentimente publice de
care nimeni nu dispune, pe care nici nu le reprezintă nimeni suficient, pentru ca
soarta lor să depindă un moment de a sa. Dacă aceste forţe sunt ostile puterii, să
caute, să vadă, în ce mâini le va găsi? Unde va trebui lovit? Există reformaţi,
membri în ligi; nu mai există un Coligny sau un Mayenne. Moartea unui duşman

168
A. Marga, op.cit. pag. 347
169
P. Manent, op.cit. pag. 144

130
nu mai este astăzi decât a unui om; ea nu tulbură şi nici nu slăbeşte partidul pe
care-l slujea; dacă puterea este liniştită din acest motiv, se înşeală: pericolul
rămâne acelaşi, căci nu era provocat de acest om”170. Există o creştere a sferei
puterii în epoca modernă, creştere ce generează o nelinişte socială, cuvinte,
precum, “raţiune de stat”, “necesitate politică”, scoţând individul din sfera
pasivităţii faţă de guvernarea devenită universală; o guvernare care, spre a se
menţine, elaborează legi, colectează impozite şi dispune de forţe pentru
atingerea scopurilor. Dar creşterea puterii generează simultan în epoca modernă,
o creştere a influenţei societăţii asupra puterii, “puterea a crescut ca şi
libertatea”.
În opusculul din 1821, intitulat Des moyenes de gouvernement et d'es
opposition dans l’état actuel de la France, Guizot insistă asupra ideii că, puterea
reprezentativă ajunsă la conştiinţa de sine, trebuie să ştie să caute în societate
mijloacele prin care tocmai pe ea o guvernează; guvernământul trebuie să
asigure participarea la acţiunile sale a influenţelor individuale active. Mijlocul
este unic şi special: cedarea unei părţi din guvernare. „Dacă vreţi, deci să
profitaţi de toate mijloacele de guvernare pe care le conţin superiorităţile şi
influenţele individuale, scrie Guizot, opriţi-le, într-adevăr, o parte din guvernare.
Nu faceţi din putere ce face avarul din aur: nu o acumulaţi, lăsând-o sterilă. Arta
de a guverna, constă nu în a-ţi apropia în aparenţă întreaga forţă, ci în a o folosi
integral pe cea existentă”.
Guizot doreşte să medieze între putere - pe care o avertizează asupra
necesităţii găsirii în societate a unui partener (şi nu a unui duşman) - şi opoziţia
liberală căreia îi cere să nu paralizeze acţiunea politică, spre a nu face ţara
neguvernabilă. Distincţia dintre stat şi societatea civilă trebuie privită în

170
Fr. Guizot- De la peine de mort en matièr politique, Paris, 1822, pag. 11, text preluat din P. Manent, op. cit.
pag. 144-145

131
dinamica sa, dinamică ce exclude nonintervenţia, iar principiul laissez-faire,
laissez-passer nu mai poate constitui maxima unei guvernări reprezentative.
“Guizot -scrie P.Manent- este fără îndoială unul din primii autori care au înţeles
că ideea guvernului reprezentativ, distincţia dintre societatea civilă şi stat,
pregăteau, în ciuda intenţiei sau postulării liberale originare, o extindere
considerabilă a puterii statului asupra societăţii civile, extindere care ar izvorî
mai puţin din propensiunile despotice ale puterii, cât din «cererea socială», cum
spunem astăzi. Şi dacă liberalul din el, nu numai că nu se neliniştea în faţa
acestei perspective, ci, dimpotrivă, o considera într-o lumină favorabilă, este
pentru că, aşa cum am văzut, această acţiune a guvernului asupra societăţii,
această creştere continuă a domeniului său însemnau simultan o creştere a
puterii societăţii înseşi: mijloacele de acţiune ale puterii se găsesc mai întâi în
societate, sunt «superiorităţile» sociale; întreaga activitate nouă a puterii nu o
face să iasă din rolul său reprezentativ, deoarece, pentru ea este întotdeauna
vorba, sau trebuie să fie vorba, de a descoperi şi extrage din societate
«superioritaţile» şi «influenţele» care se formează acolo spontan, pentru a le face
într-adevăr «publice», pentru a le pune într-un fel în întreaga lor lumină, pentru
a le conferi rolul la care, ca superiorităţi, au dreptul. Creşterea influenţei puterii
asupra societăţii şi a influenţei societăţii asupra puterii, această dublă mişcare nu
este contradictorie, nu este decât faţa şi reversul unui fenomen unic, în acelaşi
timp social şi politic: accesul la «puterea publică» a aristocraţiilor naturale sau a
«capacităţilor cărora» aceasta le revine de drept”171.
Guizot critică ideea suveranităţii poporului, respingând radical, aşa cum o
făcuse şi Rousseau, ideea unei suveranităţi a individului asupra lui însuşi.
“Voinţa” individului “nu este suveranul său legitim”; singurul suveran este
dreptul, justiţia, legea morală; suveranitatea nu este principiul şi finalitatea
171
P. Manent, op. cit. pag. 148-149

132
acţiunii politice şi, în calitate de suveranitate a dreptului, ea trebuie identificată
cu acţiunea politică. Acţiunea politică trebuie să asigure existenţa suveranităţii
justiţiei prin decizii juste; această suveranitate–unică, de altfel, nu poate fi
atribuită de drept nici unei persoane publice spre a nu fi uzurpată: actorii politici
trebuie să fie constrânşi să caute suveranitatea şi nu să şi-o atribuie. “Esenţa
filosofiei politice a lui Guizot, scrie Manent, constă în faptul că respinge
categoric rolul politic creator al voinţei umane, individuale sau colective. În
acest mod el rupe cu întreaga tradiţie a filosofiei moderne. Or, distincţia dintre
societatea civilă şi stat presupune rolul politic creator al voinţei: pentru ca statul
să poată fi instrumentul societăţii, trebuie să-şi aibă izvorul nu în natură - în
acest caz, ar fi şi el natural, iar distincţia fără fundament - ci, în suveranitatea
voinţei, singura în stare să confere existenţa la ceva care nu-şi are rădăcina în
natură. De aceea, critica radicală adresată de Guizot divinizării moderne a
voinţei umane pune radical în cauză distincţia dintre societatea civilă şi stat”172.
În viziunea lui Guizot, societatea şi guvernarea “coexistă în mod necesar”.
“Ideea ca fapt al societăţii, implică ideea ca fapt al guvernării”.
Dacă pentru Constant sau Guizot importantă era instituţia reprezentării
care să garanteze “exprimarea” societăţii prin “superiorităţile naturale” pe care
le conţine (deci modalitatea reprezentării) pentru Alexis de Tocqueville,
important este ce trebuie reprezentat: trebuie reprezentată o societate în care
principiul egalităţii, caracteristic stării sociale instituite după Revoluţie, este un
principiu activ, iar egalitatea, un proces (şi nu o stare) ce exprimă “egalizarea
crescândă a condiţiilor”. Şi tot spre deosebire de cei doi, care recunoscuseră şi ei
egalizarea condiţiilor drept coordonată a istoriei europene, dar care
consideraseră acest proces ca fiind încheiat, Alexis de Tocqueville consideră că
sfărşitul acestui proces este greu de conceput.
172
P. Manent, op. cit. pag. 154

133
 Preocupat de descoperirea naturii democraţiei, Alexis de Tocqueville face,
împreună cu Gustave de Beaumont, între 1831-1832 o călătorie oficială de
cercetare a regimului penitenciar din Statele Unite, ocazie cu care constată că
aici democraţia şi-a atins “limitele naturale”173. Alexis de Tocqueville este uimit
de cele două modalităţi contrastante în care se poate prezenta democraţia: o
mişcare socială plină de convulsii, cum este cazul Franţei şi un ansamblu
armonios de obiceiuri şi instituţii, în America.
Rădăcina acestor contraste se află în însăşi esenţa democraţiei înţeleasă, în
primul rând ca stare socială, caracterizată prin egalitatea condiţiilor şi nu ca
ansamblu de instituţii politice. Prin urmare, dintr-o stare socială cu aceleaşi
caracteristici, popoarele pot ajunge la consecinţe politice, “extraordinar” de
diferite. Dar, originea stării sociale este diferită la americani, care “s-au născut şi
nu au devenit egali”.174 Şi cum starea socială de egalitate are origini diferite, deşi
instituţiile sunt consecinţă a acestei stări, din originile diferite izvorăsc
influenţele diferite asupra instituţiilor politice. Manent explică punctul de vedere
dezvoltat de Alexis de Tocqueville în această problemă: “Această contradicţie
sau această dificultate se estompează dacă luăm în considerare că, pe de o parte,
starea socială democratică determină foarte riguros ce nu pot fi instituţiile - ele
nu pot fi aristocratice - şi că, pe de altă parte, ea nu lămureşte, şi deci lasă pe
seama discernământului popoarelor ceea ce pot fi ele: tiranizate sau libere.
Atunci când Alexis de Tocqueville afirmă că democraţia se defineşte mai întâi
printr-o stare socială el nu sugerează că aceasta ar fi în esenţă o «infrastructură»
socială distinctă în drept şi în fapt de o «suprastructură» politică în definitiv
secundară, el defineşte momentul negativ al democraţiei: excluderea
aristocraţiei, a inegalităţii condiţiilor”175.
173
A. Tocqueville – De la démocratie en Amerique, Gallimard, 1961, vol.I, pag. 11 (Introduction)
174
Ibidem, vol. II, partea a doua, cap. III, pag. 108
175
P. Manent, op. cit. pag. 159

134
 Starea socială de egalitate la francezi este dobândită, şi prin urmare,
democraţia înţelege să se manifeste ca negare sau distrugere a aristocraţiei, în
timp ce în America, caracterul înnăscut al egalităţii (fiecare s-a născut egal, deci,
în egalitate cu ceilalţi), asigură realitatea dogmei suveranităţii poporului. “În
Statele Unite, dogma suveranităţii poporului nu este deloc o doctrină izolată care
să nu ţină seama de obicieiurile, nici de ansamblul ideilor dominante; putem,
dimpotrivă, să o imaginăm ca pe ultima verigă a unui lanţ de opinii care învăluie
întreaga lume anglo-americană. Providenţa a dat fiecărui individ, oricare ar fi el,
gradul de raţiune necesar să se poată conduce el însuşi, în lucrurile care îl
interesează exclusiv. Aceasta este marea maximă pe care, în Statele Unite, se
sprijină societatea civilă şi politică: tatăl de familie o aplică copiilor săi, stăpânul
- servitorilor, localitatea - administraţiilor, provincia - localităţilor, statul -
provinciilor, Uniunea - statelor. Extinse la ansamblul naţiunii, ea devine dogma
suveranităţii poporului. Astfel, în Statele Unite, principiul generator al republicii
este acelaşi care reglează majoritatea acţiunilor umane”176.
În Statele Unite, democraţia este o stare socială care transcende orice
individ şi, prin esenţa sa, reprezintă dogma politică a suveranităţii poporului. P.
Manent vorbeşte despre compatibilitatea celor două definiţii ale democraţiei
care apar implicit în analiza lui Alexis de Tocqueville: definiţia socială şi
definiţia politică. “Să afirmăm că starea socială este democratică, înseamnă să
afirmăm că nici un cetăţean nu trebuie să asculte de alt cetăţean - cu excepţia
cazului, în care, desigur, acesta din urmă, este un agent al «suveranităţii
poporului» - şi că nici un cetăţean nu «depinde» de alt cetăţean; să afirmi că aici
domneşte siveranitatea poporului înseamnă să afirmi că fiecare ascultă doar de

176
A. Tocqueville , op. cit. pag. 414

135
el însuşi sau de reprezentantul său. Starea socială defineşte momentul negativ al
democraţiei, suveranitatea poporului momentul pozitiv”177.
Printr-o astfel de analiză, prin surprinderea faptului că, distincţia între
societatea civilă şi instituţia politică nu este o distincţie fundamentală, Alexis de
Tocqueville reconsideră categoriile importante ale liberalismului. Din moment
ce democraţia în America transcende individul, rezultă că apartenenţa
democraţiei nu trebuie considerată a fi nici la ordinea civilă şi nici la ordinea
politică. “În vest -scrie Tocqueville- putem a observa democraţia ajunsă la
ultima sa limită. În aceste state, create oarecum din întâmplare, locuitorii au
păşit ieri pe solul pe care-l ocupă. Abia de se cunosc între ei, şi nimeni nu
cunoaşte istoria celui mai apropiat vecin. În această parte a continentului
american, populaţia scapă deci nu doar de influenţa marilor nume şi a marilor
averi, ci şi acestei aristocraţii naturale care derivă din cunoaştere şi din virtute...
Noile state din Vest au deja locuitori; dar societatea încă nu există acolo”178.
Analiza limitei “externe” a democraţiei îl conduce la următoarele concluzii
asupra momentului iniţial al acesteia:
• democraţia în America este, în primul rând, la origini, dar şi ulterior, un
mod de viaţă, o expresie a spiritului american izvorât din crezul acestui
popor; America este cultură şi civilizaţie, şi societate de asemenea;179
• starea de egalitate cu care americanii se nasc, exclude influenţele unora
asupra celorlalţi; orice influenţă este considerată o acţiune prin care un
individ porunceşte celorlalţi, încălcând astfel, egalitatea;
• absenţa înfluenţelor presupune şi absenţa relaţiilor, aspect ce contravine
spiritului liberal care promovează ideea coerenţei sociale prin statornicirea
realţiilor de interese şi opinii, spirit asociat libertăţii persoanei;
177
P. Manent, op. cit. pag. 160
178
A. Tocqueville , op. cit. partea întâi, cap. III, pag. 50-51
179
A. Marga, Explorări în actualitate, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1994, pag. 20

136
 • cele două momente ale democraţiei, momentul negativ (individul separat
de celălat individ) şi momentul pozitiv (individul care hotărăşte liber
asupra legăturilor cu ceilalţi indivizi), nu trebuie nici confundate, nici
absolutizate, întrucât, deşi oamenii care trăiesc într-o stare socială
democratică sunt separaţi unii de alţii, ei trăiesc totuşi, în aceeaşi societate
(ei sunt singulari, dar nu singuratici, izolaţi), şi este necesar ca interesele
lor comune să fie asumate;
• asumarea intereselor comune poate duce fie la un stat central, care are
mandatul cetăţenilor să administreze aceste interese şi să menţină ordinea civilă
(cazul Franţei), fie la construcţia unor instituţii libere, compuse din oameni
egali, obligaţi să-şi administreze ei înşişi afacerile comune, ieşind din viaţa lor,
exclusiv privată tocmai în acest scop (cazul Statelor Unite).
Absenţa iniţială a relaţiilor, izvorâtă din faptul că omul singular îşi
administrează viaţa privată este deci specifică democraţiei la “limita ei
extremă”; în sfera privată sunt excluse influenţele; nevoia asumării interselor
comune conduce la relaţii între indivizii singulari, relaţii legate de viaţa publică.
Criticând aparatul centralizat al statului, Alexis de Tocqueville suprinde
aspectul de divizare şi izolare a cetăţenilor pe care acest aparat l-a generat în
Franţa, atât în vechiul cât şi în noul regim şi identifică rolul instituţiilor politice
democratice în manifestarea relaţiilor prin care sunt reuniţi cetăţenii egali şi
liberi în Statele Unite. “A vorbi despre absenţa de legături, despre independenţă,
indiferenţă sau singurătate nu e suficient pentru a caracteriza viaţa omului
democratic. Asemenea expresii nu sunt false, ci pur statice şi negative. De fapt,
această absenţă de legături alimentează o formă inedită de relaţii, această
independenţă - o formă inedită de dependenţă, această independenţă - una de
interes, şi chiar pasiune, această singurătate - una de gregaritate. Egalitatea
condiţiilor îl convinge pe fiecare, iar «dogma» suveranităţii poporului îl

137
îndeamnă să se considere drept propriul său suveran şi prin urmare, judecător, în
ultimă instanţă, al oamenilor, ideilor şi lucrurilor. Fiecare este, desigur, prin
natura sa, înclinat spontan la aceasta. Dar legea, împreună cu societatea pe care
o structurează, adaugă aici sugestiilor naturii autoritatea sa. Ea îi spune - lucru
pe care el ezită totuşi uneori să-l creadă pe de-a întregul - că este la fel de bun ca
oricare altul, şi i-o demonstrează - dându-i o parte egală cu a oricărui altcuiva în
guvernarea statului.
Or, societatea din jurul său nu încetează să nege ceea ce-i şopteşte inima
şi proclamă legea: unii sunt mai bogaţi, mai puternici decât el, alţii au reputaţia
că sunt mai înţelepţi sau mai inteligenţi. Contradicţia dintre realitatea socială şi
dorinţa combinată a inimii sale şi a legii suscită şi alimentează în fiecare o
pasiune devorantă: dorinţa de egalitate. El nu va avea linişte decât când
realitatea socială se va pune de acord cu el însuşi şi cu legea”180.
Libertatea de a gândi îi face pe americani să refuze centralizarea în
favoarea celor mai liberale instituţii din lume; contactul spiritelor presupune
transferul încrederii fiecărui individ despre sine, nu despre altul, care este egalul
său, ci către ceea ce constituie împreună: mulţimea şi publicul. “Pe măsură ce
cetăţenii devin mai egali, tendinţa de a crede în mase sporeşte. În tipurile de
egalitate, oamenii nu mai au nici o încredere unii în alţii, datorită similitudinii
lor; dar tocmai această similitudine le dă o încredere aproape nelimitată în
judecata publicului: căci nu li se pare plauzibil ca, având toţi capacităţi
intelectuale asemănătoare, adevărul să nu fie de partea celor mulţi”181. America
este ţara în care domneşte independenţa spiritului şi libertatea de exprimare. Prin
independenţa spiritului se creează drum pentru “dogma” suveranităţii poporului

180
P. Manent, op. cit. pag. 164-165
181
A. Tocqueville , op. cit. cap. II, pag. 18

138
care cere ca fiecare om să nu asculte decât de sine însuşi sau de reprezentantul
său.
A. de Tocqueville a considerat democraţia drept organizare socială care
elimină rangurile şi privilegiile aristocratice şi oferă şanse oamenilor simpli, însă
a atras atenţia asupra pericolului ce se creează prin accentuarea egalităţii de către
democraţie: pericolul producerii mediocrităţii şi despotismului. Mediocritatea
izvorăşte din pasiunea exercitată asupra fiecăruia de a se conforma; fiecare va
evita, din teama de a fi acuzat de infatuare, să-şi exprime opinia diferită de cea a
celorlalţi. Prin conformare, libertatea de exprimare este diminuată sau chiar
anulată. Spiritul independent poate fi redus la tăcere prin ceea ce Tocqueville
numeşte tirania majorităţii. Democraţia poate produce despotism prin faptul că
asigură premise manifestării demagogiei şi minciunii în ascensiunea unora către
putere; flatările şi demagogia amintite şi de Platon şi de Aristotel fac din
oamenii simpli o masă credulă, o masă de manevră. Vechiul Regim care
conservă privilegiile aristocraţilor asigură prin aceştia, care ştiau să-şi păstreze
poziţiile în faţa demagogilor şi împotriva despoţilor, o barieră în calea distrugerii
libertăţii. “Însă, A. Tocqueville a văzut, într-adevăr o posibilitate pozitivă în
democraţie, una care alătură republicanismul idealului democratic. El credea că
virtutea civică poate fi promovată prin participarea la afacerile publice. Oamenii
care se alătură vecinilor lor pentru a rezolva problemele comune şi disputele vor
învăţa importanţa cooperării, vor simţi un puternic ataşament faţă de
comunitatea lor şi vor dezvolta acele «obişnuinţe de suflet» (habits of the heart),
care le permit să identifice propria lor bunăstare, cu bunăstarea comunităţii în
întregul ei. Oferind tuturor cetăţenilor şansa de a participa, democraţia promite
să cultive un devotament larg răspândit şi adânc înrădăcinat pentru binele
comun. Pentru acest motiv Tocqueville a fost impresionat îndeosebi de două
instituţii ale democraţiei americane: întâlnirile orăşeneşti din New England,

139
unde toţi cetăţenii puteau participa direct la guvernarea locală, şi împărţirea
responsabilităţii juraţilor şi în îndeplinirea sarcinilor lor”182.
Lucrarea lui A. Tocqueville Despre democraţia în America este un studiu
despre societatea americană, mai preocupat de egalitatea socială şi economică şi
de implicaţiile sale politice decât de democraţia înţeleasă strict ca un sistem
politic183. Observând democraţia americană, Tocqueville plasează afirmarea
liberalismului în interiorul istoriei, istorie concepută din perspectiva normativă a
stării naturale.184 Temeiul ordinii politice legitime nu este un produs definitiv la
care omul are acces, ci se obţine pe tărâmul istoriei: “spectacolul democraţiei îi
dezvăluie astfel lui Tocqueville că ceea ce liberalismul consideră drept
«ipoteză», «dat», sau ca «presupoziţie» a ordinii politice legitime, trebuie să fie
căutat, creat sau construit. Starea naturală nu reprezintă începutul istoriei politice
a omului, ci este mai curând, sfârşitul sau cel puţin orizontul ei. Proiectul liberal,
dorind să se întemeieze pe egalitatea «naturală», deschide deci, esenţialmente o
istorie: istoria eforturilor şi progreselor omului de a stabili artificial, printr-o
suveranitate care nu există în natură, «această egalitate naturală», pornind de la
care el va putea construi într-o manieră deplin raţională sau «conştientă» ordinea
politică legitimă”185.
Cu toate semnalele pe care le-a tras Tocqueville asupra democraţiilor de a
degenera în mediocritate şi despotism, prin transformările produse de revoluţia
industrială în viaţa economică, dar şi în sfera educaţiei publice, democraţia
devine tot mai populară la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului
al XIXl-ea, în Europa şi America. În Anglia, argumentele în favoarea

182
Terence Ball, Richard Dagger , op. cit., pag. 50
183
Anthony Arblaster -Democraţia, Editura Style, Bucureşti, 1998, pag. 71
184
Andrei Marga, op. cit. pag. 347
185
P. Manent, op. cit. pag. 171

140
democraţiei tind să se concentreze în două puncte: autoprotejare şi
autodezvoltare.
Conform filosofilor utilitarieni, printre care un rol important l-a avut Mill,
sarcina guvernării este aceea “de a promova cea mai mare fericire a celui mai
mare număr”, iar calea pentru acest deziderat o reprezintă democraţia
reprezentativă care responsabilizează fiecare individ prin votul pe care-l acordă
reprezentanţilor care îi protejează interesele.
John Stuart Mill, fiind influenţat de Tocqueville, nu pune la îndoială
inevitabilitatea democraţiei, dar “este preocupat de evitarea pericolului tiraniei
majorităţii, pericol pe care îl conţine orice democraţie”186. El atrăgea atenţia
asupra rolului important pe care îl are democraţia în formarea conştiinţei civice,
vorbind despre “efectul înviorător al libertăţii asupra caracterului”. Pentru
aceasta este necesară participarea politică sub ambele sale forme - prin vot,
pentru desemnarea reprezentanţilor - şi directă, la nivel local. Participarea, chiar
sporadică a cetăţeanului la funcţiile publice asigură “partea morală a instruirii”;
cetăţeanul cântăreşte interesele prin raportare la binele comun, simţindu-se o
parte a publicului care decide pentru toţi, şi implicit pentru sine. Ca reprezentant
de frunte al liberalismului secolului al XIX-lea, susţinând drepturile femeilor,
pledând pentru ca statul să impună standarde educaţionale minime şi egale
pentru toţi, Mill demonstrează preocuparea sa pentru extinderea libertăţii
individuale.
În anul 1859, anul publicării eseului Despre libertate, liberalismul se
instituise, cel puţin, în Marea Britanie şi Statele Unite, iar libertatea individuală
nu mai găsea dificultăţi spre a se manifesta: viziunea socială, compromisul
religios şi statul absolutist erau aici obstacole depăşite. Ameninţarea la adresa
libertăţii individuale nu vine din partea guvernului, a statului care în virtutea
186
J. Gray, op. cit. pag. 49

141
exercitării votului cetăţenesc trebuie să manifeste receptivitate faţă de dorinţele
poporului; ameninţarea este dată de noile condiţii care duc la o creştere a puterii
opiniei publice. La acest nivel, Mill ia în calcul divergenţele dintre opinia
individuală şi opinia majorităţii, divergenţe ce conduc la folosirea statului de
către majoritatea celor care votează pentru a înstrăina libertatea de cei ce nu
împărtăşesc opinia celor majoritari. “Tirania majorităţii” dispune şi de alt mijloc
de îngrădire a libertăţii individuale: “coerciţia morală a opiniei publice” ca
prevenire socială asupra nonconformiştilor, coerciţie ce poate sufoca libertatea
de gîndire şi acţiune.
Ca şi alţi liberali, Mill acceptă distincţia public-privat, însă, aduce obiecţii
în privinţa caracterului absolut al acestei distincţii. “Există însă o sferă de
acţiune în care societatea, spre deosebire de individ, este interesată numai în
mod indirect (sau chiar deloc): ea cuprinde acea parte din viaţa şi conduita unui
om care nu-l atinge decât pe el însuşi sau dacă îi atinge şi pe ceilalţi, aceasta se
întâmplă numai cu participarea şi acordul lor sincer, liber şi voluntar.”187 Este
domeniul pe care Mill îl consideră “sfera potrivită a libertăţii umane”. Este
“sfera potrivită”, întrucât actele individuale, conturate în libertăţi (de la
libertatea de conştiinţă, gândire şi opinie la libertatea de asociere), nu afectează
pe ceilalţi în condiţii normale, adică nu dăunează altora. Atâta timp, cât
scopurile acţiunilor individuale nu dăunează celorlalţi, nu există restricţii la
libertatea de “a face ce dorim”, fiecare individ suportând consecinţele propriilor
acţiuni. Este importantă asumarea responsabilităţii individuale şi nu aprecierea
semenilor asupra conduitei noastre, chiar dacă, în opinia acestora, conduita
noastră apare ca “nesăbuită, nefirească sau greşită.”188

187
J. S. Mill, Despre libertate, Ed. Humanitas, 1994, pag. 20
188
Ibidem, pag. 21

142
 Totuşi, se pune întrebarea dacă există o sferă pură, o sferă în care actele şi
atitudinile individului să iasă total de sub interesul social. El reconsideră
distincţia între privat şi public: “Distincţia evidenţiată aici între partea din viaţa
unui om care îl priveşte numai pe el însuşi şi partea care îi priveşte pe ceilalţi va
fi respinsă de mulţi. Cum oare (poate întreba cineva), ar putea vreo parte a
comportării unui membru al societăţii să fie indiferentă celorlalţi membri? Nici
un membru al acesteia nu este o fiinţă izolată, este imposibil ca un om să facă
ceea ce îi dăunează serios sau permanent lui însuşi fără a afecta negativ cel puţin
pe cei aflaţi în strânsă legătură cu el, iar adesea şi pe mulţi alţii. Dacă aduce
prejudicii propriei sale proprietăţi, el vatămă astfel pe cei care, direct sau
indirect, obţineau un sprijin de pe urma ei şi, în general, diminuează mai mult
sau mai puţin bogăţia întregii comunităţi. Dacă îşi degradează facultăţile
mentale sau fizice, nu numai că face un rău celor a căror fericire depinde într-o
măsură sau alta de el, dar devine totodată inapt de a-şi îndeplini îndatoririle faţă
de semenii săi, în general.”189 Chiar şi viciile care nu vatămă în mod direct pe
alţii, produc prejudicii prin forţa exemplului lor, şi prin urmare, este lgitimă
constrângerea celorlalţi spre a impune corectarea comportamentului.
Înţelegerea profundă a distincţiei privat-public, a limitelor şi
interferenţelor celor două sfere nu poate fi realizată decât prin apelul la
“principiul vătămării” şi “principiul utilităţii”. Conform primului principiu, orice
adult responsabil ar trebui să fie liber să facă ceea ce doreşte, atâta timp cât
acţiunile sale nu ameninţă sau nu vătămează pe ceilalţi, şi “unicul scop pentru
care puterea poate fi legitim exercitată asupra oricărui membru al unei
comunităţi civilizate şi împotriva dorinţei acestuia este prevenirea vătămării
celorlalţi”. Cel de al doilea principiu apără pe primul, nu prin apel la drepturile
naturale, ci prin invocarea rolului pozitiv al libertăţii, al beneficiului pe care îl
189
Ibidem, pag. 103-104

143
are atât individul cât şi societatea prin promovarea ei. Libertatea este un lucru
bun pentru că stimulează “interesul permanent al omului ca fiinţă progresistă”
iar progresul este posibil în măsura existenţei unei competiţii între opinii, idei şi
credinţe diferite, în condiţiile unei pieţe libere a ideilor care permite alegerea,
opţiunea şi distincţia între ideile bune şi ideile rele. Anularea libertăţii de
gândire şi acţiune condamnă societatea la blocaje şi stagnări.
John Stuart Mill nu crede că omul ar fi bun de la natură; singurul
sentiment moral potenţial înăscut este o anumită capacitate de simpatie. “Fiecare
acţiune este judecată, şi trebuie să fie judecată conform măsurii în care ea
conduce la împlinirea supremei ţinte a dorinţei umane: fericirea. În aceasta
constă aplicarea principiului utilităţii.”190 Iar fericirea este corelată unei ierarhii
calitative a plăcerilor, ierarhie stabilită şi în funcţie de efectele binefăcătoare pe
care plăcerile le procură atât asupra individului, cât şi asupra celorlaţi.
Caracterul relativ al graniţei dintre sfera publică şi sfera privată nu semnifică în
vreun fel eliminarea celei de pe urmă, ca domeniu de exercitare a libertăţii.
Există două categorii de conduite private ale unui om:
• conduite ce pot afecta viaţa altor oameni şi, prin urmare, intră ca
elemente în sfera publică, caz în care intervenţia autorităţii şi
restrângerea libertăţii individuale sunt permise (constrângere la
conduitele ce ies din sfera privatului);
• conduite ce aparţin strict sferei privatului (strict private), teren de afirmare
a libertăţii individuale şi de protejare a ei în faţa intervenţiei
constrângătoare a instituţiilor publice (la acest nivel, intervenţia
autorităţii în sfera privatului fiind nelegitimă şi nejustificată).
Aşadar, atitudinea autorităţilor este dependentă de atitudinea individului.
Această relaţie clară, prin care se maximizează sfera libertăţii în domeniul privat
190
Ernest Stere – Din istoria doctrinelor morale, Ed. Polirom, 1998, pag. 387

144
şi limitează sfera autorităţii doar la nivelul vieţii publice, fundamentează corect
raporturile dintre individ şi stat: “Scopul acestui eseu (Mill se referă la Despre
libertate), este de a afirma un principiu foarte simplu ca fiind întru totul
îndreptăţit să guverneze pe de-a întregul raporturile bazate pe constrângere şi
control, dintre societate şi individ, indiferent dacă mijlocul folosit va fi forţa
fizică, sub forma pedepsei legale, sau va fi constrângerea morală a opiniei
publice. Acest principiu este următorul: unicul scop care îi îndreptăţeşte pe
oameni, individual sau colectiv, la ingerinţe în sfera libertăţii de acţiune a
oricăruia dintre ei este autoapărarea; unicul ţel în care puterea se poate exercita,
în mod legitim, asupra oricărui membru al societăţii civilizate, împotriva voinţei
sale, este acela de a împiedica vătămarea altora”.
Referindu-se la formularea pe care Edmund Burke o dă acestui principiu
“orice poate face un om, fără a leza pe alţii, el are tot dreptul să facă pentru
sine”, Adrian Paul Iliescu scrie: “semnificaţia sa poate fi rezumată astfel:
maximum de liberatate individuală care rămâne compatibilă cu libertatea
celorlalţi”191. Acest principiu devenit şi “principiu al maximei libertăţi egale” se
fundamentează tocmai pe capacitatea individului de a-şi judeca în cunoştinţă de
cauză (deci, bine), chestiunile personale, aspect ce face inoperantă, ilegitimă şi
nejustificată intervenţia publică cu “caracter constrângător” în domeniul privat;
“atari intervenţii sunt legitime doar în chestiuni care trec dincolo de sfera
privată, afectând pe alţi membri ai comunităţii”192.
Elucidarea graniţei dintre privat şi public s-a încercat şi prin luarea în
considerare a sensului cuvântului “prejudiciu”, cuvânt cu care operează dreptul
civil azi, iar legat de prejudiciul produs altora, accentul a căzut pe caracterul
“iminent, precis şi vizibil” al daunelor care justifică intervenţia autorităţii. Acest

191
J.S. Mill, op. cit. pag. 17
192
Adrian Paul Iliescu, Liberalismul între succese şi iluzii, Ed. All, 1998

145
aspect este avut în vedere şi de Mill, atunci când susţine că exprimarea opiniilor
iese din sfera privatului doar în condiţiile în care generează acţiuni iminente care
vor leza pe ceilalţi indiferent sub ce formă: ”Opinia că negustorii de grâne sunt
cei care îi înfometează pe cei săraci sau că proprietatea privată este un furt se
cuvine să nu fie stingherită atunci când circulă doar prin presă, însă ea poate
atrage după sine, pe drept cuvânt, o pedeapsă atunci când este exprimată oral în
faţa unei mulţimi întărâtate în jurul casei unui negustor de grâne.”193 Deci,
vătămarea depăşeşte sfera prezumtivului, ea se concretizează într-o acţiune
iminentă, depăşeşte sfera afirmaţiilor cu caracter vag, general, producând
identificarea cu anumite persoane (pe undeva, şi Codul penal român, definind
infracţiunile de calomnie şi insultă, vizează tocmai aspectul direct şi personal al
afirmaţiei, precum şi concreteţea afirmaţiei cu privire la o faptă şi o persoană
strict necesare pentru aspectele constitutive ale calomniei). Totuşi, trebuie
precizat că graniţa dintre privat şi public nu este trasată de caracterul “iminent”
sau “prezumtiv”, “vizibil” sau “invizibil” al daunei, ci de context. Aceasta nu
îndreptăţeşte însă căderea într-o altă poziţie: absolutizarea rolului preventiv al
autoriăţii, în sensul intervenţiei sale în viaţa particulară cu scopul
preîntâmpinării unor daune prezumtive; caracterul prezumtiv al daunelor pentru
alţii nu poate justifica ingerinţa autorităţilor statului în viaţa indivizilor (acest
aspect este denunţat îndeosebi de libertarieni, care contestă creşterea dăunătoare
a sferei publice în detrimentul sferei private).
Între promovarea libertăţii individuale şi democraţia reprezentativă ca
formă de guvernare este, în concepţia lui Mill, o relaţie directă. Ideile pe care le
exprimă în Consideraţii asupra guvernării. Reprezentativitatea, dovedesc că,
deşi îl caracterizează teama de o “tiranie a majorităţii”, acceptă rolul participării

193
J.S. Mill, op. cit. pag. 73

146
politice în dezvoltarea facultăţilor mentale şi morale. Remediul relativ “la tirania
majorităţii” este votul plural, caracterizat prin:
• participarea printr-un singur vot a cetăţenilor care au capacitate
mentală (capacitate de discernământ) şi ştiu să scrie;
• participarea prin două sau mai multe voturi a celor cu educaţie
superioară.
Votul plural, în concepţia lui Mill, asigură aproape tuturor (cu restricţiile de mai
sus), posibilitatea de a se bucura de beneficiile participării politice, şi permite,
prin exercitarea mai multor voturi, cetăţenilor luminaţi să protejeze libertatea
individuală. Credinţa lui Mill era că acest sistem de vot trebuie exercitat până
când nivelul de educaţie al tuturor este atât de ridicat încât pericolul “tiraniei
majorităţii” dispare.
Se cuvine să realizăm o trimitere succintă la perspectivele economice pe
care o promovează Mill în Principiile economiei politice, lucrare speculată atât
de către doctrinarii socialişti (mai ales, ideile lansate în Cartea a II-a, intitulată
Distribuţia), dar pe care se fundamentează şi liberalismul, îndeosebi în domeniul
sferei guvernământului şi cel al principiului non intervenţiei. Este de reţinut că,
Mill şi-a început cariera filosofică printr-o poziţie de apărător al modelului
laissez-faire pe care se fundamenta capitalismul, declarându-se spre sfârşitul
vieţii, socialist. Este o schimbare ce caracterizează mulţi liberali la sfârşitul
secolului al XIX-lea, schimbare ce a divizat şi liberalismul. Vorbind despre
întemeierea şi limitele principiului laissez-faire sau al non intervenţiei, în
capitolul XI din cartea a V-a a Principiilor, după ce în capitolul I analizase
funcţiile guvernământului şi le clasificase în necesare şi opţionale (în funcţie de
gradul de necesitate al exercitării utilităţii acestor funcţii) Mill precizează:
“Trebuie să începem prin a distinge între două tipuri de intervenţii ale
guvernământului care, deşi pot fi aplicate asupra aceluiaşi domeniu, sunt extrem

147
de diferite în ceea ce priveşte natura şi aspectele lor, şi necesită, pentru a fi
justificate, motive cu grade foarte diferite de urgenţă. Intervenţia se poate
extinde până la a controla libertatea de acţiune a supuşilor. Guvernământul poate
interzice tuturor să facă anumite lucruri, ori să le facă fără autorizarea sa; sau
poate să prescrie faptul că, anumite lucruri trebuie să fie făcute, ori să
stabilească o anumită manieră de a face nişte lucruri pe care pot decide
nestingheriţi dacă să le facă sau nu. Aceasta este intervenţia autoritară a
guvernământului. Exista şi un alt tip de intervenţie, care nu este autoritară:
atunci când un guvernământ în loc să emită un ordin şi să-l aplice sub
ameninţarea pedepsei, recurge la maniera atât de rar adoptată, dar a cărei
utilizare poate fi atât de importantă, de a oferi sfaturi şi informaţii; sau atunci
când, lăsându-le indivizilor libertatea de a-şi folosi propriile mijloace pentru
obţinerea oricărui obiect al interesului general, fără a se amesteca în acţiunile
lor, dar nelăsând realizarea acelui scop doar în seama lor, stabileşte, în afara
aranjamentelor indivizilor, şi o agenţie proprie care să aibă acelaşi obiect”194.
Este de observat faptul că Mill nu restrânge sfera intervenţiei
guvernământului doar la ceea ce permite protecţia acestuia împotriva forţei şi
fraudei ci, extinzând sfera utilităţii, ca argument pentru întemeierea limitelor,
dar şi a lărgirii limitelor intervenţiei (în sensul că “utilitatea publică” o cere) el
restrânge sfera de aplicare a principiului non-intrvenţiei promovând exemple
diverse în acest sens. Dar, nu orice formă de guvernământ are legitimitatea
extinderii autorităţii sale asupra individului particular. Forma autoritară a
intervenţiei guvernamentale “are o sferă legitimă de acţiune mult mai limitată
decât cealaltă”. Justificarea ei presupune demonstrarea caracterului „mult mai
stringent” al necesităţii acestei intervenţii, existând “domenii ale vieţii umane
194
Textul de faţă, ca şi cele care urmează din Principii sunt traduse de Emanuel Mihail Socaciu în Adrian Paul
Iliescu, Em. Mihail Socaciu (coordonator) Fundamentele gândirii politice moderne, Antologie comentată, Ed.
Polirom, 1999.

148
din care trebuie să fie exclusă definitiv şi fără ezitare”. “Orice teorie am adopta
cu privire la fundamentele uniunii sociale, şi sub orice instituţii politice am trăi,
există un cerc în jurul fiecărei fiinţe umane individuale, în care nici unui
guvernământ, fie el al unui om, al celor puţini sau al celor mulţi, nu-i este permis
să păşească: există o parte a vieţii fiecărei persoane ajunsă la vârsta
discernământului, în care individualitatea acelei persoane trebuie să domnească
necontrolată nici de un alt individ, nici în mod colectiv, de public. Că există, sau
că ar trebui să existe în existenţa umană un spaţiu astfel împrejmuit şi nesupus
intruziunii autoritare, nu va pune la îndoială nimeni, dacă are un cât de mic
respect pentru libertatea sau demnitatea umană: ceea ce trebuie să fie stabilit este
unde să fie limita; cât să fie de larg domeniul vieţii umane pe care să-l includă
acest teritoriu inchis”195. Prin urmare, din nou problema limitei între privat şi
public, de data aceasta, între non-intervenţia sau intervenţia guvernământului
autoritar.
Este prima obiecţie generală pe care Mill o face faţă de acţiunea
guvernamentală şi nominalizează, cu titlu de exemplu, sfera “teritoriului închis”,
respectiv viaţa interioară şi exterioară a individului şi care nu afectează viaţa
celorlalţi (eventual, doar prin influenţa morală a exemplului); acest nivel
presupune libertatea conştiinţei, a gândurilor şi sentimentelor, libertatea
exprimării opiniilor fără a dăuna altora, bineînţeles. Alta este justificarea pentru
intervenţia guvernământului care nu limitează libertatea individuală: ”Atunci
când guvernământul oferă mijloace pentru atingerea unui anumit scop, lăsându-
le indivizilor libertatea de a dispune de alte mijloace, dacă le consideră
preferabile, nu există nici o încălcare a libertăţii, nici o restricţie degradantă, ori
care să stârnească repulsia. Una din principalele obiecţii faţă de intenţia
guvernământului nu poate fi, în acest caz, adusă. Există, totuşi, în aproape toate
195
Ibidem

149
formele acţiunii guvernamentale, un lucru care este obligatoriu: obţinerea
mijloacelor pecuniare. Acestea sunt obţinute prin impozitare; sau dacă, există
sub forma unor resurse financiare derivate din utilizarea proprietăţii publice, ele
constituie încă o cauză a impozitării obligatorii, în măsura în care mai este
nevoie de fonduri după vânzarea produselor obţinute de pe urma acelei
proprietăţi. Iar obiecţia ataşată cu necesitate contribuţiilor obligatorii este
aproape întotdeauna serios agravată de precauţiile costisitoare şi de restricţiile
împovărătoare care sunt întotdeauna necesare pentru a preveni evaziunea faţă de
o taxă obligatorie.”196
A doua obiecţie pe care Mill o aduce acţiunii guvernamentale, “este aceea
că, orice excudere a funcţiilor ce-i revin guvernământului este o sporire a puterii
sale, atât sub forma autorităţii, cât şi chiar mai mult, sub forma indirectă a
influenţei”. Obiecţia lui depăşeşte consideraţiile altor gânditori cu privire la
libertatea politică, întrucât nu se limitează a considera că, această libertate este
îngrădită doar printr-un guvernământ care nu ar reprezenta poporul (şi, prin
urmare, doar sfera unui astfel de guvernământ ar trebui limitată), ci vizează orice
formă de guvernământ, chiar cel delegat de popor. Aceasta, pentru că delegaţii
poporului “sunt la fel de dispuşi (atunci când cred că pot conta pe spijinul
popular), să-şi asume puteri arbitrare şi să încalce fără nici un drept libertatea
vieţii private, ca şi instituţiile oligarhiei.”197 Masele au tendinţa de a-şi impune
“opiniile abstracte”, “gusturile”, “intersele înguste” drept legi, deci obligativităţi
pentru toţi indivizii. Libertatea individuală poate fi păstrată prin rezervare,
suspiciune faţă de un guvernământ, fie el chiar şi democratic.
“Poate că acest lucru este chiar mai important într-o democraţie decât în orice
altă formă de societate politică -scrie Mill- deoarece, acolo unde opinia publică

196
Ibidem
197
Ibidem

150
este suverană, un individ oprimat de puterea suverană nu găseşte, aşa cum ar
găsi în cele mai multe alte forme de organizare, o putere rivală la care să poată
apela pentru încetarea oprimării sau, cel puţin, pentru a găsi simpatie.”198
A treia obiecţie generală faţă de acţiunea guvernamentală, spune Mill, se
bazează pe principiul diviziunii muncii, orice funcţie guvernamentală
suplimentară coincide cu o supraîncărcare “cu îndatoriri” a aparatului
guvernamental şi o centralizare a aparatului adminstrativ, cu o proastă
gestionare a treburilor publice. Soluţia divizării administraţiei în administraţie
centrală şi locală ar avea un dublu efect pozitiv:
• o sporire a eficienţei în decizii;
• o participare directă a cetăţenilor la rezolvarea problemelor publice în
plan local.
Pe baza acestor obiecţii, Mill concluzionează: “Pe scurt, laissey-faire-ul ar trebui
să fie practica generală; orice îndepărtare de ea, dacă nu este cerută de un mare
bine, reprezentă un rău.”199 Singurul domeniu la care nu se aplică principiul non-
intervenţiei este cel al educaţiei: “Acum, orice guvernământ bine întenţionat şi
rezonabil de civilizat poate să creadă, fără îngâmfare că posedă, ori că ar trebui
să posede, un grad de cultivare deasupra mediei din comunitatea pe care o
conduce, şi că, prin urmare, ar trebui să fie capabil să ofere o mai bună educaţie
şi instrucţie oamenilor, decât majoritatea lor ar cere-o în mod spontan. Prin
urmare, educaţia este unul dintre acele lucruri pe care este în principiu admisibil
ca guvernământul să-l ofere oamenilor. Acest caz este unul la care nu se aplică
în mod necesar sau universal, temeiurile principiului non-interveţiei.”200
Opera lui John Stuart Mill este şi ea de factură clasică, prin conţinutul său,
reprezentând o asumare a obligaţiilor autorului faţă de cauza umanităţii. Opinia
198
Ibidem
199
Ibidem
200
Ibidem

151
sa reprezintă o apreciere categorică: despre libertate nu se poate cugeta altfel
decât în funcţie de afirmarea raţiunii: libertatea reprezintă în primul rând
încrederea în calităţile raţiunii umane în general, în caracter şi mai ales în
calităţile raţiunii celuilalt, încredere în raţiunea istoriei civilizatoare. Andrei
Marga consideră că în Anglia, în materie de liberalism “aflăm liberalismul
definit”. Iar cea mai clară definiţie a liberalismului care avea să devină
prototipică pentru multe generaţii, a dat-o John Stuart Mill, cu “On Liberty”.201

201
Andrei Marga, Filosofia unificării europene, pag. 347-348

152
 Capitolul 3
Noţiunea de regim politic.

3.1. Politicul ca regim

Se ştie că anticii nu tratau politicul ca pe un “obiect” ce revendică o

“metodă” specifică împrumutată din ştiinţele naturii, ci îl considerau un regim
(politeia) ce conferă societăţii semnificaţiile sale centrale, “punându-i în ordine
instituţiile şi regulile, modelând moravurile şi stilul de viaţă al membrilor săi”.202
În concepţia anticilor politicul reprezenta concomitent:
- un mod de organizare a Cetăţii;
- un mod de viaţă pentru cei din Cetate.
Am prezentat pe larg în paginile anterioare care este rolul clasicilor în
elaborările ştiinţei politice de azi, atât în scopul redescoperirii unor criterii
unificatoare, cât şi în demonstrarea “rădăcinilor” ei. Pentru Baudouin există
două tipuri de asumare a moştenirii intelectuale a filosofiei antice:
- prima constă în “recitirea scrupuloasă” a textelor fundamentale “pentru a
extrage termenii unei philosophia perenis” care “astăzi încă, ne ajută să
înţelegem semnificaţiile finale ale aventurii politice” (această cale
aparţine filosofului german Leo Strauss);
- cea de-a doua cale (considerată de către J. Baudouin specifică teoriei
politice şi antropologiei filosofice), se delimitează de “cerinţele seci ale
pozitivismului sociologic”, refuzând facilităţile unei noi “filosofii a
reîntoarcerii”.
Pentru a doua cale Baudouin găseşte trei “calităţi evidente”:
202
A se vedea Jean Baudouin, Introducere în sociologia politică, Editura Amacord, Timişoara, 1999, pag. 89-90.

153
 1. “nu are idei preconcepute asupra problemei dacă politicul e un dat
natural înscris în ordinea cosmică sau este precedat de un pact
iniţial de origine incertă, dar de factură specific umană”;
2. afirmă că politicul “stă sub semnul universalului”, respingând evidenţa
anistorică a binelui comun. “Ea recunoaşte că fiecare
colectivitate umană se confruntă cu probleme perene -
asigurarea vieţii grupului, înlăturarea dezordinii, definirea unui
minim de utilităţi colective – însă adaugă imediat că problemele
nu sunt puse peste tot în aceeaşi termeni şi răspunsurile nu sunt
nici ele aceleaşi. Teoria politică vede în politic o aventură în
parte deschisă şi neprevizibilă, care nu poate fi încarcerată în
definiţii rigide şi care, pentru a relua limbajul filosofului
Emmanuel Lèvinas, are de a face mai mult cu Infinitul decât cu
Totalitatea”;
3. “teoria politică nu se recunoaşte în dihotomia ce opune, într-o manieră
rutinistă, reprezentările «normative» ale politicului frământate
de căutarea celui mai bun regim şi reprezentările «clinice» care
preferă să descrie modurile sale de funcţionare. Ea refuză
disocierea explorării sensurilor şi detectarea mecanismului şi
cultivă o stare de spirit concordatară. Fără a exalta în mod
nechibzuit amestecul dintre genuri şi fără a contesta
caracteristicile proprii fiecărui demers, ea consideră că trebuie
găsit ceea ce este comun fără a încremeni în patriotismul
disciplinar şi fără a stigmatiza «legăturile periculoase»”.203

3.2. Noţiunea de regim politic

203
Ibidem.

154
 Noţiunea de regim politic nu şi-a pierdut nici actualitatea, nici utilitatea,
chiar dacă unele discipline socio-politice îi acordă o atenţie superficială
(Philippe Bénéton vorbeşte despre o anumită neşansă ce loveşte azi noţiunea de
regim). Dar secolul al XX-lea şi începutul secolului actual sunt marcate de
războaie ale regimurilor, cel de-al doilea război mondial, conflictele regionale,
conflictele dintre civilizaţiile occidentale şi terorism etc. reprezentând, în esenţa
lor, conflicte între democraţii şi totalitarisme. Este de reţinut aspectul că
majoritatea analiştilor politici înţeleg regimul politic ca regimul exercitării
puterii politice.
Sociologia politică şi filosofia politică au luat adeseori în discuţie
problematica politicului, insistând pe o epistemologie corectă a acestuia. Mai
mult, noţiunea de regim politic nu trebuie să opună “punctul de vedere al
actorului” şi “punctul de vedere al spectatorului”, adică sfera acţiunii şi sfera
cunoaşterii.
Hannah Arendt insistă asupra disputei creatoare de tensiuni ce se
manifestă între “punctul de vedere al ştiinţei” şi “punctul de vedere al teoriei”
(“paradoxul retragerii şi al apartenenţei” explicat de Jacques Taminaux):
gânditorul este constrâns să se “retragă” provizoriu dintr-o lume căreia “îi
aparţine”, dar, în acest mod, asupra sa operează un risc dublu. Pe de o parte,
riscul extragerii totale, într-o contemplaţie absolută (variantă impusă de Platon),
pe de altă parte, riscul realizării excesive în societate, renunţând la orice
capacitate critică (linia impusă de Marx).
“Avem de a face aici cu un prim motiv de dispută. «Punctul de vedere al
ştiinţei» este cel al observatorului care, în virtutea categoriilor pe care le
utilizează, îşi construieşte cu răbdare obiectivele şi revendică un nivel superior
de cunoştinţe (épistemé). «Punctul de vedere al teoriei» e cel al participantului

155
(doxa) care are grijă să pornescă de la problemele Cetăţii pentru a ajunge apoi la
propuneri mai generale. În contribuţia sa la studiul intitulat Originile
totalitarismului, Hannah Arendt ne furnizează o reprezentare deosebit de
convingătoare. Ea consideră îndreptăţită folosirea spontană a noţiunilor de
despotism sau de tiranie, atunci când ne referim la nazism sau la stalinism. Dar
ea adaugă imediat că aceste noţiuni nu mai sunt suficiente când dorim să
explicăm dimensiunile absolut «inedite» ale fenomenului şi de aceea propune un
concept nou, acela de totalitarism. Teoria politică nu înclină să o «rupă» cu
bunul simţ, ci doreşte să îl clarifice şi să îi confere sensuri noi, mai riguroase.”204
Politicul a fost identificat cu conceptul de putere205, ridicat la rangul de
sistem (David Easton), sau confundat cu dominaţia (într-o anumită măsură,
“dominaţia legitimă” despre care vorbeşte Max Weber, exprimă un asemenea
punct de vedere).
O anumită aversiune a sociologiei faţă de noţiunea de regim s-a extins şi
resimţit şi asupra unui inventar al regimurilor politice, cu toate că preocupări în
domeniul clasificării au existat în filosofia lui Platon, Aristotel şi Polybius
(aceştia erau preocupaţi deopotrivă de caracteristicile regimurilor politice, cât şi
de meritele lor). În baza a două criterii – numărul de guvernanţi şi criteriul
binelui – toate clasificările erau normative şi descriptive: “Era de la sine înţeles
că trebuiau făcute departajări, că un regim era, prin natura sa rânduit după o
anumită idee a binelui şi a dreptăţii, dar el suscita, de asemenea, forme
degenerate şi corupte. Filosofia antică ştia să deosebească o republică de o
tiranie”206.

204
J. Baudouin, op.cit., pag. 92.
205
Direcţie aleasă de R. Dahl atunci când afirmă că „un sistem politic este o reţea persistentă de raporturi umane
care implică o cantitate semnificativă de putere, de dominaţie şi de autoritate”.
206
J. Baudouin, op.cit., pag. 177.

156
 Separarea descriptivului de normativ la nivelul ştiinţei politice moderne
reprezintă, cum afirmă Baudouin, refuzul unui demers similar celui din
antichitate. Aceasta şi în condiţiile “prejudecăţii relativiste” dominante la nivelul
ştiinţelor sociale care exclude ideea că unele regimuri sunt mai dorite decât
altele, în măsura în care o “clasificare inteligentă” a regimurilor politice nu
poate fi realizată în absenţa:
a) unei unităţi de măsură cu valoare universală;
b) unui sistem de criterii în baza cărora să se poată realiza ierarhizări.
Ştiinţa politică este preocupată mai puţin de a demonstra că un regim
politic este mai bun decât altul şi mai mult de recunoaşterea coexistenţei
regimurilor politice, de expunerea diversităţii societăţilor politice şi
complexităţii experienţelor istorice. Baudouin vorbeşte despre necesitatea unei
sociologii istorice a regimurilor politice prin care se realizează întelegerea
acestora, exemplificând prin lucrările francezului Guy Hermet. Acesta a
dezvoltat domeniul “sociologiei construcţiilor democratice”, analizând sistemul
factorilor istorici, culturali, religioşi, economici şi sociali “care explică de ce
invenţia democratică s-a dezvoltat în anumite ţări, în timp ce altele manifestă
faţă de ea o intoleranţă durabilă”.207
Totuşi, istoria reprezintă martorul de control asupra valorilor şi utilităţilor
diferitelor societăţi politice. “Dintr-un anumit punct de vedere – scrie J.
Baudouin – acest sfârşit de secol (sec. XX, n.a.) este extraordinar de clarificator.
Epuizarea utopiilor totalitare, pe de o parte, tendinţa spre universalizare a ideii
democratice, pe de altă parte, conferă legitimitate şi o transparenţă inedită unei
laturi simple şi semnificative: cea care pune faţă în faţă «regimurile
democratice» şi «regimuri non-democratice»”.208

207
Ibidem, pag. 118.
208
Ibidem, pag. 119.

157
3.3. Regimurile nedemocratice

De ce realizăm analiza acestor tipuri de regimuri politice înainte de a

analiza regimurile democratice?
În primul rând, din motive didactice, spaţiul alocat acestor tipuri de
regimuri fiind relativ mai restrâns decât cel alocat regimurilor democratice.
Apoi, pentru că, urmând linia ştiinţei politice actuale, demersul prin care
se realizează clasificările (şi implicit ierarhizările) trebuie să fie cât mai puţin
normativ.
În al treilea rând, pentru că, la începutul anilor ’90, în contradicţie cu ceea
ce s-a numit “al treilea val de democratizare”, numărul regimurilor
nedemocratice continua să depăşească pe cel al regimurilor democratice.
Dacă în urmă cu aproape 25 de ani raportul dintre regimurile democratice
şi nedemocratice era 32 la 92, după căderea regimurilor comuniste raportul este
de 58 la 71, persistând în lume “o mare varietate de regimuri în care drepturile
cetăţenilor nu au nici o garaţie de a fi respectate; în care cei care deţin puterea
politică îşi însuşesc funcţiile nu prin proceduri electorale, ci folosind forţă, în
care guvernanţii exercită puterea într-o manieră total arbitrară şi o pierd, atunci
când o pierd, tot prin intermediul forţei”.209
Huntington prezintă următoarea evoluţie a democratizării în lumea
modernă:
Anul State democratice State nedemocratice Procentul democratizării
1922 29 35 45,3
1942 12 49 19,7
1962 36 75 32,4
1973 30 92 24,5
1990 58 71 45,0

209
G. Pasquino, op.cit., pag. 274.

158
 Huntington a luat în calcul doar statele cu peste un milion de locuitori,
constatându-se variaţii atât în ceea ce priveşte numărul statelor existente (64 în
1922, 61 în 1942, 111 în 1962, 122 în 1973 şi 129 în 1990), dar şi multe
fluctuaţii în privinţa ponderii procentuale a regimurilor democratice, nivelul
procentual al anului 1922 fiind atins abia în 1990.210
Există un larg acord asupra existenţei a două categorii de regimuri la
nivelul regimurilor nedemocratice: regimuri autoritare şi regimuri totalitare,
având ca elemente comune:
- reducerea, până la eliminare, a pluralismului politic;
- criteriile de acces la putere şi de distribuire a puterii politice sunt bazate
pe control şi pe recurgerea la folosirea forţei (nu pe alegeri libere,
concurenţiale şi semnificative).211
J. Baudouin consideră că ar fi indecent să se ignore “la modul rezidual şi
negativ constelaţia eterogenă şi poate majoritară a «celorlalte» regimuri
politice”, regimuri care nu se caracterizează prin trăsături esenţiale ale
regimurilor democratice; aceasta, spre a se evita căderea într-un “etnocentrism
arogant”.
Regimurile autoritare şi cele totalitare reprezintă modalităţi specifice de
reglare a raporturilor de putere între stat şi societate, “modalităţi puse în
aplicare în locuri caracterizate printr-o mai mare sau mai mică stabilitate, în
funcţie de originile şi instaurarea lor şi de provocările la care sunt supuse aceste
regimuri”.212 Din perspectiva duratei regimurilor politice, este semnificativ a se
remarca faptul că, în unele state, regimul democratic odată instaurant se menţine
fără întrerupere în timp ce un regim autoritar (chiar prelungit, precum în Spania

210
S.P.Huntigton, The Third Wave. Democratization in the Late Twentieth Century, Norman, University of
Oklahoma Press, 1993.
211
G. Pasquino, op.cit., pag. 291.
212
Ibidem, pag. 275.

159
şi Portugalia) şi un regim totalitar nu pot avea o durată comparabilă cu cea a
regimurilor democratice. Analizele istorice dovedesc alte două aspecte legate de
regimurile nedemocratice:
- regimurile totalitare sunt regimuri fragile şi precare, chiar dacă în aparenţă
reprezintă construcţii stabile, puternice şi opresive;
- este posibil ca acelaşi sistem politic “să treacă printr-o frecventă
succesiune de regimuri autoritare, chiar cu unele interludii
democratice”.213

3.3.1. Regimurile totalitare

Universul regimurilor totalitare a fost explorat metodic îndeosebi de
reprezentanţii teoriei politice şi istoriei, iar opera lui Hannah Arendt, îndeosebi
Originile totalitarismului reprezintă un punct de referinţă în domeniu.
Cu toate că paternitatea termenului “totalitarism” este atribuită lui
Mussolini iar conceptul a mai fost utilizat de F. Borkenan şi F. Neuman, Arendt
este cea care-i conferă consistenţă. Apoi, trebuie remarcat că disputa
epistemologică a fost mai mereu interferată cu pasiunile ideologice dar, nici
istoricii, nici politologii n-au putut şi nici nu pot aborda nazismul sau stalinismul
fără a se raporta la H. Arendt.
Lucrarea lui Arendt Originile totalitarismului, prezentată practic în trei
secţiuni (Despre antisemitism, Imperialismul şi Sistemul totalitar) demonstrează
convingerea autoarei asupra caracterului ireductibil al fenomenului: “teribila
originalitate a totalitarismului – scria Arendt – nu constă în aceea că s-a născut o
nouă idee, ci în faptul că acţiunile pe care le-a inspirat înseamnă o ruptură faţă

213
Ibidem, pag. 276.

160
de toate tradiţiile: ele au pulverizat pur şi simplu categoriile noastre politice,
precum şi criteriile noastre de judecată morală”.214
Pentru exprimarea totalitarismului, Harendt consideră că este îndreptăţit a
se utiliza noţiunile clasice de tiranie sau de despotism: “Funcţia remarcabilă
atribuită totalitarismului e următoarea: a fi la limita lipsei de măsură, aşa cum au
fost fiecare în felul lor, atât stalismul cât şi nazismul”215. Nazismul şi stalinismul
sunt experienţe similare care-şi manifestă conţinutul prin trăsături absolut
inedite; caracteristicile inedite nu pot fi evaluate prin instrumente vechi ci impun
instrumente de analiză noi. Remarcăm aici, odată cu J. Baudouin, influenţa
fenomenologiei asupra concepţiei lui Arendt, fenomenologie ce vorbeşte despre
o prioritate a evenimentului asupra conceptului : „Există uneori în istorie – scrie
Baudouin – momente absolut noi care ne obligă să le abordăm, fără a putea
recurge la ajutorul unor categorii preconcepute. Acesta e motivul pentru care H.
Arendt s-a străduit să gândească împreună originile, particularităţile şi
paroxismele fenomenului totalitar”216.
Perspectiva fenomenologică pe care Arendt o utilizează nu reprezintă
doar o provocare, ci chiar o sfidare la adresa principiului cauzalităţii atât de
frecvent în ştiinţele despre natură şi despre societate. Făcând o riguroasă
distincţie între origini şi cauze, Arendt dovedeşte că totalitarismul nu apare pe
un teren gol, ci are rădăcini sociale şi culturale specifice: „«contrar ştiinţei care
deduce metodic din precedente ceea ce este fără precedent», ea vrea să păstreze
cu orice preţ ceea ce este ireductibil «ciudat» în invenţia totalitară fără să cadă
totuşi într-un idealism fără margini. Totalitarismul reprezintă un fenomen fără
îndoială contemporan, care se înscrie pe urmele imediate ale modernităţii”217.
214
Apud Jean Baudouin, op.cit., pag. 159.
215
J. Baudouin, op.cit., pag. 159.
216
Ibidem. Dintr-o perspectivă specială poate fi adusă în discuţie aici şi concepţia lui R. Rorty cu privire la
contingenţa limbajului.
217
Ibidem, pag. 160.

161
 Lucrarea lui H. Arendt La condition de l’homme moderne este preocupată
de analiza originilor totalitarismului, autoarea insistând pe ideea că totalitarismul
se fundamentează în mutaţiile produse la nivelul statelor naţionale europene din
perioada capitalismului modern. După înfrângerea militară a Germaniei, şi după
accentuarea crizei din 1929, în această ţară au loc procese cu urmări extrem de
grave precum:
• distrugerea vechilor structuri sociale;
• dezagregarea tradiţiilor;
• transformarea „poporului” (ca ansamblu concret de indivizi şi de grupuri,
de familii şi sociabilităţi) în „mase” de indivizi atomizaţi şi înstrăinaţi
(chiar însinguraţi).
Germania este supusă deci „dezrădăcinării” şi „dezolării” ceea ce creează
premisele nazismului. Nazismul „furnizează o coerenţă iluzorie acestor mase
gata să-şi sacrifice demnitatea în schimbul încorporării liniştitoare şi
seducătoare, în numele unui vis colectiv şi al unei «umanităţi cu dimensiuni
gigantice» pe care Führerul o seduce, o organizează şi o manipulează”218.
H. Arendt este influenţată în analizele sale de Martin Heidegger însă
trebuie insistat pe aspectul că modernitatea nu produce în mod mecanic
totalitarismul, chiar dacă elemente precum exacerbarea individualismului şi
dizolvarea tradiţiilor eclipsează politicul. Interpretarea lui H. Arendt are
eficacitate, cum spune J. Baudouin, tocmai prin modul în care reuşeşte să
prezinte „ciudăţeniile angajamentului totalitar”, autoarea făcând distincţie între
patru resorturi ale totalitarismului:
a) înscrierea într-o necesitate istorică;
b) omniprezenţa ideologiei;
c) remodelarea societăţii;
218
Ibidem.

162
 d) dominaţia.
Aceste resorturi sunt indisociabile, dispariţia sau estomparea unuia provocând
degenerarea progresivă a fenomenului219. Le prezentăm şi noi.
a) Înscrierea în necesitatea istorică
Hannah Arendt face distincţie între regimul totalitar şi regimul arbitrar
prin punerea în discuţie a atitudinii faţă de legea fundamentală. Astfel, atât
regimul nazist cât şi cel stalinist par arbitrare din perspectiva juridică asupra
respectării dispoziţiilor normative, Constituţia stalinistă din 1936 având, de
exemplu, un pur caracter declarativ, drepturile şi libertăţile proclamate fiind
abuziv încălcate de statul totalitar. Dar aceasta nu înseamnă că nazismul şi
stalinismul – ca state totalitare – se circumscriu arbitrariului, că nu s-ar ghida
în acţiuni după legi preexistente.
Asemenea legi sunt legile biologice ale naturii pentru nazism şi legile
sociale ale istoriei pentru stalinism: „Spre deosebire de Nero care cânta din liră
în timp ce Roma ardea, Hitler şi Stalin sunt agenţii supremi ai unei necesităţi
istorice, arogându-şi privilegiul iniţial de a traduce în practică această necesitate
istorică. Führerul are ca misiune interpretarea legilor naturii din care deduce ce
este bun şi sănătos pentru poporul german; Stalin, în schimb, interpretează legile
istoriei şi, pornind de la ele, elaborează reguli de acţiune aplicabile imediat
societăţii sovietice şi mişcării comuniste internaţionale”19.
Ameninţarea totalitarismului devine realitate în momentul în care „o
viziune milenaristă asupra istoriei e asociată cu voinţa de a transforma radical
ordinea socială”20.
b) Omnipotenţa ideologiei

219
Ibidem, pag. 161.
19
Ibidem, pg. 161. Aici, punctul de vedere exprimat de Arendt se întâlneşte cu cel exprimat de Karl Popper care
vede „germenele privilegiat al totalitarismului” în fuziunea dintre istoricism şi utopie.
20
Ibidem.

163
 Sensul termenului de „ideologie” utilizat de Arendt este altul decât cel
devenit dominant. Diferenţierile nu sunt doar importante, ci şi necesare întrucât
nu orice model ideologic include elemente coercitive. De pildă, ideologia
concepută ca o reprezentare a lumii, ca un ansamblu fictiv de idei, atitudini,
chiar pasiuni, nu evoluează obligatoriu către o administraţie coercitivă; ea
devine totalitară doar dacă se integrează într-un sistem de explicaţii global şi
ştiinţific al lumii. Astfel:
- ura faţă de evrei este periculoasă în sine, dar, în concepţia lui
Arendt devine „ideologie” atunci când este înscrisă şi propagată
printr-un discurs coerent, solicitându-se exterminarea lor în numele
unei „necesităţi vitale”;
- propagarea idealurilor socialiste şi comuniste devine ideologie
atunci când se transformă in actu, adică atunci când dobândeşte
caracter militant în edificarea societăţii fără clase, în numele unei
legi universale a istoriei etc.
Definită în acest mod, ideologia „consubstanţială totalitarismului”, cum o
numeşte Baudouin, prezintă următoarele caracteristici (şi ele nedisociabile):
- formează un sistem de interpretare a lumii definitiv, arogându-şi
pretenţia că poate explica „totul” atât evenimente trecute, cât şi
viitoare;
- îşi arogă caracterul irecuzabil şi infalsificabil încă din momentul
constituirii: „Definiţia dată de Arendt ideologiei, se apropie de cea
dată de Popper gândirii dogmatice. Ea nu greşeşte niciodată şi este
deasupra realităţii”21;
- prezintă un „logicism” intrinsec, având capacitatea autodotării cu
coerenţă internă, „de a integra în permanenţă contradicţia într-un
21
Ibidem, pg. 162.

164
 proces logic”, mecanismul fiind preocupat de limitele sistemului de
interpretare şi nu de conţinutul acestuia. Ideologia este considerată
de Arendt a fi exact „ceea ce pretinde că este: logica unei idei”. „Ea
este un al «şaselea simţ» sau chiar un «suprasimţ» care dă o
orientare precisă cuvintelor şi acţiunilor. Ea nu încetează să impună
realităţii o lume fictivă, o suprarealitate ce sfârşeşte prin a le
închide pe amândouă în propriile sale logici. Ea explică în mare
parte formele «delirante», «patologice» îmbrăcate de regimul nazist
şi cel stalinist”.22
c) Remodelarea societăţii
Interpretările majoritare ale nazismului şi stalinismului ca regimuri
totalitare identifică totalitarismul cu dominaţia absolută a statului asupra
societăţii, insistând pe aspectele legate de destructurarea societăţii civile, pe
anularea controlului social asupra puterii etatice, pe denunţarea şi dezagregarea
politicului etc. Hannah Arendt se remarcă şi aici printr-un unghi de vedere
diferit: fără a contesta acţiunea unei voinţe de dominare radicală specifică
totalitarismului, autoarea insistă asupra „naturii informe” a acestuia, „asupra
dezorganizării structurilor de încadrare statală tradiţională”.23
d) Dominaţia
Totalitarismul propagă iluzia transparenţei sociale, iluzie justificată logic
în intoleranţa faţă de orice autonomie şi în negarea pluralităţii. „H. Arendt este
aici de acord cu interpretările clasice care reperează în totalitarism un proiect de
dominaţie totală, cu ajutorul căreia puterea tinde şi reuşeşte într-o mare măsură
să se asimileze cu societatea, să facă să existe o identitate între Şef, Putere şi
Popor”24. Dominaţia îmbracă astfel forma clasică a dominaţiei totale, acţionând,
22
Ibidem, pg. 162-163.
23
Ibidem.
24
Ibidem

165
pe lângă iluzia transparenţei sociale, atât în nazism, cât şi în stalinism, „o logică
a atomizării, a disoluţiei oricărui spaţiu public sau privat, dovedită prin
sfărâmarea şi distrugerea metodică a parlamentelor, a partidelor, a sindicatelor, a
bisericilor sau a asociaţiilor, într-un cuvânt a oricărei structuri susceptibile de a
face o diferenţă în mijlocul noii simfonii ideologice”25.
Dinamica sistemului totalitar este reflectată fidel de epurările staliniste,
epurări ce se declanşează în momentul în care puterea dictatorului nu se mai
simte ameninţată, când teroarea a devenit totală, independentă faţă de orice
opoziţie. Dominaţia Dictatorului devine totală, cum spune Arendt, atunci când
nimeni nu i se mai opune. Arendt demonstrează capacitatea diabolică a
regimului totalitar de a reinventa permanent duşmani, de a crea vinovaţi şi de a-i
extermina. „Revoluţia, - remarcă Baudouin – atunci când se suprapune cu un
proiect totalitar, face mai mult decât să-şi devoreze copiii”.
Vocaţia puterii totalitare este aceea de a încerca să reducă gândirea,
discursul public, la interesele sale – obiectiv spre care tinde, dar imposibil de
atins; puterea acţionează conform esenţei regimului şi nu cedează în faţa
arbitrarului. Totuşi, această dominaţie, deşi apare totală şi implacabilă,
manifestă, în opinia lui Arendt, o anumită instabilitate, existând abateri
„ciudate” de la formele clasice de autoritate publică. Arendt are în vedere două
fenomene aflate în conexiune indestructibilă:
- locul central ocupat în interiorul structurii puterii de către Führer
sau de către „conducător”; în baza analizei weberiene a şefului
carismatic, Arendt susţine că în ambele cazuri conducătorul este
considerat întruchiparea unei voinţe superioare – voinţa rasei
germane pentru Führer, voinţa poporului pentru „conducător”.
„Sarcina cercurilor mai apropiate sau mai îndepărtate ale şefului –
25
Ibidem.

166
 scrie Baudouin, referindu-se la analizele lui H. Arendt - este de a
interpreta cât mai subtil posibil voinţa, mai mult sau mai puţin
explicită, pe care el o exprimă în fiecare moment. Nu putem vorbi
de un lanţ ierarhic clasic, ci mai degrabă de un fel de anarhie
organizată în cadrul căreia responsabilitatea care radiază de la lider
are drept corolar imediat iresponsabilitatea subordonaţilor şi
executanţilor”26;
- a doua caracteristică a regimului totalitar este extrema diseminare
şi fluiditate a organizării, H. Arendt respingând asemănarea
regimului de acest tip cu un mecanism omogen. Dacă fascismul lui
Mussolini reactivează ideea hegeliană a statului, nazismul şi
stalinismul pulverizează statul prin „dedublarea sistematică” a
structurilor de încadrare ale indivizilor, fragmentând „la infinit
centrele însărcinate cu interpretarea şi aplicarea directivelor
şefului”27. Dedublarea totalitarismului asigură seva existenţială a
acestui regim: „organismele de faţadă” menţin o legătură, în
general fictivă, cu poporul, iar „organismele de elită” formează
„anturajul protector al şefului, garda pretoriană a noului regim”28.
Această dedublare conduce la menţinerea instabilităţii regimului
totalitar, la o dominaţie informă” cum o caracterizează Baudouin.
„Dacă regimul totalitar – scrie el - are ca principiu «ideologia» şi ca
natură «teroarea» motivul său final este «mişcarea», cultul şefului,
proliferarea instanţelor de execuţie, desemnarea permanentă de noi
obiective vizând antrenarea maselor într-un fel de mişcare

26
Ibidem, pag. 164.
27
Ibidem.
28
Ibidem.

167
 permanentă, ea însăşi tinzând spre împlinirea promisiunilor naturii
sau ale istoriei”29.
Concepţia vitalistă (activistă) pe care Arendt o elaborează în privinţa
totalitarismului, o conduce către concluzii (doar) parţiale, ea considerând că doar
regimul nazist dintre 1938-1945 şi regimul stalinist dintre 1935-1953 întrunesc
condiţiile totalitarismului (fascismul italian, peronismul argentinian, maoismul,
comunismul de după Stalin fiind considerate a nu întruchipa condiţiile
totalitarismului).
Universul concentraţional nu intră în atenţia deplină a lui Hannah Arendt,
lagărul reprezentând pentru ea „laboratorul dominaţiei prin excelenţă”30. În
opinia lui Baudouin, opera lui Arendt conţine unele tensiuni, una dintre ele
reprezentând-o cea dintre „răul radical” şi „răul banal” în analiza regimului
totalitar.
Astfel, susţine că genocidul (cu atât mai mult violenţele şi cruzimile) n-a
fost inventat de regimurile totalitare, însă aceste regimuri l-au împins până la
paroxism, adică l-au radicalizat în forme fără precedent în istorie. Fenomenul
concentraţional din regimul nazist şi stalinist prezintă o singularitate dată de:
- caracterul instituţionalizat şi permanent al lagărelor de concentrare;
- concentrarea vizează pentru început opozanţii politici, ulterior
aceasta extinzându-se la persoane nevinovate („singura vină rezidă
în apartenenţa la rase considerate inferioare şi dăunătoare”31);
- lagărele nu îndeplinesc vreo „funcţie aparentă”, Arendt criticând
teza utilitară conform căreia „multiplicarea lagărelor avea ca scop
aprovizionarea industriei germane cu o mână de lucru ieftină”, în
timp ce sute de mii de muncitori calificaţi sunt concediaţi;
29
Ibidem
30
Ibidem
31
Ibidem.

168
 - universul concentraţional se caracterizează printr-o „alianţă
monstruoasă” între ideologie şi industrie, „folosirea unei raţiuni
tehniciste şi instrumentale având drept scop «fabricarea masivă şi
demenţială a cadavrelor»”32;
Caracteristica de sinteză a fenomenului concentraţional nazist şi comunist
atestă „idealul social exemplar al dominaţiei totale în general”. Este vorba pur
şi simplu de a dovedi «inutilitatea omului», de a ucide în el persoana morală,
individul singular, de a-l reduce la starea de animal”33.
Totuşi, un eveniment produs în anul 1961 o face pe Hannah Arendt să
afirme existenţa unui „rău banal” după ce analizase radicalizarea răului.
Asistând la Ierusalim la procesul lui Adolf Eichmann, răpit de serviciile secrete
izraeliene din Argentina, uimită de comportamentul acestui criminal de război
scrie Eichmann la Ierusalim carte care, îndeosebi prin subtitlul Un raport
asupra banalităţii răului îi atrage nenumărate antipatii printre evreii nord-
americani. „Stângăcia relativă a expresiei – la urma urmelor nazismul nu a fost o
dominaţie «banală»! – nu trebuie totuşi să ignore bogăţia reală a subiectului.
Arendt a fost frapată mai întâi de felul în care s-a apărat Eichmann: el nu a dorit
aceasta, el nu era decât o «rotiţă» în interiorul unei maşini recurgând chiar la
noţiunea kantiană a imperativului categoric pentru a-şi justifica zelul faţă de
ordinele superiorilor. Itinerariul lui Eichmann o surprinde pe autoare: el nu
încarnează fanatismul nazist, el e mai puţin fascinat de naţional-socialism decât
de eficacitatea maşinii puse în mişcare pentru a constrânge şi a lichida. El este
«de o normalitate terifiantă», impunându-se puţin câte puţin ca un tehnician al
exterminării, el simbolizează perfect figura «călăului obişnuit» care, paralel cu
32
Ibidem.
33
Ibidem. „Totalitarismul, scrie Arendt, nu tinde spre o dominaţie despotică asupra oamenilor, ci spre un sistem
în care oamenii sunt în plus. Puterea totală nu poate fi desăvârşită şi păstrată decât într-o lume a reflexelor
condiţionate de marionete ce nu pot fi bănuite de spontaneitate. Tocmai pentru că deţine atâtea resurse, omul nu
poate fi pe deplin dominat decât dacă ar aparţine speciei animal-om”.

169
sarcinile sale, duce poate o viaţă familială exemplară şi ordonată. Ceea ce i se
pare lui H. Arendt absolut necuviincios e faptul că acest nazist ordinar face
referiri la Kant. Ceea ce îl caracterizează pe Eichmann este în primul rând
pierderea totală a conştiinţei critice, renunţarea la facultatea de a judeca,
incapacitatea absolută de a distinge binele de rău”34.
Renunţă astfel Arendt la modul iniţial de interpretare a regimului totalitar?
Sau este mai mult o reacţie emoţională? Nu. Ea reduce rolul substanţial atribuit
iniţial ideologiei mutând centrul de greutate – cum apreciază Baudouin – asupra
devastărilor produse de nihilism şi de relativism în toate straturile poporului
german, şi nu numai în elitele intelectuale.
Conceptul de totalitarism, acceptat doar parţial de ştiinţa politică, rămâne
destul de controversat. Mai mulţi critici, printre care Spiro şi Schapiro consideră
acest concept inutilizabil, tocmai pentru că ar fi produsul contextual al ideologiei
războiului rece, fiind îndreptat împotriva regimurilor comuniste. Opinia
exprimată în acest domeniu este incorectă întrucât conceptul este lansat de
opozanţii lui Mussolini şi acceptat chiar de acesta cu scop manipulatoriu: acela
de a crea percepţia că el construieşte un regim nou şi puternic (aceasta în
condiţiile în care cei mai mulţi autori consideră că fascismul lui Mussolini poate
fi încadrat mai degrabă în regimurile autoritare). Neumann demonstrează – prin
includerea nazismului în regimurile totalitare încă din 1942 – că fenomenul
totalitarismului precede războiul rece şi nu este legat de acesta. „Folosirea
ideologică a termenului de totalitarism – scrie Pasquino - cel puţin pentru
fascismul italian şi naţional-socialismul german, aparţine înseşi acelor regimuri
care intenţionau să-şi afişeze capacitatea – fără precedent – de control amănunţit
asupra vieţii şi destinelor popoarelor lor şi capacitatea paralelă – de asemenea

34
Ibidem, pag. 166-167.

170
fără precedent – de centralizare totală a puterii”35 (remarcă valabilă şi pentru Fr.
Hayek).
Apoi, caracterul de utilitate în ştiinţa politică a termenului de totalitarism
nu este negat nici de transformarea regimurilor comuniste întrucât „valabilitatea
sa permanentă depinde de eficienţa în descrierea, analiza şi interpretarea
fenomenelor politice, fie deja existente, fie susceptibile să-şi facă iarăşi
apariţia”36. Pasquino exemplifică prin autori precum Fisichella – care susţine
utilitatea termenului şi în ştiinţa actuală, Barber, Curtius şi Friedrich –
propunători ai abandonării conceptului, sau Tarchi – susţinător al ideii reluării
dezbaterii în materie.
De altfel, ceea ce Baudouin numeşte paradigma arendtiană a condus la
multe dispute teoretice, unele continuându-se şi azi prin două categorii de
controverse. Pe de o parte, există opinii lansate de filosofi şi teoreticieni ai
politicului care acceptă valabilitatea „paradigmei totalitare” însă, contestând
unele accepţiuni date de Arendt, propun interpretări „rectificatoare”. Apoi,
există opinii exprimate de către istorici şi sociologi care resping „paradigma
totalitară”, preferând să se limiteze la „fapte”, folosind tehnici şi instrumente de
analiză mai clasice”37.
„Interpretările rectificatoare”, cum le denumeşte Baudouin apar la Karl
Popper, Carl Friedrich, Claude Lefort, F. Furet şi îndeosebi la Raymond Aron.
Baudouin se opreşte îndeosebi la interpretarea rectificatoare realizată de R.
Aron, amintind în treacăt pe cea propusă de K. Popper, Claude Lefort şi Eric
Voegelin.

35
G. Pasquino, op. cit., pag. 286.
36
Ibidem.
37
J. Baudouin, op. cit., pag. 167.

171
 Pentru Karl Popper totalitarismul nu este apanajul exclusiv al
modernităţii. El îşi are rădăcinile intelectuale în matricea originală a tuturor
«societăţilor închise» pe care o conţine filosofia lui Platon.
În privinţa lui Claude Lefort, Baudouin consideră că trebuie reţinută ideea
circumscrierii totalitarismului unor perioade mai largi, propagându-se dincolo de
„momentele sale neurotice”. Reprezentarea „fantasmatică a unei societăţi unice
nu se manifestă pe perioade scurte, doar cât conducătorii sunt în viaţă;
dimpotrivă, ea „supravieţuieşte conducătorilor carismatici şi continuă să îmbrace
forme politice şi sociale singulare”38.
Eric Voegelin consideră că totalitarismul este analog în sfera politicului
cu ceea ce reprezintă unele religii în sfera spiritualului. Imitându-l parţial pe R.
Aron, Eric Voegelin are tendinţa de a asimila nazismul şi stalinismul cu
„religiile seculare” care pretindeau că aduc salvarea maselor dezmoştenite şi a
popoarelor umilite.39
Raymond Aron a fost singurul intelectual francez care, în anul 1951, în
revista „Critique” a remarcat apariţia lucrării lui H. Arendt. Preocupat de
tematica regimurilor politice, în lucrarea Democraţie şi totalitarism, îşi exprimă
atât convergenţele, dar şi divergenţele cu opiniile lui Arendt.
În domeniul convergenţelor, este de reţinut că R. Aron acreditează însăşi
noţiunea de totalitarism, fără a fi şocat de evidenţierea analogiilor dintre nazism
şi stalinism. Totodată, Raymond Aron „consideră îndreptăţită inventarea unor
categorii noi pentru a putea reflecta asupra a ceea ce nu putea fi studiat din
perspectiva experienţelor precedente ale despotismului”40. Discipol al lui Max
Weber, Aron construieşte ceea ce este numit de sociologi „tipul ideal” al

38
J. Baudouin, op. cit., pag. 168.
39
Ibidem.
40
Ibidem..

172
regimului totalitar, „tip” ce conţine şi elemente asemănătoare descrierilor
arendtiene.
Aceste elemente ale „tipului ideal” de totalitarism sunt:
- „ existenţa unui partid monopolist”, care-şi asumă în fiecare moment
monopolul elaborării deciziilor;
- impunerea unei ideologii ridicată la rangul de raţiune de stat; ideologia –
raţiune de stat este singura ideologie oficială, omniprezentă, căreia nici o
persoană nu i se poate sustrage;
- monopolul asupra tuturor mijloacelor de comunicare, propaganda având
rolul determinant în suprimarea tuturor libertăţilor de gândire, de presă, de
informare;
- controlul statului asupra activităţilor economice şi sociale, existent mai
puţin în sistemul nazist, dar manifestat total în regimul stalinist;
- aparatul represiv care, pus în mişcare, se transformă inevitabil într-un
instrument al terorii; eficienţa sa este tot mai mare, în condiţiile în care
opoziţia este suprimată41.
Pe lângă acreditarea noţiunii de totalitarism şi acordul cu teza comparabilităţii,
Aron manifestă încă o convergenţă cu Arendt: amândoi îşi asumă atitudinea de
doxa, de „spectator angajat” în scopul apărării democraţiei.
Divergenţele provin, cum constată Baudouin, din formaţia celor doi
autori: fenomenologia germană pentru Hannah Arendt, sociologia lui Max
Weber pentru R. Aron. Prima divergenţă. se manifestă în problema genealogiei
fenomenului totalitar. Ca şi Arendt, Aron refuză explicaţiile deterministe, dar,
spre deosebire de ea, nu se manifestă pentru distincţia între „origini” şi „cauze”:
„Între determinismul pur social proslăvit de anumiţi marxişti şi exaltarea fără
nuanţe a teoriei contingenţei şi a puterii eruptive a evenimentului promovate de
41
Ibidem, pag 169.

173
Arendt, ca un bun discipol al lui Max Weber, el caută să păstreze «principiul
cauzalităţii reduse»”42.
Dar divergenţele cele mai acute se manifestă la nivelul modului în care
Arendt descrie înrudirea dintre nazism şi stalinism: „Într-o manieră mult mai
clară decât Arendt, el refuză să convertească analogia formelor şi metodelor de
identitate de proiecte şi de conţinut. El caută într-un fel să salveze ceea ce totuşi,
leagă comunismul de o anumită tradiţie democratică. El refuză să amestece de-a
valma intenţiile şi rezultatele. Între ideologia marxistă şi cea nazistă există totuşi
diferenţe: pe de o parte, universalitatea raţiunii, de cealaltă parte, problema
rasială; pe de o parte un proiect de emancipare al umanităţii, de cealaltă parte,
furia exterminatoare. Perversiunea stalinistă nu ne dă dreptul să abolim orice fel
de diferenţă între cele două regimuri ideologice”43.
Analizînd genocidurile secolului XX, în lucrarea Statul criminal, Yves
Ternon se situează tot pe o poziţie rectificatoare faţă de H. Arendt. El consideră
totalitarismul „tară” a secolului al XX-lea, regim ce agravează „împingându-le
la un exces mortal relele iscate de imperialismele şi colonismul secolelor
precedente”44.
Caracteristicile specifice conceptului de totalitarism definit de Ternon
sunt prezente atât la Arendt, cât şi la Aron: partidul unic; ideologia ridicată la
rang de valoare absolută de către partidul unic şi care devine adevărul afirmat
de stat; controlul exercitat de către partid asupra economiei, al mijloacelor de
comunicare şi al poliţiei45. Aceste caracteristici disting, în opinia autorului,
regimurile totalitare de tiranii, despotisme şi dictaturi.

42
Ibidem.
43
Ibidem, pag. 169-170.
44
Yves Ternon, Statul criminal. Genocidurile secolului XX, Institutul European, 2002, pag 71.
45
Ibidem.

174
 Ternon, analizând genocidul, vorbeşte despre mai multe forme ale
acestuia, însă nu este preocupat de „hecatombele umane provocate în timpul
«descoperirii lumii» de către Europa, şi în special de distrugerea indienilor din
America, cea mai mare catastrofă datorată omului”46. Asemenea genociduri s-au
produs în condiţii extrem de diferite decât cele din secolul al XX-lea. Aceasta,
pentru că asasinatele colective („masacrele genocidare”) din acest secol sunt
„planificate” şi „perpetuate” de către un stat. „Societăţile genocidare – scrie
Yves Ternon - sunt societăţi în care statul dispune liber de viaţa cetăţenilor săi.
Societăţile care produc un partid unic, o poliţie secretă şi un aparat militar
consacrat expansiunii geopolitice sunt societăţi genocidare în putere iar statele
totalitare reprezintă forma cea mai împlinită a acestor state criminale. Genocidul
nu este necesar menţinerii sau dezvoltării lor, şi se poate întâmpla ca preţul său
să fie atât de ridicat încât conducătorii unui stat să prefere să nu recurgă la el,
dar rămâne ca soluţie, pe care nici un obstacol moral nu o împiedică să fie luată
în seamă. La fel, genocidul poate fi perpetuat de state non-totalitare, dar
totalitarismul reuneşte toate condiţiile care permit exercitarea acestei crime, iar
studiul său permite înţelegerea mai corectă a ameninţării genocidare”47.
Ternon reiterează caracteristici ale totalitarismului enunţate de H. Arendt,
dar, în baza contestării caracterului arbitrariu ale acestui regim, autorul Statului
criminal trece dincolo de analizele arendtiene. El consideră, asemeni lui Arendt,
că totalitarismul analizat de ea a inventat o metodă de dominare permanentă a
tuturor indivizilor în toate sferele vieţii. El a distrus legăturile sociale dintre
cetăţeni „în scopul de a reduce multiplul la unul”. Individul este pretextul
atomizării sociale şi destructurării ordinii anterioare, pentru ca apoi să fie negat
într-un sistem în care unitatea se întemeiază pe teama de diferenţă:

46
Ibidem, pag. 19.
47
Ibidem, pag. 72.

175
„Totalitarismul observă scrupulos legea sa, o lege pe care a redefinit-o vidând-o
de normele proprii privind binele şi răul, norme întemeiate pe conduita
individuală. Legea încetează să fie un cadru stabil: ea este expresia mişcării şi
este utilizată spre a fi fabricat Omul Nou şi pentru a se sacrifica în acest scop
părţile în folosul întregului”48.
Cinci instrumente sunt esenţiale statului totalitar:
• birocraţia, prin care statul asigură şi menţine influenţa sa asupra tuturor
activităţilor sociale;
• ideologia, rezumată într-o concepţie asupra lumii, prin care statul
„controlează omul în totalitate”;
• propaganda, prin care câştigă masele, propunând sloganuri, emiţând
profeţii şi denunţând comploturi imaginare. „Aceste discursuri nu trebuie
să justifice absurditatea şi iraţionalitatea conţinutului lor: tocmai aceste
caractere le fac eficace. Scopul acestei propagande nu este, de altfel, să
convingă, ci să permită desfăşurarea organizării înainte ca minciunile să
fie descoperite”49;
• elita, în centrul căreia se plasează şeful, elita ce a acaparat puterea, fiind
conştientă că a abandonat lumea veche şi valorile ei normative. „Ea s-a
angajat pe calea lipsei de măsură având ca obiectiv cucerirea lumii”;
• teroarea exercitată de poliţia secretă; ea consolidează puterea regimului
totalitar: „În progresia sa către universal, regimul nu încetează să tot dea
peste noi şi noi obstacole, «duşmanii obiectivi» care nu sunt nişte inamici
reali, ci produsele fantasmelor sale. În această căutare a «dezolării» - în
sensul etimologic al cuvântului – statul totalitar este capabil, fără nici un

48
Ibidem.
49
Ibidem.

176
 beneficiu, să lichideze cu milioanele inşi în întregime nevinovaţi în raport
cu sine, pe «criminalii fără crime»”50.
Aminteam că Ternon trece dincolo de analizele arendtiene. Pentru că el
vede în toate societăţile moderne purtătoare potenţiale de „germeni” ai
totalitarismului, acest regim reprezentând „forma extremă a unei deviaţii
criminale” ce se supune unor legi sociologice „care guvernează
comportamentele umane”51. Toate puterile instituite reprezintă pentru state „o
ameninţare constantă a tentaţiei totalitare”. Este edificator modul în care Yves
Ternon continuă interpretarea rectificatoare a concepţiei lui Arendt: „Orice
instituţie – orice om – tinde, conform unei aplecări naturale, către Tot. Puterile,
aminteşte Michel Foucault, se repartizează, începând cu epoca clasică în funcţie
de cunoaşteri. Puterea este însăşi ţesătura realităţii sociale şi orice conduită intră
în mod necesar într-o grilă etalonată. Cel care acceptă să fie cetăţean acceptă
înlănţuirea, în acelaşi timp cu ordinea legilor şi, dacă cetăţenii unei ţări totalitare
nu pot alege decât între statutul de executant şi cel de victimă, cetăţenii altor
state sunt, şi ei, confruntaţi cu ameninţările derivei puterii. Mutaţia visătorului
asasin nu este un accident al istoriei, «un efect de structură care nu are nimic de
a face cu bunăvoinţa individuală, ci care trimite la misterul puterii»”52.
Nici Yves Ternon nu împărtăşeşte postura de „spectator neangajat”. El îşi
recunoaşte deschis implicarea, mai ales după ce mai bine de douăzeci de ani a
ascultat şi citit mărturiile supravieţuitorilor celor două genociduri: evreiesc şi
armenesc. „Studierea genocidului nu e un subiect rece – mărturiseşte el. Cu
timpul, durerea şi furia mea nu s-au înmuiat iar actualitatea veghează la
ascuţirea lor (..). Ţelul meu nu este să comentez după consumare a

50
Ibidem.
51
Ibidem.
52
Ibidem, pag. 72-73. Aici Yves Ternon citează din „La Violence totalitaire” (Michel Maffesoli), Paris, PUF,
1979, pag. 284.

177
evenimentelor şi să port dispute asupra cuvintelor pentru a le desemna, ci să
utilizez ceea ce poate fi utilizat din aceste tragedii ireversibile pentru a întrerupe,
şi – mai bine – pentru a preveni repetarea lor. Doar aşa poate fi de folos vieţii.”53
Yves Ternon analizează drept genociduri ale secolului al XX-lea
genocidul evreilor, armean, cambodgian, din Rwanda şi Burundi pentru ca
pentru fosta URSS să vorbească de genociduri. Aceasta, întrucât , dacă primele
au fost săvârşite într-un interval de timp limitat (mai puţin de patru ani) şi în
legătură cu o conjunctură precisă (în timpul sau la sfârşitul unui război), valul
criminal sovietic traversează secolul, se întinde pe două continente, iar numărul
victimelor produse deliberat de către stat se măsoară în milioane. De aceea,
autorul Statului criminal, utilizând pluralul, înclină să creadă că au existat
genociduri succesive şi necontenite între 1917 şi 1953 (moartea lui Stalin).
Interpretările critice
Sunt, în primul rând, realizate de către pozitiviştii academici,
manifestându-se îndeosebi după 1955, când, sub influenţa lui J. Hough, M.
Levin, şi J. Cohen se conturează o nouă sovietologie prin aşa-numita „teorie a
grupurilor”. Aceasta reprezintă o reinterpretare a societăţii sovietice prin
intermediul categoriilor sociologice clasice, susţinând poziţii opuse faţă de
interpretările iniţiale ale totalitarismului. Astfel, în locul dominaţiei de tip
totalitar a partidului unic asupra societăţii, noua concepţie susţine manifestarea
unui proces de fragmentare a elitelor conducătoare, „apariţia unor «grupuri»
din ce în ce mai diferenţiate – nomenclatura, tehnocraţia, conducătorii de
întreprinderi, militarii, serviciile secrete – între care se nasc rivalităţi legate de
54
împărţirea puterii” . Este lansat conceptul de „pluralism limitat” ce se
constituie prin apariţia acestor „grupuri” la nivelul societăţii sovietice,

53
Ibidem, pag. 14
54
J. Baudouin, op. cit., pag. 170.

178
„pluralism” prin care se conturează unele convergenţe cu societăţile din Europa
Apuseană şi America. Clivajul dintre societăţile cu regim democratic şi cele cu
regim totalitar, în opinia pozitiviştilor academici n-ar mai avea actualitate.
O altă rezistenţă faţă de „paradigma totalitară” dezvoltată de Arendt este
cea a istoricilor francezi ai naţional-socialismului care, urmând linia lui I.
Kershaw, D. Perchanski, F. Bedarida contrapun abstracţiilor lui Arendt
preocuparea pentru „concret”. Referindu-se la această opinie, J. Baudouin
consideră că „Marc Lazar a descris perfect strategia lor argumentativă: trebuie
descoperite «faptele», identificate «situaţiile» ce dezmint un aspect sau altul al
paradigmei totalitare, ceea ce va permite apoi fie îndepărtarea ,fie neutralizarea
ei. Exemplul conceptului «dezolării» evocat de Arendt pentru a clarifica
originile totalitarismului în Germania este, în această privinţă, edificator.
Susţinut de cercetările empirice întreprinse în Bavaria, Ian Kershaw arată că
„expansiunea nazismului s-a bazat pe menţinerea structurilor familiale,
asociative, religioase”55.
Pronunţându-se asupra comunismului francez, Baudouin susţine că
cercetările coordonate de Annie Kriegel, S. Courtonis şi M. Lazar conduc la
aceleaşi concluzii: acest regim ideologic nu apare pe teren atomizat şi gol.
Dimpotrivă: forţa de penetrare a P.C.F. a fost cu atât mai mare şi uimitoare, cu
cât acest partid s-a grefat pe „sociabilităţi preexistente” precum minerii din Nord
şi din Pas de Calais, muncitorii tipografi parizieni, fermierii descreştinaţi din
Limousin etc. „În aceste cazuri se poate demonstra că «dezrădăcinarea»
indivizilor şi aglutinarea lor colectivă nu au constituit neapărat premizele sociale
ale totalitarismului”56.

55
Ibidem, pag. 171.
56
Ibidem.

179
 În numele obiectivităţii ştiinţifice Baudouin consideră îndreptăţite atât
criticile aduse „paradigmei totalitare” cât şi raportările la conceptul lansat de
Arendt. Aceasta şi ca urmare a necesităţii surprinderii diversităţii manifestării
materiei totalitarismului, dar şi consecinţă a respingerii ideii referitoare la rolul
determinant al „imperfecţiunilor” unui regim politic în discreditarea conceptului.
Astfel, aşa cum „imperfecţiunile” regimului democratic nu trebuie să conducă la
abandonarea conceptului de regim democratic, la fel „imperfecţiunile” regimului
totalitar nu pot conduce la o criză în utilizarea conceptului respectiv.
Baudouin consideră că „obstacolele metodologice” cu care se confruntă
teoria politică şi sociologia politică (fondate în realismul politic cultivat de
Machiavelli) în abordarea regimului democratic, obstacole ce se regăsesc şi în
abordarea totalitarismului, nu îndreptăţesc afirmaţia ironică a lui M. Walzer –
„totalitarismul este un totalitarism ratat”. Căci, natura totalitarismului rămâne în
esenţa ei aceeaşi, chiar dacă modalităţile de manifestare ale nazismului şi
stalinismului par diferite.
Şi Gianfranco Pasquino realizează caracterizări ale totalitarismului
insistând pe şase coordonate (prezenţa partidului unic, dezvoltarea poliţiei
secrete, monopolul statului asupra mijloacelor de comunicare, controlul
centralizat al tuturor organizaţiilor politice, sociale, culturale şi constituirea
mecanismului planificării economice, ideologia oficială şi dominantă,
subordonarea completă a forţelor armate faţă de puterea politică). În opinia sa,
pot fi încadrate în regimurile totalitare nazismul, regimurile comuniste sovietic
(îndeosebi cel impus de Stalin) şi chinez, (mai ales cel circumscris perioadei
Mao), vietnamez (cel din Vietnamul de Nord exercitat în cei douăzeci de ani de
război împotriva Franţei şi SUA), din Coreea de Nord, precum şi toate celelalte
regimuri comuniste din Europa Centrală şi de Est, cel puţin până la sfârşitul

180
anilor ’60, cu excepţia Poloniei şi, într-o oarecare măsură, a Ungariei şi
României…57.
Desigur că aprecierile sunt orientative, mai ales în condiţiile în care
România este trecută printre excepţii (vom detalia mai jos), iar Cehoslovacia, de
pildă, este inclusă în regimul comunist totalitar. În ceea ce ne priveşte, ne-am
exprimat poziţia faţă de afirmaţiile lui Huntington privind o anumită formă de
reducere a legitimităţii la stabilitatea unei ordini politice, fiind considerate
legitime guvernele care…guvernează. Din această perspectivă ni se pare
edificatoare poziţia lui Pierre Bouretz care, comentând sovietologia nord-
americană observă că ea „nu încetează să plaseze Uniunea Sovietică în rândul
societăţilor de drept”; sovietologia americană „plasează în permanenţă studierea
ei (Uniunii Sovietice n.n.) din perspectiva categoriilor rutiniere ale sociologiei:
grupuri, actori sociali, lideri, resurse, interacţiuni, etc, ignorând prin aceasta
trăsăturile sale ireductibile faţă de democraţie, dar şi faţă de modelele de
autoritate tradiţionale”58.

2.3.2. Regimurile autoritare.

Binomul „democraţie liberală” – „stat totalitar” analizat de R. Aron a

condus la o reacţie chiar împotriva sa: autoritarismul, ca manifestare a unei
diversităţi de societăţi politice. Realizând un studiu amănunţit asupra dictaturilor
militare din America Latină, Alain Rouquie susţine că „între statul de drept şi
statul religios se întinde o mlaştină vastă în care campează marea majoritate a
regimurilor moderne ale planetei”. Iar acest interval aparţine modelului autoritar
care azi este cam „cel mai bine reprezentat”, dar şi cel mai reticent la schimbări,

57
G. Pasquino, op. cit., pag 284-285.
58
J. Baudouin, op. cit., pag. 172.

181
fiind într-o „pierdere de viteză în toată lumea”59, ca urmare a fragilităţii şi
contradicţiilor sale interne.
Atât sociologia politică, cât şi teoria şi ştiinţa politică consacră o vastă
literatură în scopul dezvoltării noţiunii de autoritarism; dificultatea demersului
este cu atât mai mare, cu cât:
• există o varietate de „situaţii autoritare”;
• diversitatea „situaţiilor autoritare” face dificilă descoperirea unor trăsături
comune prin care să se realizeze o identificare a „regimului autoritar” ca
model politic care să explice acele societăţi care nu pot fi încadrate în
componentele binomului aronian.
Şi Gianfranco Pasquino subliniază dificultatea delimitării regimurilor
autoritare, considerând că sunt de acceptat două definiţii generale ale
regimurilor totalitare, definiţii la care se raportează – fie prin preluare, fie prin
critică – majoritatea autorilor. Este vorba de definiţia lui Linz pentru prima
categorie şi cea lui Friedrich şi Brzezinski pentru cea de-a doua.
Spaniolul Juan Linz elaborează o definiţie a regimurilor autoritare
raportându-se mai întâi la Spania din timpul lui Franco, pentru ca ulterior să-i
extindă conţinutul la alte forme de autoritarisme. Pentru el, regimurile autoritare
reprezintă „sisteme cu pluralism politic limitat, în care clasa politică nu dă
socoteală pentru faptele săvârşite, care nu sunt bazate pe o ideologie clar
articulată, dar sunt caracterizate de mentalităţi specifice, în care nu există o
mobilizare politică la bază şi la scară mare, cu excepţia unor momente din
dezvoltarea lor, şi în care un lider, sau uneori un mic grup, îşi exercită puterea în
limite slab definite în plan formal, dar în fapt mai degrabă previzibile”60.

59
Ibidem, pag. 172.
60
J. Linz, Autoritarismo, în Enciclopedia delle Scienze Sociali, Roma, Instituto della Enciclopedia Italiano,
1991, vol I, pag. 444.

182
 Pluralismul politic trebuie înţeles, cum spune Pasquino, mai mult ca o
pluralitate de organizaţii, iar caracterul său limitat provine din următoarele
aspecte:
- număr extrem de redus al organizaţiilor autorizate care menţin şi
exercită puterea politică;
- organizaţiile autorizate sunt „legitimate” de către lider;
- organizaţiile „au sfere de autonomie recunoscute, într-o oarecare
măsură circumscrise”;
- nu se manifestă forme de competiţie între organizaţiile autorizate;
- absenţa competiţiei (electorale, a competiţiei pentru cucerirea
susţinătorilor) şi absenţa „modalităţilor prin care să se evalueze
reprezentativitatea şi puterea organizaţiilor înscrise în configuraţia
autoritară” fac ca, regimurile autoritare să fie percepute ca imobile
în esenţa lor. Aceasta şi pentru că numărul variaţiilor susceptibile a-
şi face apariţia în împărţirea puterii între organizaţiile care
supravieţuiesc instaurării regimului autoritar (organizaţii acceptate
de acest regim) este extrem de redus.
Sintagma „clasa politică nu dă socoteală de faptele săvârşite” exprimă
derobarea de răspundere a organizaţiilor cărora li se permite menţinerea în viaţa
politică. Ele nu trebuie să răspundă în faţa vreunui electorat, iar exonerarea de
răspundere în faţa „bazei” este generată de structurarea lor internă sub formă
ierarhică. Răspunderea faţă de „bază” este înlocuită cu răspunderea faţă de
structurile superioare, conducătorii organizaţiilor nefiind aleşi, ci desemnaţi
(cooptaţi) dintre cei care demonstrează loialitate şi sprijină atât liderul, cât şi
regimul autoritar. „Puterea coboară de sus în jos – scrie Pasquino – şi, în cel mai

183
bun caz, este atribuită în mod pur birocratic, pe baza vechimii rolului [….] a
cooptării”61.
Autoritarismul caracterizează şi instituţiile, atât în organizarea, cât şi în
funcţionalitatea lor: instituţiile militare, biserica catolică, birocraţia statală,
asociaţiile de interese care continuă să existe, ca urmare a bunăvoinţei celor ce
deţin şi exercită puterea sunt tipic autoritare.
Criteriile utilizate în selectarea conducătorilor organizaţiilor sunt
adeziunea faţă de regim, respectul faţă de lider şi, mai rar, competenţele
personale ale acestor conducători, consensul unei „baze” fiind exclus dintre
aceste criterii. Pasquino consideră că acest tip de pluralism politic limitat
diferenţiază regimurile autoritare de cele totalitare, cele de pe urmă fiind prin
natura lor regimuri moniste (exclud orice formă de pluralism). În acelaşi timp,
caracterul limitat al pluralismului politic specific regimurilor autoritare face ca
el să se deosebească, în esenţa sa, de pluralismul ce caracterizează societăţile
democratice: „Pluralismul democratic va fi mereu – cel puţin la nivelul
principiilor, dar adesea şi în practică – nelimitat, concurenţial, responsabil. Ar
putea să existe distorsiuni, dar remedierea va fi, de obicei, tocmai libera
competiţie între grupurile care se nasc spontan şi care se transformă în
responsabilitate în faţa membrilor şi a celor care vor să adere la ele”62.
Continuând analiza elaborată de Linz pentru regimurile autoritare, reţinem
o altă deosebire prin raportare la cele totalitare: în timp ce secundele sunt bazate
pe o ideologie articulată riguros, primele sunt caracterizate de mentalităţi
specifice. Juan Linz realizează în acest sens o distincţie netă între ideologie şi
mentalitate: ideologia reprezintă un sistem de gândire codificat, rigid, cu o
logică constrângătoare, ce presupune interpretări autorizate, care oferă o lectură

61
G. Pasquino, op. cit., pag. 277.
62
Ibidem, pag. 277-278.

184
uniformă şi angajate în timp ce mentalitatea reprezintă un ansamblu de credinţe
codificate în orice măsură, mai flexibile şi cu o oarecare ambiguitate
interpretativă, „fără oracole investite cu un rol specific”63. Fundamentul
mentalităţii autoritare este reprezentat de triada tradiţională – Dumnezeu, patrie,
familie, cu nuanţele tipului de religie în care se constituie autoritarismul.
Regimurile totalitare de tip comunist s-au bazat pe ideologia marxist-
leninistă caracterizată prin uniformitate, rigiditate, caracter univoc şi care avea
în intenţie contopirea sistemului politic cu societatea. Pasquino exemplifică cu
regimurile totalitare din URSS şi sistemele politice comuniste din Europa
Centrală şi de Est (considerând ca excepţii Polonia şi Ungaria), cu China,
Coreea de Nord şi Vietnamul de Nord (pentru perioada amintită anterior).
Raportându-se, în schimb, la regimul totalitar nazist, Pasquino descoperă o
primă dificultate: acesta n-ar avea o ideologie propriu-zisă, pentru că
„manifestul programatic al lui Hitler, expus în cartea sa Mein Kampf, nu este
sub nici o formă comparabil, prin consistenţă, prin conştiinţă şi prin coerenţă
corpului doctrinar marxist-leninist”64.
Această constatare nu-l conduce pe autor la concluzia că nazismului i-ar
scădea caracterul dur al nucleului regimului totalitar, întrucât elemente precum
concepţia despre concentrarea puterii politic, centralismul absolut, încercarea de
a forma, în baza unui sistem de gândire univoc, un Reich milenar, treanscend
mentalitatea autoritară, apropiindu-se esenţial de construcţia unei ideologii.
Acest manifest programatic conţine atât elemente tradiţionale şi mitice, cât şi
elemente moderne.65 De altfel, chiar şi analiza totalitarismului comunist
demonstrează că nu în toate cazurile este proiectat în viitor: dacă în modalitatea
de aplicare a lui în Uniunea Sovietică şi statele satelite predomină acest tip de
63
Ibidem.
64
Ibidem.
65
A se vedea şi L. Cavalli, Carisma e tiranni de nel. XX secolo. Il casa Hitler, Bologna, Il Mulino, 1982.

185
prospecţie, în Asia modalitatea de aplicare „recuperează unele elemente
tradiţionale dintr-un trecut luat ca sursă de inspiraţie”66
Regimurile autoritare – în majoritatea lor – nu au o ideologie riguroasă,
„mentalităţile” lor, cum spune Pasquino, prezentând diferenţe importante; ele se
construiesc şi se consolidează prin raportare la un sistem de tradiţii (politice,
sociale, culturale şi religioase) şi la o puternică bază naţională, în multe cazuri
mitică. „Esenţialul este că, în scopul unei definiţii convingătoare, exclusive şi
cuprinzătoare, urmărim acele aspecte ale mentalităţii care se referă în mod
special la sfera politică şi societate”67. Există mentalităţi autoritare asemănătoare
indiferent de timpul şi spaţiul în care fiinţează asemenea regimuri.
Delimitarea netă între regimurile totalitare, regimurile autoritare şi cele
democratice din această perspectivă este acceptată de către mulţi autori şi din
unghiul de vedere al prezenţei ideologiilor rigide în prima categorie de regim al
puterii, a mentalităţilor flexibile în cea de-a doua şi a absenţei deopotrivă a
ideologiilor şi mentalităţilor în regimurile democratice. Această concluzie
„trebuie să fie precizată în funcţie de regulile, de procedurile, de idealurile şi de
valorile regimurilor democratice”68, întrucât, dincolo de ideologie şi de
mentalitate „se află combinaţii complexe de etici democratice bazate pe
drepturi”69.
Totuşi abordările nu pot fi exclusiviste întrucât în regimurile democratice
se poate vorbi atât de existenţa unor mentalităţi, cât şi de existenţa unei
ideologii. Astfel, mentalitatea de tip democratic se exprimă (dar se şi
fundamentează) prin:
• toleranţa pentru diversităţi;

66
G. Pasquino, op. cit., pag. 279.
67
Ibidem.
68
Ibidem.
69
Ibidem.

186
 • acceptarea competiţiei reglementate şi a rezultatelor competiţiei;
• acceptarea şi recunoaşterea unor conflicte şi a compromisurilor între o
pluralitate nelimitată de actori politici;
În privinţa existenţei ideologiei democratice, remarcile noastre pornesc de la
studii elaborate de către Martinelli, Salvati şi Veca şi vizează:
• caracterul neimpus „de sus” al ideologiei democratice;
• continua reformulare a ideologiei, în funcţie de dorinţele cetăţenilor
(flexibilitatea, caracterul variat al ideologiei);
• formarea ideologiei în jurul unor valori precum libertatea, egalitatea,
solidaritatea, idealul democratic, dreptatea, legalitatea etc, în jurul
echibrului dinamic al acestui sistem de valori70.
Următorul element din definiţia elaborată de Linz referitoare la regimurile
autoritare este reprezentat de absenţa mobilizării politice („…nu există
mobilizare politică la bază şi pe scară mare, cu excepţia unor momente din
dezvoltarea lor”). Şi la acest nivel de analiză Linz introduce aspecte
comparatiste, iustrând, prin nivele graduale, manifestarea mobilităţii în
diferitele regimuri. Diferenţele sunt date de scopul, dar şi de tipul mecanismelor
mobilizării în regimurile în care este prezentă, el concretizând şi printr-o
excepţie de la regula cu caracter general pentru regimurile autoritare.
Scopul mobilizării politice a cetăţenilor în regimurile democratice este
legat de atingerea valorilor democratice, promovarea şi protejarea lor;
participarea politică a cetăţenilor este spontană şi, în baza încrederii regimului în
sistemul de valori, dar şi în proprii cetăţeni, fie încurajează şi favorizează
participarea politică (spontană), fie, prin proceduri indirecte, o face posibilă şi
practicabilă.

70
Pasquino recunoaşte existenţa mentalităţilor democratice şi ideologiei democrate.

187
 Dacă pentru regimurile democratice sursa mobilizării politice o reprezintă
“baza”, la nivelul regimurilor totalitare mobilizarea este impusă “de sus”, ea
reprezentând o stare permanentă: “o revoluţie permanentă cu scopul de a
schimba societatea, dar şi de a forma un om nou”71. (O mobilzare caracterizată
prin frecvenţă, răspândire geografică şi continuitate maximă).
Pentru regimurile autoritare mobilizarea politică este doar o excepţie,
caracterizând doar unele momente ale evoluţiei lor, intensitatea şi dispunerea
spaţială fiind minime; mobilzarea politică în regimurile autoritare nu este
niciodată orientată să realizeze o «revoluţie permanentă»72.
Fiind prezentă doar în unele momente ale evoluţiei regimurilor autoritare,
apare întrebarea care sunt acestea? Analiştii disting două asemenea momente,
fiecăruia fiindu-i corespondente unele intenţii ale regimului:
- în faza de instaurare, întrucât energia disponibilă trebuie canalizată
spre înfrângerea opoziţiei, dar şi pentru că “este necesară eliberarea
altei energii cu intenţia de a întări convingerea susţinătorilor mai
ezitanţi ai noului regim”;
- momentul provocărilor interne (diversiunea) sau externe
(ingerinţele), când “remotivarea” susţinătorilor regimului devine nu
doar oportună, ci şi necesară.
Pasquino dezvoltă aspectele comparatiste în analiza regimurilor
totalitare şi autoritare: “Totuşi, în general, regimurile autoritare, chiar în
varietatea lor, diferă de regimurile totalitare tocmai prin rezistenţa lor (de natură
ideologică), şi prin incapacitatea lor (de natură organizatorică) de a mobiliza
mase mari. Odată instaurat, un regim autoritar renunţă la întruniri grandioase,
depolitizează masele, menţine în mod deliberat un grad scăzut de intervenţie

71
Ibidem.
72
Ibidem.

188
politică în societate, favorizează şi uneori încurajează refugierea în viaţa privată.
Dimpotrivă, regimurile totalitare cer o angajare continuă, impun o mobilizare
frecventă, puternică şi intensă, şterg graniţele între privat şi public, aşteaptă de la
cetăţeni să dedice politicii tot sau aproape tot timpul liber. Îşi propun să fie
regimuri de mobilizare, în toate sensurile cuvântului. Şi se tem de scăderea
tensiunii susţinătorilor lor şi în general a populaţiei, chiar dacă uneori trebuie să
se adapteze la manifestări de consens pur formale şi rituale”73.
Remarca noastră este şi aici legată de modul în care diversitatea “se
topeşte” în soluţiile generale. Este vorba de menţinerea unor deosebiri evidente,
chiar în situaţia în care se propun, cu rol metodologic, soluţii globalizante. Iar
situaţia regimului politic din România de dinainte de 1989 rămâne un studiu de
caz deschis.
Definiţia lui Linz include drept caracteristică a regimurilor autoritare
existenţa unui lider, sau uneori a unui grup restrâns “care îşi exercită puterea în
limite slab definite în plan formal, dar mai degrabă previzibile”.
Această caracteristică demonstrează că, în exerciţiul puterii politice
autoritare există o componentă personalizată foarte puternică, în cele mai multe
cazuri (cel puţin pentru început) cu elemente carismatice74. „Ba chiar, de obicei
– remarcă Pasquino – regimurile autoritare sunt strâns legate, în ceea ce priveşte
originea, funcţionarea, durata, de un anume lider, care şi-a manifestat carisma,
răspunzând în mod eficient la criza de autoritate colectivă care a dat viaţă
regimului autoritar. astfel încât majoritatea regimurilor autoritare depind foarte
mult de figura fondatorului lor”75.
Dependenţa regimului totalitar de existenţa liderului fondator face extrem
de dificilă menţinerea regimului după dispariţia liderului, deschizându-se
73
Ibidem, pag. 280.
74
A se vedea Adrian Gorun, Teorie politică, Editura Presa Universitară Clujeană, pag. 149-170.
75
G. Pasquino, op. cit., pag. 281.

189
adevărate crize de succesiune. Aceste crize de succesiune pot conduce fie la
căderea rapidă a regimului, fie la o slăbire a acestuia, chiar dacă obiectivele îi
sunt redefinite. Istoria recentă a Portugaliei dovedeşte cum, după regimul lui
Salazar, autoritarismul, slăbit, a continuat să se menţină doar între anii 1968-
1974.
Dificultăţile majore ale succesiunii politice şi transferului de putere în
regimurile autoritare îşi au cauzele, cum remarcă Pasquino, în mediul politic al
propulsării liderului: liderul autoritar nu este produsul unei organizaţii care să-i
mandateze exercitarea puterii şi care să numească un succesor din interiorul ei,
ci produsul situaţiilor pe care el (liderul) a ştiut să le evalueze şi să le folosească
prin calităţi, virtuţi şi noroc. Depăşirea crizelor de succesiune se poate realiza,
deşi cu dificultate, atunci când liderul este produsul unor organizaţii, cum este
cazul liderului de tip militar sau cazul fundamentalismului islamic (chiar de tip
religios)76.
Întrebarea este dacă prin sintagma “mic grup” Linz înţelege existenţa
partidului unic sau doar o oligarhie constituită în jurul liderului autoritar. Cred
că nu se are în vedere existenţa unui partid, întrucât, la nivelul acestuia criza de
succesiune ar fi rezolvată cu mai mare uşurinţă. Linz exclude deliberat din
analiza regimurilor autoritare existenţa partidului unic, întrucât, în optica sa,
acolo unde există un partid bine organizat şi structurat, se manifestă măcar
tendenţial opţiuni totalitare. “Partidul unic este unul din instrumentele principale
pentru obţinerea şi exercitarea puterii politice în regimurile totalitare. Eventuala
construcţie a unui partid bine structurat care monopolizează puterea semnalează
tentativa trecerii de la un regim autoritar la un regim totalitar”77.

76
Ibidem.
77
Ibidem.

190
 În baza acestei caracteristici sunt necesare, pe mai departe, unele
clarificări legate de regimul politic instaurat în România în ultimii ani ai domniei
lui Carol al II-lea, ca de altfel şi o analiză fundamentată a regimului comunist
din România ca regim de putere. Ne vom opri în alte pagini ale lucrării de faţă
asupra lor.
Limitele exercitării puterii liderului autoritar sunt, cum spune Linz, “slab
definite în plan formal” întrucât constituţiile, dacă există, ca şi legile organice
lasă o mare flexibilitate de acţiune. Dar aceasta nu presupune că aceste limite n-
ar exista, sau că el ar acţiona printr-o exercitare arbitrară totală a puterii.
Caracterul limitat al arbitrariului face ca acţiunile liderului să fie exercitate
îndeosebi în limite previzibile. Raportându-se la existenţa unui pluralism politic
limitat, este cert că liderul autoritar este constrâns sa-şi circumscrie acţiunile de
exercitare a puterii în funcţie de configuraţia pluralismului politic; răspunsul
liderului la susţinerea pe care i-o asigură pluralismul politic este tocmai
acceptarea unor limitări în decizie, a unor “graniţe operative”. “Puterea liderului,
aşadar, concluzionează Pasquino, nu va reuşi să ajungă niciodată complet
arbitrară, pentru că ar da posibilitatea la prea multe contralovituri, fie în cercul
restrâns al colaboratorilor liderului, care ar rezista, fie în ampla configuraţie a
organizaţiilor autoritare, care s-ar simţi ameninţate în limita lor de autonomie”78.
Analize comparative pun în evidenţă şi unele divergenţe între autori.
Astfel, după cum s-a văzut din analiza totalitarismului, H. Arendt face distincţie
între regimul totalitar şi regimul arbitrar, susţinând că nici nazismul, nici
stalinismul – ca regimuri totalitare – nu se circumscriu arbitrariului. Dimpotrivă,
chiar dacă par arbitrare din perspectiva juridică asupra respectării normelor, cele
două regimuri se ghidează după legi preexistente : legile biologice, ale naturii
pentru nazism şi legile sociale, ale istoriei pentru stalinism.
78
Ibidem, pag. 282.

191
 Pentru alţi autori, lucrurile nu se prezintă aşa. Dovadă concluziile lui Linz
şi Pasquino, care, analizând puterea liderului totalitar, consideră că nu cunoaşte
limite în arbitraritatea sa, iar arbitraritatea nelimitată este facilitată de către
colaboratori fie din teamă, fie dintr-un interes precis. “Dimpotrivă, scrie
Pasquino referindu-se la absenţa limitelor arbitrariului, s-a demonstrat că liderul
totalitar îşi poate exercita puterea nu numai într-o manieră arbitrară, ci chiar
recurgând la teroare”79.
Problema trebuie aici nuanţată. Pe de o parte, avem în vedere faptul că
Arendt nu se limitează în stabilirea caracterului nearbitrar al regimurilor
totalitare doar la atitudinea liderului faţă de normele juridice, ci vizează
îndeosebi atitudinea faţă de alt tip de legi, cu grad mai mare de obiectivitate
(naturale sau sociale). Pe de altă parte, apelul la teroare şi cultivarea directă (în
momentul instaurării) sau difuză (chiar în timpul maturităţii lor) a terorii nu
reprezintă neapărut o expresie a arbitrariului întrucât teroarea poate fi
instrumentul la care recurge liderul totalitar chiar în numele acestor “legi
preexistente”. Textul la care apelează Pasquino, citând-o pe Arendt, “dacă
legalitatea este esenţa guvernului care nu este tiranic şi ilegalitatea a celui
tiranic, teroarea este esenţa puterii totalitare” nu este de natură a justifica opinia
lui cu privire la absenţa limitelor arbitrariului ca urmare a prezenţei terorii.
Reflecţiile asupra terorii – ca instrument la care apelează liderul totalitar sunt
diverse. În opinia unor autori teroarea ar caracteriza regimurile totalitare doar în
faza de instaurare şi consolidare, la maturitate nemaifiind necesară. Sunt însă şi
autori care susţin persistenţa terorii, sub forme diverse (directe sau voalate) şi în
regimul consolidat. Trebuie spus că dacă teroarea fizică poate să nu mai
reprezinte o coordonată indispensabilă regimului “atunci când indivizii si-au
interiorizat în totalitate normele de comportament necesare pentru a supravieţui
79
Ibidem.

192
în situaţii de nesiguranţă şi de arbitraritate absolută”80, teroarea psihologică
continuă să persiste şi în “absenţa exercitării active a terorii publice şi să
influenţeze într-o manieră decisivă viaţa cotidiană în regimurile totalitare”81.
Apoi, exemplele Chinei (perioada Mao), Ungariei (imediat după 1956),
Cehoslovaciei (după “Primăvara de la Praga”), Poloniei, României, URSS etc.
demonstrează că teroarea politică poate fi resuscitată în momente de criză.
“În China, valurile de activităţi teroriste (perioada lui Mao, de la «marele
salt înainte» de la sfârşitul anilor ’50 la «revoluţia culturală» de la jumătatea
anilor ’60) au fost pregătite cu minuţiozitate, încurajate şi alimentate de sus. Nu
au fost explozii iraţionale ale unor grupuri dezavantajate şi ideologizate.
Dimpotrivă, au fost rezultatul alegerilor raţionale ale actorilor conştienţii care
urmăreau obiective individuale şi intenţionau să desfăşoare activităţi favorabile
regimului, schimbarea claselor conducătoare, orientarea energiilor colective
către industrializare”82.
Textul este edificator şi pentru situaţiile în care, prin procedee
asemănătoare s-au pregătit evenimentele dorite de liderii totalitari în statele
comuniste în diferite momente ale existenţei lor.
Linz realizează în 1975 o identificare a şase regimuri autoritare, insistând
pe aspectul lor de varietate. Acestea sunt:
• regimurile autoritare modernizatoare (Mexicul şi Turcia în jurul primului
război mondial);
• regimurile fasciste;
• regimurile de etatism organic cu o puternică prezenţă a elementelor clerico-
fasciste;
80
Ibidem.
81
Ibidem, pag. 282-283. Şi în acest caz sintagma “arbitraritate absolută” vizează poziţia faţă de sistemul
normelor juridice.
82
Ibidem. Pasquino face trimitere la lucrarea lui A. Dallin şi W. G. Breslauer, Political Terror in Comunist
Systems”, Stanford, Stanford University Press, 1970.

193
• regimurile autoritare apărute după al doilea război mondial ca presupuse
“democraţii dirijate de sus” (Indonezia din timpul lui Sukarno, Pakistanul);
• regimurile de presupus socialism african sau islamic;
• regimurile autoritare post-totalitare comuniste (nu cele rezultate în urma
căderii comunismului, ci cele post-staliniste)83.
La acestea se adaugă cazurile de autoritarisme tradiţionale de tip sultanic, sau
legate de candillos.
De remarcat că în 1996, Linz şi Stepan propun o nouă clasificare, “mai
parcimonioasă şi mai elegantă”(Pasquino) a regimurilor nedemocratice:
• regimurile autoritare;
• regimurile totalitare;
• regimurile post-totalitare;
• regimurile sultanice84.
În baza acestei clasificări, Pasquino dezvoltă consideraţiile asupra regimurilor
sultanice şi post-totalitare.
În privinţa regimurilor sultanice, Pasquino insistă pe analiza weberiană
unde din descrierea patrimonialismului se desprinde categoria de sultanism.
Puterea tradiţională, se orientează către patrimonialism iar printr-o extindere
extremă, către sultanism, în condiţiile în care deţinătorul puterii dispune de un
aparat administrativ (şi militar) exclusiv personal. “Forma sultanică a
patrimonialismului… nu este raţionalizată în mod obiectiv, ci constituie
dezvoltarea extremă a sferei liberului arbitru şi a [puterii] discreţionare. Prin
aceasta, ea se distinge de orice formă de putere tradiţională”85.

83
Apud G. Pasquino, op. cit., pag. 287.
84
I. Linz şi A. Stepan, Problems of Democratic Transition and Consolidation. Southern Europe, South America,
and Post-Comunist Europe, Baltimore-London, The Johns Hopkins University Press, 1996, pag. 38-54.
85
M. Weber, Economie et Societe, Paris, Plon, 1974, vol. 2.

194
 Categoria sultanismelor, considerată multă vreme a fi de o “relevanţă
marginală”, este recuperată de către Linz şi Stepan, fiind importantă nu doar din
perspectiva istorică, ci având relevanţa în actualitate (este o categorie
operaţională). Am în vedere faptul că, deşi mult mai puţine din punct de vedere
numeric, comparativ cu etapele istorice anterioare, diferite autoritarisme de tip
sultanic există şi în prezent. (Linz şi Stepan exemplifică prin regimurile din
Haiti în timpul lui Davalier – tatăl şi fiul – Republica Dominicană în timpul lui
Trujillo, Republica Centrafricană în timpul lui Bokassa, Filipine în timpul lui
Marcos, Iranul în timpul Şahului, Coreea de Nord în timpul lui Kim Il Sung,
România în timpul lui Ceauşescu). În opinia lui Pasquino regimul din Coreea de
Nord s-ar încadra mai degrabă în totalitarism urmare a faptului că rolul
partidului unic este superior – prin aspectele de dominaţie - comparativ cu rolul
liderului. Totodată, el măreşte numărul exemplificărilor prezentate de Linz şi
Stepan, adăugând Uganda sub Idi Amin Dada, Nicaragua sub Samoza, Zairul
sub Mobutu şi Irakul sub Saddam Hussein (ultimele două cazuri fiind mai
recente).
Caracteristicile sultanismelor, prezentate de către analiştii care le-au luat
în considerare ca regimuri autoritare actuale sunt raportate îndeosebi la definiţia
lui J. Linz. Aceste tipuri de autoritarisme:
- nu au nici ideologie bine elaborată şi coerentă;
- nu au o mentalitate distinctivă, ideile liderului (în multe cazuri
prezentate în volume), fiind cele care definesc limitele
acceptabilităţii şi variabilităţii poziţiilor politice din interiorul
regimului;
- nu necesită nici o formă de mobilizare a supuşilor;
- distrug orice formă de pluralism preexistent instalării la putere a
“sultanului”, a familiei acestuia şi grupului restrâns de colaboratori;

195
 - arbitrariul şi capriciile liderului au o sferă vastă de manifestare,
chiar şi colaboratorii apropiaţi putând fi oricând îndepărtaţi (puterea
discreţionară a liderului);
- se elimină orice diferenţă între privat şi public în ceea ce priveşte
sfera de activitate şi sfera de proprietate a liderului;
- sultanismele nu permit nici un fel de tranziţie către democraţie
întrucât, de obicei, aceste regimuri sfârşesc fie prin moartea
liderului (fie prin moarte naturală, fie prin asasinat în urma unei
conspiraţii de palat), fie printr-o lovitură de stat militară (dacă
forţele armate sunt mai puternice şi mai organizate decât miliţia
personală a sultanului);
- prezintă caracteristici particulare şi distincte legate de figura
liderului, de contextul în care acesta a acţionat pentru dobândirea
puterii;
- structura, dinamica şi transformarea regimurilor sultanice sunt
diferite de cele definite de către Linz ca regimuri autoritare
clasice86.
Linz şi Stepan definesc regimurile post-totalitare ca o varietate a
regimurilor autoritare. Acest demers ilustrează în primul rând faptul că ei nu
percep static regimurile totalitare, acceptând ideea producerii în interiorul
acestor regimuri a unor mutaţii, chiar semnificative în unele situaţii. Prin
urmare, deşi regimurile post-totalitare sunt considerate varietate a regimurilor
autoritare, ele nu sunt manifestări politice fără nici o legătură cu originea lor:
totalitarismul.

86
Vezi G. Pasquino, op. cit., pag. 288-289.

196
 În funcţie de caracteristicile pluralismului, ideologiei, mobilizării şi
leadership-ului, regimurile totalitare pot evolua către trei subcategorii ale
stadiului post-totalitarismului :
• post-totalitarsimul iniţial;
• post-totalitarismul îngheţat;
• post-totalitarismul matur.
Regimurile din post-totalitarismul iniţial sunt acele regimuri care se află
la începutul procesului de schimbare, evoluţia lor – raportată la cele patru
categorii de caracteristici – conţine aspecte statice pentru pluralism, ideologie şi
mobilizare şi elemente dinamice pentru leadership. Acesta nu mai poate fi
carismatic întrucât nu mai este fondatorul regimului; el “s-a transformat într-
unul birocratic şi a devenit adesea colegial”87. Aceasta presupune deja că
limitele extinderii puterii leadership-ului sunt mai consistente, dar absenţa
schimbărilor semnificative în autonomia grupurilor face dificilă şi complicată
tranziţia de la regimurile post-totalitarismului iniţial la regimurile democratice.
Post-totalitarismul îngheţat este superior celui iniţial pe scara intensităţii
schimbărilor; el presupune, în plus, “tolerarea unor activităţi critice ale societăţii
civile, susceptibilă de a se organiza în grupuri şi asociaţii”. Atributul de
“îngheţat” vizează menţinerea aproape intactă a mecanismelor proprii de
control. O evaluare a posibilităţii tranziţiei şi a ritmurilor sale, în optica lui Linz
şi Stepan, cum observă Pasquino, presupune raportarea la doi martori de control:
dinamica apariţiei grupurilor şi asociaţiilor şi dezgheţarea controlului partidului
asupra societăţii.88
În post-totalitarismul matur se produc schimbări la nivelul manifestării
caracteristicilor de bază, excepţie făcând rolul partidului. Astfel, ideologia

87
Ibidem, pag. 290.
88
Ibidem.

197
devine “repetitivă” şi “irelevantă”, “însoţită sau scoasă din uz de apariţia
elementelor tehnocratice”; mobilizarea este în mare parte realizată;
neopluralismul social, din ce în ce mai tolerat, se extinde.
Tranziţia către regimul democratice devine posibilă în momentul în care
partidul acceptă să intre în competiţie cu alte forţe politice şi sociale. Acceptarea
competiţiei intervine în două situaţii contradictorii:
- excesul de încredere a partidului, urmare a încrederii în puterea
mijloacelor proprii, în puterea sa organizatorică, ce-i asigură
stabilitatea şi iluzia consensului dobândit prin conformism;
- teama de a fi distrus, competiţia reprezentând alternativa
acceptabilă a momentului.
Pasquino prezintă atât tabloul caracteristicilor regimurilor nedemocratice
(adaptare după Linz şi Stepan), cât şi un tablou al caracteristicilor regimurilor
post-totalitare (varianta Deutsch), demontând prin aceasta schimbările graduale
produse. Pentru surprinderea comparativă a regimurilor respective, consider
utile aceste tablouri.

a)Caracteristici ale regimurilor nedemocratice

Regimuri
autoritare totalitare post-totalitare sultanice

198
 limitat inexistent emergent dispărut
Pluralism neutralitate rigidă, puternică consumată arbitraritate
Ideologie minimală răspândită ritualică manipulată
Mobilizare fondator carismatic, partinic birocratic personalizat
Leadership colegial

b)Caracteristicile regimurilor post-totalitare.

Post-totalitarism
îngheţat îngheţat matur
inexistent emergent tolerat
Pluralism
osificată golită cu elemente
Ideologie
tehnocratice
sporadică, ritualică abandonată terminată
Mobilizare
birocratic-colegial birocratic-colegial de partid
Leadership

(Notă: tabloul a) este adaptare după Linz şi Stepan, op. cit., pag. 44-45, iar b)
adaptare după W.K. Deutsch, Craks in the Monolith: Posibilities and Patterns of
Disintegration in Totalitarism Systems în C.J. Friedrich (ed.). Totalitarism,
Cambridge, Mass, Harvard University Press, 1954, pp. 308-333)
Linz şi Stepan atrag atenţia asupra unui aspect deosebit de important,
acela de a nu confunda procesul reactivării pluralismului în regimurile care, din

199
regimuri autoritare, debutează în tranziţia către regimurile democratice, cu
procesul care conduce la naşterea unui nou pluralism după depăşirea regimurilor
totalitare. Aceasta datorită complexităţii celui de-al doilea proces care presupune
aspecte specifice generate de raporturile care se instituie între grupurile noi ce se
organizează în societate şi cele care, intenţionând să se transforme, îşi păstrează
o parte din puterea obţinută în cadrul instituţiilor regimului totalitar. În opinia lui
Pasquino reactivarea pluralismului parcurge drumul de la “inexistent” la
competiţia între grupurile sociale, în regimurile ce depăşesc experienţa
totalitarismului, în timp ce reactivarea pluralismului în regimurile autoritare în
tranziţia către democraţie, presupune transformarea pluralismului limitat, acesta
“devenind responsabil în faţa propriilor componente, lărgindu-şi sfera şi făcând
loc noilor grupuri sociale şi economice”89. Este vorba, deci, despre un nou
pluralism în regimurile instituite după depăşirea experienţei totalitare şi despre o
“extindere” a pluralismului limitat în regimurile autoritare, noile grupuri sociale
şi economice constituindu-se în interiorul procesului de tranziţie al regimului
autoritar.
Luând în calcul raportul putere politică-societate în care intervine
coordonata controlului reciproc, se poate spune că diferenţele dintre experienţele
totalitare au consecinţe majore asupra evoluţiei şi naturii reactivării
pluralismului. Aceasta în funcţie de nivelul capacităţii de control al societăţii
asupra puterii politice (controlul absolut al puterii eliminând controlul societăţii
asupra ei înseşi).
Analizele comparative pun în evidenţă faptul că se poate naşte pluralismul
şi în regimurile totalitare atunci când controlul societăţii nu este anulat (pe o
scară de la 0 la 1, unde 0 exprimă valoarea nulă a controlului social asupra
puterii politice, valoare corespondentă situaţiei în care controlul puterii politice
89
Ibidem, pag. 291.

200
ia valoarea 1, pluralismul se poate naşte doar dacă controlul puterii politice
asupra societăţii are valori mai mici decât 1 dar niciodată egale cu 0 şi implicit
controlul societăţii asupra puterii politice ia valori mai mari decât 0, dar
niciodată egale cu 1). În situaţia controlului reciproc (ponderarea “puterii”
puterii politice asupra societăţii şi ponderarea puterii societăţii asupra puterii
politice) se ajunge la o “fisurare” a regimului totalitar, “fisurare” manifestată,
cum spune Pasquino, sub trei forme, în funcţie de cazurile ce o produc.
Astfel, “fisurarea” regimului totalitar poate fi:
a) rezultatul unei alegeri conştiente a leadership-ului totalitar, care are în

intenţie menţinerea puterii menţinând sub control (deci, între anumite limite)
gradul de deschidere al regimului;
b) rezultatul unei decăderi inexorabile a componentelor totalitare: “golirea”
ideologiei, transformarea mobilizării într-un simplu ritual birocratic, apariţia
de forme de rezistenţă faţă de partid “sau a unor insule de o relativă
autonomie”, căderea în desuetudine a liderului (“învechirea leadership-ului”);
c) rezultatul unei cuceriri sociale ale unor grupuri cărora, din diverse motive, a

trebuit să li se recunoască unele spaţii de organizare în sfera economică,

socială şi culturală, sau şi le-au cucerit treptat: scriitori, oameni de ştiinţă,
manageri, chiar conducători politici la nivel local.90
Printr-o aprofundare a analizei, se poate spune că pentru cazul a) este prezentă
voinţa liderului în timp ce pentru cazurile b) şi c) evoluţia procesului depăşeşte
voinţa acestuia. Astfel:
- pentru cazul a) liderul alege varianta deschiderii regimului, aceasta
fiind o dorinţă a lui; liderul este conştient de riscuri, le acceptă, dar
are certitudinea că acestea nu se vor produce, considerând că
menţine controlul asupra deschiderii propriului regim;
90
Ibidem, pag. 292.

201
 - pentru cazul b), procesul se desfăşoară concomitent cu “învechirea”
liderului, acesta asistând la “decăderea inexorabilă” a
componentelor totalitare, fără însă a fi conştient de inexorabilitatea
decăderii, aceasta fiind mascată de ritualul birocratic al mobilizării,
ritual care face pe lider fie să minimalizeze forţa în creştere a
rezistenţei, fie, în ceea ce psihologii numesc paranoia, să-şi
supraliciteze (în necunoaştere de cauză) poziţia (nu-şi recunoaşte
propriile căderi); deci, liderul nu-şi conştientizează riscul şi, prin
urmare nu se pune problema ca el să accepte deschiderea;
- pentru cazul c), liderul este în situaţia de a accepta rezultatul unui
proces care-şi produce consecinţele în trepte: el asistă neputincios
la o serie de “cuceriri sociale”, “cuceriri” pentru care chiar dacă
iniţial şi-a dat tacit consimţământul, considerând că nu-i pun în
pericol statutul, ulterior este constrâns să le recunoască, reprimarea
acestor “insule” putând multiplica situaţiile de risc (acţiunea în
forţă liderului poate conduce chiar la îndepărtarea sa).
Aceste consideraţii sunt importante în înţelegerea aspectelor ce
caracterizează tranziţia de la regimurile totalitare către regimurile democratice.
Şansele unei tranziţii mai rapide care conduce spre un regim democratic
consolidat sunt mult mai mari acolo unde post-totalitarismul a “fost cucerit de
către societate, ca de exemplu, în Ungaria aşa-zisului «comunism gulaş» şi mult
mai mici când decăderea structurii totalitare se traduce – în absenţa
alternativelor practicabile – printr-un adevărat colaps al regimului, aşa cum
întîmplat, de exemplu, în Rusia după Gorbaciov”91. Eu adaug pentru primul caz
fosta Cehoslovacie, Polonia, fosta R.D.Germană şi chiar fosta R.S.F. Yugoslavia

91
Ibidem.

202
(cu particularităţile sale) şi România, Albania, Bulgaria, Mongolia pentru cel de-
al doilea caz.
Sunt interesante consideraţiile lui Pasquino cu privire la imposibilitatea
revenirii la totalitarism a regimurilor care au părăsit această experienţă.
Prăbuşirea regimului totalitar odată produsă este ireversibilă, indiferent dacă s-a
realizat ca urmare a carenţelor intrinseci regimului sau printr-o “implozie”,
acolo unde puterea a suprimat în totalitate controlul social. Dacă “reanimarea”
este imposibilă, cum susţine Pasquino, sistemul politic post-totalitar va cunoaşte
o tranziţie diferenţiată. Acolo unde s-au constituit alternative aplicabile încă din
timpul regimului totalitar şi unde regimul s-a prăbuşit urmare a consecinţelor
intrinseci, tranziţia are privilegiul unei durate mai reduse, iar regimul democratic
construit se va caracteriza prin stabilitate. Dimpotrivă, acolo unde “implozia” a
provocat căderea rapidă a regimului şi unde sistemul politic a cucerit în
întregime sistemul social, tranziţia este de durată, construirea regimului
democratic stabil se dovedeşte dificilă şi complexă, evoluţia putând fi
contradictorie. Astfel, tranziţia poate conduce nu doar către regimuri
democratice, ci şi la regimuri sultanice sau la regimuri autoritare cu pluralism
limitat şi non-responsabil. Sensul evoluţiei este format de un complex de factori
interni (rezistenţa şi numărul celor care au avut privilegii în regimul totalitar,
mentalităţile, nivelul culturii politice, natura clivajelor sociale, forţa serviciilor
de poliţie politică, capacitatea de manipulare, natura puterii politice care accede
la putere după “implozie” ş.a.), precum şi de un complex de factori
internaţionali inclusiv existenţa unor sfere de interese şi influenţe.
Pasquino exemplifică cu situaţiile de dezechilibru a sistemelor politice din
Europa Centrală şi de Est şi din republicile desprinse din fosta URSS după 1990.
Cu precizarea că evaluarea nu trebuie să conducă la concluzii în bloc, redăm
punctul său de vedere referitor la aceste state: “Înapoi nu se pot întoarce; înainte

203
– către un regim pluralist concurenţial – nu ştiu, nu vor sau nu reuşesc să
meargă, din cauza puternicei rezistenţe din partea grupurilor care au fost
privilegiate în timpul regimului anterior şi care nu sunt total înfrânte”92.
Înţelegerea corectă a naturii, funcţionării şi transformării regimurilor
nedemocratice este condiţionată de rezolvarea altor două probleme:
- clarificarea elementelor autoritarismului modernizator şi
elementelor fascismului;
- explicarea caracteristicilor regimurilor autoritare militare şi a
regimurilor birocratice-autoritare.
Situaţiile autoritare sunt extrem de variate, mai toţi analiştii fiind interesaţi de
aceste “varietăţi istorice”.
Am prezentat anterior opinia lui Jean Baudouin privind apariţia
autoritarismului ca o reacţie la binomul aronian “democraţie liberală” - “stat
totalitar”. În opinia lui, “laboratoarele privilegiate ale noţiunilor de autoritarism
sau de tiranie” sunt autoritarismul conservator (spaniol, grec, portughez) şi
autoritarismele comuniste (polonez, maghiar, cehoslovac) – regimuri
nedemocratice dar şi exceptate de la dominaţia totalitară, regimuri prezente la
graniţa regimurilor totalitare clasice.
În acelaşi timp, Baudouin, atrage atenţia asupra dificultăţii conturării
categoriei de autoritarism: dacă pentru identificarea autoritarismului de natură
reacţionară” şi acelui “de natură progresivă”, operaţia poate porni de la
conceptul de totalitarism conturat de către H. Arendt şi, prin “substrageri
succesive”, se poate realiza “portetul relativ elaborat al autoritarismului”, pentru
abordarea diversităţii situaţiilor autoritare din lumea a treia de azi operaţia este

92
Ibidem.

204
dificilă. “Tentativa «supramăsurii» – conchide el – a învins spontan pe cea a
generalizării conceptual”93.
La rândul său Pasquino constată dificultatea depistării cauzelor comune şi
modalităţile similare de instaurare a regimurilor autoritare, urmare a diversităţii
lor excesive. Cu toate că formularea generalităţilor poate conduce la concluzii
vagi, el găseşte necesar să se refere la modul în care iau naştere regimurile
autoritare.
Pasquino prezintă o frescă destul de interesantă a apariţiei regimurilor
autoritare. El susţine că, în cursul expansiunii sufragiului şi a participării
politice, iau naştere tensiuni între două categorii de grupuri sociale: grupurile
“deja plasate” în cadrul sistemului politic (care ocupă deja o poziţie privilegiată
în ierarhia puterii) – deţinătorii puterii- şi grupurile sociale “relativ, dar nu
complet, marginalizate”, grupuri care nu sunt în totalitate lipsite de resurse,
grupuri pe care le numim “provocatoare”. De aici, faţă de poziţia relativă la
procesul democratizării, se disting două căi de apariţie a regimurilor autoritare.
Prima vizezază instaurarea regimurilor autoritare ca urmare a victoriei
grupurilor ce se opun democratizării (grupurile deja plasate) asupra grupurilor
“provocatoare”, care doresc democratizarea. Pentru a împiedica victoria
“provocatorilor”, deţinătorii puterii sunt inevitabil constrânşi să apeleze la o
serie de mijloace precum:
- utilizarea forţei;
- excluderea deschiderilor politice;
- închiderea spaţiilor participării.

93
J. Baudouin, op. cit., pag. 173.

205
 Scopul este menţinerea puterii, iar rezultatul iminent – naşterea regimului
autoritar “prin colaborarea tuturor instituţiilor şi tuturor organizaţiilor care se
simt ameninţate de o democratizare iminentă, dezordonată, neregulată”94.
Utilizând analizele istorico-sociologice întreprinse de către B. Moore,
Pasquino vorbeşte şi despre cealaltă posibilitate de evoluţie ce are ca rezultat un
regim democratic. “Dimpotrivă, când procesul democratizării rămâne deschis şi
deţinătorii puterii politice acceptă intrarea în scena politică a grupurilor care,
rând pe rând, se mobilizează, rezultatul va fi un regim democratic”95.
Cea de-a doua cale prin care se instaurează regimurile autoritare este cea a
democratizării întrerupte. Este în primul rând vorba de încercările prea rapide
de democratizare care conduc la insuficienţa transformărilor, la o democraţie
incompletă, “întoarsă împotriva ei înseşi”. Este situaţia creată după primul
război mondial, caracterizată printr-o amplificare a cererilor de participare şi
influenţă politică din rândul maselor mobilizate, cereri neformulate anterior şi
care depăşesc limitele considerate raţionale şi acceptabile de către deţinătorii
puterii politice reale (economică, birocratică, militară). În această tensiune ce se
instituie între emanciparea maselor şi limitele acceptate de către conducători în
emanciparea lor apare ceea ce Gramsci numeşte “atitudinea subversivă a
claselor conducătoare”. Caracterul “subversiv” vizează înseşi democraţia
incompletă: grupurile ce deţin puterea, pentru a-şi păstra statutul de potentaţi şi
pentru a-şi menţine privilegiile, permit sau chiar facilitează prăbuşirea
democraţiei incipiente.
Apelând la analizele în domeniu realizate de către Germani şi Tarchi,
Pasquino exemplifică prin “solicitata mobilizare secundară (adică reînnoită a

94
G. Pasquino, op. cit., pag 293.
95
Ibidem. Pasquino indică lucrarea lui B. Moore, The Social Origins of Dictatorship and Democracy. Lord and
Peasant in the Making of the Modern World, Boston, Beacon Press, 1966.

206
doua oară) a unor categorii sociale, cum ar fi clasele de mijloc, care îşi
câştigaseră totuşi un rol important, chiar dacă nu foarte proeminent, în sistemul
politic”96.
În altă situaţie se produce un dezechilbru între exercitarea puterii
grupurilor de conducere (declinul puterii) şi ascensiunea puterii maselor.
Semnificaţia dată acestui fenomen este edificatoare: “De altfel, nici unul dintre
cele două grupuri de protagonişti, nici deţinătorii puterii, nici provocatorii, nu
aveau destule convingeri democratice şi nici unul nu era dispus să facă un
compromis în legătură cu regulile, procedurile, şi instituţiile, compromis care
este esenţial în instaurarea şi apărarea democraţiei”97.
“Provocatorii” depăşesc stadiul acţiunilor sporadice: ei se organizează
într-un partid de masă care conduce la victorie, partid ce devine unic şi
decretează cucerirea puterii drept “revoluţie”. Partidul unic poate să ajungă
minoritar în ţară (cazul partidului mexican sau bolşevic) iar susţinătorii şi
fundamentările ideologice exercită constrângeri asupra sa: susţinătorii (în
Mexic) au constrâns partidul unic la asumarea unor sarcini în drumul
modernizării socio-economice ceea ce a condus acest partid la crearea unui
regim autoritar, iar ideologia asumată de partidul bolşevic l-a constrâns (alături
de factori externi) la crearea mai întâi a unui regim autoritar în Rusia care,
ulterior s-a transformat în regim totalitar. Explicaţiile suplimentare pe care le
aduce Huntington în acest domeniu sunt edificatoare: “Acolo unde instituţiile
politice tradiţionale se prăbuşesc sau sunt slabe ori inexistente, rolul partidului
este total diferit de rolul pe care îl joacă în regimurile care au o continuitate
instituţională. În asemena situaţii, organizaţia de partid puternică este singura

96
Ibidem, pag. 294. Pentru analiza acestor aspecte Pasquino face trimitere la G. Germani, Autoritarismo,
fascismo e classi sociali, Bologna, Il Mulino, 1975, şi M. Tarchi, La «rivoluzione legale». Identita collective e
crollo della democrazia in Italia e Germania, Bologna, Il Mulino, 1993.
97
Ibidem.

207
soluţie pe termen lung la instabilitatea unei societăţi corupte sau pretoriene, sau
de masă. Partidul nu este doar o organizaţie suplimentară, ci este sursa de
legitimitate şi autoritate. În absenţa unor surse tradiţionale de legitimitate,
legitimitatea este căutată în ideologie, carismă, suveranitate populară. Ca să fie
de durată, fiecare dintre aceste principii ale legitimităţii trebuie să fie întrupate
într-un partid. În locul partidului care reflectă statul, statul devine creaţia
partidului şi instrumentul partidului. Acţiunile guvernului sunt legitime în
măsura în care reflectă voinţa partidului. Partidul este sursa legitimităţii pentru
că reprezintă întruparea instituţională a suveranităţii naţionale, voinţa populară
sau dictatura proletariatului”98.
Prin urmare, democraţia poate fi uşor întreruptă acolo unde bazele sale
instituţionale sunt fragile iar partidul unic, arogându-şi exclusiv sursa unică de
legitimitate - suveraniatea populară – va crea un regim politic (autoritar,
totalitar) prin crearea instrumentului propriu: statul. Atfel, partidul însuşi devine
sursa legitimităţii, el fiind “întruparea” instituţională a voinţei populare. Iar cum
suveranitatea este voinţa exprimată de naţiune, dictatura proletariatului este şi ea
exercitată în temeiul legitimităţii. Vorbind despre stabilitatea regimurilor şi
ordinei sociale, Huntington detaliază un punct de vedere exprimat în capitolul
“Ordinea politică şi decăderea politică. Decalajul politic” unde stabilitatea
regimului este ridicată la rangul de legitimitate. Astfel, el subliniază acum că
funcţia partidului este aceea de a organiza participarea şi de a însuma interesele,
servind “drept legătură între forţele sociale şi guvern” şi nu de a asigura
eficienţa actului de putere: “În realizarea acestor funcţii, partidul reflectă în mod
necesar logica politicii şi nu logica eficienţei”99.

98
Samuel P. Huntington, Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Polirom, 1999, pag. 85.
99
Ibidem, pg. 86.

208
 La rândul său, Jean Baudouin, vorbind despre apariţia modelelor
autoritare, se opreşte asupra apariţiei progresive “a două mari tipuri-ideale” :
modelul dominaţiei patrimoniale şi cel al autoritarismului modernizator.
Primul, cum am spus anterior, porneşte de la concepţia lui Weber asupra
patrimonialismului, P. Braud reamintind că pentru sociologul german
“patrimonialismul este o formă politică ce-şi are rădăcinile în principiul
patriarhal”, puterea aflându-se la discreţia şefului tradiţional care, după modelul
stăpânului casei, îşi tratează apropiaţii ca pe servitori şi supuşii ca oameni de
încredere. “Adevăratul discriminant - remarcă Baudouin – e de depistat însă în
confuzia absolută sau relativă dintre rolurile politice şi rolurile eonomice, dar
mai ales în amestecarea resurselor «private» cu cele «publice»”100. Remarca lui
P. Braud privind reducerea tezaurului ţării la o “casetă personală” din care
liderul miluieşte cu resurse armata şi toate activităţile de interes general dar se şi
automiluieşte cu resurse pentru asigurarea plăcerilor personale este de maximum
interes în elucidarea raportului public-privat.
Puterea de tip patrimonial depăşeşte atât autoritatea clasică, cât şi sfera de
acţiune a patriarhatului. D. Bourmand constată că puterea patrimonială se
exercită “pe un teritoriu a priori mai vast decât al unei case sau al unui sat”;
autoritatea clasică a patriarhatului sporeşte prin lărgirea cercului de dependenţi
şi conduce la modificarea mecanismelor de susţinere şi subordonare. Astfel,
patriarhatul, care şi-a extins autoritatea, intră în contradicţie cu “procesul de
stabilire şi stabilizare a unei dominaţii raţionale legale”101. Este un alt tip de
explicaţie a mecanismului de instaurare a unor regimuri autoritare, a succesului
puterii de tip patriarhal într-un număr semnificativ de state care şi-au dobândit
de curând independenţa.

100
J. Baudouin, op. cit., pag. 174.
101
Ibidem.

209
 Sociologul american Samuel Eisenstadt, observând varietatea
“patrimonialismelor”, propune un concept nou, mai nuanţat – conceptul de
“neopatrimonialism”, concept prin care desemnează “procesul de hibridare
progresivă a formelor patrimoniale şi a formelor birocratice (s.n.)”102.
Eisenstadt exemplifică prin societăţile arabo-musulmane, constatând că
hegemonia sistemului este bazată totuşi pe menţinerea şi dezvoltarea unei
“relative instituţionalizări statale”.
J. Baudouin aminteşte în acelaşi timp că lucrări remarcabile în domeniu,
realizate de “africaniştii” din Franţa (J. F. Bayart, J. Medart, D. Bourmand, C.
Coulon, D. Compagnon) au demonstrat nu numai resorturile, dar şi contradicţiile
interne ale neopatrimonialismului. “Acesta se dovedeşte cu atât mai stabil şi mai
puternic, cu cât şeful reuşeşte să menţină intactă conversia reciprocă a
capitalurilor politice şi a capitalurilor economice şi financiare. Captarea absolută
a puterii politice conferă acces la resursele coercitive şi simbolice decisive.
Monopolizarea progresivă a resurselor economice şi monetare permite finaţarea
la preţ redus a menţinerii unei faţade instituţionale minimale, a întreţinerii
reţelelor parentelare, de clan, clientelare, necesare legitimităţii regimului şi, ca
un efect secundar, adunarea unor averi personale considerabile deseori depuse în
conturi elveţiene”103.
În aceste contradicţii interne ale neopatrimonialismului stă explicaţia
longevităţii politice şi impunităţii morale de care s-au bucurat potentaţi africani
precum: mareşalul Mobutu în Zair, împăratul Bokassa în Republica
Centrafricană, Omar Bongo în Gabon, care şi-au creat un sistem redistributiv şi
prebendial de mari dimensiuni.

102
Ibidem.
103
Ibidem, pag. 174-175.

210
 Cel de-al doilea tip – ideal, autoritarismul modernizator este prezentat de
Baudouin prin raportare la modelul weberian al dominaţiei raţionale legale, el
prefigurând “antonimul” neopatrimonialismului. Astfel, pentru autoritarismul
modernizator sintagma semnifică alegerea de către elitele politice a căii
autoritare în scopul modernizării societăţii în plan politic, economic şi socio-
cultural. Este o modernizare de sus în jos, “începând de sus” şi continuă spre
“bază”. “În timp ce ipoteza patrimonială îşi bazează puterea pe sfera
infrapolitică a plăţilor şi a delapidării, autoritarismul modernizator vizează
deopotrivă, să ducă la bun sfârşit un tip de dominaţie raţională în scopul
transformării societăţii şi a secularizării moravurilor”104.
Jean Baudouin consideră Kemalismul turc drept sursa pe termen lung a
arhetipului modernizator: începând cu anul 1923, Mustafa Kemal a convertit
elitele conducătoare la o politică de reforme drastice, printre care:
- laicizarea brutală a societăţii;
- construcţia unei identităţi naţionale bazată pe o limbă şi un alfabet
nou;
- egalitatea între bărbaţi şi femei;
- promovarea unui individ raţional, eliberat de constrângerea
comunităţii, etc105.
Toate aceste aspecte aveau ca scop modernizarea societăţii însă, modul
“brutal” de realizare a condus către autoritarismul modernizator.
Mutaţii asemănătoare se produc, începând cu anii 1970 şi pe continentul
sud-american, numai că aceste mutaţii au loc într-un context fundamental diferit.
În ţări precum Peru, Ecuador, chiar Brazilia, juntele militare acaparează puterea
“şi încearcă să stabilească un fel de a treia cale între tiraniile patrimoniale

104
Ibidem.
105
Ibidem.

211
întotdeauna înfloritoare în America Latino – Somoza, în Nicaragua, Trujillo în
San-Domingo, Stroessner în Paraguay – şi socialismele mai mult sau mai puţin
inspirate de castrism”106. Şi aici, ca şi în Turcia, se produc, prin impunere de sus
în jos, reforme în agricultură, economie, educaţie, cultură etc, insistându-se pe
alfabetizarea cetăţenilor.
Jean Baudouin realizează o sinteză asupra abordărilor autoritarismului,
remarcând că o serie de politologi contemporani printre care Juan Linz, Alain
Rouquie, Guillermo O’Donnel, Philippe Schmiteer ş.a. – deşi constată
diversitatea regimurilor autoritare, surprind o serie de caracteristici comune ale
acestora. Meritul lor este îndeosebi acela că au refuzat să considere
autoritarismul drept o “categorie în absenţă”, un “concept sacoşă” în care să fie
integrate “într-o manieră pur negativă” toate regimurile politice care nu se
revendică nici în democraţia liberală, nici în totalitarism; dimpotrivă, ei au fost
preocupaţi să demonstreze “matricea” comună a diverselor situaţii autoritare.
Prezentând în sinteză elementele acestei matrice, Jean Baudouin surprinde
printre caracteristicile regimurilor autoritare:
• neacceptarea (directă sau tacită) a principiilor şi regulilor ce fundamentează
societăţile democratice. Aici surprindem ca esenţiale două aspecte: 1)
nerecunoaşterea caracterului legitim al conflictelor dintre valori şi, pe cale de
consecinţă, refuzul de a organiza o competiţie paşnică şi regulată pentru
cucerirea şi exercitarea puterii; 2) absenţa instituţionalizării compromisului,
reticenţa faţă de crearea locurilor publice propice concilierii intereselor la
faţa locului; refuzul pacificării antagonismelor apărute în societate;
• coerciţia, cuplată uneori cu represiunea, are prioritate asupra informaţiei,
asupra negocierii şi participării;

106
Ibidem, pag. 175-176.

212
• prezenţa unor elemente moderatoare (chiar concomitent cu sfidarea normelor
sau procedurilor democratice), ceea ce face ca unele dintre autoritarisme să
evolueze tendenţial către forme mai democratice;
• rolul minor al ideologiei: spre deosebire de regimurile totalitare, care se
bazează pe o concepţie fantasmatică despre lume, regimul autoritar oscilează
între «autoritate de legitimare» ce se raportează la sisteme de valori şi
«autoritarisme de reproducere» bazate îndeosebi pe tehnici de dominaţie şi
care nu caută o justificare ideologică pentru propria lor dominaţie;
• renunţarea la concepţia activistă a politicului: cele mai multe regimuri
autoritare nu prezintă energia socială specifică totalitarismului (nevoia de
mobilizare permanentă a maselor nu caracterizează autoritarismele); este
preferată şi căutată mai mult apatia individului decât adeziunea lui entuziastă;
• vizibilitatea limitată a aparatului represiv şi conduita relaxată107.
Există alături de aceste caracteristici o variabilă decisivă la care se
raportează acestea: este vorba de faptul că “menţinerea evidentă a unui sistem
necompetitiv ce funcţionează sub imperiul impunerii se combină cu forme mai
mult sau mai puţin intense de toleranţă, fie cu privire la individ sau grupuri, fie
cu privire la instituţii de natură religioasă, asociativă şi, mai rar, politice. Fără a
putea trage concluzia că avem de a face cu o poliarhie sau cu un «sistem
semicompetitiv», prezenţa acestor toleranţe permisive, şi chiar a acestor
«moduri populare de acţiune politică», denotă încă autoritariul totalitarismului
care nu acceptă nici cea mai mică disonanţă şi “pretinde că stăpâneşte spaţiul
social în totalitatea sa”108.
Gianfranco Pasquino realizează şi o prezentare succintă a fascismului ca
regim autoritar, referindu-se îndeosebi la fascismul italian despre care afirmă că

107
Ibidem, pag. 176-177.
108
Ibidem.

213
la origini a avut şi tentativa orientării către totalitarism. El consideră că în Italia
fascismul nu poate fi conceput fără a lua în calcul “dislocările” produse de
primul război mondial.
Definiţia dată fascismului ca mişcare politică este una extrem de simplă:
reacţia claselor conducătoare la o provocare nereuşită a claselor populare.
Succesul acestei mişcări politice este dat de două coordonate ale aceluiaşi
proces, cel al mobilizării:
- promovarea sectoarelor populare organizate de către socialişti şi
comunişti;
- mobilizarea secundară conştientă – răspunsul categoriilor sociale
medii – ca răspuns la provocările socialiste şi comuniste care
ameninţau statutul acestor grupuri medii.
Renzo de Felice distinge două etape în evoluţia fascismului: etapa în care
se manifestă ca mişcare cu un potenţial totalitar şi etapa când încearcă să-şi
subordoneze toate instituţiile şi etapa manifestării ca regim, în care, în baza unei
conştiinţe de sine, evaluându-şi limitele la nivelul capacităţilor de subordonare a
instituţiilor, dobândeşte un puternic şi specific caracter autoritar109.
Momentul transformării fascismului în regim politic autoritar presupune:
• adecvare la pluralismul limitat neconcurenţial şi neresponsabil al instituţiilor
existente (de care nu s-a eliberat): monarhia, armata, biserica, organizaţiile
patronale;
• o modernizare limitată: manifestările de mobilizare a “mărilor de oameni”
devin limitate şi sporadice;
• puterea Ducelui se exercită discreţionar şi arbitrar, dar se manifestă
previzibil;

109
R. D. Felice, Interpretazioni del fascismo, Roma, Bari, Laterza, 1970.

214
• renunţare la modernizarea societăţii; chiar în condiţiile în care se bucură de
un consens pasiv, fascismul italian (la fel ca regimurile contremporane
autoritare ale anilor ’20 şi ’30 în Portugalia, România, Ungaria, Polonia şi
Spania – ceva mai târziu) se limitează la a domina, oprima sau, la intervale
de timp, a reprima selectiv societatea.
Ritmul şi natura schimbărilor se află sub control politic, control care favorizează
doar acea dezvoltare economico-socială care s-ar fi produs inevitabil în orice
regim, control care, concomitent, menţine modernizarea între limitele pe care
fascismul o acceptă110
“Mussolini – scrie Pasquino – a înţeles că trebuia să lase monarhia şi
curtea să supravieţuiască; că nu ar fi reuşit să realizeze nici o Gleichschaltung a
birocraţiei şi a forţelor armate sau o asimilare – subordonare sub forma
«fascizării»; că nu avea nici capacitatea, nici interesul să creeze un sistem
economic care să neglijeze marile întreprinderi industriale; că nu ar fi reşit să
evite recunoaşterea unui cadru discreţionar relativ amplu al bisericii catolice; că
avea obligaţia de a menţine partidul unic drept instrument de orientare şi de
guvernare, dar că nu l-ar fi putut folosi niciodată pentru obţinerea unui rol
dominant asupra altor instituţii şi organizaţii care au supravieţuit asaltului asupra
Romei şi presiunii totalitare de mică durată, care a urmat asasinatelor
deputatului socialist Giacomo Matteotti”111.
Elementele caracteristice regimurilor autoritare fasciste evaluate de către
Pasquino, îl conduc, în baza analizelor comparatiste, la concluzia că nu există
nici o asemănare cu regimul nazist – regim totalitar. În acelaşi mod el constată
că diferenţele specifice dintre regimurile fasciste nu sunt diferenţe de esenţă, ci

110
G. Pasquino, op. cit., pag. 295-296.
111
Ibidem, pag. 295.

215
diferenţe generate de modalitatea în care anumite caracteristici ale regimurilor
autoritare sunt accentuate de către fascism.
Punând în balanţă asemănările şi diferenţele dintre regimurile fasciste,
Pasquino susţine că primele sunt “net superioare”: “Totuşi, asemănările între
regimurile autoritare, şi, în mod special, între regimurile fasciste, raportându-se
la pluralitatea limitată a organizaţiilor tolerate, slaba şi rara mobilizare politică,
la persistenţa mentalităţilor tradiţionale care nu ajung ideologie formală, la
puterea discreţionară dar cu totul neregulată a liderului, sunt net superioare
diferenţelor, cel puţin celor care derivă şi dintr-o prezentare diferită a factorilor
internaţionali pe care, de fapt, Salazar şi Franco încearcă în mod conştient şi
prevăzător să le cuprindă. Salazarismul în Portugalia (1932–1968) şi
franchismul în Spania (1939-1975) au reuşit să supraveiţuiască celui de-al doilea
război mondial, confirmând ulterior probabilităţile de supravieţuire ale însuşi
fascismului italian, dacă Mussolini nu s-ar fi fost aventurat în război”112.
Al treilea plan comparativ introdus de Pasquino vizează regimurile
autoritare clasice şi regimurile contemporane de acelaşi tip. Diferenţa esenţială
desprinsă de el este cea a durabilităţii, cele clasice dovedind o capacitate de
rezistenţă în timp mult mai extinsă. Opinia noastră este că durata evidenţiază
diferenţierea acestor regimuri, dar nu este o coordonată esenţială (tabloul politic
al lumii după 1945 este edificator în acest sens). Mai importante sunt
caracteristicile de adaptare ale regimurilor autoritare de azi.
O analiză extinsă este realizată de către Pasquino asupra guvernelor şi
regimurilor militare. Ele exprimă profilul majorităţii regimurilor autoritare
instituite după cel de-al doilea război mondial îndeosebi în state din America
Latină, definindu-se prin rolul – de regulă – esenţial pe care organizaţiile de tip
militar îl îndeplinesc direct în aceste state. Aspectul prim luat în calcul este cel
112
Ibidem, pag. 296.

216
legat de poziţia armatei în cadrul pluralismului limitat: armata nu mai reprezintă
doar unul dintre grupurile ce configurează în mod autoritar pluralismul limitat şi
neresponsabil; ea devine grupul dominant fără de care raţiunea existenţială a
regimului nu poate fi concepută (fără armată regimul autoritar nici nu se poate
instala, nici nu se poate menţine). Datorită importanţei lor specifice în
regimurile autoritare, organizaţiile militare fie că acceptă un rol de guvernare
direct sau explicit, fie că sunt constrânse în a exercita acest rol113. În acest sens
vorbeşte Samuel P. Huntington despre “pretorianismul” definit ca intervenţia
militarilor în politică (el se referă la garnizoanele ce se răzvrăteau la periferia
Romei imperiale şi care procedau de aşa manieră încât comandantul lor să
ajungă împărat). Huntington identifică trei faze specifice, în funcţie de nivelul
participării politice.
Este vorba de intervenţia militarilor sub forma: a) pretorianismului
oligarhic; b) pretorianismul radical şi c) pretorianismul de masă.
Pretorianismul oligarhic se caracterizează prin elementele delimitate în
manifestarea puterii politice: puterea politică se limitează la camarile şi clanuri.
Decizia de intervenţie a militarilor în sfera politicului – atunci când această
intervenţie se produce – este subordonată unui scop particular (“limitat”):
obţinerea unor privilegii în privinţa statutului propriu şi carierei militare. “Unii
dintre ei se anagajează temporar să facă parte din guverne, împărţind, uti singuli
puterea cu civilii ce au aceleaşi afinităţi politice, dar pentru o perioadă de timp
limitată”114.
O caracteristică a pretorianismului limitat, pe lângă existenţa camarilei şi
clanurilor militare şi preluarea pe perioadă scurtă a demnităţilor guvernamentale
(în coexistenţă cu civilii) o reprezintă şi nivelul de violenţă scăzut. Aceasta de pe

113
Ibidem, pg. 297.
114
Ibidem.

217
urmă caracteristică nu se datorează în primul rând caracterului temporar al
ocupării portofoliilor, ci caracterului neorganizat al opoziţiei civile, lipsei de
mobilizare a susţinătorilor şi neasumării riscului de către opozanţi.
Dacă Huntington analizează o serie de aspecte privind modernizarea
politică, aspecte considerate “mai uimitoare sau mai obişnuite decât intervenţia
militară în politică”115, pretorianismul este legat de decăderea politică. Juntele şi
loviturile de stat, revoltele militare şi regimurile militare au reprezentat, în
opinia lui Huntington, fenomene permanente în societăţile latino-americane şi
aproximativ de aceeasşi densitate în Orientul Mijlociu. Fenomenul
pretorianismului se extinde în anii ’50 şi ’60 în Asia de Sud şi de Sud-Est şi în
state din Africa precum Ghana, Dahomey, Congo – Leopoldville, Republica
Centrafricană, Volta Superioară şi Nigeria (state ce se adaugă regimurilor
pretoriene mai vechi, precum cele din Algeria, Togo, Sudan, şi Congo –
Brazaville).
S. Huntington pune două întrebări fundamentale legate de intervenţiile
militare în politica supusă modernizării: care sunt cauzele intervenţiei militare în
politica ţărilor în curs de modernizare? şi care sunt consecinţele intervenţiei
pentru modernizare şi pentru dezvoltarea politică?
În privinţa cauzelor, trebuie reţinut că, deşi Huntington le testează pe
rând, el constată că multe dintre acestea nu sunt convigătoare, ele fiind în
diverse situaţii nu generatoare ale intervenţiei militare, ci concurente sau chiar
contingente. Astfel:
a) Asistenţa militară americană a fost considerată drept factor semnificativ în
dezvoltarea tendinţelor armatei de a se amesteca în politică. Aceasta, întrucât un
asemenea tip de asistenţă “încurajează independenţa politică a armatei şi îi dă

115
S. P. Huntington, op. cit., pag. 171. Despre modernizarea politică vom vorbi în capitolul dedicat ordinei
politice.

218
puteri în plus, mecanisme noi şi o mai mare motivaţie de a acţiona împotriva
liderilor politici civili”116. Dar valabilitatea argumentului este contextuală.
Astfel, deşi prin întărirea armatei programele de asistenţă militară pot distruge
echilibrul dintre instituţiile input şi output ale sistemului politic, acest ajutor
militar nu se poate considera drept cauza principală a intervenţiilor militare
întrucât:
• cele mai multe state cunoscuseră lovituri militare înainte de ajutorul
Pentagonului;
• particparea la cursurile de la Leavenworth a condus la asimilarea doctrinei
anglo-americane privind supremaţia civilă şi la o sporire a înţelegerilor dintre
militarii autohtoni şi ofiţerii profesionişti americani (o înţelegere a
democraţiei);
• intervenţia în politică a armatei s-a produs atât în state care au primit ajutor
americam, sovietic, englez, francez, dar şi în state care n-au cunoscut această
asistenţă;
• abţinerea de la intervenţia în politică a forţelor militare caracterizează
deopotrivă state care au primit şi state care nu au primit asistenţă militară.
Utilizând aprecierile unor autori de prestigiu în analiza Americii Latine
(Charles Wolf, John Duncan Powell, Robert D. Putnam etc.), Huntington ajunge
la următoarea concluzie: “Ajutorul militar şi instrucţia militară sunt prin ele
însele sterile din punct de vedere politic: ele nici nu încurajează, şi nici nu reduc
tendinţele ofiţerilor militari de a juca un rol politic"117.
b) Structura internă a armatei şi originea socială a ofiţerilor care participă la
intervenţie. Şi în privinţa acestei cauze Huntington îşi exprimă o serie de
îndoieli, insistând tot pe caracterul contextual al intervenţiilor.

116
Ibidem.
117
Ibidem, pag. 172.

219
El ia în discuţie poziţia lui Morris Janowitz care consideră drept cauze principale
de intervenţie “caracteristicile instituţiei militare” ale statului în care se produce
intervenţia şi care încearcă să coreleze înclinaţia predilectă şi abilitatea
ofiţerilor de a inteveni în politică cu “trăsătura lor caracteristică de serviciu
public”, de structura capacităţilor lor, “care combină abilitatea managerială cu
poziţia eroică”, cu originea socială a ofiţerilor (care aparţin fie clasei de mijloc,
fie clasei inferioare), cu coeziunea lor internă.118
Îndoielile lui Huntington sunt îndreptăţite şi se justifică prin punerea în
discuţie a tipului de motivaţie a ofiţerilor care intervin în politică. Există o
motivaţie dată de idealurile superioare ale serviciului public, însă există şi o
motivaţie care nu are nimic comun cu aceste idealuri, respectiv aceea a
câştigurilor personale. Apoi, situaţiile de intervenţie sau non-intervenţie sunt
valabile şi în acest caz:
• ofiţeri înzestraţi cu carismă, calităţi manageriale, calităţi tehnice şi politice au
intervenit în politică în anumite state, în altele nu;
• la lovituri militare au participat ofiţeri proveniţi din toate straturile sociale,
poziţia socială a acestora nefiind determinantă;
• unitatea şi organizarea internă a armatei nu este o cauză esenţială pentru
intevenţia în politică, existând o tendinţă mai accentuată spre intervenţie
acolo unde armata se caracterizează prin sciziuni decât prin unitate.
Huntington consideră că încercarea de a răspunde la întrebarea: “Care
trăsături ale instituţiei militare dintr-o naţiune înlesnesc implicare ei în politică?”
este o încercare greşit orientată întrucât “cele mai importante cauze ale
intervenţiei militare în politică nu sunt militare, ci politice, şi nu reflectă
trăsăturile sociale şi organizaţionale ale instituţiei militare, ci structura politică şi

118
Huntington face trimitere la Morris Janowitz, The Military in the Political Development of New Nations,
University of Chicago Press, Chicago, 1964 pag. 1, 27-29.

220
instituţională a societăţii”119. Prin urmare nu factori strict militari, ci factori ce
caracterizează sistemul politic şi social generează intervenţia militară în politică,
primii fiind eventual condiţii ce facilitează acest proces (condiţii ce depind de
factorii politico-sociali). “Justificarea militară – spune Huntington - nu explică
intervenţia militară. Motivul este simplu: intervenţia militară reprezintă doar o
manifestare specifică unui fenomen mai larg în societăţile subdezvoltate:
politizarea generală a forţelor sociale şi a instituţiilor. În astfel de societăţi,
politicii îi lipseşte autonomia, complexitatea, coerenţa şi adaptabilitatea. Toate
tipurile de forţe şi grupuri sociale ajung direct angajate în politică. Ţări care au
armate politice au şi Biserici politice, universităţi politice, birocraţii politice,
sindicate muncitoreşti politice şi corporaţii politice. Societatea ca întreg şi-a ieşit
din matcă, nu numai militarii”120.
Este cert că Huntington descoperă o tendinţă generală a implicării în
politică a grupurilor specializate, implicare care nu se rezumă doar la dispute
centrate pe un interes particular (instituţional, de grup), ci se extind asupra
organizării sociale în ansamblu. Remarca lui Huntington privind amestecul în
politică al armatei pentru obţinerea unor venituri şi recompense majorate şi
pentru întărirea numerică a forţelor este corectă. Rezerva pe care o am vizează
însă un alt aspect: aspectul privind considerarea S.U.A. şi Uniunii Sovietice ca
“ţări cu sisteme aproape perfecte de control civil”. Căci numai o necunoaştere a
situaţiei concrete din fosta URSS poate conduce la ideea că aici s-a manifestat
un control civil “aproape perfect” (şi de intensitate egală cu cel din SUA) asupra
puterii politice. Apoi, în fostele state comuniste armata era direct implicată în
politică (ministrul apărării, ministrul de interne, uneori chiar şi ocupanţii de alte
portofolii fiind militari). Din acest punct de vedere, situaţia U.R.S.S. este mai

119
Ibidem, pag. 172-173.
120
Ibidem, pag. 173.

221
apropiată nu de cea a SUA, ci de cea din societăţile subdezvoltate unde, cum
afirma Huntington, militarii nu sunt interesaţi doar de statutul propriu
(recompense, promovări), ci mai ales de distribuţia puterii şi poziţia lor în
sistemul politic. “Scopurile lor sunt generale şi neclare, precum şi limitate şi
concrete. La fel şi cu alte grupuri sociale. Colonei şi generali, studenţi şi
profesori, ulema islamişti şi călugări budişti, toţi, ca unul, se implică direct în
politică”121.
Este deosebit de interesantă forma prin care Huntigton realizează o
disecare a modalităţii de intervenţie în politică şi a rezultatelor acestei
intervenţii. Astfel, “într-un sens limitat”:
- corupţia vizează intervenţia averii în sfera politică;
- pretorianismul vizează intervenţia armatei în politică;
- clericalismul vizează participarea liderilor religioşi în politică.
Şi averea, şi armata, şi clerul, şi studenţii – ca factori implicaţi – reprezintă
aspecte ale aceluiaşi fenomen: politizarea forţelor sociale. Iar pentru
demonstrarea politizării forţelor sociale Huntington utilizează termenul de
“societate pretoriană”, termen ce exprimă “o asemena societate politizată, cu
înţelesul că aceasta are în vedere nu doar participarea militară, dar şi a altor
forţe sociale”122.
Prin urmare, nu justificarea militară, ci politizarea generală a forţelor
sociale şi a instituţiilor explică intervenţia militară în politică (aşa cum se
explică şi intervenţia altor factori). Cele mai multe analize ale instituţiilor
sociale din statele în curs de modernizare evidenţiază gradul înalt de politizare a
acestor instituţii. “Studiile asupra armatei din ţări în curs de modernizare se
concentrează, în mod firesc, asupra rolului ei politic activ, care o deosebeşte de
121
Ibidem.
122
Ibidem. Analiza asupra “societăţii pretoriene” este realizată de Huntington în consonanţă cu autori precum
Amos Perimutter.

222
armata din societăţile mai avansate. Studiile asupra sindicatelor muncitoreşti
scot în evidenţă «sindicalismul politic» ca trăsătură distinctă a mişcărilor
muncitoreşti din societăţile în curs de modernizare. Studiile asupra
universităţilor din ţări în curs de modernizare pun accent pe implicarea politică
activă a facultăţilor şi studenţilor. Studiile asupra organizaţiilor religioase pun
accent pe gradul în care separarea Bisericii de stat rămâne încă un scop
îndepărtat. Fiecare grup de autori analizează un grup social particular în ţările în
curs de modernizare, mai mult sau mai puţin izolat de alte grupuri sociale, şi
subliniază, implicit sau explicit, implicarea lui extinsă în politică. În mod clar, o
asemenea implicare nu este specifică doar armatei sau altor grupuri sociale, ci
mai curând cuprinde întreaga societate. Aceleaşi cauze care produc intervenţiile
militare sunt responsabile şi de implicările politice ale sindicatelor muncitoreşti,
ale oamenilor de afaceri, studenţilor şi Bisericii. Aceste cauze nu se găsesc în
natura grupului, ci în structura societăţii. În particular, ele sunt provocate de
lipsa sau slăbiciunea unor instituţii politice eficiente în societate”123.
c) De aici rezultă a treia categorie de cauze, categorie faţă de care Huntington nu
manifestă rezerve: absenţa unor instituţii politice eficiente, respectiv
fragmentarea puterii politice. Dar, în toate societăţile, grupurile sociale
specializate se angajează în politică. Diferenţa pentru “societăţile pretoriene”
este dată de faptul că la nivelul lor aceste grupuri par mai politizate tocmai ca
urmare a absenţei unor “instituţii politice eficiente capabile să medieze, să
amelioreze şi să modernizeze acţiunea politică de grup”124. “Societăţile
pretoriene” se caracterizează printr-o confruntare deschisă între grupurile
sociale. Aceasta întrucât:

123
Ibidem, pag. 184. Sunt citaţi autori precum Bruce H. Millen, Edward Shils, Sufrin C. Sidney, Seymour Martin
Lipset, Donald Eugen Smith, Frederick B. Pike, Alfred A. Knopf, Robert Bellah, Ivan Vallier.
124
Ibidem.

223
• nici o instituţie politică şi nici un grup de lideri politici profesionişti nu sunt
recunoscuţi sau acceptaţi ca intermediari legitimi în moderarea conflictului
de grup (criza de legitimitate);
• nu există nici o înţelegere între grupuri asupra metodelor legitime autoritare
de rezolvare a conflictelor (lipsa consensului şi lipsa reperelor care să fie
acceptate de către toţi)125.
În baza analizei de contrast, Huntington demonstrează care sunt caracteristicile
regimurilor politice instituţionalizate:
• majoritatea actorilor politici sunt de acord asupra procedurilor ce trebuie
folosite pentru soluţionarea unor dispute politice, respectiv pentru
repartizarea funcţiilor şi stabilirea strategiilor politice de perspectivă;
• funcţiile politice pot fi ocupate prin alegeri, ereditar, prin examene, noroc sau
prin combinarea acestor procedee (sau a acestora cu altele, funcţie de
context);
• modul de rezolvare a disputelor se bazează pe alte mecanisme şi proceduri:
petiţii, întrevederi, apeluri, vot majoritar, consultaţii, consens etc, existând o
înţelegere generală asupra regulilor şi mijloacelor, grupurile participante la
jocul politic obligându-se în a respecta şi utiliza aceste mecanisme126
Aceste caracteristici sunt, în opinia lui Huntington, valabile atât pentru
democraţiile constituţionale din Occident, cât şi pentru dictaturile comuniste.
Este cert că pentru el pe primul loc stă stabilitatea politică. La criticile pe care
le-am formulat anterior (fondate îndeosebi pe deosebirea consens-
consimţământ), adăugăm încă un aspect: regimul politic al dictaturilor
comuniste, ca regim instituţionalizat, utilizează în disputele politice îndeosebi
ceea ce Huntington desemnează prin sintagma “alte mijloace”. Coerciţia,

125
Ibidem.
126
Ibidem, pag. 174-175.

224
împinsă uneori până la violenţa de stat, reprezintă mijlocul esenţial de rezolvare
a conflictelor politice, iar despre ea, ca de altfel şi despre stabilitatea doar
vremelnică a acestor regimuri Huntington nu spune o vorbă.
“Societăţile pretoriene” se caracterizează concomitent printr-o schimbare
frecventă a actorilor politic, cât şi a metodelor folosite pentru ocuparea funcţiilor
şi strategiilor politice. “Fiecare grup foloseşte mijloace care reflectă propriile
sale capacităţi şi propria sa natură. Ciubucurile grase, revoltele studenţeşti,
grevele muncitorilor, demonstraţiile mulţimii şi loviturile militare. În lipsa unor
proceduri acceptate, toate aceste forme de acţiune directă se găsesc pe scena
politică. Tehnicile de intervenţie militară sunt mai eficiente decât celelalte
pentru că, aşa cum spunea Hobbes, «când nu se iveşte nici o soluţie, bâtele încep
să cânte»”.127
Faptul că în “societăţile pretoriene” lipsesc instituţiile politice eficiente
conduce implicit la fragmentarea puterii. Puterea apare, cum apreciază
Huntington, “în multe forme şi în cantităţi mici”. Fragmentarea puterii conduce
la:
• caracterul tranzitoriu al autorităţii asupra sistemului ca întreg;
• slăbiciunea instituţiilor politice caracterizată îndeosebi prin aceea că atât
autoritatea, cât şi funcţiile sunt uşor câştigate şi se pierd la fel de uşor;
• nu există nici un fel de motivaţie pentru ca un lider sau un grup să facă
concesii semnificative în stabilirea autorităţii: “Astfel, schimbările pe care
indivizii le fac sunt impuse mai curând de transferul loialităţii de la un grup
social la altul decât de lărgirea loialităţii de la un grup social limitat la o
instituţie politică ce întrupează o multitudine de interese. De unde fenomenul
obişnuit într-o politică pretoriană, cel al «vânzării»”128.

127
Ibidem, pag. 175.
128
Ibidem.

225
 Tipul de “transfer al loialităţii” în “societăţile pretoriene”este pus în
contrast cu “extinderea loialităţii” în sistemele instituţionalizate. Astfel, dacă în
societăţile instituţionalizate politicienii reuşesc să-şi extindă loialitatea, pe
măsura ascensiunii în autoritate, de la grupul din care fac parte către o instituţie
politică şi apoi către comunitatea politică, în “societăţile pretoriene” “omul
politic de succes îşi transferă pur şi simplu identitatea şi loialitatea de la un grup
social la altul. În forme extreme, un demagog populist poate aduna în jurul său
adepţi, dar ei vor fi slab organizaţi; el poate ameninţa interesele bogaţilor şi
aristocraţilor, poate fi votat în funcţii politice şi apoi să fie cumpărat chiar de
interesele pe care le-a atacat. În formele mai puţin extreme, indivizi care urcă
scara spre bogăţie şi putere pur şi simplu îşi transferă loialitatea de la mase la
oligarhie. Ei sunt absorbiţi sau prinşi de o forţă socială cu interese mai restrânse
decât aceea faţă de care şi-au manifestat până atunci devotamentul. Ascensiunea
la vârf într-un regim politic civic instituţionalizat lărgeşte orizontul unui om;
într-un sistem pretorian îl îngustează”129.
Încerc aici o detaliere a problemei. În primul rând, este cert că Huntington
diferenţiază sfera “societăţilor pretoriene” şi pe cea a pretorianismului, cel de pe
urmă fiind mai restrâns (practic o nuanţă a “societăţii pretoriene”):
pretorianismul exprimă “politizarea” armatei şi accesul ei la puterea politică –
intervenţia militară în politică – în vreme ce societatea pretoriană vizează
politizarea tuturor grupurilor profesionale, deci nu doar a armatei).
“Societăţile pretoriene” nu presupun neapărat un statut privilegiat - din
punct de vedere politic – pentru forţele armate. Ele pot fi caracteristici ale
proceselor de tranziţie. România de după 1990 poate fi, în anumite limite, un
exemplu.

129
Ibidem.

226
 Astfel, sintagma “forme extreme” despre care vorbeşte Huntington, poate
fi aplicată perioadei calificată în 22 decembrie 1989 drept “vid de putere” când,
demagogia populistă (cu care totuşi românii erau acomodaţi) a lui Ion Iliescu,
Petre Roman, Silviu Brucan, Dumitru Mazilu, Sergiu Nicolaescu, ş.a. a reuşit să
contracareze atât demagogia lui Ilie Verdeţ (în parte şi C. Dăscălescu), dar şi
spiritul nou promovat de Doina Cornea, Mircea Dinescu şi Ion Caramitru.
Adepţii în jurul grupului Iliescu se înmulţesc, însă organizarea slabă pune în
câteva rânduri în pericol acest grup (evenimentele din ianuarie şi februarie
1990).
După pauza la guvernare (1996-2000), în speţă în alegerile din 2000,
populismul demagogic nu numai că este revigorat, ci este exacerbat: grupul
rămas loial lui Iliescu ameninţă interesele celor care s-au îmbogăţit şi au
dobândit un statut nou în societate (nu iau aici în calcul caracterul legitim sau
nelegitim al îmbogăţirii). Ca şi în 1990 şi 1992, grupul Iliescu este votat masiv
pentru redobândirea puterii politice dar acest grup va fi înrobit chiar de
interesele pe care le-a atacat (sunt vădite interdependenţele dintre politic şi
afaceri, finanţările campaniilor electorale ale FSN, FDSN, PDSR, precum şi
protecţia politică asigurată unor oameni de afaceri care au subminat interesele
economice naţionale). Conflictele de interese, deşi majore, sunt fie mascate, fie
minimalizate, iar campaniile împotriva corupţiei nu reprezintă decât accente ale
populismului demagogic şi încercări de redresare a imaginii.
Cu nuanţe diferenţiate, situaţia este detectabilă şi pentru administraţia
Emil Constantinescu, dar şi pentru alte partide (şi lideri) care au câştigat
demnităţi: PUNR, PRM, PSM, PDAR, PUR, PD, PNL, PNŢCD, UFD. Pentru
că, deşi iniţial au câştigat electorat în baza unor programe în care valori precum
libertatea individuală, egalitatea în faţa legii, dreptatea şi justiţia socială erau

227
ridicate şi la rang de repere morale, cercurile de afaceri ilegale au penetrat şi
partide şi strategii.
Dacă “formele extreme” caracterizează momentele acaparării sau
ascensiunii democratice spre putere, “formele mai puţin extreme” caracterizează
perioadele de exercitare pur şi simplu a puterii. Am în vedere transferul de
loialitate al liderilor politici, dar şi al liderilor sindicali. Procesul este complex,
însă se caracterizează prin:
• penetrarea oamenilor de afaceri – exponenţi ai economiei subterane sau ai
cercurilor ce şi-au constituit averi prin fraudă – în politică, acaparând puterea
şi asigurând “transferul de loialitate” de la mase la o oligarhie (transpartinică
şi transdoctrinară); liderii politici devin- cu voia sau fără voia lor- prizonierii
acestor cercuri, unii dintre ei îmbogăţindu-se sau fiind “îmbogăţiţi” prin
mijloace ilegale;
• intrarea oamenilor politici în afaceri, conştienţi de puterea banului în faţa
puterii votului, de generarea voturilor prin forţă economică;
• extragerea liderilor sindicali; o serie de lideri sindicali îşi transferă loialitatea
de la membrii de sindicat la partide politice şi, ulterior, dobândesc portofolii
în guverne sau ocupă locuri pe listele de partid pentru parlament (cazul V.
Ciorbea, M. Mitrea, alţi lideri mai puţin cunoscuţi, cei mai mulţi preluaţi de
actualul PSD). Cum pot fi calificate aceste aspecte dacă nu componente ale
fenomenului obişnuit în “societăţile pretoriene” despre care vorbeşte
Huntington – cel al “vânzării”?
Foarte importantă este remarca lui Huntington referitoare le existenţa
“societăţii pretoriene”: „o societate pretorienă căreia îi lipsesc comunitatea şi
instituţiile politice eficiente poate exista la aproape orice nivel în evoluţia
participării politice (s.n.). La nivel oligarhic, actorii politici sunt relativ
omogeni, chiar şi în lipsa unor instituţii politice eficiente. Comunitatea este încă

228
produsul legăturilor sociale, precum şi al acţiunilor politice, actorii sunt din ce în
ce mai numeroşi, iar metodelor lor de acţiune politică sunt diverse. Ca urmare,
conflictul devine mai intens în societatea pretoriană radicală a clasei mijlocii şi
chiar mai intens în societatea pretorienă de masă”130.
Numai o dezvoltare a instuţiilor politice, o întărire organizatorică şi a
autorităţii lor poate face ca evoluţia participării politice să conducă la o creştere
a eficienţei acestor instituţii. Evoluţia participării politice poate avea drept
consecinţe atât întărirea instituţionalizării (creşterea eficienţei instituţiilor), cât şi
întărirea comunităţii – înţeleasă ca produs al legăturilor sociale şi al acţiunii
politice. Interesul particular, de grup este direct corelat binelui public, ceea ce
face ca majoritatea actorilor politici să fie de acord asupra procedurilor ce
trebuie folosite pentrui soluţionarea disputelor politice.
În acelaşi timp, evoluţia participării politice manifestată la nivelul
societăţilor cărora le lipsesc comunitatea şi instituţiile politice eficiente, conduce
la un anumit tip de pretorianism: “În toate etapele pretorianismului, forţele
sociale se influenţează în mod direct şi fac puţine eforturi – sau chiar deloc –
pentru a lega interesul lor de binele public. Într-o oligarhie pretoriană, politica
este o luptă între clicile personale şi de familie; într-o societate pretoriană
radicală, lupta dintre grupurile instituţionalizate sau profesionale o înlocuieşte pe
cea dintre clici; într-o societate de masă, clasele sociale şi mişcările sociale
domină scena”131.
Aşadar, nu participarea politică în sine este determinantă ci spaţiul politic
şi instituţional în care ea se produce din moment ce evoluţia participării produce
consecinţe diferite, funcţie de caracterul instituţionalizat sau neinstituţionalizat
al societăţilor. Atfel, în “societăţile pretoriene”, creşterea în mărime, putere şi

130
Ibidem, pag. 175-176.
131
Ibidem, pag. 176.

229
diversitate a forţelor sociale face ca tensiunile şi conflictele dintre ele să fie tot
mai insuportabile. Dimpotrivă, în societăţile instituţionalizate, participarea unor
noi grupuri în sistemul politic reduce tensiunile. Aceasta, pentru că, în aceste
societăţi, noile grupuri sunt asimilate în ordinea politică (exemplul lui
Huntington vizează extinderea dreptului de vot în Marea Britanie). “Totuşi –
consemnează el – în societăţile pretoriene, participarea noilor grupuri mai
curând exacerbează decât reduce tensiunile: multiplică resursele şi metodele
folosite în acţiunea politică, contribuind astfel la dezintegrarea regimului politic.
Noile grupuri sunt mobilizate, dar nu asimilate. Extinderea participării politice
în Marea Britanie a făcut din cele două naţiuni ale lui Disraeli una singură.
Extinderea participării în Argentina a transformat aceleaşi două naţiuni în
duşmani de moarte”132.
Prin urmare, acelaşi proces - extinderea participării politice – generează
două consecinţe diametral opuse, urmare a cadrului politic diferit în care el se
produce.
Luând în dicuţie, în baza punerii în ecuaţie a stabilităţii politice şi
participării politice regimurile politice instituţionalizate şi regimurile societăţilor
pretoriene, Huntington ajunge la concluzia că stabilitatea unui regim civil
variază invers (proporţional) cu dimensiunea participării politice. Este logic
atunci că durabilitatea societăţilor pretoriene scade concomitent cu creşterea
participării. Semnificativă este aprecierea lui Huntington referitoare la instalarea
haosului politic: “Oligrahiile pretoriene pot dura secole; sistemele de clase
mijlocii, decenii, sistemele pretoriene de masă durează de obicei numai câţiva
ani. Fie că sistemul pretorien de masă se transformă prin cucerirea puterii de
către un partid totalitar, ca în Germania din perioada Weimar-ului, fie că elitele
profund tradiţionale încearcă să reducă nivelul de participare prin mijloace
132
Ibidem.

230
autoritare, ca în Argentina. Într-o societate fără instituţii politice eficiente şi
incapabilă să le dezvolte, rezultatul final al modernizării sociale şi economice
este haosul politic”133.
Pretorianismul oligarhic a caracterizat America Latină în secolul al XIX-
lea, urmare a modului în care dominaţia imperială a Spaniei şi Portugaliei au
acţionat pentru blocarea dezvoltării instituţiilor politice locale, suprimându-le
autonomia. După expresia lui Richard Morse, războiul pentru independenţă “a
decapitat statul” , producându-se un vid instituţional, vid pe care creolii au
încercat să-l elimine prin măsuri artificiale: copierea şi aplicarea reglementărilor
constituţionale din SUA şi Franţa. Un asemenea transplant nu avea cum să
reuşească întrucât:
• măsurile de reglementare împrumutate “nu puteau prinde rădăcini
într-o societate rămasă profund oligarhică şi feudală”;
• deşi în acel timp America Latină avea forţe sociale întărite,

instituţiile politice erau slabe şi ineficiente şi, prin urmare, incapabile

să modernizeze societatea134.
“Rezultatul – scrie Huntington – a fost un model de politică a corporaţiilor sau
sindicalistă care, în cele mai multe ţări, a persistat de-a lungul extinderii
participării politice”135.
Pretorianismul oligarhic s-a menţinut şi în secolul al XX-lea în state din
Caraibe, America Centrală şi zona Anzilor, precum şi în Paraguay, fiind totodată
“un fenomen obişnuit” în Orientul Mijlociu: “Acolo dezintegrarea autorităţii
otomane şi înlocuirea ei parţială sau totală de către conducerea britanică sau

133
Ibidem.
134
Ibidem, pag. 177.
135
Ibidem.

231
franceză a creat un vid de legitimitate şi o lipsă a instituţiilor politice
eficiente”136.
Huntington realizează, în finalul prezentării pretorianismului oligarhic o
sinteză a caracteristicilor sale:
• forţele sociale dominante sunt marii proprietari de pământ, elita militară şi
elita clerului;
• instituţiile sociale sunt încă relativ nediferenţiate şi, în consecinţă, la nivelul
clasei care conduce se realizează o îmbinare frecventă a rolurilor politic,
militar, religios, social şi economic;
• caracterul permanent al luptei pentru putere şi bogăţie, pentru o poziţie
socială, lupta desfăşurată între clici, familii, societăţi lignajere;
• modelul asumat de politică este unul hobbesian, individualist;
• absenţa consensului asupra mijloacelor de rezolvare a disputelor şi
conflictelor;
• număr redus de organizaţii sau instituţii politice, uneori, chiar absenţa lor.137.
În optica lui Huntington, mai toate oligarhiile pretoriene dau naştere, mai
devreme sau mai târziu, la regimuri pretoriene radicale, însă nu toate
pretorianismele radicale au fost la origini oligarhii pretoriene. Analizând
originea pretorianismului radical, el prezintă şi alternativa dezvoltării sale din
monarhiile tradiţionale centralizate care au avut un grad ridicat de legitimitate şi
eficienţă pe toată durata în care participarea politică a fost limitată. Instituţiile
politice ale monarhiilor tradiţionale centralizate îşi dovedesc fragilitatea şi
rigiditatea în faţa acelor schimbări sociale care conduc la creşterea participării
politice. Rigiditatea instituţiilor politice le face inadaptabile la situaţiile în care
clasa de mijloc accede în politică, iar apariţia acestor grupuri conduce fie la

136
Ibidem.
137
Ibidem.

232
răsturnarea, fie la prăbuşirea regimurilor monarhice tradiţionale. Apariţia în
politică a grupurilor mijlocii vesteşte “deplasarea societăţii spre o etapă
pretoriană. Societatea evoluează de la o ordine tradiţională civilă la una
pretoriană radicală”138. Preţul extinderii participării politice este extrem de
ridicat: decăderea instituţională şi dezordinea civică.
O altă sursă a pretorienismului radical – pe lângă pretorianismul oligarhic
şi monarhiile tradiţionale centralizate – este colonialismul occidental care, în
Africa, Orientul Mijlociu şi Asia de Sud a slăbit sau chiar a distrus complet
instituţiile politice indigene139. Sursele tradiţionale de legitimitate sunt subminate
inclusiv în fazele în care colonialismul s-a manifestat sub forma unor “conduceri
indirecte” întrucât “autoritatea conducătorilor locali depindea clar de puterea
statului imperialist”. Se dezvoltă o opoziţie faţă de colonialism constituită din
elitele locale şi clasele mijlocii, intelectualitatea educată la Londra şi Paris –
care “s-a identificat cu independenţa naţională şi cu guvernul popular, şi a
încercat să dezvolte organizaţii de masă, pentru a face din aceasta o realitate”140.
Calea spre independenţă nu putea fi cea militară (colonialismul era extrem de
puternic din acest punct de vedere), ci ideologică şi politică, contribuind şi o
anumită mobilizare socială (în multe zone mobilizarea socială a fost slabă şi
dezorganizată, uşor de anulat de către colonialişti). De aceea independenţa a fost
deopotrivă cucerită, dar şi cedată, şi ea a lăsat frecvent în urmă “o elită
intelectuală modernizată, dar restrânsă, confruntată cu o largă societate profund
tradiţională, amorfă şi nemobilizată”. Tabloul descris de Huntington este extrem
de convingător în privinţa terenului politic postcolonial: “Africa anilor ’60 nu
prea se deosebea de America Latină a anilor 1820. În cel de-al doilea caz, creolii
au încercat să impună instituţii republicane neadecvate societăţii lor; în primul
138
Ibidem, pag. 178.
139
Ibidem.
140
Ibidem.

233
caz, elita a încercat să impună instituţii de masă şi ele neadecvate societăţii. În
fiecare exemplu, autoritatea politică a decăzut, iar instituţiile au dispărut:
constituţiile latino-americane au ajuns maculatură: statul african cu un singur
partid a devenit un stat fără partid. Vidul instituţional a fost umplut de o violenţă
şi o conducere militară. În America Latină, nivelul scăzut de monopolizare a
însemnat o perioadă destul de lungă a pretorianismului oligarhic. În Africa,
caracterul mai puţin stratificat al societăţii şi diferenţa de sincronizare istorică au
dat naştere pretorianismului radical. Astfel, «breşa» spre participarea politică a
clasei de mijloc a fost condusă de intelectualitatea naţionalistă civilă, care a fost
ulterior înlocuită de ofiţerii militari din clasa mijlocie, deoarece le lipsea
sprijinul politic mobilizat continuu şi forţa politică organizată pentru a umple
vidul de autoritate şi legitimitate rămas prin plecarea coloniştilor”141.
Dacă în postcolonialism ofiţerii participă într-o perioadă intermediară la
viaţa politică – după ce intelectualitatea civilă naţionalistă preluase puterea, dar
şi-a dovedit neputinţa în a mobiliza şi organiza, urmare a absenţei sprijinului
politic – în trecerea de la monarhia absolută ca şi în trecerea de la oligarhia
pretoriană la pretorianismul radical, militarii joacă rolul primordial. “Clasa
mijlocie – remarca Huntington – îşi face debutul pe scena politică nu în haina
negustorului, ci purtând epoleţii colonelului. În oligarhia pretoriană, lupta pentru
putere implică adeseori lovituri de stat – însă acestea sunt doar «revoluţii de
palat», în care un membru al oligarhiei îl înlocuieşte pe celălalt. Conducerea de
vârf este schimbată, dar nu sunt făcute schimbări semnificative în zona
autorităţii guvernamentale sau a participării politice. Instituţiile şi conducerile
militare nu au existenţă autonomă. Figura dominantă într-o societate oligarhică
poate fi foarte bine un «general», dar şi un proprietar de pământ, un antreprenor
sau un lider foarte personalist care, după modelul lui Somoza sau Trujillo, nu
141
Ibidem.

234
face nici o deosebire între rolurile sale diferite. De fapt, el foloseşte toate
tacticile politice – mita, forţa, linguşirea, ameninţarea, apelul popular – care,
într-o societate mai complexă, devin tactici distinctive ale grupurilor particulare.
Participarea armatei sau a grupurilor militare drept colectivităţi în politică se
produce numai o dată cu acea diferenţiere a corpului de ofiţeri ca instituţie semi-
autonomă care vine o dată cu ascensiunea clasei mijlocii”142. Ofiţerii se
profesionalizează şi civilizează în Occident, devenind, alături de studenţi, cel
mai progresist grup în societate. Mulţi dintre ei sunt exponenţi ai clasei de
mijloc şi obţin sprijinul altor grupuri de mijloc precum profesorii, funcţionarii
civili, tehnicienii, toţi devenind “tot mai dezgustaţi de corupţia, incompetenţa şi
pasivitatea oligarhiei conducătoare”. Se produc conspiraţii secrete (“clici”,
“societăţi secrete”) care revoltându-se, răstoarnă oligarhia.
Huntington diferenţiază acest tip de lovitură de cel specific loviturilor
guvernamentale din regimurile oligarhice tocmai prin structura socială a
grupurilor ce conduc conspiraţiile. Astfel, conducerea este realizată de ofiţeri de
rang mijlociu (nu superior), ofiţeri uniţi îndeosebi prin loialitatea faţă de un scop
comun decât prin aceea că “sunt discipoli ai unui singur conducător”. Apoi, în
mod frecvent ofiţerii au un program de reformă socială şi economică, de
dezvoltare naţională, fapt ce conduce la o recrudescenţă a violenţei care
însoţeşte lovitura. “Această schimbare – scrie Huntigton – marchează trecerea
de la modelul oligarhic al loviturilor guvernamentale sau al revoluţiilor de palat
la modelul radical al clasei mijlocii de lovitură pentru reformă”143.
Ca şi trecerea de la oligarhia pretoriană la pretorianismul radical, trecerea
de la o monarhie tradiţională la acest tip de pretorianism, cel al clasei mijlocii,
este mediată de către militari.

142
Ibidem, pag. 179.
143
Ibidem.

235
 Monarhiile investesc în armată, modernizând-o şi sporind-o numeric.
Armata devine astfel forţa cea mai modernă şi mai capabilă de coeziune într-un
sistem monarhic birocratizat şi centralizat, monarhia devenind “victimă” a celor
pe care “i-a întărit pentru a-i servi cauza”. Deosebirea la nivelul procesului de
trecere este dată de modul în care lovitura militarilor distruge legitimitatea
anterioară, producându-se “o ruptură de practicile trecutului şi o învoire cu
sacrificii a tehnicilor militare”. Lovitura care-i aduce pe militarii clasei mijlocii
la putere “rupe firele legitimităţii şi pune capăt la ceea ce înainte fusese o
conducere paşnică (dacă nu poliţienească). Astfel, răsturnarea monarhiei
braziliene de către armată în 1889 a făcut dureroasă trecerea puterii de la
cultivatorii de trestie de zahăr din nord-estul ţării la comerciaţii de cafea din Sao
Paulo şi Rio de Janeiro. «Revoluţia Thai din 1932» împotriva monarhiei
absolute a dus la afirmarea puterii elementelor birocratice, militare din clasa
mijlocie împotriva clicilor tradiţionale de la conducere, asociate cu familia şi
curtea regală. La fel, lovitura din Egipt din 1952 i-a adus pe militarii clasei
mijlocii la putere, deşi, în acest caz, monarhia care a fost răsturnată nu avea prea
multă legitimitate sau autoritate”144.
Este de reţinut rolul progresist şi modernizator jucat de ofiţerii militari în
etapele timpurii ale modernizării politice întrucât:
• promovează reforma socială şi economică, integrarea naţională şi pe arii
restrânse, extinderea participării politice;
• înfruntând oligarhia, declanşează lupta împotriv arisipei de resurse,
înapoierii, corupţiei şi “introduc în societate ideile înalte ale clasei mijlocii
privind eficienţa, onestitatea şi loialitatea naţională”;
• precum antreprenorii protestanţi din Europa Occidentală, ofiţerii reformatori
din societăţile non-occidentale “întrupează şi promovează un puritanism care,
144
Ibidem, pag. 180.

236
 poate nu chiar atât de extrem ca al revoluţionarilor radicali, constituie totuşi o
înnoire deosebită în societatea lor”145.
Rolul modernizator al ofiţerilor implicaţi în politică s-a manifestat la sfârşitul
secolului al XIX-lea în state din America Latină (în Brazilia şi Mexic, ofiţerii şi
aliaţii civili au adoptat pozitivismul ca filozofie proprie de dezvoltare); în
secolul al XX-lea, profesionalizarea corpurilor de ofiţeri sporeşte implicarea lor
în modernizarea şi dezvoltarea naţională, “transformând aspectul tipic al
participării militare în politică de la conducătorul individualist la junta
colectivă”146.
Programe de reforme sociale radicale au impus în anii ’20 grupurile de
militari proveniţi din clasa mijlocie în Chile şi Brazilia, iar în timpul şi după cel
de-al doilea război mondial programe asemănătoare se aplică şi în alte ţări
latino-americane precum Bolivia, Guatemala, Venezuela, El Salvador, Peru,
Ecuador – state în care oligarhia şi tradiţionalismul încă persistau. Apoi, în
Orientul Mijlociu, “după al doilea război mondial, soldaţii au jucat un rol
asemănător, militarii modernizatori din clasa mijlocie punând mâna pe putere în
Siria în 1949, în Egipt în 1952 şi în Irak în 1958. Preluarea puterii de către
militari în Pakistan şi Birmania în 1958 s-a făcut după un model oarecum
similar, deşi diferenţele sociale dintre elitele eliminate şi liderii militari proaspăt
veniţi erau mai mici decât în Orientul Mijlociu”147.
Apariţia pretorianismului radical nu este nici un proces simplu, nici
spontan. Dimpotrivă, în multe cazuri el implică o succesiune de lovituri şi
schimbări, de luptă între grupuri pentru accesul la funcţiile politice, de
organizări anterioare. “Loviturile anticipate”, deşi nu izbutesc, au menirea
145
Ibidem, pag 180-181.
146
Ibidem, pag. 181. Huntington citează ca surse: Johnson, The Military and Society in Latin America, pag. 77-
79, 113-115; L. N. Mc Allister, The Military în Johnson (ed.), Continuity and change in Latin America, Stanford
University Press, Stanford, 1964, pag. 140-141.
147
Ibidem.

237
testării forţelor şi mijloacelor, de căutare a sprijinului, chiar de verificare a
puterii monarhiei conducătoare sau oligarhiei. “Loviturile anticipate” sunt utile
chiar atunci când organizatorii sunt reprimaţi sau exilaţi: slăbesc regimul pe
termen lung, producând o mai mare coeziune a contestatarilor şi o mai bună
pregătire a strategiilor.
Huntington consideră că modelul de politică privind înlocuirea conducerii
tradiţionale sau oligarhice prin lovituri de stat militare se aseamănă, în limitele
specifice, cu modelul de revoluţie prezentat de Brinton: “În construirea coaliţiei
dintre militari şi civili pentru desfăşurarea unei lovituri, de obicei este necesar să
se pună accent pe obiecţiile cu cea mai mare atracţie şi să plaseze în fruntea
grupului un lider militar moderat şi conciliator, capabil să obţină încrederea
tuturor grupurilor respective. Astfel, prăbuşirea vechiului regim este urmată de
ascensiunea la putere a moderaţilor. Totuşi, curând, disputele se intensifică,
participanţii la lovitură se împart în diferite grupuri şi, la momentul potrivit,
elementele iacobine cele mai radicale încearcă să ia puterea de la moderaţi,
printr-o lovitură de consolidare. Lovitura de consolidare înseamnă ultima
lovitură dată vechiului regim; prin ea, noile elemente ale clasei mijlocii îşi
stabilesc dominaţia pe scena politică”148.
Modelul de revoluţie al lui Brinton reprezintă – tot în limitele de rigoare –
un punct de plecare în analiza derulării revoluţiei din 1989 în România. Nu iau
tipul regimului înlocuit, întrucât, deşi conţinea multe elemente ale unei oligarhii
pretoriene (rolul armatei, poliţiei, securităţii) a fost mai mult decât oligarhie.
Astfel, au existat organizări ale conspiraţiei – deşi timide – în grupări care
cuprindeau nume de civili şi militari: Ion Iliescu, Silviu Brucan, Alexandru
Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, D. Mazilu, alţi foşti activişti sau securişti

148
Ibidem, pag. 182.

238
repudiaţi de Ceauşescu, care au colaborat cu gruparea militarilor condusă de
generalul N. Militaru, excluşi din armată.
La acest grup – moderator – s-au adăugat radicali precum Mircea
Dinescu, Ion Caramitru, Petre Roman, studenţi, intelectuali, muncitori de
avangardă. Imediat s-a întărit grupul militarilor prin “vânzările” de servicii ale
lui Athanasie Stănculescu, Ştefan Guşe, Mihai Chiţac, Iulian Vlad, dar şi a
vestitului personaj de la TVR- căpitanul Lupoi (azi în PRM).
Primul element specific este acela că nici unul dintre cei prezentaţi aici nu
se implică într-o lovitură vizibilă, dar evoluţia ulterioară a evenimentelor
dovedeşte că grupul “moderaţilor”s-a aflat în umbră. Fiind o mare mobilizare a
maselor, obiectivul în jurul căruia s-au grupat toţi a fost alungarea lui Ceauşescu
şi preluarea puterii de către această coaliţie de activişti comunişti civili, securişti
şi militari. În fruntea grupului nu se plasează un militar moderat şi conciliator, ci
un civil, cu experienţă în politica partidului comunist, un lider civil capabil să
obţină încrederea tuturor grupurilor participante la lovitură - Ion Iliescu. Acesta
are mult mai multe legături cu vechiul regim (dar mai puţine în ultimii ani cu
Ceauşescu) decât alţi membri ai grupurilor respective (inclusiv decât militarii).
Mai mult, numele generalilor înlăturaţi de către Ceauşescu din armată
erau legate de KGB şi poziţia URSS (iar românii urau de moarte cotropitorii
sovietici) ceea ce ar fi condus implicit la o constestare a lor şi ar fi pus în pericol
coaliţia, iar numele ofiţerilor activi erau legate de armata şi mai ales securitatea
obedientă regimului lui Ceauşescu (armata fusese îndoctrinată ideologic, la fel
ca celelalte instituţii). Apoi, rangurile sunt (cu excepţia lui Lupoi) de generali
pentru toţi aceşti militari (clasa de mijloc nu exista în România). Deci,
prăbuşirea regimului Ceauşescu este urmată de venirea la putere a comuniştilor
moderaţi: Ion Iliescu – preşedinte, Alexandru Bârlădeanu - preşedintele
Senatului, Dan Marţian - preşedintele Camerei Deputaţilor, Militaru,

239
Stănculescu miniştrii la apărare, Virgil Măgureanu la SRI etc. Se retrag din
eşalonul întâi Silviu Brucan, Dumitru Mazilu, unii generali din grupul Militaru
(în scurt timp şi el) şi, cu excepţia lui Petre Roman (meţinut atât pentru că se
revendică din trecutul tatălui său – comunistul Valter Roman – cât şi pentru
menţinerea unei unităţi a coaliţiei, inclusiv pentru imaginea externă), iar foşti
disidenţi precum Mircea Dinescu, Doina Cornea sunt îndepărtaţi.
Aceasta face ca etapa preluării puterii de către “elementele radicale” prin
lovitura de consolidare să nu se producă. Apar disputele vizibile între Alexandru
Bârlădeanu şi Petre Roman (accente timide de reformare în Guvern, elemente
vizibil frenatorii în Senat). Disputa este coordonată tacit de către Ion Iliescu, cel
care va folosi detaşamentele de mineri (aceleaşi pe care le-au folosit cei doi în
13-15 iunie 1990) pentru înlăturarea şi suprimarea ultimelor elemente mai
radicale. Prin aceasta se produce nu o revoluţie de consolidare, ci o
contrarevoluţie care va întări elementele conservator-comuniste şi securiste.
Clasa de mijloc nu numai că nu preia puterea politică (aici am în vedere
grupurile profesionalizate) dar este îndepărtată complet de putere.
Perioada 1996-2000 a fost pentru început interesată – prin liderii politici –
de înfăptuirea revoluţiei de consolidare – însă s-a încheiat lamentabil. Ba mai
mult, a redeschis calea pentru o a doua lovitură a aşa-zişilor moderatori,
instituţiile politice fiind reacaparate de gruparea Iliescu. Totul a fost posibil şi ca
urmare a capacităţii de mobilizare în ceea ce analiştii numesc participarea pasivă
(votul). Azi, în contrapondere, gruparea reformatoare este inventată de către
moderaţi, premierul Adrian Năstase fiind pus într-un rol delicat, dar cu scop
precis: manipularea furiei maselor către reformatori (în situaţiile de criză) sau
culegerea roadelor politice de către PSD (în situaţia unei eventuale reuşite în
reforme). Oricum, diputa politică între persoane şi palate pregăteşte acum o a

240
treia contrarevoluţie la consolidare149. Numai că există un element suplimentar
azi: o altă conjunctură internaţională.
La jumătatea secolului al XX-lea, pretorianismul radical se găsea
poziţionat între pretorianismul oligarhic ce se mai manifestă în societăţile mai
înapoiate din America Latină şi Orientul Mijlociu şi, la cealalaltă extremă,
pretorianismul de masă, apărut în Argentina sub forma peronismului (dar a
persistat în cele mai multe ţări în curs de modernizare). Cele mai multe societăţi
pretoriene din Asia, Africa, şi America Latină se găsesc în acest mijloc de secol
în etapa medie a extinderii participării politice. Analizând rădăcinile sociale ale
pretorianismului radical, Huntington consideră că ele îşi au originea în decalajul
dintre oraş şi sat, decalaj care face din oraş atât spaţiul public principal al
acţiunii politice, dar şi principala sursă a instabilităţi politice150.
“Într-o societate pretoriană radicală – remarca Huntington – oraşul nu
poate furniza baza unei instabilităţi guvernamentale. Extinderea instabilităţii
depinde de măsura în care guvernul poate şi vrea să folosească zona rurală
pentru a stăpâni şi împăca oraşul. Dacă guvernul poate construi un pod spre zona
rurală, dacă poate mobiliza un sprijin de acolo, atunci poate stăpâni şi depăşi
instabilităţile oraşului. Dacă satul este pasiv şi indiferent, dacă elita şi masele
rurale sunt excluse din politică, atunci guvernul este pus într-o închisoare urbană
a instabilităţii, fiind supus capriciilor mulţimii de la oraş, garnizoanei din
capitală şi studenţilor din universităţile centrale. Totuşi, dacă satul se întoarce
împotriva sistemului politic, dacă masele rurale se mobilizează împotriva ordinii
existente, atunci guvernul nu se mai confruntă cu o instabilitate, ci cu o revoluţie
şi cu schimbări fundamentale. Caracteristica distinctivă a pretorianismului

149
Despre “mersul revoluţiei” la români, ne vom ocupa detaliat în alte analize.
150
James Harrington consideră că “influenţa mai puternică” a oraşului în viaţa politică a statului conduce la
turbulenţe politice mai mari; “oceano”, J. B. Liljengren (ed.) Heidelberg, 1924, pag.10.

241
radical este instabilitatea urbană, a cărei durabilitate depinde de excluderea
zonei rurale din politică”151.
Calea instalării pretorianismului radical este revolta ofiţerilor progresişti,
occidentalizaţi, care, răsturnând ordinea oligarhică sau tradiţională, realizează
loviturile-breşă prin care se deschide posibilitatea participării grupurilor mijlocii
în politică (îndeosebi intelectualitatea profesională şi literară, comercianţii şi
industriaşii, avocaţii, studenţii). G. Pasquino prezintă într-o sinteză maximă
pretorianismul radical:
• extindere a participării politice până la nivelul cuprinderii claselor de mijloc;
• intervenţia militarilor în politică se realizează prin susţinerea lor de către
grupuri (ale clasei de mijloc) care, ca şi militarii, se opun grupurilor ce susţin
extinderea participării către “clasele populare”;
• convergenţa intereselor militarilor şi claselor de mijloc;
• guvernele militare sau cu o prezenţă consistentă a militarilor “prelungesc în
linii mari timpul de pregătire a alegerilor generale şi fac să scadă temperatura
politică, încercând să excludă din competiţia electorată, pentru o perioadă,
forţele politice nedorite;
• nivelul de violenţă poate fi ridicat doar dacă partidul claselor de mijloc
excluse de la putere se opune loviturii de stat şi reuşeşte mobilizarea
propriilor susţinători152.
Rezistenţa pretorianismului redical depinde atât de loialitatea armatei faţă
de guvern (armata care reprimă acţiunile de protest ale grupurilor de mijloc), dar
şi de diversificarea tehnicilor politice în scopul extinderii perticipării politice. În
opinia lui Huntington, participarea politică a muncitorimii marchează începutul
trecerii unei societăţi pretoriene de la etapa ei radicală, la cea de masă. “Totuşi, -

151
S. P. Huntington, op. cit., pag. 186.
152
G. Pasquino, op. cit., pag. 298.

242
scrie el – din punct de vedere economic şi social, muncitorimea organizată dintr-
o societate în curs de modernizare nu reprezintă pe de-a-ntregul o mişcare a
claselor inferioare. Cei care sunt organizaţi, de obicei, au în rândurile lor elita
economică a forţelor muncitorimii industriale, iar sindicatele cele mai puternice
sunt adeseori alcătuite din reprezentanţi ai clasei mijlocii. Dacă tactica
predominantă a studenţilor este demonstraţia şi revolta de masă, tactica
principală a muncitorilor este, bineânţeles, greva, şi în mod special greva
generală. Abilitatea muncitorimii de a purta o astfel de acţiune, ca şi abilitatea
militarilor de a desfăşura o lovitură, depinde în parte de unitatea ei. Dacă există
un grad rezonabil de unitate, succesul acţiunii politice depinde de măsura în care
ea accelerează acţiunea coordonată sau paralelă cu a alto grupuri, cel mai
important fiind armata”153.
Huntigton vorbeşte despre existenţa a patru modele de relaţii în cadrul
acţiunii politice de acest tip.
1. muncitorime vs. guvern şi armată, relaţie în care acţiunea politică eşuează
aproape în toate cazurile; greva generală este învinsă prin acţiunile concertate
ale guvernului, armatei şi poliţiei (Peru, 1962; Chile, 1966);
2. muncitorime plus armată vs. guvern, situaţie în care greva generală are
aceeaşi funcţie cu revolta studenţească - ea polarizează situaţia, iar dacă
armata a câştigat teren în faţa guvernului, poate folosi conjunctura creată,
angajându-se într-o acţiune paralelă (doar coordonată) cu muncitorimea, de
doborâre a guvernului (model rar, dar produs în Haiti, 1946; Venezuela,
1958),
3. muncitorime plus guvern vs. armată, cazul în care armata iniţiază acţiuni
directe de răsturnare a guvernului susţinut de muncitorime; muncitorimea
declară greva generală, dar de sprijin a guvernului, pentru subminarea
153
S. P. Huntington, op. cit., pag. 190.

243
 loviturii de stat (modelul puciului Kapp din Germania; din Mexic din 1923 –
când muncitorii l-au sprijinit pe Obregon împotriva rebelilor militari care
voiau să-l îndepărteze; Guatemala, în 1949 – când un grup de militari s-a
revoltat împotriva preşedintelui Arevalo, muncitorimea chemând la grevă
generală şi furnizând voluntari pe care militarii care-l susţineau i-au înarmat).
Coaliţia muncitorime – guvern este eficientă în condiţiile în care armata este
dezorganizată;
4. muncitorime vs. guvern vs. armată, situaţie în care muncitorimea exercită

presiuni asupra guvernului ameninţând cu greva şi dezordinea civilă,

dezordine care poate determina armata să răstoarne guvernul cu scopul
reprimării muncitorilor şi restabilirii ordinei; guvernul este confruntat cu o
alternativă : fie schimbă politica, fie demisionează. Este menifestarea a ceea
ce Edwin Lieuwen sau Payne desemnează prin conceptul de “democraţie prin
violenţă” (modelul “democraţie prin violenţă” este prezentat de Huntington
ca predominant în politica peruviană, dar se regăseşte şi în alte ţări precum :
Bolivia – 1964 – când grevele muncitorilor de la minele de cositor împotriva
guvernului Paz Estenssoro au introdus dezordine şi tulburări civile care au
instigat armata la răsturnarea lui Paz. Aici conducătorii militari nu aveau
simpatii pentru muncitori însă slăbiciunea guvernului în faţa dezordinii create
au condus la deschiderea căii de acces a militarilor la poziţiile politice; un
model asemănător s-a repetat în Ecuador faţă de preşedintele ales – dar care
şi-a dezamăgit adepţii – Velasco Ibarra etc.)154.
Acest cerc vicios al acţiunii directe într-o societate pretoriană îl determină
pe Huntington să afirme că modelul respectiv de conflict face ca pretorianismul
să se hrănească din sine însuşi : “…..probabilitatea unei acţiuni directe a

154
Ibidem, pag. 190-191.

244
militarilor încurajează acţiunea directă a muncitorilor şi studenţilor. Puterea unui
grup social întăreşte puterea altuia, în detrimentul autorităţii politice”155.
Intervenţia militară în societăţile pretoriene radicale reprezintă, de regulă,
un răspuns la un conflict creat şi escaladat: conflictul social susţinut de câteva
grupuri şi partide legate de declinul eficienţei şi legitimităţii instituţiilor politice.
Intervenţia militară are un dublu scop: stoparea mobilizării rapide a forţelor
sociale în politică (mobilizarea care într-o societate pretoriană se identifică cu
lupta de stradă) şi dezamorsarea situaţiei politice explozive prin “anularea ţintei
şi stimulilor imediaţi ai escaladării”. Finalitatea intervenţiei militare este
stoparea unui şir permanent de violenţe în politică. Intervenţia militară se
deosebeşte fundamental de tacticile folosite de alte grupuri sociale. Astfel, dacă
revoltele, grevele şi demonstraţiile pot obliga direct sau indirect un guvern să-şi
modifice politica, dar ele nu-i pot schimba pe guvernanţi, lovitura militară este o
formă de acţiune directă care nu schimbă doar politica guvernului, ci
guvernul156.
Huntington prezintă caracteristicile loviturii de stat: “Caracteristicile
deosebite ale loviturii de stat ca tehnică politică sunt: (a) este efortul unei coaliţii
politice de a înlocui ilegal pe liderii guvernului aflat la putere prin violenţă sau
prin ameninţatrea cu violenţa; (b) violenţa folosită este de obicei redusă; (c)
numărul celor implicaţi este mic; (d) participanţii posedă deja baza instituţională
a puterii în cadrul sistemului politic”157.
Eficienţa loviturii de stat este condiţionată de doi factori:
a) dacă numărul total de participanţi din sistemul politic este mic;

155
Ibidem. Huntington prezintă opinia lui Edwin Lieuwen referitoare la cercul vicios al acţiunii directe într-o
societate pretoriană prin prezentarea politicii dominatoare în perioada 1961-1965, care, pentru înlăturarea
haosului creat, a condus la intervenţia SUA.
156
Ibidem, pag. 192.
157
Ibidem, pag. 193.

245
b) dacă numărul de participanţi este mare şi o parte importantă a lor susţine
lovitura (situaţie mult mai dificilă, coaliţia necesară fiind aproape imposibil
de realizat).
Iar în absenţa coaliţiei, “lovitura ori va fi înfrântă de apariţia altor grupuri, ca în
puciul Kapp, ori va duce la un război civil de mare amploare, cum s-a întâmplat
cu revolta armatei spaniole din 1936”158.
Spre deosebire de lovitura de stat “ca tehnică politică”, lovitura care aduce
armata la putere “este deopotrivă o acţiune politică şi una militară”. Făcând
această distincţie la nivelul unui sistem pretorian radical şi matur, Huntington
consideră că lovitura militară are aspecte care o identifică. Astfel:
• este rezultatul unei coaliţii de clici şi grupuri ce include de obicei atât
elemente militare, cât şi civile;
• este o acţiune pregătită într-un timp îndelungat;
• pe perioada pregătirii, diferite grupuri de actori politici se fac cunoscute, îşi
asigură sprijin şi neutralizează (pe cât posibil) opoziţia;
• uneori lovitura este precedată de o serie de tulburări civile, ea fiind rezultatul
acestor tulburări, un rezultat previzibil având în vedere aceste tulburări; chiar
dacă lovitura nu este precedată de violenţe sau tulburări sociale, caracterul
previzibil al producerii sale nu este eliminat întrucât semnalele producerii
sunt reprezentate de schimbarea loialităţilor politice şi alianţelor159.
“Colonelul care plănuieşte o lovitură, - consideră Huntington – dacă este
înţelept, se pregăteşte cam în acelaşi fel în care liderul majorităţii din Senatul
Statelor Unite pregăteşte votul deschis asupra unei legi cruciale: duce tratative
cu preferaţii săi din trecut, promite beneficii pe viitor, face apel la patriotism şi
loialitate, încearcă să distragă şi să dividă opoziţia, după care se asigură de două

158
Ibidem, pag. 194
159
Ibidem.

246
ori că toţi susţinătorii săi sunt mobilizaţi şi gata de acţiune. Tocmai această
pregătire atentă, această construcţie migăloasă a unei majorităţi politice este cea
care face ca lovitura să fie suportabilă şi fără vărsări de sânge. Acapararea
puterii poate fi acţiunea doar a unui grup de oameni, dar, în mod normal,
sprijinul unui mare număr de actori politice din societate se realizează înainte de
lansarea loviturii. Într-adevăr, în loviturile cu succes deplin, ţintele atacului nu
opun nici o rezistenţă: ele ştiu că sunt învinse când se anunţă lovitura şi, pe
nesimţite, se îndreaptă rapid spre aeroport. În acest sens, luarea puterii reprezintă
sfârşitul luptei politice şi înregistrarea rezultatelor sale, la fel cum se întâmplă în
ziua alegerilor într-o ţară democratică”160.
O apreciere asupra rolului jucat de armată în modernizarea vieţii politice
nu poate avea decât o valoare contextuală. Dacă pentru Orientul Mijlociu se
exprimă acordul majorităţii analiştilor politici asupra rolului progresist, militarii
fiind partizanii schimbării, referirile la America Latină sunt diferite, oscilând
între recunoaşterea rolului reformator sau decretarea drept conservatoare a
armatei. Dacă în Orientul Mijlociu armata este considerată “avangarda
naţionalismului şi reformei sociale” (Halpern) având, prin caracterul său
organizat, un impact predominant progresist asupra societăţii, în America Latină
rolul armatei este progresist în state mai avansate (Argentina, Chile, Brazilia la
începutul secolului al XX-lea), dar şi în Bolivia, El Salvador, Guatemala,
Honduras şi Venezuela (în timpul şi după cel de-al doilea război mondial), dar
devine conservator în anii ’50 chiar în aceleaşi state (Brazilia, Argentina, dar şi
Bolivia, Guatemala, Honduras).
Un tablou al rolului jucat de armată în evoluţia politică – tablou construit
în baza unor analize realizate de Huntington, Manfred Halpern, Jose Nun, Gino
Germani, Kalman Silvert ş.a. – poate surprinde aspecte precum:
160
Ibidem.

247
 a) caracterul variat al intervenţiilor militare, funcţie de nivelul procesului

de extindere – de la oligarhie la pretorianismul de masă; acolo unde

disputele esenţiale asupra politicii conduc la înlocuirea oligarhiei şi
accederea la putere a clasei mijlocii, militarii se situează de partea
reformei, acolo unde clasa politică de rang mijlociu constituie 15-36%
din totalul populaţiei, armata fie nu s-a implicat în politică, fiind doar o
forţă profesională (Chile, Uruguay, Costa Rica, Mexic), fie joacă un
rol conservator prin implicarea sa (Argentina, Cuba, Venezuela,
Columbia, Brazilia)161.
b) rolul armatei se schimbă o dată cu societatea. “În lume este un

participant sau un arbitru: când societatea de masă îşi face apariţia la

orizont, el devine protectorul conservator al ordinii existente. Astfel, în
mod paradoxal dar de înţeles, cu cât o societate este mai avansată, cu
atât rolul armatei este mai conservator şi mai reacţionar”162. Loviturile
de tip “veto” apar în două situaţii : a) situaţia în care un partid căruia i
se opune armata câştigă alegerile sau este pe punctul de a le câştiga; b)
situaţia în care un guvern aflat la putere începe să promoveze o politică
radicală şi să facă apel la grupuri pe care militarii doresc să le excludă
de la putere (Peru, 1948; Republica Domincană, 1963, Brazilia, 1964;
Turcia, 1960; Indonezia, 1965)163.
Pretorianismul de masă apare în situaţia în care participarea politică este
atât de extinsă, încât cuprinde şi largi grupări ale maselor organizate în partide
de stânga sau mobilizate în mişcări de multe ori populiste. Intervenţia militară
produsă fie pentru blocarea accesului la guvernare al reprezentaţilor maselor, fie
161
Huntigton dovedeşte neimplicarea (la nivelul anilor ’50) în statele în care clasele superioare şi mijlocii deţin
mai puţin de 8% din totalul populaţiei (Nicaragua, Honduras, Rep. Dominicană, Haiti), politica având încă un stil
oligarhic şi personalist. În state precum Guatemala, Bolivia, El Salvador, Ecuador, unde clasele mijlocii deţineau
în anii ’30 şi ’40 8-15% din totalul populaţiei, armata joacă un rol moderator (excepţie Panama şi Paraguay).
162
S. P. Huntigton, op. cit., pag. 196.
163
Ibidem, pag. 197-198.

248
pentru excluderea lor din guvern atunci când deja au accedat, se pot transforma
în adevărate guvernări militare. Durata acestor guvernări este variabilă: în multe
cazuri scurtă, atâta timp cât este posibilă punerea din nou în funcţiune a
procedurilor electorale, proceduri “manipulate măcar atât cât să restituie puterea
civililor preferaţi”; în alte situaţii (mai rare), durata este nedeterminată,
instituindu-se un adevărat regim militar care va genera un sistem politic total
diferit.
Nivelul de violenţă în regimul pretorian de masă depinde de gradul de
organizare şi dispunerea în teritoriu a structurilor partidului claselor populare:
violenţa este cu atât mai mare, cu cât partidul acestor clase este bine organizat şi
obţine consensul general pentru iniţierea unei rezistenţe persistente.
Durata, dar şi probabilitatea guvernelor militare sunt dependente de:
• încrederea organizaţiei militare în propriile capacităţi de a guverna;
• convingerea că integritatea organizatorică a armatei nu va fi slăbită prin
participarea la guvernare.
De aceea, cel mai important indiciu asupra probabilităţii loviturilor de stat
militare şi guvernării militare este reprezentat de cunoaşterea organizaţiei
militare, a gradului în care armata îşi asumă riscul guvernării fără a-şi pune în
pericol propria integritate şi organizare. Implicarea activă a militarilor în politică
este prezentată de Pasquino, în baza analizelor lui Huntington, astfel:

Tipuri de pretorianism:
Pretorianism Participare Violenţă Guverne Prezenţă
militară
Oligarhic Limitată, Limitată Civile/militare Scurtă
grupuri,
clanuri

249
Radical Extinsă la Medie Militare/civile Circa un an
clasele
mijlocii
De masă Extinsă la Ridicată Regimuri Mulţi ani
sectoarele militare
populare

Anterior au fost prezentate modalităţile şi factorii prin care forţele militare

se implică în politică. Ieşirea instituţiilor militare din sfera politică este un
proces complex. Pasquino prezintă trei forme ale acestui proces: înfrângerea,
dezangajarea şi prin “puci la puci”.
Înfrângerea politică a militarilor este, în general, rezultatul unei înfrângeri
militare: cazul juntei greceşti din 1974 care eşuează în tentativa de a anexa
Ciprul, sau cazul generalilor argentinieni în 1982, învinşi într-un război fulger
împotriva Marii Britanii pentru cucerirea insulelor Falkland-Malvine. Pasquino
prezintă şi un alt tip de înfrângere a militarilor în politică: delegitimarea
electorală – cazul produs în 1988 în Chile unde, urmare a referendumului
popular i s-a negat lui Pinochet continuarea mandatului electoral.
Dezangajarea apare ca un proces asumat voluntar de către militari, consecinţă a
creşterii ostilităţilor societăţii. Dezangajarea poate fi:
- negociată, precum s-a realizat în 1985 în Uruguay;
- repetată, precum în Thailanda;
- de pe poziţii de forţă, precum în Brazilia, în 1982.
“Puci în puci” este forma prin care militarii ies din politică prin înlocuirea
conducătorilor “intervenţionişti” cu conducători “constituţionalişti” care se
angajează în restituirea puterii către oamenii politici (Peru, după 1974, Nigeria,

250
în mai multe rânduri în anii ’70 şi ’80). Această înlocuire se realizează în
schimbul scutirii de pedeapsă şi al obţinerii unor privilegii.
În intervalul 1945-1990 s-au produs numeroase lovituri de stat militare în
ţări din America Latină, Africa, Asia, Orientul Mijlociu. Acestea au avut ca
urmare instaurarea unor guverne militare în care foarte rar au predominat civilii.
“În general – remarcă Pasquino – guvernele exclusiv militare nu se menţin prea
mult. Totuşi, în Orientul Mijlociu, de aproximativ cincizeci de ani militarii
constituie o parte integrantă, adesea decisivă, a coaliţiei guvernamentale
dominante în diferite ţări: în Irak cu puternice componente sultanice, în Siria, în
Egipt. Şi în America latină au existat tentative de construire şi instituţionalizare
a unor adevărate regimuri militare: în Argentina, în Brazilia, în Peru, în
Chile”164.
Pasquino vorbeşte despre unele convingeri privind reuşita acestor tipuri de
constituţionalizare. În acest sens el prezintă încercarea argentinianului
Guillermo O’Donnel de a teoretiza “naşterea şi consolidarea regimurilor ce pot
fi numite birocratico-autoritare”, regimuri caracterizate printr-o mai mare
durată decât cele predecesoare.
Regimurile birocratico-autoritare au o serie de caracteristici pe care
Guillermo O’Donnel le sintetizează în opt elemente:
1) baza socială este reprezentată de o burghezie oligopolistă şi transnaţională;
2) specialiştii coerciţiei, militarii, au rol decisiv;
3) sectoarele populare sunt excluse;
4) instituţiile democratice şi drepturile de cetăţenie sunt lichidate;
5) sistemul de acumulare capitalistă întăreşte inegalitatea în împărţirea
resurselor sociale;
6) structura productivă este “transnaţionalizată”;
164
G. Pasquino, op. cit., pag. 300.

251
7) sunt folosite criterii de presupusă neutralitate, obiectivitate şi raţionalitate
tehnică pentru a depolitiza tematicile importante;
8) canalele de acces la reprezentare, închise pentru sectoarele populare şi

interesele de clasă, servesc forţele armate şi marile întreprinderi

oligopoliste165.
Regimurile birocratico-autoritare au ca obiectiv, în concepţia lui
O’Donnell, acela de a realiza procesul de industrializare cu minimum de
interferenţă din partea sectoarelor populare, mai exact, cu maximum de
excludere a acestora. Acest obiectiv realizează cea mai importantă distincţie
între regimurile birocratico-autoritare predominant militare şi regimurile
autoritare tradiţionale. Regimurile autoritare tradiţionale se deosebesc prin
obiectivul lor şi de regimurile comuniste. Aceasta, în măsura în care obiectivul
regimurilor autoritare tradiţionale este acela de a controla şi încetini ritmul
schimbării, în timp ce regimurile comuniste sunt interesate de “producerea
schimbării, crearea dezvoltării economice, transformarea societăţii de cele mai
multe ori prin industrializare şi alfabetizare forţate, atingerea bunăstării”166.
Diferenţa esenţială între obiectivele urmărite face ca şi condiţiile în care
eşuează cele două regimuri să fie diferite: regimurile autoritare ajung să eşueze
când se produc schimbări pozitive, când are loc o dezvoltare socio-economică,
îndeosebi atunci când schimbarea nu este dorită de regimul autoritar. “Atunci
încep tensiunile care vor duce la tranziţie pentru că nedoritele schimbări socio-
economice creează condiţiile, printre care apariţia unei pluralităţi de grupuri şi
de asociaţii, pentru o depăşire a pluralismului limitat”167. Regimurile comuniste
eşuează tocmai ca urmare a înfăptuirii schimbărilor, constituidu-se o stare de

165
Ibidem, pag. 301. Pasquino utilizează G. O’Donnell, Modernization on Bureaucratic-Authoritarism. Studies
in South American Politics. Berkeley, Institute of International Studies, 1973 (1979).
166
G. Pasquino, op. cit., pag. 302.
167
Ibidem, pag. 301-302.

252
insatisfacţie generală, chiar şi în gruparea politică dominantă. Această
insatisfacţie generală “deschide drumul tranziţiei, dar cu toate diferenţele,
explorate înainte, care derivă din gradul post-totalitarismului: iniţial, îngheţat,
sau matur, deja format”178.
În opinia lui Pasquino, utilitatea regimurilor birocratico-autoritare este
limitată, ea exprimând un stadiu aparte al apariţiei regimurilor autoritare în
America Latină.
Pasquino face şi o apreciere critică asupra acestui concept:
- a exagerat caracterul compact al elitelor care se coagulează pentru a
menţine controlul asupra guvernării;
- a exagerat operaţiunile practice destinate excluderii claselor
populare din sistemul politic;
- a subestimat, într-o oarecare măsură, tensiunile interne ale
organizaţiilor militare.
“De fapt, scrie Pasquino, nu a trecut mult timp de la formularea modelului
până când, între anii ’70 şi ’80, regimurile birocratico-autoritare din America
Latină au început decompresiunea, pentru a folosi un termen brazilian, pornind
pe drumul lung al unei complicate tranziţii către regimurile democratice care
apar, la sfârşitul anilor ’90, mai stabile decât în trecut”169.
Analiza lui O’Donnell are meritul de a fi surprins raporturile dintre
dezvoltarea economică, participarea politică şi acţiunea guvernului însă, analizei
îi este imanent şi un mare defect: absolutizarea acestor raporturi (lăsând în
umbră contradicţiile proprii). Astfel, Pasquino observă corect că O’Donnell “a
subevaluat vitalitatea persistentă a unor grupuri – organizaţii civile, confesiuni
religioase, mişcări pentru drepturi, partide, sindicate – care nu au putut fi

178
Ibidem.
169
Ibidem, pag. 302.

253
eliminate de regimurile militare”170. Supraevaluarea vizează deopotrivă
caracterul organizat şi operativitatea instituţiilor militare, dar şi gradul de
coincidenţă a intereselor acestor instituţii cu interesele asociaţiilor
antreprenoriale şi patronale171. Dar regimurile autoritare, atât în versiunea strict
militară, cât şi în versiunea lor mai amplă – birocratică, sunt în primul rând
instabile. De altfel, modalităţile de transformare a regimurilor totalitare sunt
diferite de modalităţile de transformare ale regimurilor autoritare: regimurile
totalitare eşuează, “atenuându-şi cel puţin căderea” prin caracterul limitat al
transformărilor anterioare în plan intern; dimpotrivă, regimurile autoritare pot,
cel puţin aparent, să-şi controleze schimbările. Acest control presupune, pe de o
parte, dirijarea acestor transformări, pe de altă parte, o acceptare – în anumite
limite a autotransformării. “Dacă sistemul socio-economic al regimurilor
birocratico-autoritare se dezvoltă, se creează condiţiile necesare, chiar dacă nu şi
suficiente, pentru tranziţia către democraţie: adică se pune în mişcare un
potenţial pluralism de grupuri al cărui control nu mai poate fi menţinut de către
guvernanţi, nici de către militari, pentru că este prea angajant, iar controlul poate
fi prea costisitor pentru organizaţiile antreprenoriale. Dacă sistemul socio-
economic al regimurilor birocratico-autoritare nu creează resurse şi intră într-o
stagnare sau într-o criză, se dezlănţuie tensiuni care, chiar dacă nu conduc către
instaurarea democraţiei impun din nou schimbări şi ajustări în coaliţia autoritară.
Încă o dată, aceste ajustări ar putea ataca integritatea organizaţiei militare: dacă
sunt respinse, sporesc tensiunile politice; dacă sunt acceptate, conduc către
întoarcerea militarilor în cazărmi”220.

170
Ibidem, pag. 303.
171
Ibidem, pag. 304.
220
Ibidem, pag. 304.

254
 4. Regimurile democratice
4.1 Precizări conceptuale
Democraţia este un fenomen extrem de complex, a cărui analiză a
provocat pe cei mai mulţi gânditori dar şi oameni simpli, care din vremuri
străvechi şi-au imaginat un model de organizare a sistemului politic în care
membrii comunitari să fie egali din punct de vedere politic, să guverneze
împreună şi să dispună de calităţi proprii, resurse şi instituţii necesare pentru a se
autoguverna.
Înainte de a exista elaborări sistematice, ideea de democrazie, ca şi
metodele de punere în aplicare, au apărut în prima jumătate a secolului al V-lea
î.H. la greci, ei exercitând o influenţă deosebită în istoria universală. “Grecii,
îndeosebi atenienii – remarcă Robert A. Dahl – au fost primii care au produs
ceea ce aş numi prima transformare democratică: de la ideea şi practica
guvernării de către cei puţini la ideea şi practica guvernării de către cei mulţi.
Pentru greci supremul loc propice democraţiei era, desigur, statul-cetate”.221
Problema raportului dintre cercetarea empirică şi reflecţia normativă, în
teoria democratică, a constituit multă vreme subiect de dezbatere, iar Dahl era
conştient că ştiinţa politică nu putea fi una exclusiv empirică (opera sa poate fi
considerată un proiect de îmbinare a celor două dimensiuni).222
Democraţia este studiată deopotrivă de filosofi, care propun chiar modele
ideale de democrazie, istorici, preocupaţi de ascensiunea şi declinul acesteia,
politologie, care încearcă să dea o explicaţie empirică a condiţiilor afirmării,
menţinerii, funcţionării, răspândirii şi posibilei sale prăbuşiri.223 Este cert că
existenţa acestei diversităţi de unghiuri de abordare conduce la unele
221
Robert A. Dahl, Democraţia şi criticii ei, Iaşi, Institutul European, 2002, pag. 9.
222
Lucian-Dumitru Dârdală, Postfaţă la cartea lui Dahl, Democraţia şi criticii ei, pag. 527.
223
G. Pasquino, op.cit., pag.305.

255
suprapuneri, însă diversitatea presupune totdeauna rezultate fecunde în
cercetare. Chiar unele construcţii utopice ale democraţiilor ideale pot conduce la
îmbunătăţirea democraţiilor reale. Totuşi, în evoluţia sa istorică, guvernarea
majorităţii a fost în multe situaţii repudiată, puţini oameni fiind în situaţia de a
căuta şi a reuşi “să adapteze realitatea politică, într-o măsură semnificativă, la
cerinţele ei imperioase”.224
Democraţia este forma politică care “şi-a dovedit în timpuri îndelungate, o
mare capacitate de adaptare la diferite condiţii, o mare capacitate de învăţare şi
un imens potenţial de transformare”225; ea s-a manifestat ca idee a guvernării de
către cei mulţi transformând viaţa politică cam în aceeaşi perioadă atât în Atena
(şi alte oraşe-state greceşti) cât şi în statul-cetate al Romei.
Abordările regimurilor democratice sunt preocupate atât de geneza,
evoluţia şi funcţionarea acestui tip de regim, dar şi de posibilele evoluţii în viitor
ale democraţiei; în acelaşi timp, intensitatea şi constanţa dezbaterilor nu pot face
abstracţie de aspectele istorice comune şi nici de elementele specifice ale
regimurilor democratice. O asemenea opţiune nu reprezintă “o alegere restrictivă
în primul rând pentru că regimurile democratice existente la ora actuală prezintă
o mare varietate de structuri şi de modalităţi de funcţionare; pe lângă aceasta,
aceeaşi problematică, despre ce este o democrazie, impune (mai ales dacă se
doreşte urmărirea unor anumite precizări descriptive şi explicative) şi o
traducere în termeni de analiză specifică regimurilor politice democratice”.226
Pe lângă marea diversitate de structuri şi modalităţi de funcţionare a
regimurilor democratice (deci, pe lângă diversitatea în plan existenţial), există o
întreagă problematică istorico-filosofică referitoare la democraţie, problematică
ce nu poate fi redusă la realitatea politică. Acest aspect îl determină pe Pasquino
224
R. Dahl, op.cit., pag. 9.
225
G. Pasquino.
226
Ibidem.

256
să afirme că o asemenea problematică “merită să fie luată serios în considerare,
ca bază pentru definirea şi pentru evaluarea democraţiilor existente în prezent şi
ca sugestie pentru dezvoltările viitoare”.227
În înţelegerea complexităţii democraţiei R. Dahl previne pe cei interesaţi
de proces asupra coordonatei istorice. El etalează o idee corectă referitoare la
persistenţa modelului instituţiilor politice ale republicii romane în două situaţii
istorice (despărţite prin intervale de timp majore), ambele reprezentând o
reflectare a acestui model printr-un produs identic: “matricea micului stat-
cetate”:
• reflectarea modelului instituţiilor politice ale republicii romane sub forma
“matricei micului stat-cetate” mult timp după ce romanii au depăşit limitele
cetăţii lor pentru a cuceri peninsula italică, o parte din Europa şi zona
meditereană;
• reapariţia guvernării populare printre statele-cetaţi ale Italiei medievale şi
renascentiste la mai bine de o mie de ani după ce Cezar şi Augustus
înlăturaseră guvernarea republicană.228
Trecerea de la statul-cetate la statul-naţiune a condus la cea de-a “doua
transformare democratică”, transformare ce a avut ca rezultat un transfer al ideii
de democraţie. Acest transfer s-a caracterizat printr-o lărgire a sferei ideii de
democratic – de la statul-cetate la “scara mult mai mare a statului naţiune”.
Totodată, transformarea democratică produsă a generat un sistem de instituţii
politice complet noi: “Tocmai acest nou complex de instituţii, luate împreună,
poartă numele generic de «democrazie»”. 229
Mulţi autori au considerat că exclamaţia cu aspect concluziv a lui Giovani
Sartori: “Democraţie! Numele propus al unui lucru care nu există”, i-ar fi
227
Ibidem, pag. 306.
228
R. Dahl., op.cit., pag. 9-10.
229
Ibidem.

257
compromis opera. În opinia mea, exclamaţia nu este nici “superficială”, nici
“iresponsabilă”, cum o califică J. Baudouin. Dimpotrivă, ea este semnificativă şi
responsabilizatoare, cel puţin din următoarele considerente:
• atrage atenţia asupra democraţiei ca realitate şi democraţiei ca
teorie, asupra distanţei dintre teoretizări şi conturarea în real a
proiectelor;
• ilustrează tensiunile interne, proprii regimurilor democratice,
tensiuni manifestate îndeosebi în planul încercărilor de modernizare
instituţională, urmare a nemulţumirilor faţă de funcţionarea regimului
existent (dovedeşte limitele regimului democratic în contexte diferite);
• dovedeşte menţinerea tensiunilor între democraţia aşa-zis formală
(bazată pe respectarea regulilor şi procedurilor) şi democraţia numită
substanţială (are ca finalitate rezultatele procedurilor formale în
privinţa bunăstării cetăţenilor);
• ilustrează necesitatea analizelor comparative în planul regimurilor
democratice instituite în diferite state;
• atrage atenţia asupra dificultăţilor întâmpinate de către analişti,
teoreticieni, sociologi în abordarea democraţiei ca realitate, cultivând
concomitent ideea neutralităţii axiologice, dar şi pe cea a spectatorului
angajat (ei înşişi fiind produsul unui astfel de tip de regim);
• solicită un echilibru în apreciarea regimurilor democratice, a
valorilor, principiilor şi realizărilor lor.

4.2. Definiţia
Nu se poate realiza o analiză a regimurilor democratice fără ca ea să se
fundamenteze într-o definiţie operaţională a democraţiei, o definiţie bazată, la

258
rândul ei, pe ceea ce a creat semnificativ gândirea politică în domeniu. În acord
cu Pasquino, consider că definiţia propusă de economistul austriac Joseph Alois
Schumpeter – deşi neacceptată de către toţi cercetătorii – a câştigat adeziunea
celor mai mulţi teoreticieni. Aceasta întrucât:
• este o definiţie predominant procedurală;

• pornind de la ea pot fi dezvoltate şi aprofundate teoretizările în

domeniu;230
• permite identificarea precisă a regimurilor democratice şi a celor
nedemocratice;
• permite evaluarea modului în care într-un regim democratic se amplifică
sau se diminuează spiritul democratic.231
În opinia lui Schumpeter “metoda democratică este acea ordine
instituţională prin care se ajunge la decizii politice, ordine în care unele persoane
obţin dreptul de a decide, în urma unei înfruntări concurenţionale pentru
obţinerea votului popular”.232
Definiţia, bazată pe o regulă procedurală – susţinerea competiţiei între
indivizi – a fost supusă unor critici, chiar severe, critici pe care Pasquino le
califică drept “mioape şi grăbite”. Cele mai frecvente critici pot fi sintetizate pe
următoarele direcţii:
1. posibila reducere a democraţiei la întrecerea electorală;
2. mandatul sau delegare către o echipa (team) de persoane;
3. echipa mandatată ar dobândi o imensă putere;

230
M. Ferrera – Schumpeter e il dibatito sulla teoria “Competitiva” della democrazia, in Revista Italiana di
Scienza Politica, dicembre 1984, pag. 413-432; G. Urbani, Schumpeter e la scienza politica, in Revista Italiana
di Scienza Politica, decembre 1984, pag. 383-412.
231
G. Pasquino, op.cit., pag. 307.
232
J.A. Schumpeter - Capitalism, Socialism and Democracy, New York, Harper & Row, 1942, apud. G.
Pasquino, op.cit., pag. 307.

259
 4. puterea dobândită se exercită pe toată durata exercitării funcţiilor de
către cei mandataţi. Poporul ar fi liber (precum în democraţia engleză)
doar o dată la patru sau cinci ani, când au loc alegeri; în restul
timpului, poporul ar fi subiectul pasiv al deciziilor grupării politice
învingătoare.233
Optica lui Pasquino în privinţa acestor critici este cât se poate de fermă, el
replicând atât în privinţa incapacităţii contestatarilor de a surprinde
complexitatea acţiunii electorale (complexitate ce implică în competiţie un grup
de persoane care este condus către victorie), cât şi în privinţa modului simplist în
care este înţeles controlul cetăţenilor asupra exercitării mandatului de către
guvernanţi.
Apoi, unii dintre critici au opus democraţiei lui Schumpeter, considerată
prea procedurală, o democraţie în esenţă participativă în care participarea
cetăţenilor este activă, intensă şi continuă în luarea deciziilor politice la toate
nivelurile. Acestei critici Pasquino îi opune două situaţii:
• dificultatea evaluării modalităţii în care democraţia participativă “ar putea
fi construită concret şi făcută practic să funcţioneze”;
• imposibilitatea conceperii oricărei democraţii participative “în absenţa
unui fundament solid de democraţie procedurală şi electorală”.234
Pasquino şi Sartori surprind apropierea metodei lui Schumpeter de
principiul “reacţiilor prevăzute” identificat de către J.C. Fredrich, apropiere ce
elimină (cel puţin în parte) separarea metodei de posibilităţile participării
incisive a cetăţenilor: “Dimpotrivă, cetăţenii care participă în mod activ vor
obliga întregul grup de guvernanţi să fie suficient de receptiv şi de
responsabil”.235
233
G. Pasquino, op.cit., pg. 307-308.
234
Ibidem, pg. 308.
235
Ibidem.

260
 “Reacţiile prevăzute” despre care vorbeşte Fredrich, chiar dacă nu dau
indicii asupra gradului de receptivitate manifestat de deţinătorii puterii de
guvernare, indică faptul că aceştia sunt implicaţi din diferite motive, cel mai
important fiind izvorât din dorinţa de a fi realeşi. Dorinţa realegerii poate avea
motivaţii diverse:
- guvernanţii au prins gustul puterii şi vor să o exercite în continuare;
- dorinţa de prestigiu;
- menţinerea privilegiilor şi popularităţii pe care le-o asigură funcţiile;
- loialitatea faţă de promisiunile electorale;

- ambiţia de a intra în istorie etc.236

“Reacţiile prevăzute” conduc pe cei mai mulţi dintre guvernanţi către
interpretarea rezonabilă a preferinţelor electoratului: ei vor căuta “să ţină cont
de preferinţele respective şi vor fi dispuşi, să dea socoteală de ceea ce au
realizat, atunci când intră în cursa realegerii”.237
Este cert că într-un regim democratic cetăţenii alegători au la îndemână
posibilităţi de evaluare efectivă a activităţii şi responsabilizării guvernanţilor
desemnaţi de către ei. Iar această evaluare este posibilă tocmai ca urmare a
existenţei procedurilor electorale ale democraţiei. Procedurile electorale, având
statut de instrument de evaluare, au în acelaşi timp, o finalitate alternativă:
• fie posiblitatea de a-i face pe guvernanţii mandataţi să fie
reprezentativi şi responsabili;
• fie posiblitatea de a-i înlocui, în cazul în care alegătorii sunt
nemulţumiţi de competenţa şi prestaţia lor. Este cazul în care disputa
electorală reuşeşte să convingă alegătorii asupra competenţei şi
credibilităţii altor potenţiali guvernanţi.
236
Ibidem.
237
Ibidem, pag. 309.

261
 Pornind de la aceste consideraţii, Pasquino impune o concluzie
intermediară: “În orice caz, definiţia lui Schumpeter, alături de regula reacţiilor
prevăzute a lui Friedrich, face posibilă existenţa unui punct de plecare ideal
pentru a începe o discuţie despre democraţiile reale, despre regimurile
democratice care au existat cu adevărat şi care există încă în zilele noastre”.238
Utilitatea definiţiei lui Schumpeter va rezulta din necesitatea raportării
elaborărilor privitoare la condiţiile regimurilor democratice la această definiţie.
O reconstrucţie a teoriei democratice presupune reprecizarea acestor
caracteristici şi, în opinia lui Pasquino, definiţia economistului austriac ocupă
poziţia centrală a demersului, în funcţie de ea fiind posibilă surprinderea
caracteristicilor care fac ca alegerile democratice să fie libere, concurenţiale şi
decisive, dar şi suspendarea consecinţelor funcţionării democraţiilor.
Voi analiza în paginile următoare atât condiţiile democraţiei, cât şi
consecinţele regimurilor democratice.

4.3. Condiţiile politice

a) Votul universal
Prima condiţie a existenţei regimurilor democratice este una legată de
gradul de extindere a corpului electoral. Iar alegerile democratice sunt libere
doar în situaţia în care corpul electoral se defineşte în aşa fel încât cuprinde toţi
cetăţenii, fără nici un fel de discriminare, în condiţiile existenţei
discernământului acestora. Or, discernamântul presupune un grad de maturitate
pentru fiecare individ şi deplinătatea facultăţilor mintale.
De aceea, restricţiile care apar (şi care nu sunt discriminări, întrucât nu
sunt consecinţe ale unor decizii politice) sunt date de vârstă şi punerea sub
interdicţie, urmare a unei hotărâri judecătoreşti definitive privind persoanele ce
238
Ibidem.

262
nu se află în deplinătatea facultăţilor mintale (absenţa capacităţii electorale;
există şi interdicţia exercitării drepturilor electorale ca pedeapsă penală, în
situaţia în care persoana este condamnată definitiv pentru infracţiuni în legătură
cu organizarea şi desfăşurarea alegerilor).
Votul universal a fost cucerit treptat în statele democratice, pe parcursul a
mai mult de 200 de ani de lupte politice, iar deficitul democratic existent pentru
multă vreme în statele în care sistemele democratice au întârziat este suplinit
printr-un avantaj: nu a mai fost necesară lupta pentru recunoaşterea dreptului la
vot. Dar, paradoxal, “acest avantaj se transformă, uneori, într-un dezavantaj: o
oarecare necesitate de a mobiliza cetăţenii, de a-i determina să fie acţiuni pe
scena politică, de a înfiinţa organizaţii adecvate”.239
Aici apare o altă problemă: cea a pasivităţii şi absenteismului. În ceea ce
priveşte pasvitatea – ca lipsă de implicare a cetăţenilor democraţiilor
“întârziate”, suntem de acord cu Pasquino; aceasta şi în măsura în care nivelul
culturii politice şi civice comune este scăzut (untori chiar inesistente). Ieşirea din
regimurile totalitare sau autoritare în care gradul de responsabilitate a cetăţenilor
este aproape nul (sau chiar nul), face ca implicarea şi activismul să fie reduse şi
ca intensitate, dar şi ca număr. Un studiu chiar sumar aspra comportamentului
politic al românilor cu drept de vot după 1989 dovedeşte că marea masă a
cetăţenilor nu ştiu şi nici nu doresc să se implice activ în viaţa politică sau
comunitară. Mişcările de stradă, mişcările sindicale sau cele cu caracter civic au
caracterizat perioada 1990-1992, însă acestea fie au fost provocate de diverşi
lideri, fie au fost consecinţa unor nemulţumiri cu caracter patrimonial
(revendicări salariale, opoziţie la concedieri etc). Fenomenul “Piaţa
Universităţii” a fost şi el provocat, chiar dacă i s-a dat o tentă de spontaneitate.
Mineriadele au reprezentat răspunsul unor mase, extrem de eterogene şi lipsite
239
Ibidem, pag. 310.

263
de cultură politică la solicitările unor lideri care, prin manipulare, au reuşit să le
utilizeze în interese restrânse (dar cu consecinţe deosebit de grave pentru situaţia
internă şi relaţiile internaţionale ale României): distrugerea încercărilor de
conturbare a opoziţiei faţă de clasa politică “emanată” din Revoluţie (ianuari-
februarie 1990), distrugerea nucleului incipient al societăţii civile şi anihilarea
mişcărilor studenţeşti (13-15 iunie 1990), alungarea guvernului Petre Roman
prin încălcarea gravă a procedurilor constituţionale, distrugerea instituţiilor
statului de drept şi încercarea de înlăturare cu forţa de la putere a coaliţiei alate
la governare (ianuarie 1999).
Mineriadele n-au reprezentat altceva decât replica prelungită a vechiului
regim la adresa regimului politic instaurat după 1989.
În privinţa aspectului că democraţia “întârziată” (care n-a solicitat lupta
pentru votul universal) ar reprezenta o explicaţie pentru procentul ridicat de
absenteism în unele state din Europa Centrală sau Orientală, trebuie spus că
judecata lui Pasquino nu poate fi luată în consideraţie ca element specific nici
măcar “în parte” întrucât:
- la primele alegeri declarate ca fiind alegeri “libere” (şi exemplul
României este iarăşi edificator) participarea este într-un procent foarte
ridicat, în jur de 90%; abia la alegerile din 2000, sau la alegerile locale,
participarea este redusă (problema participării şi absenteismului nu poate
fi analizată în bloc, pentru că ea se manifestă extrem de diferit: de la peste
90% In rândul pensionarilor sau susţinătorilor forţelor politice care s-au
opus reformei în mandatele anterioare, la sub 25% în rândul tinerilor sau
susţinătorilor forţelor politice reformatoare, mai trebuie luaţi în calcul
factori precum dezamăgirea, mentalitatea, interesul de grup, forţa de
manipulare şi persuasiune, căutarea alternativelor, lipsa de încredere etc);

264
 - absenteismul este un fenomen ce se extinde în ultima vreme chiar şi în
societăţi în care regimurile politice democratice au o anumită tradiţie.
Atribuirea calificativului de „democratic” pentru un regim depinde de un
sistem de condiţii între care rolul determinant este deţinut de:
a) caracterul nerestrictiv al participării electorale;
b) capacitatea cetăţenilor de a-şi exercita liber activităţile considerate
fundamentale pentru organizarea votului (petiţii, critici, demonstraţii),
capacitate creată prin asigurarea cadrului politic şi normativ în domeniu;
c) posibilitatea exercitării drepturilor considerate indispensabile pentru viaţa
democratică (adunări, exprimare, presă).
La aceste condiţii de bază pe care le remarcă, Pasquino adaugă pe cele
surprinse de Robert Dahl: „Lista cea mai cuprinzătoare cu condiţiile necesare
pentru crearea unui regim democratic a fost formulată de Dahl şi este întocmită
pe baza garanţiilor ce trebuie acordate cetăţenilor, a drepturilor de a promova şi
de a se apăra, aşa încât preferinţele lor să conteze cu adevărat în acţiunile
guvernanţilor aleşi, după modelul sugerat de Schumpeter”.240
Indicând ca sursă lucrarea lui Robert Dahl, Poliarhiile, Participare şi
opoziţie, Pasquino prezintă un tablou al condiţiilor specifice formării
democraţiilor, pornind de la 3 oportunităţi şi garanţiile instituţionale solicitate de
către aceste oportunităţi. Considerăm că prezentarea acestui tablou este
edificatoare în sine.
Câteva condiţii specifice formării democraţiilor
Pentru oportunitatea de Se cer următoarele garanţii instituţionale
I. A formula preferinţe 1. Libertatea de a înfiinţa organizaţii sau
de a adera la ele
2. Libertatea de exprimare
240
Ibidem.

265

II. A-şi exprima preferinţele
III. A-şi vedea propriile preferinţe
cântărite în mod egal în actul de
guvernare
Schema propusă de Dahl are, în concepţia acestuia, o dublă utilitate:
241
Apud G. Pasquino, op. cit., pag. 310-311.
3. Dreptul de vot
4. Dreptul conducătorilor politici de a
concura pentru susţinere
5. Surse alternative de informare
1. Libertatea de a înfiinţa organizaţii sau
de a adera la ele
2. Libertatea de exprimare
3. Dreptul de vot
4. Eligibilitatea în funcţii politice
5. Dreptul conducătorilor politici de a
concura pentru susţinere
6. Surse alternative de informare
7. Alegeri libere şi echitabile
1. Libertatea de a înfiinţa organizaţii şi de
a adera la ele
2. Libertatea de expresie
3. Dreptul la vot
4. Eligibilitatea în funcţii publice
5. Dreptul conducătorilor politici de a
concura pentru susţinere
6. Surse alternative de informare
7. Instituţiile care realizează politici
guvernamentale depind de voturi şi de alte
modalităţi de exprimare a preferinţelor241
266
 • criteriu de evaluare a proceselor istorice de democratizare (utilitate în
perfecţionarea diferitelor sisteme politice);
• instrument prin care se încearcă distincţia între două dimensiuni:
- dimensiunea contestării în relaţia cu autorităţile;
- dimensiunea participării influente.242
Fiecărei dimensiuni îi corespunde un proces:
- procesul prin care se urmăreşte lărgirea sferei oportunităţilor de
contestare, care poate fi definit ca liberalizare; sensul evoluţiei acestui
proces este de la hegemonii închise la oligarhii concurenţiale;
- procesul prin care se urmăreşte lărgirea activităţilor de participare – numit
şi cuprindere întucât evoluţia este orientată spre regimuri cuprinzătoare;
regimurile cuprinzătoare nu sunt neapărat concurenţiale (puterea continuă
să fie controlată de către elitele dominante), dar sunt regimuri în care toţi
(sau aproape toţi) au posibilitatea de a participa).
Unirea celor două procese – liberalizarea şi cuprinderea – reprezintă
democratizarea, iar reuşita democratizării constă în crearea unor regimuri
poliarhice243. Apelul lui Dahl la un termen de origine greacă vizează tocmai
specificul acestor regimuri în care nici un grup nu este în măsură a prelua
puterea politică; dimpotrivă, puterea este împărţită între mai mulţi deţinători.
Democratizarea, înţeleasă procesual, presupune atât îndeplinirea – de
către sistemul politc – a tuturor condiţiilor precizate de Dahl, dar şi controlul
modului în care guvernanţii sunt responsabilizaţi şi contolul deciziilor
guvernanţilor. Din acest punct de vedere, Pasquino vorbeşte despre „democraţia
la intrare” şi „democraţia la ieşire”.

242
Ibidem, pag. 311.
243
Ibidem.

267
 „Democraţia la intrare” este cea care vizează preferinţele exprimate de
diverşi actori politici; ea este dobândită efectiv în momentul în care sistemul
politic, îndeplinind condiţiile precizate de Dahl, respectă garanţiile şi drepturile
cetăţenilor şi grupurilor. Dar „democraţia la intrare”, în evoluţia sa, va trebui să
fie integrată şi îmbogăţită. „Îmbogăţirea” şi „integrarea” se realizează prin
recurs la forme de democraţie directă: petiţiile şi (mai ales) referendumul.
„Democraţia la ieşire” este etapa solicitată de formele democraţiei directe;
până la urmă, problema democraţiei la ieşire este problema „gradului în care pot
fi controlate deciziile luate de către guvernanţi, în care pot fi identificate
responsabilităţile lor specifice, în care pot fi revizuite deciziile, chiar prin
referendumuri, a gradului de receptivitate, în mod specific sau general, faţă de
preferinţele cetăţenilor”244.
„Democraţia la ieşire” reprezintă răspunsul dat la criticile definiţiei lui
Schumpeter privind acţiunea guvernanţilor. Astfel, urmărirea legitimă a
realegerii şi principiul reacţiilor prevăzute (teama decidenţilor faţă de sancţiunea
electoratului şî faţă de opinia publică în cazul comportamenelor neadecvate) au
un triplu rol:
- rol de constrângere pentru guvernanţi, care nu au posibilitatea de a urma
orice politică;
- rol de responsabilizare directă a guvernanţilor (asumarea responsabilităţii
prin introducerea unor noi factori prin „reacţii prevăzute”);
- rol de barometru, dar şi de orientare a acţiunilor pentru opoziţia care,
aflată anterior la putere, a pierdut puterea politică prin sancţiunea
electoratului (opoziţia va reprezenta o alternativă credibilă doar dacă se va
orienta în funcţie de preferinţele cetăţenilor, răspunzând acestor preferinţe

244
Ibidem, pag. 312.

268
 şi dacă va fi cenzor permanent al guvernanţilor, blocând abuzul de
putere).
Pasquino subliniază atât importanţa definiţiei lui Schumpeter (definiţie ce
trebuie „înţeleasă în întreaga ei semnificaţie şi evaluată fără distorsiuni”) –
definiţie ce „tinde să cuprindă esenţa metodei democratice şi condiţiile politice
fundamentale pentru afirmarea unui regim democratic concurenţial”, cât şi
caracteristicile evidenţiate de către Robert Dahl prin care sunt indicate
transformările politice esenţiale ce conduc la democraţia lui Schumpeter (cum se
ajunge la regimul democratic, care sunt etapele procesului de democratizare,
cum se menţine regimul democratic ca regim stabil)245.
În acelaşi timp, Pasquino atrage atenţia asupra necesităţii studierii
transformărilor politice ce conduc la democraţie, necesitate izvorâtă din:
- nevoia înţelegerii (din punct de vedere istoric, politologic, sociologic,
antropologic) a modului în care s-au realizat primele democraţii;
- nevoia înţelegerii orientării spre democraţie a cât mai multor state din
postmodernitate.
„Astăzi, scrie Dahl, ideea de democraţie se bucură de o popularitate
universală. Majoritatea regimurilor emit tot felul de pretenţii la titlul de
«democratic»; cele care nu o fac, adesea insistă că forma lor de guvernare
nedemocratică reprezintă o etapă necesară pe calea către etapa finală –
«democraţia». În ziua de azi, până şi dictatorii par să creadă că un pic de limbaj
democratic este un ingredient indispensabil legitimităţii lor.”246
Remarca lui Dahl nu numai că este corectă, dar ridică problema unei
nuanţări strict necesare. Aceasta îndeosebi în condiţiile în care toate regimurile
comuniste se autodeclară regimuri democratice (democraţii populare, democraţii
245
Pentru înţelegerea treptelor de democratizare, Pasquino recomandă studiul lucrării lui S. Rokkan, Citizens,
Elections, Parties, Oslo, Universitetsforlaget, 1970.
246
R. Dahl, op. cit., pag. 10.

269
socialiste, democraţii sub forma „dictaturii poporului” etc), arogându-şi
„superioritatea şi „originalitatea” faţă de regimurile democratice tradiţionale.
Acceptarea democraţiei ca regimul cel mai dezirabil nu presupune o
trecere sub tăcere a limitelor şi criticilor ei. De aceea istoria trebuie valorificată.
Dahl analizează transformările democratice – statul-cetate, statul-naţiune
şi transformarea spre care se năzuieşte azi – vorbind, în acelaşi timp, despre
confuzia creată în jurul semnificaţiei democraţiei. Această confuzie îşi are cauza
tocmai în evoluţia istorică – de-a lungul câtorva mii de ani – a democraţiei,
precum şi în originile sale multiple: „Ceea ce înţelegem noi prin democraţie nu
este ceea ce înţelegea un atenian din timpul lui Pericle. Noţiuni greceşti, romane,
medievale şi renascentiste se îmbină cu noţiuni din secole mai apropiate, pentru
a produce un amestec adesea extrem de inconştient de teorie şi metode.”247
Apoi, abordarea atentă a ideilor şi metodelor democraţiei va dovedi că
există multe probleme pentru care nu există soluţii definitive, chiar noţiunea de
democraţie oferind permanent teren pentru criticii ei. Dahl distinge trei categorii
de critici:
- cei care se opun în mod fundamental democraţiei, considerând-o (în linia
lui Platon), ca inerent indezirabilă;
- cei care se opun în mod fundamental democraţiei, dar nu pentru că este în
mod inerent indezirabilă, ci pentru că, asemeni lui Roberto Michels, „sunt
de părere că, deşi democraţia ar putea fi dezirabilă dacă ar fi posibilă, în
realitate este inerent imposibilă” (deci imposibilitatea înfăptuirii
regimurilor democratice conduce la critica ei);

247
Ibidem.

270
 cei care sunt în favoarea democraţiei, doresc să o susţină, dar o privesc cu
un ochi foarte critic”.
Primele două categorii constituie ceea ce Dahl numeşte „criticii ostili” ai
democraţiei, iar pe reprezentanţii celei de-a treia – „criticii favorabili” acesteia.
Şi el le acordă importanţă tuturor.
Robert Dahl constată că mai toate criticile se concentrează asupra unor
probleme pe care susţinătorii democraţiei fie au tendinţa de a le neglija, fie, mai
grav, de la a escamota. Astfel, ceea ce în sens larg este numit teoria democratică
– termen asupra căruia şi Dahl are multe rezerve – depinde de supoziţii şi
premise pe care susţinătorii nerezervaţi fie au evitat să le analizeze, fie nici
măcar nu le-au recunoscut: „Aceste premise pe jumătate ascunse, aceste
supoziţii neexplorate, aceste antecedente nerecunoscute alcătuiesc o teorie-
fantomă vag percepută, care calcă mereu pe urmele teoriilor publice, explicite
ale democraţiei.”248
Dahl menţionează câteva dintre aceste „probleme vitale ascunse în teoriile
explicite”, aspecte ce conturează „teoria-fantomă” a democraţiei. Astfel, una din
probleme este cea izvorâtă din ideea de notorietate a „guvernării de către
popor”. Aici politologul american disecă originea ideii, susţinând că grecii,
pentru a denumi noua lor concepţie despre viaţa politică şi practicile create în
statele-cetăţi (de la mijlocul secolului al V-lea î.H.), au început să utilizeze
cuvântul demokratia (demos, popor, kratia, guvernare, autoritate; guvernarea de
către popor). Dar chiar rădăcinile termenului ridică, după cum remarcă Dahl,
unele semne de întrebare: cine constituie poporul ce înseamnă a guverna?
Constituenţii „poporului” – care sunt ei? – generează ambiguitate şi
controverse. Deci, prima ambiguitate se află chiar în conţinutul acestei noţiuni:
cine face parte din „popor” pentru a guverna democratic? Dahl nuanţează pe
248
Ibidem, pag. 11.

271
baza analizei de contrast: la greci, atenienii, corintienii, spartanii şi locuitorii
altor state-cetăţi greceşti „constituiau, fiecare în parte, «poporul» îndreptăţit la
propria autonomie politică. Prin contrast, deşi vechii greci – elenii- se
autopercepeau ca un popor distinct, cu limbă şi istorie proprie, nu se considerau
«un popor» în sensul politic al unui grup de persoane care ar trebui, cu
îndreptăţire, să se autoguverneze într-o singură unitate democratică. Democraţia
greacă nu a fost, de fapt, democraţie greacă: a fost ateniană, corintiană sau orice
altceva”249. Dar analiza lui Dahl merge mai departe, el consattând persistenţa
mentalităţii statului-cetate şi azi: „De ce ar trebui – se întreabă el – ca americanii
să constituie «un popor» iar vecinii lor, canadienii şi mexicanii, popoare
separate? De ce să existe o graniţă politică între, să spunem, Norvegia şî Suedia,
Belgia şi Olanda, elveţienii de expresie franceză şi francezii de expresie
franceză? Sau formulat altfel: membrii comunităţilor locale dintr-un stat-naţiune
sunt oare îndreptăţiţi la un anumit grad de autoguvernare? Şi dacă da, care
persoane, în ce domenii?”250 Robert Dahl demonstrază că aceste întrebări
transcend „teoria democratică”, filosofii politici pornind de la prezumţia că
„poporul” deja există; existenţa poporului este percepută ca un fapt, ca o creaţie
a istoriei.
Caracterul „faptic al acestui fapt” este nu numai discutabil, ci chiar pus
sub semnul întrebării; exemplul Statelor Unite la 1861 este edificator în acest
sens, întrucât disputa n-a putut fi aplanată nici prin acceptare, nici prin consens,
ci prin violenţă. Aceasta îl determină pe Dahl să susţină că: atât ipoteza
existenţei „unui popor”, cât şi presupunerile ce rezultă din această ipoteză
reprezintă „o parte a teoriei-fantomă” a democraţiei.

249
Ibidem, pag. 12.
250
Ibidem.

272
 Dacă prima ambiguitate se află în noţiunea de „popor”, ce-a de a doua
este conţinută chiar în prima: „În cadrul «unui popor», numai o subcategorie
limitată de persoane este îndreptăţită să participe la guvernare. Persoanele
respective alcătuiesc poporul dintr-un alt punct de vedere. Cu alte cuvinte, ele
constituie cetăţenii sau grupul de cetăţeni sau, aşa cum îl voi numi deseori de
acum încolo, demosul”251. Susţinătorii democraţiei s-au confruntat cu altă
întrebare: Cine se cuvine să fie un membru al demosului? John Locke şi Jean-
Jacques Rousseau au propus chiar teorii publice explicite ale demosului, teorii
„aflate în mare discordanţă cu supoziţiile lor semivoalate sau, uneori, complet
voalate care stau ascunse, neasumate, în teoria-fantomă, din care sunt totuşi
smulse de criticii externi ai democraţiei pentru a le servi drept martori la aşa-
zisele autocontradicţii din ideea de democraţie”252.
Analizele istorice îl conduc pe Dahl spre concluzia corectă privind
concreteţea demosului: chiar şi la apogeul democraţiei ateniene, demosul n-a
inclus niciodată mai mult de o minoritate redusă din populaţia adultă a Atenei.
Experienţa istorică conferă concreteţe chestiunii abstracte a demosului: „ Se
poate ca democraţia ateniană să fi fost extremă prin exclusivismul ei, unică însă
nu a fost în nici un fel. Din Grecia antică până în timpurile moderne, unele
persoane au fost invariabil excluse ca fiind nereprezentative şi, până în acest
secol, când femeile şi-au câştigat dreptul de a vota (secolul al XX-lea, n.n.),
numărul persoanelor excluse a depăşit – uneori cu mult, la fel ca în Atena –
numărul celor acceptate. Ca şi în cazul primei «democraţii» moderne, Statele
Unite, care a exclus nu numai femeile şi, desigur, copiii, ci şi majoritatea
negrilor şi amerindienilor”253. Dar care este, oare, supoziţia voalată a teoriei
fantomă a democraţiei din moment ce excluderile sunt considerate, invariabil,
251
Ibidem, pag. 11-12.
252
Ibidem, pag. 13.
253
Ibidem.

273
justificate de caracterul concret al demosului (demosul îi include nu pe toţi, ci pe
toţi cei îndreptăţiţi să participe la guvernare)? Supoziţia voalată – constată Dahl
– este aceea că numai anumiţi oameni sunt competenţi să guverneze. Iar criticii
ostili ai democraţiei nu numai că denunţă această supoziţie voalată, dar o şi
convertesc într-un argument explicit în cadrul teoriei antidemocratice a
protectoratului. “Ideea protectoratului, care este probabil cea mai ademenitoare
viziune creată vreodată de adversarii democraţiei, nu numai că a fost adoptată de
Platon în Atena democratică, dar a şi apărut pretutindeni în lume, într-o varietate
de forme disparate, dintre care confucianismul şi leninismul, oricât ar fi de
diferite, au influenţat, de departe, cel mai mare număr de oameni. Criticii ostili
ne obligă să examinăm cu maximă minuţiozitate asumpţiile privind competenţa
politică ascunse în teoria fantomă”34.
Un alt aspect legat de teoria–fantomă a democraţiei este ce referitor la
dimensiunile ei. Dacă pentru greci dimensiunile unei democraţii se limitau la un
număr extrem de redus – doar câteva zeci de mii de persoane, la sfârşitul
secolului al XVIII–lea, susţinătorii democraţiei i-au limitat cadrul firesc la
nivelul statului–naţiune, adică, în general, la ţară. “Prin adoptarea acestei
asumpţii, scrie Dahl, ceea ce de multe ori nu se recunoaşte este cât de profund a
afectat limitele şi posibilităţile democraţiei trecerea istoriei de la statul-cetate la
statul–naţiune. Transformarea este atât de profundă încât, dacă un cetăţean
atenian din secolul al V-lea ar apărea brusc în mijlocul nostru (fiind atenian, ar
trebui să fie neapărat un bărbat), probabil ar considera că ceea ce numim noi
democraţie este ceva cu totul străin, neatrăgător şi nedemocratic. Unui atenian
din vremea lui Pericle democraţia noastră i s-ar părea departe de a fi democraţie,
în primul rând din cauza consecinţelor asupra vieţii politice şi a instituţiilor
politice, ale trecerii de la nivelul stat-cetate, mai intim şi mai participativ, la
34
Ibidem.

274
giganticele forme de guvernământ, mai impersonale şi mai indirecte, din ziua de
azi”35.
Tot ca o consecinţă a schimbărilor intervenite la nivelul dimensiunilor
unei democraţii este, în opinia lui R. Dahl amplificarea caracterului utopic al
idealului democratic, teoria publică considerând că democraţia actuală poate
păstra în totalitate atât avantajele dimensiunii mari, dar şi virtuţile şi
posibilităţile democraţiei la scară redusă: “Astfel, teoria publică tinde să
neglijeze limitele amândurora, problema domeniilor fiind lăsată în seama
teoriei–fantomă”36.
Robert Dahl exemplifică pentru a dovedi schimbările intervenite în
înţelegerea democraţiei şi prin modalităţile diferite în care democraţia –
considerată “ca o entitate reală sau aparţinând lumii reale” – a fost percepută:
- un grup distinct de instituţii şi practici politice;
- un sistem de drepturi;
- o ordine socială şi economică;
- un sistem ce asigură anumite rezultate dezirabile;
- un proces unic de luare a unor decizii colective obligatorii37.
Percepţia democraţiei de către Dahl ca proces (înţelegerea ei ca “proces
democratic”) nu exclude, ci implică celelalte tipuri de percepţie: “Criticii, nu
numai cei ostili dar şi cei ce sunt favorabili «guvernării de către popor», susţin
că un proces de luare a deciziilor colective, indiferent cît de democratic ar fi, nu
poate fi justificat dacă nu produce – sau cel puţin nu tinde să producă – rezultate
dezirabile. Aceşti critici plasează cunoscuta problemă «proces versus substanţă»
în cadrul ideilor şi al practicilor democratice. Deşi problema ocupă un loc

35
Ibidem.
36
Ibidem.
37
Ibidem. Dahl se încadrează în ultimul tip de percepţie a democraţiei.

275
central în discuţiile privind teoria democratică, soluţiile propuse (ca şi
nonsoluţiile) depind de obicei de ipotezele din teoria-fantomă”38.
Robert Dahl aduce şi alte clarificări referitoare la dezbaterile despre
democraţie. Dacă ideile şi instituţiile specifice acestui proces au fost dezvoltate
explicit de către greci cu peste două mii de ani în urmă, utilizarea termenului de
«teorie democratică» rămâne neclar.
Această neclaritate provine îndeosebi din faptul că, atât în limbajul
comun, dar şi în limbajul filosofic democraţia are un sens dual: sensul de regim
ideal şi sensul de regim real care este departe de a atinge idealul. Iar sensul dual
produce derută. Iar dacă democraţia este şi “ideal” şi “realitate realizabilă” apare
legitimă întrebarea “… ce putem spune atunci când un regim real este îndeajuns
de aproape de ideal ca să-l putem considera, pe bună dreptate, o democraţie?”.
Iar rezolvarea acestei probleme, cum apreciază Dahl, nu este dependentă în
exclusivitate de utilizarea (“proprie sau improprie”) a unui cuvânt, ci ţine de
“stabilirea unui prag rezonabil”. Aprecierea asupra caracterului democratic al
unui regim, sistem sau proces se poate realiza doar prin raportare la alte regimuri
– oligarhic, aristocratic, meritocratic, sultanic etc, iar această raportare nu este
posibilă în afara unor “indicatori care să poată fi aplicaţi în mod rezonabil, lumii
sistemelor politice reale"40. Problema conceperii şi utilizării indicativelor
democraţiei produce un transfer de limbaj: trecerea în mod necesar “de la
limbajul şi orientarea către justificare şi evaluare – în jargonul ştiinţei politice
contemporane teoria normativă – spre un discurs mai empiric”41.
Dahl consideră că este posibilă – şi face eforturi spre a demonstra această
posibilitate – coexistenţa aspectelor normative şi a celor empirice într-o singură
prespectivă teoretică.
38
Ibidem.
40
Ibidem, pag. 16.
41
Ibidem.

276
 “Teoria democratică, îmi place să cred, scrie el, e o enormă pânză de
păianjen tridimensională. Mult prea mare ca să poată fi cuprinsă într-o singură
privire, pânza este alcătuită din fire interconectate cu grade diferite de
elasticitate. În vreme ce câteva secţiuni ale pânzei sunt compuse din fire legate
în mod rigid (cu alte cuvinte, argumente strict deductive), alte secţiuni sunt laxe,
unele legături fiind extrem de subţiri. Întocmai ca un binecunoscut model al
universului, pânza pare a fi, în acelaşi timp, finită şi infinită. Drept rezultat,
atunci când îţi croieşti drumul de-a lungul unui fir – argument, nu atingi o
margine anume care merchează o limită distinctă şi definitivă a universului
nemărginit al teoriei democratice. Urmează un argument până la ceea ce crezi că
ar putea fi capătul său şi te vei trezi că te deplasezi de-a lungul unui alt fir, şi aşa
mai departe la nesfârşit”42.
În acest temei el prezintă un tablou prin care realizează reprezentarea
aproximativă a celor mai importante aspecte ale teoriei democratice (porneşte de
la argumentul “mai explicit din punct de vedere filosofic” prin care asigură
justificări pentru credinţa în democraţie şi valorile ei şi dovedeşte cum acest
argument capătă “un ton din ce în ce mai empiric”)43.

3.2. Democratizarea şi fazele ei

După cum s-a putut constata mai sus, Dahl este preocupat de evidenţierea
condiţiilor politice fundamentale necesare afirmării unui regim democratic,
regim considerat drept un produs concret care este menţinut şi făcut funcţional
de către un strat de activişti. Aceşti activişti “şi-au însuşit normele democratice
de legitimare reciprocă, de toleranţă politică, de conflict controlat”44. Dar
preocuparea nu se rezumă la a detecta condiţiile necesare democraţiei, ci vizează
42
Ibidem.
43
Ibidem, pag. 16-18.
44
G. Pasquino, op. cit., pag. 313.

277
şi analiza stadiilor pe care le parcurge o societate pentru a ajunge la construcţia
regimurilor democratice, precum şi modalităţile prin care regimurile
nedemocratice evoluează către regimuri democratice.
Importantă este identificarea configuraţiei anterioare a regimurilor
politice, întrucât consecinţele pe care acestea le produc în societate sunt diferite.
Vorbind despre această configuraţie (raportându-se la o serie de autori precum
Dahl, Huntington, Rustow, O’Donnell, Whitehead, Schniter, Linz, Stepan,
Sartori ş.a.), Pasquino exemplifică prin consecinţele regimurilor autoritare
asupra societăţii, care “distrug vechile asocieri sociale” şi împiedică înfiinţarea
unor noi asocieri, “predându-le” într-o structură şi formă omogenă puterii
politice.
Dar, analizele istorice pun în evidenţă faptul că momentul iniţial al
procesului de transformare politică nu l-a reprezentat neapărat un regim
autoritar, nici măcar structurat în această direcţie”, ci un regim care “este doar
nedemocratic”45. Dankwart Rustow este pentru primii autori care prezintă
condiţiile politice şi etapele ce conduc la apariţia regimurilor democratice46. În
opinia sa, condiţia preliminară pentru declanşarea procesului de trecere către un
regim democratic este acordul general al participanţilor cu privire la
apartenenţa la o comunitate politică. Pasquino insistă pe importanţa evaluării
corecte a acestei condiţii: “Pentru a-i acorda importanţa ce se cuvine, este
suficient să ne gândim la cât de dificilă (şi la sfârşit probabil imposibilă) ajunge
să fie instaurarea unui regim democratic, dacă o minoritate unită importantă şi
concentrată se îndoieşte mereu de apartenenţa sa la acea comunitate politică
specifică ce se doreşte democratică. Exemplele africane şi asiatice ale minorităţii

45
Ibidem.
46
D. Rustow, Transition to Democracy: Toward a Dynamic Model, în Compoarative Politics, April 1970, pag.
337-363. O’Donnell, P. Schmitter şi L. Whitehead realizează studiul Transitions from Authoritarian Rule în
1986.

278
etnice importante au fost cele folosite mai frecvent în scopul susţinerii
indispensabilităţii acestei condiţii preliminare. După dezintegrarea URSS şi a
Iugoslaviei, ne stau la dispoziţie multe alte cazuri în care formarea unor regimuri
democratice este mult mai dificilă dacă nu s-au rezolvat intâi, într-o manieră
convingătoare şi consensuală, apartenenţa la o anumită comunitate politică”47.
Dacă condiţia preliminară necesară trecerii la construcţia regimurilor
democratice este convingerea şi consensualismul apartenenţei la comunitate,
prima fază a acestui proces este numită de Pasquino48 faza pregătitoare formării
unui regim democratic, fază ce presupune lupta între grupurile de elite. Această
luptă nu se finalizează prin “victoria decisivă” a unui grup asupra celorlalte, ci
printr-un compromis.
Compromisul despre care vorbeşte Pasquino apare concomitent ca refuz,
dar şi ca acceptare. Refuzul vizează o delimitare a elitelor de interese de grup:
ele nu urmăresc “o distrugere reciprocă” întrucât un asemenea mobil ar conduce
la o permanentă tensiune. Acceptarea vizează tolerarea reciprică într-o
convieţuire care permite declanşarea competiţiei, dar şi acordul privind intrarea
în competiţia pentru puterea politică. Compromisul finalizează faza pregătitoare
şi asigură trecerea la cea de-a doua etapă necesară în construcţia regimului
democratic: faza deciziei.
Compromisul “constă în decizia conştientă nu numai de a recunoaşte în
egală măsură propriile diferenţe, ci şi de a crea structuri şi proceduri care să
protejeze aceste diferenţe, să le pună în valoare şi să le orienteze în direcţie
competiţiei democratice prin acceptarea existenţei şi legitimităţii opoziţiei”49.
Acceptarea existenţei şi legitimităţii opoziţiei presupune menţinera conflictului
politic chiar în interiorul compromisului democratic.
47
G. Pasquino, op. cit., pag. 314.
48
Pasquino prezintă aceste faze în baza analizelor lui Dankwart Rustow.
49
G. Pasquino, op. cit., pag. 314-315.

279
 Următoarea fază este cea numită de Rustow “habitation” (de obişnuire cu
regulile, normele şi procedurile democratice). “În această fază – scrie Pasquino –
este important ca artizanii compromisului democratic să îi convingă pe
politicienii de profesie, pe activişti şi pe cetăţeni de importanţa şi de eficienţa
principiilor de conciliere şi de împăcare. Democraţia creşte, ca să spunem aşa,
din ea însăşi, din buna funcţionare a acelor principii verificate de nenumărate ori
de-a lungul timpului”50.
Faza de obişnuire, ca de altfel toate fazele democratizării, presupune şi
riscuri generate de obstacole, de elemente frenatorii la înfăptuirea procesului. Şi
înfăptuirea democratizării este un proces contextual, atingerea compromisului
democratic între elite, ca şi răspândirea compromisului în rândul politicienilor,
al diferitelor grupuri de referinţa depinzând de o multitudine de factori, unii
chiar generatori de crize. Astfel, Pasquino exemplifică cu situaţii în care
compromisurile şi-au dovedit fragilitatea: situaţiile de criză, din Europa anilor
’20 şi ’30, din America Latină a anilor ’60, crize care au condus la slăbirea sau
chiar la căderea regimurilor democratice.
Caracterul contextual al democratizării este demonstrat şi de rezultatul
diferit al tentativelor de reluare a procesului de democratizare în statele în care
compromisurile fragile au condus la crize şi acestea la căderea regimului
democratic. Deşi diferite în formele de manifestare, rezultatele redeclanşării
procesului (anii ’70 - ’80) sunt în esenţa lor pozitive întrucât se valorifică atât
experienţa elitelor şi oamenilor politici implicaţi, cât şi cristalizarea unei
credinţe în democraţie: “Aceştia (oamenii politici implicaţi şi elitele – n.n. )
păstrau cu sfinţenie în minte aceste evenimente şi şi-au însuşit lecţia necesităţii
indispensabile a compromisurilor democratice”51.

50
Ibidem.
51
Ibidem.

280
 Cei mai mulţi autori deşi nu neagă rolul condiţiilor socio-economice în
realizarea regimurilor democratice, consideră că decisive sunt condiţiile politice
pentru atingerea acestui scop. Pasquino recunoaşte caracterul tare al asocierii
dintre piaţă, capitalism şi democraţie, însă nu ridică această asociere la valoarea
raportului cauză-efect. “Dimpotrivă, scrie el, unii dintre cei mai importanţi
cercetători, în special Robert Dahl, continuă să-şi pună întrebări în legătură cu
inconvenientele pe care le-ar reprezenta capitalismul pentru regimurile
democratice, mai ales în ceea ce priveşte dezechilibrul de putere în favoarea
«capitaliştilor»”52.
Privit dintr-un anumit unghi, raportul politic-economic în realizarea
democratizării demonstrează o prioritate funcţională a politicului. În acelaşi timp
însă, trebuie spus că democraţiile nu pot coexista cu sărăcia şi corupţia,
instabilitatea şi subdezvoltarea economică punând în pericol, sau chiar
subminând, autoritatea instituţiilor politice democratice. Apoi, experienţa
istorică demonstrează că asocierea între piaţă, capitalism şi democraţie este
corectă şi actuală. Altfel spus, nu se poate vorbi despre existenţa regimurilor
democratice în absenţa pieţei concurenţiale, deci în absenţa capitalismului. Acest
fapt este surprins succint şi de Pasquino: “Totuşi este la fel de justificat să se
scoată în evidenţă faptul că sistemele economice ale socialismului real au
implicat o şi mai mare concentrare a puterii economice în mâinile celor care
deţineau puterea politică, având drept consecinţă imposibilitatea de a institui şi
de a face să funcţioneze un regim democratic”53.
Remarca este valabilă şi pentru regimurile politice în tranziţie (post-
totalitare) întrucât sensul evoluţiei lor este dat de orientarea către economia de
piaţă (funcţională), adică spre orientarea către economia concurenţială de tip

52
Ibidem, pag. 316.
53
Ibidem.

281
capitalist. Apoi, durata tranziţiei depinde direct atât de înfăptuirea reformelor
politice, cât şi de realizarea reformelor economice (întârzierile în înfăptuirea
reformelor economice conduc la persistenţa sau chiar la accentuarea sărăcirii
populaţiei, putând deturna procesul democratizării – cazul României, Bulgariei,
Albaniei şi al unor foste republici sovietice fiind edificator).
Investigarea corectă a modalităţilor în care regimurile democratice se
realizează nu poate fi făcută doar prin prisma unor factori şi procese de natură
internă. Dimpotrivă, investigarea trebuie să se raporteze şi la evaluarea rolului
pe care l-a avut, în multe situaţii, sistemul internaţional.
În opinia lui Pasquino, sistemul internaţional nu poate “de unul singur,
nici să întemeieze, nici să distrugă regimurile politice, cu excepţia situaţiilor de
război şi de invazie”54. Prin urmare, în condiţii normale, (războiul reprezentând
o situaţie limită), sistemul internaţional nu are nici capacitatea de a genera
univoc un regim politic într-o ţară, nici capacitatea de a-l înlocui, ci doar
capacitatea de a-l influenţa şi, prin aceste influenţe, poate favoriza, alături de
factorii interni, un anumit sens al procesului pe care-l parcurge un regim politic.
Pasquino are în vedere dubla posibilitate de evoluţie a unui regim politic,
respectiv evoluţia de la atributul nedemocratic către democraţie, sau evoluţia de
la democraţie către totalitarism sau o anumită formă de autoritarism. Aparent el
are în vedere doar procesul de democratizare şi la acest nivel vorbeşte despre
imposibilitatea sistemului internaţional – ca factor singular - de a genera sau
distruge un regim politic. Este cert că problema poate fi simplificată întrucât
“întemeierea” regimului nedemocratic este subsecventă “distrugerii” regimului
nedemocratic, sistemul internaţional influenţând atât “distrugerea” vechiului
regim, cât şi “întemeierea” regimului nou (care aici este democratic). Totuşi,
aprofundând punctul de vedere exprimat de Pasquino în privinţa sistemului
54
Ibidem.

282
internaţional, trebuie observat că el întrevede o dublă posibilitate de manifestare
a influenţei sale asupra democratizării:
• pe de o parte, sistemul internaţional acţionează ca factor ce facilitează
tendinţele democratice preexistente, susţinând aceste tendinţe “atunci când
contextul democratic s-a fixat solid”;
• pe de altă parte, el “slăbeşte” tendinţele democratice preexistente, devenind
“un element puternic perturbator, atunci când trece printr-o fază de turbulenţă
care diminuează capacitatea protagoniştilor politici de a se opune tendinţelor
anti-democratice în curs de desfăşurare”55
Recunoscând că impactul sistemului internaţional asupra proceselor de
democratizare şi de destrămare a democraţiilor este greu de apreciat cu precizie,
Pasquino elimină posibilitatea interpretării unilaterale a opiniei sale în acest
domeniu. Astfel, el recunoaşte explicit nu doar rolul factorului internaţional în
procesul de democratizare, ci şi influenţele acestuia în “distrugerea” regimurilor
democratice şi “întemeierea” celor nedemocratice. Şi aceasta, tot în condiţii de
normalitate, întrucât războiul sau invazia pot face din sistemul inetrnaţional
factor determinant în schimabarea regimului politic. Apelând la autori precum
Pridham, Herring şi Sanford, Pasquino vorbeşte despre “o contaminare fecundă,
pozitivă între ţările vecine” în domeniul expansiunii “valurilor de
democratizare”.
Dar cea mai semnificativă analiză a democratizării şi “refluxului” acesteia
este considerată cercetarea comparată întreprinsă de Samuel P. Huntington56.
Acesta a identificat trei “valuri” de “democratizare” şi două “valuri de reflux”.
Astfel,

55
Ibidem.
56
Pasquino se referă la Samuel P. Huntington, The Third Wave. Democratization in the Late Twentieth Century.
Norman, University of Oklahoma Press, 1993, trad. în it. La terza ondata. I processi di democratizzazione alle
fine del XX secolo, Bologna, Il Mulino, 1995.

283
a) primul, “mare val de democratizare” (intervalul anilor 1828-1926) a avut ca
rezultat 29 de state democratice; lui îi succede primul val de reflux (1922-
1942) care reduce numărul statelor democratice la 12;
b) cel de-al doilea “val de democratizare” (1943-1962) conduce la instalarea
regimurilor democratice într-un număr de 36 de ţări; urmează cel de-al doilea
“val de reflux” (1958-1975) care diminuează numărul democraţiilor,
ajungându-se la 30;
c) cel de-al treilea “val de democratizare”, declanşat în 1974 şi aflat “încă în
plină desfăşurare”, a generat creşterea numărului democraţiilor (58 dintre
state în 1995, însă procesul este în desfăşurare) procentul de 45% al statelor
democratice (din totalul statelor lumii) de azi, fiind acelaşi cu procentul
înregistrat la sfârşitul primului val.
Huntington nu se limitează doar la o enumerare a valurilor de
democratizare şi reflux, ci, în baza unor date complexe ridică problema
diversităţii condiţiilor în care se originează cele trei valuri de democratizare: “El
leagă primul val de un ansamblu de condiţii socio-economice: industrializarea,
urbanizarea, ivirea burgheziei şi a clasei medii, apariţia clasei muncitoare şi
organizarea sa, reducerea inegalităţilor economice. Pe cel de-al doilea îl pune în
relaţie cu factori politici şi militari: victoria aliaţilor în timpul celui de-al doilea
război mondial şi începutul procesului de decolonizare. Pentru al treilea val,
propune o explicaţie mult mai raţională, punând-o pe baza unui factor general,
care poate fi definit ca o regulă : «mai bine de 23 din cele 29 de ţări în cauză au
avut experienţe anterioare legate de democraţie, chiar scurte şi/sau limitate»”57.
Nici din perspectiva condiţiilor analizate lucrurile nu trebuie văzute
unilateral. Aceasta întrucât, cum bine se poate constata chiar din periodizarea
prezentată de S. Huntington, pot fi trase două concluzii suplimentare:
57
G. Pasquino, op. cit., pag. 317.

284
• aceleaşi condiţii – specifice pentru un “val de democratizare” (cazul celui de-
al doilea, de exemplu) generează o creştere numerică a statelor democrate
(pentru ţările aflate în sfera de influenţă a SUA după cel de-al doilea război
mondial) concomitent cu o dezvoltare a refluxului democratizării (statele
aflate sub hegemonia fostei URSS, unde sistemele democratice sunt
suprimate şi înlocuite cu regimuri nedemocratice “modelate” de la Moscova);
• zone subsumate intervalelor de timp în care se desfăşoară un anumit val al
democratizării, sunt şi zone pentru refluxul democratic (ex: primul val de
democratizare se încheie în 1926, iar primul reflux se declanşează în 1922,
deci patru ani sunt incluşi şi în valul de democratizare şi în reflux)
Huntington surprinde şi condiţiile care au condus la cel de-al treilea val de
democratizare. Acestea, în număr de cinci, se manifestă individual sau în
combinaţii diferite:
a) criza de legitimare a regimurilor autoritare;
b) creşterea economică fără precedent;
c) rolul nou al bisericii catolice după Conciliul Vatican II;
d) impactul Comunităţii Europene asupra regimurilor autoritare din Europa de
Sud, rolul politicilor de protejare şi promovare a drepturilor omului şi rolul
lui Gorbaciov în transformarea regimurilor comuniste;
e) efectul de contaminare (“efectul de domino”) al proceselor de
democratizare.58
Va fi cel de-al treilea val de democratizare urmat de un reflux? Deşi
Pasquino (ca de altfel şi Fukuyama care prin sintagma “sfârşitul istoriei”
înţelege sfârşitul ismelor clasicizate şi o victorie definitivă a liberalismului şi
democraţiei liberale) îşi exprimă un optimism aproape fără rezerve, trebuie spus

58
Ibidem, pag. 317-318.

285
că stabilitatea şi consolidarea regimurilor democratice depinde de un sistem de
factori printre care:
- ritmul accelerat al reformelor economice şi politice;
- construcţia instituţională;
- autoritatea şi legitimarea instituţiilor democratice;
- participarea politică şi încrederea în valorile democraţiei;
- statutul social al individului;
- pluralismul dezvoltat;
- pluripartidismul real şi funcţional;
- cultura politică,
- legiferare durabilă;
- ordine politică (internă şi internaţională) stabilă;
- eradicarea sărăciei;
- accentuarea “efectului de domino” al proceselor de democratizare şi puterea
exemplului modelului democratic;
- slăbirea şi limitarea presiunii refluxului prin limitarea presiunii regimurilor
totalitare şi a susţinătorilor acestora etc.
Totuşi, unele provocări la adresa democraţiilor recente sunt surprinse şi de
către Pasquino. Aceste provocări depind în rezultat de modul în care se apelează
la unele baze legitime. Astfel, fundamentalismul islamic poate reprezenta un
factor de reflux tocmai prin modul în care apelează la factori de legitimare, pe
când provocările (de alt tip) la adresa democraţiilor recente, (multe destul de
fragile), sunt de regulă semnificative în întârzierea democratizării şi nu în
răsturnarea regimurilor democratice. Şi aceasta, întrucât aceste provocări nu pot
folosi baze legitime.

286
 Dar mulţi autori susţin că “fragilitatea instituţională şi calitatea
nesatisfăcătoare a democraţiilor mai vechi şi mai ales mai noi, depind de
condiţiile socio-economice neadecvate”59. De aceea, consider, alături de
Pasquino, că relaţiile dintre condiţiile socio-economice şi regimurile
democratice prezintă o importanţă semnificativă.
Teza conform căreia sistemele economice care reuşesc să creeze şi să
menţină un regim democratic sunt sistemele cele mai dezvoltate a fost formulată
de către sociologul politic Seymour Martin Lipset încă din perioada în care atât
statele foste colonii, devenite independente, cât şi state din America Latină care
aveau peste un secol de independenţă, dovedeau dificultăţi şi o serie de
insuccese în menţinerea regimurilor democratice. Lipset îşi susţine teza utilizând
un sistem de indicatori socio-economici precum: venitul/locuitor, gradul de
instrucţie, procentul de urbanizare, nivelul de industrializare, accesul la
mijloacele de comunicare (până la urmă, nivelul de civilizaţie)60. Făcând
trimitere la această teză, Pasquino remarcă atât validitatea, dar şi o anumită
“ambiguitate de fond” care-i viciază conţinutul şi care a alimentat o serie de
critici. “Nu este clar – scrie Pasquino – dacă Lipset s-a limitat să susţină
prezenţa unor corelaţii, tot atât de consistente, pe cât de semnificative între un
anumit nivel de modernizare socio-economică şi existenţa unui regim
democratic, sau şi-a propus să stabilească între acestea o relaţie de tip cauză-
efect. În primul caz, se poate susţine numai probabilitatea ca sistemele socio-
economice cu un anumit nivel de dezvoltare să fie regimuri democratice şi,
viceversa, ca sistemele democratice să se bucure de un nivel de dezvoltare
socio-economic net superior celui al regimurilor nedemocratice. În al doilea caz,
în schimb, s-ar putea formula o lege sociologică, potrivit căreia toate sistemele
59
Ibidem, pag. 318.
60
S. M. Lipset, Political Man. The Social Bases of Politics, 2nd ed., Baltimore, London, The Johns Hopkins
University Press, 1981.

287
socio-economice care depăşesc anumite trepte de industrializare, alfabetizare,
urbanizare şi venit pe cap de locuitor vor da naştere unor regimuri democratice;
tot astfel, regimurile care au devenit democratice datorează această realizare
faptului că sistemele lor socio-economice au depăşit aceste trepte de
dezvoltare"61.
Formularea acestei teze de către Lipset a avut în vedere determinarea unei
legi sociologice, în sensul exprimat mai sus, sau doar introducerea unei relaţii de
probabilitate? Pasquino consideră că intenţiile lui Lipset vizează mai degrabă o
relaţie de tip cauză-efect între nivelul de modernizare socio-economică şi
existenţa unui regim democratic. Reformulată în moduri diferite de către
cercetători, această relaţie este considerată relevantă, ei referindu-se în mod
special la două aspecte:
- pentru unii cercetători, în afirmarea democraţiei nu sunt prioritare
caracteristicile agregate ale sistemului socio-economic, ci, mai degrabă,
absenţa dezechilibrelor şi inegalităţilor semnificative dintre diferite grupuri
sociale; afirmarea unui regim democratic se realizează atunci când
inegalităţile sunt (relativ) ţinute sub control şi se reduc dezechilibrele:
“Inegalităţile mari la nivelul puterii socio-economice nu pot coexista cu un
regim politic în care puterea ar trebui distribuită într-o manieră oarecum
egalitară. Se poate preciza că este posibilă şi susţinerea contrariului, adică
democraţia tinde să reducă şi să controleze inegalităţile scocio-economice, iar
dacă nu reuşeşte, deschide calea unor soluţii autoritare”62.
- alţi cercetători susţin că prioritar nu este nivelul de dezvoltare socio-
economică, ci modalităţile prin care acesta a fost realizat. Aceasta şi în
măsura în care tentativele de realizare a unei dezvoltări socio-economice

61
G. Pasquino, op. cit., pag. 319.
62
Ibidem, pag. 320.

288
 rapide pot conduce la metode autoritare şi la destabilizarea sistemului politic,
la o îndepărtare de regimurile democratice. Olson subliniază de pildă că doar
regimurile politice ce dispun de o putere suficientă şi suficientă stabilitate
politică pot realiza acumularea primitivă indispensabilă unei dezvoltări
economice accelerate, iar aceste regimuri sunt, în cea mai mare parte a lor,
totalitare ori autoritare. Industrializarea forţată şi megalomană, urbanizările
artificiale, confecţionarea clasei muncitoare prin pauperizarea ţărănimii şi
întemeierea unor colonii muncitoreşti, munca forţată şi orientarea prioritară a
resurselor către investiţii care în multe cazuri nu-şi dovedesc utilitatea (gen
canalul Dunăre-Marea Neagră, Casa Poporului, şantierele naţionale etc) nu se
pot realiza într-un timp scurt decât în regimuri nedemocratice.
Pasquino remarcă faptul că teza dezvoltării economice accelerate, cu
efectele destabilizatoare în plan politic, este împărtăşită şi de Lipset care
evidenţiază drept consecinţă a acestui fenomen o anumită radicalizare politică.
Astfel, el prezintă două situaţii în care teza lui Lipset a fost supusă verificărilor:
a) recuperarea şi adaptarea tezei originare a lui Lipset de către Samuel
Huntington în analiza sa asupra valurilor democratizării (dar şi a ordinei
politice a societăţilor în schimbare). Huntington face o legătură atât între
dezvoltarea economică, apreciată pe baza produsului naţional brut/locuitor, şi
procesele de democratizare, cât şi între modernizare şi violenţe, instrucţie şi
stabilitate.
Astfel, pentru primul caz, (modernizare economică-democratizare)
stabileşte o corelaţie pozitivă, în sensul favorizării instaurării regimurilor
democratice prin dezvoltarea socio-economică. În opinia lui Huntington, statul
modern se deosebeşte de cel tradiţional prin “gradul mare în care oamenii
participă în politică şi sunt influenţaţi de politică în cadrul unor unităţi politice

289
foarte largi”63. Aspectul fundamental al modernizării politice îl reprezintă
participarea în politică a grupurilor din întreaga societate (dincolo de nivelul
urban sau rural), precum şi dezvoltarea unor noi instituţii politice – cum sunt
partidele politice – care au rolul de a organiza această participare. Modernizarea
economică şi socială are efecte distrugătoare asupra politicii şi instituţiilor
politice tradiţionale: modernizarea economică şi socială distruge grupările
sociale şi politice tradiţionale şi subminează loialitatea faţă de autorităţile
tradiţionale. Rezultatul va fi modernizarea politică: “Conducătorii – laici şi
religioşi – ai statului sunt confruntaţi cu o nouă elită politică formată din
funcţionarii civili şi prosperi care reprezintă autoritatea guvernului central
îndepărtat şi care posedă aptitudini, resurse şi aspiraţii cu care statul tradiţional
sau şefii de triburi nu pot intra în competiţie”64. Familia extinsă – cea mai
importatntă unitatea socială a multor societăţi tradiţionale – avea statutul unei
mici societăţi civile, realizând funcţii politice, economice, religioase, de
prosperitate şi securitate. Sub impactul modernizării economice şi sociale,
familia extinsă parcurge un proces de dezintegrare, fiind înlocuită cu familia–
celulă, mult prea mică, izolată şi slabă pentru a menţine funcţiile primei. O
formă mai largă de organizare socială este înlocuită cu una mai îngustă, iar
tendinţele spre neîncredere şi ostilitate – războiul unuia împotriva tuturor – se
intensifică. Familialismul amoral pe care Banfield l-a descoperit în sudul Italiei
nu este tipic unei societăţi tradiţionale, ci unei societăţi înapoiate, în care
instituţia tradiţională a familiei extinse s-a dezintegrat sub impactul primelor
faze ale modernizării. Astfel, modernizarea tinde să producă alienare şi anomie,
o anormalitate generată de conflictul dintre valorile vechi şi cele noi. Valorile
noi subminează bazele vechi ale asocierii şi ale autorităţii înainte ca aptitudinile,

63
S. P. Huntington, Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Polirom, 1999, pag. 40.
64
Ibidem, pag. 40-41.

290
motivaţiile şi resursele noi să poată fi puse în mişcare pentru crearea unor noi
grupuri”65.
Dar prăbuşirea instituţiilor tradiţionale poate conduce la dezintegrarea
psihologică şi anomie, însă creează şi nevoia unor noi identificări şi loialităţi.
Noile identificări şi loialităţi pot lua forma reidentificării cu un grup care a
existat (latent sau real) în societatea tradiţională sau forma identificării cu o
gamă nouă de simboluri sau cu un grup nou dezvoltat în procesul de
modernizare. Modernizarea conduce la dezvoltarea conştiinţei de sine a tuturor
grupurilor, fie ele tradiţionale ori moderne. Grupurile devin tot mai conştiente de
ele însele ca grupuri, de interesele şi cerinţele lor în relaţie cu alte grupuri. “Unul
dintre cele mai frapante fenomene ale modernizării – scrie Huntington – este,
într-adevăr, conştiinţa sporită, coerenţa, organizarea şi acţiunea care se produc în
rândul multor forţe sociale care au existat la un nivel mult mai scăzut al
identităţii conştiente şi al organizării în societăţile tradiţionale. Fazele timpurii
ale modernizării sunt adeseori marcate de apariţia unor mişcări religioase
fundamentaliste – cum ar fi Frăţia Musulmanilor în Egipt şi mişcările budiste în
Ceylon, Birmania şi Vietnam -, care combină metodele organizaţionale moderne
cu valorile religioase tradiţionale şi apelurile populiste”66. Chiar şi loialitatea faţă
de o comunitate lignajeră este un răspuns la modernizare (cazul tribului Ibo în
Africa). Modernizarea poate distruge unele din sursele de identitate şi adeseori
ale societăţii tradiţionale, însă altele pot rezista şi pot genera o nouă conştiinţă,
devenind bazele unor noi organizări, deoarece “pot cunoaşte – asemenea
asociaţiilor tribale din oraşele africane sau asociaţiilor de castă din India – multe
din nevoile de identitate personală, bunăstare socială şi progres economic create
pe procesul de modernizare”67. Creşterea conştiinţei de grup are atât efecte
65
Ibidem, pag. 41.
66
Ibidem.
67
Ibidem, pag. 42.

291
integratoare, cât şi dezintegratoare asupra sistemului social: “Dacă sătenii vor
învăţa să-şi schimba identitatea primară, că nu mai aparţin unui sat ci unui trib
de mai multe sate; dacă muncitorii de pe plantaţii vor înceta să se mai identifice
cu prietenii lor de pe plantaţie şi vor încerca în schimb să se identifice cu
muncitorii de pe plantaţii în genaral; dacă budiştii călugări îşi vor lărgi
supunerea lor faţă de templu şi mânăstirea locală la o mişcare budistă naţională
– atunci fiecare dintre aceste dezvoltări înseamnă o lărgire a loialităţii şi, în acest
sens, probabil o contribuţie la modernizarea politică”68.
Dar conştiinţa de grup dezvoltă şi o prejudecată de grup, ceea ce poate
conduce la obstrucţionarea creării unor instituţii politice eficiente întrucât
prejudecata de grup poate genera conflictul de grup: “Grupuri etnice sau
religioase care trăiseră în pace, unele lângă altele, în societatea tradiţională,
ajung acum la conflicte violente ca urmare a interacţiunii, tensiunilor,
inegalităţilor generate de modernizarea economică şi socială. Astfel,
modernizarea duce la creşterea conflictului în cadrul grupurilor tradiţionale,
dintre grupurile tradiţionale şi cele moderne şi în sânul grupurilor moderne.
Noile elite bazate pe educaţia modernă sau occidentală intră în conflict cu elitele
tradiţionale, a căror autoritate rămâne la statusul moştenit. În cadrul elitelor
modernizate, se ivesc antagonisme între politicieni şi birocraţi, intelectuali şi
militari, lideri ai muncitorilor şi oameni de afaceri. Multe, dacă nu chiar
majoritatea acestor conflicte izbucnesc în violenţe într-un moment sau altul”69.
Dar, după cum se va observa, legătura dintre modernizare şi violenţa este
complexă. Înainte de a analiza complexitatea acestei relaţii, prezentăm şi noi
raportul stabilit de Huntington între dezvoltarea economică şi al treilea val de
democratizare (vezi tabloul de mai jos).

68
Ibidem.
69
Ibidem, pag. 43.

292
Dezvoltare economică şi al treilea val de democratizare:
Produs naţional Ţări democratice Ţări democratizate / Ţări Total.
brut/locuitor în 1974 liberalizate nedemocratice
în 1976 ($) 1974-1989
250 1 2 31 34
250-1000 3 11 27 41
1000-3000 5 16 5 26
peste 3000 18 2 3 23
Total 27 31 66 124

Tabloul este edificator în ilustrarea realţiei produs naţional brut/locuitor –

existenţa regimurilor democratice, datele putând duce chiar la unele previziuni
în privinţa evoluţiei democratizării. Chiar Huntington remarca, nu fără oarecare
satisfacţie că “un cercetător social care la jumătatea anilor ’70 ar fi vrut să
prezică viitorul democratizării ar fi avut succes indicând pur şi simplu ţările
cuprinse în plaja de tranziţie din 1000 şi 3000 de dolari”.
Vorbind despre sărăcie şi tezele modernizării, Huntington susţine că
societăţile mai modernizate sunt în general mai stabile şi suportă violenţe interne
mai puţine decât societăţile mai puţin modernizate. “Un studiu a făcut o
corelaţie de 0,625 (n=62) între stabilitatea politică şi un indice compozit al
modernizării, definit în funcţie de opt variabile economice şi sociale. Atât
nivelul mobilizării sociale, cât şi nivelul dezvoltării economice sunt direct legate
de stabilitatea politică. Relaţia dintre instrucţie şi stabilitate este în mod special
una superioară. De asemenea, frecvenţa revoluţiilor este invers proporţională cu
nivelul educaţional al societăţii, iar decesele din cauza violenţelor de grup sunt
invers proporţionale cu numărul copiilor care urmează şcoala primară”70.

PNB pe cap de locuitor şi conflictele violente, 1958-1965 (după Huntington)

Grup Număr Numărul Procentajul Numărul de Rata conflictelor în grup
economic de ţări conflictelor ţărilor afectate conflicte de grup pentru toate naţiunile
Foarte sărac 38 32 87% 72 1,9
70
Ibidem, pg. 43.

293
 (sub 100 $)
Sărac 32 22 69% 41 1,3
(100-249 $)
Venit mediu 37 18 48% 40 1,1
(250-749$)
Bogat 27 10 37% 11 0,4
(peste 750 $)
Total 134 82 61% 164 1,2

Studiul prezentat de Huntington dovedeşte că în intervalul 1958-1965 conflictele

violente au fost de peste patru ori mai numeroase în ţările foarte sărace, decât în
cele bogate, că 87% din statele foarte sărace s-au confruntat cu violenţe,
comparativ cu doar 37% în statele dezvoltate. Prosperitatea economică este
asociată cu ordinea politică: „În mod clar, ţările cu niveluri ridicate de
mobilizare socială şi dezvoltare economică sunt mai stabile şi mai paşnice din
punct de vedere politic. Modernitatea merge mână în mână cu stabilitatea. De
aici ajungem cu uşurinţă la «teza sărăciei» şi la concluzia că înapoierea socială
şi economică este responsabilă de instabilitate, deci modernizarea este drumul
spre stabilitate”71.
Dezvoltările teoretice întreprinse de Huntington în privinţa relaţiei dintre
sărăcie şi instabilitatea politică sunt mult mai profunde. Aşa se face că atât
remarca lui McNamara – „există o legătură irefutabilă între violenţă şi
înapoierea economică”, cât şi caracterul univoc al acestei relaţii exprimat de
Feierabend („sărăcia atotcuprinzătoare subminează guvernul – de orice natură ar
fi el. Ea cauzează mereu instabilitate şi face democraţia aproape imposibil de
practicat”) nu sunt preluate de către Huntington ca reprezentând judecăţi
incontestabile. „Dacă aceste relaţii sunt acceptate – scrie el mai departe -, atunci
în mod evident, promovarea educaţiei, instrucţiei, comunicaţiilor de masă,
industrializării, creşterii economice, urbanizării ar trebui să producă o mai mare

71
Ibidem, pag. 44

294
stabilitate. Totuşi, aceste deducţii destul de clare, rezultate din corelarea dintre
modernitate şi stabilitate, nu sunt valabile”72.
De fapt, în subcapitolul „Modernizarea şi violenţa”, autorul face distincţie
între modernitate şi modernizare, distincţie absolut necesară, întrucât dacă
modernitatea produce stabilitate, dimpotrivă, modernizarea generează
instabilitate. Complexitatea legăturii dintre modernizare şi violenţă este pusă în
evidenţă într-un mod inedit, dar cu argumente factuale: „Această relaţie evidentă
dintre sărăcie şi înapoiere, pe de o parte, şi instabilitate şi violenţă, pe de altă
parte, este una falsă. Nu absenţa modernităţii, ci eforturile de realizare a ei
produc dezordinea politică. Dacă ţările sărace par să fie instabile, acest lucru nu
se datorează faptului că sunt sărace, ci din cauză că încearcă să devină bogate. O
societate tradiţională ar fi ignorantă, săracă şi stabilă. Pe la mijlocul secolului
XX toate societăţile tradiţionale erau societăţi în tranziţie sau în curs de
modernizare. Tocmai degenerarea modernizării în lumea întreagă este cea care a
dus la răspândirea violenţei. În primele două decenii de după al doilea război
mondial, politica externă americană faţă de ţările în curs de modernizare a avut
mare parte în vedere promovarea dezvoltării sociale şi economice, care ar duce
la stabilitate politică. Totuşi, succesul acestei strategii politice se regăseşte atât
în nivelurile în creştere ale bunăstării materiale, cât şi în nivelurile în creştere ale
violenţei interne. Cu cât omul se războieşte mai mult cu «vechii săi duşmani:
sărăcia, boala, ignoranţa», cu atât mai mult va duce un război cu sine însuşi”73.
În aceste condiţii, cum se justifică corelaţiile prezentate mai sus între
PNB/locuitor şi conflictele violente?
Răspunsul la această întrebare este legat tocmai de încercările de
modernizare întrucât, în anii ’60, fiecare naţiune înapoiată era, cum spune

72
Ibidem.
73
Ibidem, pag. 44-45.

295
Huntington, o naţiune în curs de modernizare, violenţa datorându-se mai mult
încercării de modernizare decât înapoierii. Relaţia în cauză îşi dovedeşte
complexitatea şi prin analiza raportului dintre instrucţie şi instabilitate,
împărţirea ţărilor după nivelurile lor de instrucţie, sugerând, cum spune
Huntington, un model în formă de clopot al instabilităţii.
În susţinerea acestei idei, prezintă tabloul „Instrucţia şi stabilitatea”:
Nivel de instrucţie Număr de ţări Număr de ţări instabile Procentaj de instabilitate
Sub 10% 6 3 50,0
10-25% 12 10 83,3
25-60% 23 22 95,6
60-90% 15 12 80,0
Peste 90% 23 5 21,7

Se poate constata din acest tablou că 95% din statele plasate în zona de mijloc –
procentaj 25-60% instrucţie – erau instabile, comparativ cu 50% din statele cu
mai puţin de 10% instrucţie şi 21,7% din cele peste 90% instrucţie. Prin urmare,
scorurile de instabilitate sunt date în primul rând de încercările de modernizare,
ele fiind mici în statele modernizate (modernitatea a fost atinsă), mari în cele în
curs de modernizare şi medii pentru cele înapoiate. „Astfel, în mod real, toate
societăţile clasificate ca tradiţionale se aflau de fapt într-o fază timpurie a
tranziţiei. Din nou, datele ne sugerează că dacă ar exista o societate pur
tradiţională, ea ar fi mai stabilă politic decât cele aflate în tranziţie”74.
Teza modernizării are valoare explicativă în privinţa câştigului în
valabilitate pentru teza sărăciei în ultima parte a secolului al XX-lea, explicând,
totodată, schimbarea relaţiei dintre modernitate şi stabilitate pentru un anumit
grup de ţări. Acest aspect este exemplificat de Huntington prin evoluţia Americii
Latine unde cele mai înstărite ţări se află la niveluri mijlocii de modernizare. Şi
tocmai de aceea, aceste state sunt mai instabile decât statele latino-americane
mai înapoiate. Totodată, luând în calcul şi schimbările din interiorul ţărilor,
74
Ibidem, pag. 46-47.

296
Huntington susţine că cele în curs de modernizare sunt mai des caracterizate prin
violenţă, nelinişte şi extremism la nivelul grupurilor mai înstărite ale ţării
respectiv, comparativ cu sectoarele mai sărace. Citându-i pe Hoselitz şi Weiner,
care analizând situaţia din India au descoperit că “legătura dintre stabilitatea
politică şi dezvoltarea economică este slabă, chiar negativă” demonstrând că sub
conducerea britanică violenţa era mai prezentă “în provinciile cele mai
dezvoltate din punct de vedere economic”şi că după independenţă, violenţa a
fost mai des întâlnită în centrele urbane şi industrializate, comparativ cu “zonele
subdezvoltate şi mai înapoiate ale Indiei”75. Huntington precizează că în multe
ţări subdezvoltate violenţa este mai mare în zone cu standarde de viaţă mai
ridicate. Astfel, chiar dacă standardul de viaţă este de trei-patru ori mai mare în
oraşe decât în mediul rural în ţările subdezvoltate, oraşele mai dezvoltate sunt
centre de violenţă şi instabilitate, zonele rurale rămânând paşnice şi stabile.
Şi alte exemple sunt edificatoare în privinţa situaţiei interne: “În 15 ţări
occidentale, comuniştii au adunat cele mai multe voturi în zonele cele mai
urbanizate din ţările cel mai puţin urbanizate. În Italia, centrul puterii comuniste
a fost Nordul prosper, şi nu Sudul sărac. În India, comuniştii erau cei mai
puternici în Kerala (cu cea mai înaltă rată a educaţiei dintre statele indiene) şi în
industrializata Calcuta şi nu în zonele mai înapoiate din punct de vedere
economic. În Ceylon, «zonele puterii marxiste sunt cele mai occidentalizate», cu
cel mai ridicat venit pe cap de locuitor şi cu cea mai înaltă rată de educaţie.
Astfel, în aceste ţări, centrele de violenţă şi extremism se află mai curând în
zonele în curs de modrnizare, decât în cele care rămân tradiţionale”77.

75
Bert F. Hoselitz şi Myron Weiner, Economic development and political Stability in India, Dissent, 8, 1961,
pag. 173.
77
S. P. Huntington, op. cit., pag. 47-48. Autorul utilizează studiile lui William Kornhauser, The Politics of Mass
Society şi William Howard Wriggins, Ceylon : Dilemmas of a new Nation.

297
 Prin urmare, în opinia lui Huntington, modernizarea economică şi socială
produce instabilitate politică, gradul de instabilitate fiind legat de rata de
modernizare: “Cu cât rata schimbării către modernitate este mai ridicată , cu atât
instabilitatea politică – măsurată statistic sau dinamic – este mai mare”.
Utilizând autori precum Feierabend sau Conroe, Huntington exprimă un tablou
general al unei ţări instabile care este:
- expusă modrnităţii;
- dezrădăcinată social de modelele tradiţionale de viaţă;
- confruntată cu presiuni de schimbare a drumului social şi politic;
- bombardată cu modalităţi noi şi «mai bune» de a produce bunuri economice
şi servicii;
- frustrată de procesul modernizării privind schimbarea, în general, şi de eşecul
guvernului în satisfacerea speranţelor mereu în creştere, în particular.78
Secolul al XX-lea s-a caracterizat printr-o răspândire a instabilităţii
politice în state din Asia, Africa, şi America Latină, urmare a faptului că rata
modernizării a fost mult mai rapidă decât în ţările modernizate mai timpuriu.
“Modernizarea Europei şi a Americii de Nord a durat câteva secole; în general, o
problemă sau o criză era rezolvată separat. În modernizarea celorlalte părţi
neoccidentale, totuşi, problemele centralizării autorităţii, integrării naţionale,
mobilizării sociale, dezvoltării economice, participării politice, bunăstării
sociale, nu s-au ivit una după alte, ci simultan. «Efectul de demonstraţie» pe care
ţările modernizate timpuriu îl au asupra celor întârziate mai întâi le-a intensificat
aspiraţiile ca mai apoi să le exacerbeze frustrările”79.
Analizele statistice sunt edificatoare în acest domeniu:

78
Ibidem, pag. 48.
79
Ibidem, pag. 48 – 49.

298
- Anglia, prima ţară modernizată, parcurge procesul de modernizare în 183 de
ani (1649-1832);
- SUA, ce de-a doua ţară modernizată, parcurge acest proces între 1776 şi 1865
(89 de ani);
- 13 state intrate în modernizare în timpul perioadei napoleoniene parcurg
modernizarea în 73 de ani (1789- 1862);
- 21 din 26 de ţări care au început modrnizarea în primul sfert al secolului al
XX-lea, au, ca perioadă medie, 29 de ani.80
Paradoxul că modernitatea produce stabilitate, iar modernizarea –
instabilitate, poate fi ilustrat şi prin relaţia mobilizare socială–instabilitate
politică, o relaţie pe care Hunntington o vede ca directă: “Urbanizarea, creşterea
nivelului de instruire şi educaţie, expunerile mass-media, toate duc la naşterea
unor aspitaţii şi speranţe sporite, care, dacă nu sunt satisfăcute, stimulează
indivizii şi grupurile spre politică. În absenţa unor instituţii politice puternice şi
adaptabile, asemenea creşteri ale participării înseamnă instabilitate şi violenţă.81
Apoi, cu cât nivelul de educaţie al celor neagajaţi, alienaţilor şi
nemulţumiţilor este mai ridicat, cu atât este mai acut comportamentul
destabilizator. De aceea, politicile guvernamentale trebuie să facă din educaţie
un factor integrator şi nu destabilizator, evitând situaţiile de alienare a
tineretului. “Absolvenţii înstrăinaţi ai universităţilor pregătesc revoluţiile,
absolvenţii înstrăinaţi ai liceelor sau şcolilor tehnice plănuiesc loviturile de stat:
cei care termină o şcoală obişnuită sunt angajaţi în tot mai frecvente, dar mai
puţin semnificative forme de nemulţumiri politice”82.
Şi relaţia dintre dezvoltarea economică şi instabilitate comportă analize,
întrucât efectele dezvoltării economice nu sunt univoce. Astfel, dacă mobilizarea
80
Ibidem, pag. 49.
81
Ibidem.
82
Ibidem, pag. 50

299
socială conduce la creşterea aspiraţiilor, dezvoltarea economică sporeşte
capacitatea societăţii de a satisface acele aspiraţii, ceea ce ar trebui, cum remarcă
just Huntington, să reducă atât frustrările, cât şi instabilitatea politică: “E de
presupus, de asemenea, scrie el, că dezvoltarea economică rapidă creează noi
posibilităţi pentru servicii, antrenând astfel în afaceri ambiţii şi talente care
altminteri ar putea produce lovituri de stat. Totuşi, se poate susţine şi contrariul,
că dezvoltarea economică însăşi este un serios proces de destabilizare şi că
tocmai schimbările necesare în satisfacerea aspiraţiilor, de fapt, tind să le
exacerbeze”83. Rezultă că nu dezvoltarea economică (aşezată, ritmică) generează
instabilitate, ci ritmul accelerat al acesteia, creşterea economică rapidă şi
instabilitatea politică caracterizând şi interpretarea clasică pe care Toqueville a
dat-o Revoluţiei franceze. Dar nici în acest caz nu trebuie făcute generalizări
întrucât, la nivelul anilor ’50 state precum Germania de Vest, Japonia,
Iugoslavia, Austria, URSS, Cehoslovacia, Italia, chiar România au cunoscut rate
ridicate de creştere economică şi puţine violenţe (pentru regimurile totalitare
explicaţia nu este dificilă, întrucât puterea politică cucerise societatea), în timp
ce în Bolivia, Argentina, Honduras, Indonezia, deşi ratele de creştere economică
au fost scăzute, numărul violenţelor a fost mare. Şi o ultimă excepţie: în ţările
care au ajuns la un nivel înalt de dezvoltare economică, rata ridicată de creştere
economică este compatibilă cu stabilitatea politică (relaţia dintre rata de creştere
economică şi instabilitatea politică variază, deci, în funcţie de nivelul de
dezvoltare economică : “La niveluri joase există o relaţie pozitivă, la niveluri
medii – nici o relaţie semnificativă, iar la niveluri superioare – o relaţie
negativă”84).

83
Ibidem, pag. 51.
84
Ibidem, pag. 54.

300
b) Cea de-a doua verificare la care a fost supusă teza dezvoltării economice
accelerate, cu efectele destabilizatoare în plan politic (teză împărtăşită şi de
Lipset) este, în opinia lui Pasquino, dată de punctul de vedere exprimat de
Przeworski şi Limongi. Aceştia au reformulat teza lui Lipset sub două
aspecte:
– primul aspect vizează naşterea regimurilor democratice naştere ce nu pare a

fi influenţată de condiţiile socio-economice: “democraţiile se ivesc

independent de nivelul de dezvoltare, dar mor, în ţările mai sărace şi
supravieţuiesc în ţările mai bogate”85;
– cel de-al doilea aspect priveşte capacitatea de a rezista în timp: “Nu

regimurile democratice vor fi cele care, experimentând o dezvoltare rapidă,

vor intra în criză, aşa cum scrisese Lipset, urmat apoi de numeroşi alţi
autori”86. Dar această idee a fost exprimată şi de Huntington atunci când
analizează relaţia dintre ritmul înalt de creştere economică în statele
dezvoltate şi instabilitatea politică. În acest sens, distincţia între state
democratice dezvoltate şi state slab dezvoltate, dar cu regim democratic, este
necesară. “Crizele economice sunt cele care destabilizează regimurile, iar
democraţiile, mai ales cele sărace, sunt extrem de vulnerabile faţă de slabele
prestaţii economice”87.
Dacă toate sistemele politice pot deveni democratice (Rustow), totuşi, şanse
mari de a rămâne democratice “au cele care sunt bogate, lăsând la o parte
distribuţia mai mult sau mai puţin egală a bogăţiei. Ţările bogate pot acumula
rezerve pentru a înfrunta crizele economice; în ţările sărace, o criză economică
poate duce însă la punerea în pericol a însuşi regimului democratic, a

85
A. Przeworski şi F. Limongi, Modernization: Theories and Facts, în World Politics, January 1997, pag. 159.
86
G. Pasquino, op. cit., pag. 321.
87
A. Przworski şi F. Limongi, op. cit., pag. 169.

301
instituţiilor, regulilor şi procedurilor sale, ajungându-se până la a-l acuza de
incapacitatea de a face faţă crizei şi chiar de provocare a acesteia.
România de după 1989 este cazul tipic în domeniu, tranziţia prelungită
(urmare a întârzierii reformelor) generând o adâncire a pauperizării celor mai
mulţi dintre cetăţeni, dar şi o creştere numerică a celor care regretă regimul
totalitar comunist, invocă pe Ceauşescu, apreciază că ţara “merge într-o direcţie
greşită” învinuiesc regimul de provocarea crizelor, identifică democraţia cu
starea de instabilitate (chiar dezordine) considerând-o provocatoarea relelor
sociale şi stărilor negative.
În privinţa condiţiilor socio-economice, Pasquino formulează următoarele
concluzii:
a) ţinând seama de distincţia clară dintre corelaţii şi cauze, se constată că
regimurile democratice manifestă tendinţa de a deveni şi regimuri dezvoltate
din punct de vedere socio-economic, chiar dacă şi ele manifestă puternice
inegalităţi interne; regimurile autoritare tind să fie relativ mai puţin
dezvoltate economic, prezentând inegalităţi foarte pronunţate între o grupare
privilegiată extrem de restrânsă şi marea masă a populaţiei;
b) regimurile democratice apar în diferite stadii de dezvoltare socio-economică,
în mod fortuit, momentul apariţiei lor nefiind legat de nivelul de dezvoltare;
c) odată apărute, regimurile democratice care îşi dovedesc capacitatea de a se

consolida şi de a dura în timp, sunt – făcând abstracţie de ritmurile de

dezvoltare – cele instalate în statele mai bogate; regimurile democratice din
statele sărace sunt mult mai vulnerabile la crizele economice, în timp ce cele
ma bogate le depăşesc mai uşor. “Aşadar, chiar dacă nu nivelul de dezvoltare
socio-economică este cel care produce democraţia, un înalt nivel de
dezvoltare socio-economică îi garantează şanse mai mari de supravieţuire. În
concluzie, dacă regimurile nedemocratice sunt slăbite de unele evenimente

302
 politice, cum ar fi o criză de succesiune, o scădere a legitimităţii, un eşec
militar, este mai uşoară instalarea şi menţinerea unui regim democratic în
condiţiile în care regimul autoritar posedă un nivel ridicat de dezvoltare
socio-economică”88.

88
Ibidem.

303
 Cap. 5. Tipuri de democraţie

Regimurile democratice prezintă o mare diversitate. Instalate şi

consolidate, urmare a modalităţilor diferite de funcţionare, dar şi a multiplelor
condiţii socio-economice în care se manifestă, regimurile democratice se
prezintă în tipuri variate. Iar numai surprinderea diferenţelor dintre regimurile
democratice poate conduce la înţelegerea funcţionării şi randamentului acestor
regimuri. Vorbind despre diversitatea regimurilor democratice, Pasquino
precizează că această diversitate este dată de:
• strucrura lor instituţională (prezidenţiale, semi-prezidenţiale, parlamentare şi
directoriale);
• sistemele lor de partide (bipartidiste sau multipartidiste);
• funcţionarea şi randamentul instituţiilor;
• forma de guvernământ etc.
Politologul olandez Arendt Lijphart dovedeşte o preocupare susţinută în
analiza regimurilor democratice, elaborând în 1984 lucrarea Democraţii. Modele
de guvernare majoritaristă şi consensualistă în douzeci şi una de ţări iar în 1998
volumul de referinţă Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi
funcţionare în tezeci şi şase de ţări. El acordă atenţie atât instituţiilor politice şi
durabilităţii lor în timp, dar şi aspectelor comparative referitoare la mecanismele
democratice. Proiectul lui Lijphart este descris de el chiar în Prefaţa la Modele:
“Cartea mea , “Democraţii”, apărută în 1984 era un studiu comparat efectuat pe
douăzeci şi una de democraţii cercetate în perioada 1945 – 1980. Cele mai
importante descoperiri ale sale erau: 1) că principalele practici şi reguli
instituţionale ale democraţiilor moderne – cum ar fi organizarea şi funcţionarea

304
executivelor, legislativelor, sistemelor de partide, sistemelor electorale şi
relaţiile dintre conducerea centrală şi autorităţile de la nivel local – toate pot fi
evaluate pe o scală pe care la un capăt se situează majoritarismul, iar la celălalt
consensualismul, 2) că aceste caracteristici instituţionale formează două entităţi
distincte şi 3) că, pe baza acestei diferenţieri dihotomice se poate desena o
«hartă conceptuală» bidimensională pe care poate fi localizată fiecare
democraţie”89.
Propunându-şi o actualizare la nivelul anilor ’90, Lijphart realizează
Modele ale democraţiei în care include treizeci şi şase de ţări, sporind datele
despre diversitatea regimurilor democratice. Iar această diversitate accentuată
vine din faptul că, spre deosebire de Democraţii în care toate cele 21 de state
earu industrializate şi 20 (excepţie făcând Japonia) erau state occidentale, cele
15 noi ţări introduse în Modele includ doar patru naţiuni europene (Spania,
Portugalia, Grecia şi Malta), 11 fiind ţări în curs de dezvoltare din America
Latină, Caraibe, Africa, Asia şi Pacific. Iar “mai marea diversitate supune unui
test critic modelul bidimensional descoperit în Democraţii”90.
Pe lângă coordonata spaţială – extinsă de la 21 la 36 de ţări, din zone
geografice diferite – Lijphart introduce o anumită rigoare şi în privinţa
coordonatei temporale, intervalul în care analizează democraţiile fiind cuprins
între 1945 (odată cu primele alegeri naţionale din aceste state) şi sfârşitul anilor
’80 pentru “Democraţii”, între primele alegeri de la dobândirea independenţei
sau de la revenirea la democraţie (de la 1953 – Costa Rica, până la 1977 – India,
Papua Noua Guinee şi Spania) până la mijlocul anilor ’90 (cel puţin 20 de ani de
funcţionare a instituţiilor democratice).

89
Arendt Lijphart, Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări. Polirom,
Iaşî, 2000, pag.19.
90
Ibidem, pag. 19-20

305
 Practicile şi regulile instituţionale ale democraţiilor moderne sunt diverse,
însă diversitatea acestora nu exclude existenţa unor elemente comune (fie şi
numai pentru un grup de state cu regim democratic legate de aplicarea acestor
reguli. “În principiu, scrie Lijphart în Introducerea la Modele ale democraţiei, o
democraţie poate fi organizată şi poate funcţiona în multe feluri: în practică, la
fel, democraţiile moderne posedă o varietate de instituţii guvernamentale
formale, cum sunt legislativul şi tribunalele, de asemenea sistemele de partide
politice şi de grupuri de interese. Totuşi, regularităţi şi trăsături clare apar atunci
când aceste instituţii sunt examinate din următoarea perspectivă: cât sunt de
majoritariste şi de consensualiste regulile şi aplicarea lor)”91.
Majoritatea definiţiilor literale ale democraţiei ilustrează, în opinia lui
Lijphart, opoziţia dintre majoritarism şi consensualism, fie că este definită ca
guvernare prin intermediul reprezentanţilor poporului (democraţia
reprezentativă), fie ca guvernare în acord cu preferinţele poporului (aici Lijphart
face referire la specificarea preşedintelui Abraham Lincoln care înţelegea
democraţia nu doar ca guvernare de către popor, ci şi pentru popor254. Dar
definirea democraţiei ca “guvernare de către popor şi pentru popor” ridică mai
multe probleme. S-a văzut anterior cum sfera noţiunii de popor a generat o serie
de critici la adresa democraţiei (am prezentat mai sus opiniile lui R. Dahl).
Pentru Lijphart acest mod de definire a democraţiei “naşte o întrebare
fundamentală: cine realizează guvernarea şi intereselor cui trebuie să le răspundă
ea, atunci când poporul este în dezacord şi are preferinţe divergente?”93
În funcţie de răspunsul la dilema creată prin înţelegerea democraţiei ca
“guvernare de către popor şi pentru popor” se conturează cele două modele

91
Ibidem, pag. 2.
254
93
Ibidem.

306
aflate la cele două capete ale scalei de evaluare introduse de Lijphart:
majoritarismul şi consensualismul.
Astfel, dacă răspunsul este majoritatea poporului, atunci el exprimă esenţa
modelului majoritarist: “Răspunsul majoritarist este simplu şi direct, şi totodată
foarte atrăgător, pentru că guvernarea de către majoritate şi în acord cu dorinţele
majoritare se situează evident mai aproape de idealul democratic al «guvernării
de către popor şi pentru popor», decât ca o guvernare de către o minoritate, şi
care să răspundă interelor acesteia”94.
În situaţia unui răspuns “alternativ” de tipul “cât mai mulţi” atunci se
exprimă nucleul modelului consensualist. “Nu diferă de modelul majoritarist în
a admite guvernarea minorităţii, dar acceptă guvernarea majorităţii ca cerinţă
minimă: în loc să fie mulţumită cu majorităţile decizionale strânse, caută să
maximizeze dimensiunea acestor majorităţi. Regulile şi instituţiile sale au drept
scop o participare mai largă la guvernare şi un larg acord asupra politicilor pe
care guvernul ar trebui să le urmeze”95.
Lijphart identifică şi deosebirile de esenţă între majoritarism şi
consensualism. Astfel:
a) guvernarea majorităţii concentrează puterea politică la nivelul unei majorităţi
simple, uneori chiar “ale unei pluralităţi decât ale unei majorităţi”; modelul
consensualist “încearcă să împartă, să disperseze şi să limiteze puterea în
diverse moduri”;
b) guvernarea majorităţii este exclusivă, concurenţială şi antagonistă, în timp ce
modelul consensualist este caracterizat de inclusivitate, negocieri şi
compromis; “din acest motiv, democraţia consensualistă poate fi numită şi
«democraţie a negocierii»”.

94
Ibidem.
95
Ibidem, pag. 26.

307
 Din aceste principii consensualiste şi majoritariste cu caracter general,
Lijphart deduce zece diferenţe referitoare la cele mai importante reguli şi
instituţii democratice. Aceste diferenţe (“variabile”) sunt grupate pe două
dimensiuni bine delimitate:
a) prima dimensiune grupează cinci caracteristici ale distribuirii puterii

executive, sistemelor de partide şi electorale, şi grupurilor de interese. Ea

este definită concis de Lijphart dimensiunea executiv-partide;
b) cea de-a doua dimensiune (însumează diferenţele –5- asociate cu

distincţia dintre federalism şi guvernarea unitară) este definită concis

dimensiunea federal-unitar.
Procedeul utilizat apoi de Lijphart în formularea celor zece diferenţe este
cel al analizei de contrast (formulare “în termenii dihotomiei dintre modelul
consensualist şi majoritarist”). Toate diferenţele sunt variabile, “ţările putăndu-
se situa oriunde în continuum-ul definit de fiecare caz”.
Diferenţele în privinţa dimensiunii executiv-partide sunt:
1. Concentrare a puterii executive în cabinete majoritare monocolore contra
împărţire a puterii executive în coaliţii largi multipartidiste.
2. Relaţii legislativ-executiv în care executivul este dominant contra echilibru al
puterii între executiv şi legislativ.
3. Sistem bipartidist contra sistem multipartidist.
4. Sistem electoral majoritar şi disproporţional contra reprezentare
proporţională.
5. Sistem pluralist al grupurilor de interese, competiţie deschisă tuturor, contra
sistem coordonat şi “corporatist” al cărui scop este compromisul şi
concentrarea.
Diferenţele privind dimensiunea federal-unitar sunt:
1. Guvernare centralizată şi unitară contra guvernare descentralizată şi federală.

308
2. Concentrare a puterii legislative de către un legislativ unicameral contra
separare a puterii legislative între două camere cu puteri egale, dar constituite
diferit.
3. Constituţii flexibile care pot fi amendate de majorităţi simple contra
constituţii rigide care pot fi modificate numai de către majorităţi
extraordinare.
4. Sisteme în care legislativele au ultimul cuvânt în privinţa constituţionalităţii
propriei legislaţii contra sisteme în care legile sunt subiect al controlului
constituţional de către curţi constituţionale sau supreme.
5. Bănci centrale care sunt dependente de executiv contra bănci centrale

independente.96
Lijphart consideră că modelul bidimensional poate avea “o explicaţie
plauzibilă” prin utilizarea unor dezvoltări realizate de către teoreticienii
federalismului (Ivo D. Duchacek, Daniel J. Elazar, Carl J. Friedrich, K. C.
Weare) care susţin că federalismul are semnificaţii primare şi secundare. Dar
această explicaţie federalistă nu este suficientă. “Definiţia sa primară este: o
divizare garantată a puterii între guvernul central şi guvernele regionale.
Caracteristicile secundare sunt: bicameralism puternic, o constituţie rigidă şi un
cotrol constituţional energic”97. În baza analizelor federaliştilor, Lijphart
sintetizează condiţiile considerate de ei că ar garanta divizarea federală a puterii.
Astfel, această garantare “poate avea loc numai 1) dacă atât garanţiile, cît şi
liniile de demarcaţie ale separării puterii sunt clar prevăzute de o constituţie, iar
această garanţie nu poate fi modificată unilateral nici la nivel central, nici la
nivel regional - de aici nevoia unei constituţii rigide; 2) dacă există un arbitru
neutru care poate rezolva conflictele generate de separarea puterii între cele

96
Ibidem, pag. 26-27. Lijphart prezintă diferenţele în ordinea majoritarism-consensualism.
97
Ibidem, pag. 27.

309
două niveluri de guvernare – de aici nevoia de control constituţional; 3) dacă
există o cameră federală în legislativul naţional în care regiunile să aibă o
reprezentare puternică – de aici nevoia de bicameralism; mai mult, 4) principalul
scop al federalismului este acela de a promova şi proteja un sistem descentralizat
de guvernare”98.
De altfel, aceste caracteristici se regăsesc în primele patru caracteristici
ale dimensiunii federal-unitare, ceea ce l-a şi determinat pe Lijphart să o
numească astfel. Iar insuficienţa explicaţiei federaliste este pusă de către el pe
seama a două motive: “O problemă este aceea că, deşi poate explica opoziţia
dintre patru variabile aparţinând primei dimensiuni nu explică de ce această
dimensiune trebuie atât de clar distinsă de cealaltă dimensiune. A doua, nu poate
explica de ce variabila «independenţei băncii centrale» este parte a dimensiunii
federal-unitare”99.
Lijphart recunoaşte că a preluat distincţia între cele două tipuri
fundamentale de democraţie, ca şi termenii de majoritarism şi consensualism de
la Robert D. Dixon Jr. (termenii au mai fost folosiţi, cum remarcă Lijphart şi de
alţi autori precum Hans Hettenhauer şi Werner Kaltefleiter, care opun
“principiul majorităţii” celui al consensului, Jürgen Steiner care juxtapune
“principiile majorităţii şi proporţionalităţii”, G. Bingham Powell, R. Dahl –
democraţie “populistă” versus democraţie “madisoniană” ş.a. ).
În acelaşi timp, el atrage atenţia asupra unei tendinţe care s-a impus şi
persistă în ştiinţele politice, aceea de a identifica democraţia înseşi cu
democraţia majoritaristă, fără a mai recunoaşte modelul consensualist, ca tip
alternativ şi “la fel de legitim” al democraţiei. El prezintă şi ca exemplu în acest
sens argumentul lui Stephanie Lawson şi testul dublei alternanţe propus de S.

98
Ibidem, pag. 27-28.
99
Ibidem, pag. 28.

310
Huntington. Astfel, S. Lawson susţine că o condiţie necesară a democraţiei
contemporane, fără care ea nu-şi poate manifesta existenţa este manifestarea
unei opoziţii politice puternice care are drept scop fundamental accesul la
guvernare. În opinia lui Lijphart, poziţia lui Lawson este fondată într-o premisă
majoritaristă – accea că democraţia impune un sistem bipartidist (sau două
blocuri opuse de partide) care alternează la guvernare; premisa “omite să ia în
calcul faptul că guvernele în sistemele multipartidiste consensualiste tind să fie
coaliţii şi că o schimbare în guvern, în aceste sisteme, înseamnă de obicei numai
o schimbare parţială în compoziţia guvernului în locul «venirii» opoziţiei la
guvernare”100.
Tot o premisă majoritaristă stă şi la baza utilizării frecvente a testului
alternanţei pentru a detecta dacă o democraţie a devenit stabilă şi consolidată,
Samuel Huntington propunând chiar un test al dublei alternanţe. Potrivit acestui
test, “o democraţie poate fi considerată consolidată dacă partidul sau grupul care
vine la putere la primele alegeri din cadrul tranziţiei (spre democraţie) pierde
alegerile următoare şi cedează puterea celor care câştigă alegerile, şi dacă aceşti
câştigători cedează mai apoi puterea câştigătorilor alegerilor următoare”101.
Aceasta este şi opinia politologilor români care susţin testul dublei
alternanţe (pierderea alegerilor de către FDSN în 1996, alternanţa prin coaliţia
CDR-PD şi dubla alternanţă – revenirea PDSR la guvernare în 2000).
Lijphart aduce contraexemple semnificative şi în privinţa testului simplei
sau dublei alternanţe. Astfel, dintre cele douăzeci de democraţii analizate de el
pe termen lung în Modele – sisteme democratice stabile şi consolidate, patru –
Germania, Luxemburg, Olanda şi Elveţia “pică testul simplei alternanţe, timp de
jumătate de secol, de la sfârşitul anilor 1940 până în 1996, adică au experimentat
100
Ibidem, pag. 29.
101
S. P. Huntington, The Third Wave. Democratization in The Late Twentieth Century, Norman, University of
Oklahoma Press, 1991, pg. 266.

311
multe schimbări de cabinet, dar niciodată o alternanţă completă” în timp ce opt
ţări (la cele patru nominalizate se adaugă Belgia, Finlanda, Israel şi Italia) nu
verifică testul dublei alternanţe.
Cartea lui Lijphart Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi
funcţionare în treizeci şi şase de ţări demonstrează că democraţiile pur sau
aproape pur majoritare sunt rare, cele zece elemente comune aparţinînd
modelului majoritarist sau Westminster fiind ilustrate de caracteristicile a trei
democraţii care sunt foarte apropiate de acest model şi pot fi privite ca
prototipuri majoritariste: Regatul Unit, Noua Zeelandă (până în 1966) şi
Barbados (tot aici pot fi incluse fostele colonii britanice din Caraibe, dar numai
din perspectiva dimensiunii executiv-partide). Majoritatea democraţiilor au
calităţi predominant consensualiste – cazurile relativ pure ale acestui tip fiind
Elveţia, Belgia şi Uniunea Europeană. Iar Lijphart exprimă şi o poziţie
normativă încercând să demonstreze că “democraţia consensuală poate fi
considerată mai democratică decât democraţie majoritaristă, în cele mai multe
aspecte”102.
Vom prezenta în sinteză consideraţiile lui Lijphart asupra celor două
modele de democraţie:
a) Modelul majoritarist.
În cartea sa utilizează termenul modelul Westminster “interschimbabil” cu
modelul majoritarist – când face referire la acest model general al democraţiei,
dar şi pentru a numi principalele trăsături ale instituţiilor guvernamentale şi
parlamentare britanice întrucât parlamentul Regatului Unit funcţionază în
Palatul Westminster din Londra. Multe dintre elementele modelului
Westminster au fost exportate în alte ţări: Canada, Australia, Noua Zeelandă,
majoritatea fostelor colonii britanice din Asia, Africa şi Caraibe după
102
Ibidem, pag. 30.

312
independenţă (chiar preşedintele Woodrow Wilson a mers în scrierile sale
timpurii până la a propune înlocuirea guvernării prezidenţiale cu o guvernare
parlamentară de tip britanic în SUA, modelul Westminster fiind numit de el
“moda lunii”). Chiar dacă Regatul Unit este sursa acestui model, Noua Zeelandă
este un exemplu mai edificator (până în 1996).
În Regatul Unit modelul Westminster este prezentat de Lijphart prin cele
zece variabile:
1. Concentrarea puterii executive în cabinete monocolore şi cu majoritate
simplă:
• cabinetul este cel mai puternic organism al guvernării britanice;
• este format (în mod normal) din membri ai partidului care deţine majoritatea
locurilor în Camera Comunelor;
• minoritatea nu este inclusă în cabinet, guvernele de coaliţie fiind rare;
• sistemul bipartidist se caracterizează prin puteri aproximativ egale ale
fiecărui partid, iar partidul care câştigă alegerile nu reprezintă de obicei mai
mult de o majoritate restrânsă - minoritatea este relativ numeroasă;
• majoritatea restrânsă şi minoritatea numeroasă face ca guvernul monocolor
(susţinut de o majoritate simplă) să reprezinte întruchiparea perfectă a
principiului guvernării majoritare: guvernul monocolor “exercită puterea
politică larg conferită pentru a conduce ca reprezentant al şi în interesul unei
majorităţi care nu atinge proporţii covârşitoare. O minoritate mare este
exclusă de la guvernare şi condamnată la rolul de opoziţie”103. Deşi puţine, au
existat şi în Marea Britanie abateri de la regula cabinetelor monocolore
majoritare104.
103
Ibidem, pag. 32.
104
Cele mai multe devieri de la normă – coaliţii sau cabinete minoritare - au avut loc între 1918 şi 1945, guvernul
dintre 1940-1945, condus de Winston Churchill bazându-se pe o coaliţie formată din conservatori – care
deţineau majoritatea parlamentară, laburişti şi liberali; ca exemple de guverne minoritare din perioada postbelică
sunt cele două cabinete laburiste din anii ’70.

313
2. Dominaţia cabinetului:
• sistem parlamentar de guvernământ, cabinetul fiind dependent de încrederea
parlamentului;
• întrucât Camera Comunelor poate vota îndepărtarea de la guvernare a
cabinetului, teoretic ea “controlează” cabinetul; în realitate relaţia este
inversă, deoarece cabinetul este format din liderii partidului majoritar în
Camera Comunelor, şi, prin urmare “este normal să fie susţinut de
majoritatea din Camera Comunelor şi se poate baza pe aceasta cu încrederea
că rămâne la putere şi că propunerile sunt aprobate. Cabinetul este în mod
clar dominant vizavi de parlament”105;
• poziţia predominantă a cabinetului se pierde dacă se pierd cele două condiţii
necesare unei guvernări puternice: susţinerea majorităţii în Camera
Comunelor şi coeziunea partidului majoritar; această pierdere a poziţiei
predominante conduce la respingerea propunerilor legislative făcute de către
cabinet, iar prin votul de neîncredere cabinetul este demis.
3. Sistemul bipartidist. Politica britanică este dominată de două partide –
Partidul Conservator şi Partidul Laburist. Sistemul bipartidist presupune:
• existenţa celor două mari partide care ocupă majoritatea locurilor în Camera
Comunelor şi formează cabinetele atunci când câştigă alegerile;
• alături de cele două partide şi altele mai mici, dar care nu au forţa de a merge
singure în alegeri (liberalii democraţi rezultaţi după fuziunea din anii ’80 cu
Partidul Social Democrat, Partidul Naţionaliştior Galezi, Partidul Naţional
Scoţian);
• o trăsătură a sistemelor bipartidiste este faptul că ele tind să devină sisteme
unidimensionale: programele şi politicile principalelor partide diferă, de
obicei, în privinţa unei singure dimensiuni – cea socio-economică: “Este
105
A. Lijphart, op. cit., pag. 33.

314
 cazul sistemului bipartidist britanic. Principala diferenţă semnificativă din
punct de vedere politic care-i separă pe conservatori şi laburişti este
dezacordul în ceea ce priveşte politicile socio-economice: într-un spectru de
la stânga la dreapta, laburiştii reprezintă stânga-centrului, iar conservatorii
drepta-centrului preferinţelor. Această diferenţă se reflectă, de asemenea, în
modul în care-i susţin votanţii în alegerile parlamentare, votanţii aparţinând
clasei muncitoare au tendinţa să voteze candidaţii laburişti, în timp ce
votanţii din clasa de mijloc, pe candidaţii conservatori. Liberalii şi liberal-
democraţii pot fi şi ei clasificaţi din punctul de vedere al dimensiunii socio-
economice: ei ocupă o poziţie de centru”106.
4. Sistemul electoral majoritar şi disproporţional presupune:
• un corp legislativ cu un număr de membri mare (a variat de exemplu, de la
625 în 1950 la 659 în 1997) – Camera Comunelor;
• alegerea membrilor se realizează în circumscripţii cu un singur loc eligibil
(“single-member district”) după metoda pluralităţii (în Marea Britanie i se
mai spune sistemul “primul clasat învinge”); conform metodei pluralităţii,
câştigă candidatul care are majoritatea voturilor, iar dacă nu se întruneşte
majoritatea, cu “cea mai mare minoritate”.
Lijphart analizează tendinţa acestui sistem de a produce rezultate
disproporţionate, exemplificând cum Partidul Laburist a câştigat majoritatea
parlamentară absolută (319 din 635 de locuri) doar cu 39,3 procente din voturi la
alegerile din octombrie 1974, liberalii câştigând doar 13 locuri, deşi au obţinut
18, 6 procente (aproape jumătate din voturile laburiştilor). Apoi, chiar dacă în
cele cinci alegeri din 1979 până în 1997, partidul câştigător a obţinut majoritatea
locurilor, n-a avut niciodată mai mult de 44% din voturi. Această tendinţă a
sistemului de a produce rezultate disproporţionate îl determină pe Lijphart să
106
Ibidem, pg 35.

315
considere că sintagma utilizată de Douglas W. Rae este corectă şi că, în baza
acestor “majorităţi fabricate” ar fi “mai corect să numim Regatul Unit
democraţie pluralitaristă decât democraţie majoritaristă”.
O consecinţă a disproporţionalităţii metodei pluralităţii poate fi şi aceea că
ea ar putea produce “chiar un învingător absolut care eşuează în încercarea de a
câştiga o pluralitate a voturilor: conservatorii au obţinut o majoritate clară a
locurilor în alegerile din 1951 nu numai cu mai puţin decât majoritatea voturilor,
ci şi cu mai puţine voturi decât Partidul Laburist”. Liberalii şi liberal-democraţii
au fost cei mai dezavantajaţi de sistemul electoral disproporţionat, de aici şi
demersurile lor pentru introducerea unor forme de reprezentare proporţională
(există deja unele semne privind trecerea la reprezentarea proporţională - timide
în alegerile din Irlanda de Nord, alegerea reprezenaţilor britanici în Parlamentul
European urmează să se realizeze pe sistemul reprezentării proporţionale etc)107.
5. Pluralismul grupurilor de interese. Raportul guvern-opoziţie instituit de
modelul Westminster este un raport guvern contra opoziţie, “raport concurenţial
şi adversativ”, urmare a concentrării puterii la nivelul majorităţii (de multe ori
“fabricată”). De aceea competiţia şi conflictul vor caracteriza şi sistemul
grupurilor de interese. Acest sisetm este “tipic modelului majoritarist: un
pluralism deschis tuturor”, Lijphart pune în contrast sistemul pluralist al
grupurilor de interese britanic cu corporatismul grupurilor de interese “în care în
mod normal se întâlnesc reprezentanţii guvernului, sindicatele şi organizaţiile
patronale pentru a căuta să se pună de acord asupra politicilor socio-economice;
acest proces de coordonare este deseori numit concertare, iar înţelegerile
încheiate pacturi tripartite”108.

107
Ibidem, pag. 36.
108
Ibidem, pag. 37.

316
 Astfel, dacă pluralismul presupune o multitudine de grupuri de interese
care exercită presiuni asupra guvernului “în manieră necoordonată şi
concurenţială”, corporatismul conduce la concertare întrucât există un grup
restrâns de grupuri mari şi puternice de interese la nivelul fiecărui sector
funcţional (muncitori, patroni, fermieri) şi, dacă există o organizaţie puternică,
“de vârf”, în fiecare sector, care va coordona preferinţele şi strategiile dorite în
sectorul respectiv. Sistemul britanic al grupurilor de interese nu este unul
corporatist, confruntarea şi nu integrarea sindicatelor (de pildă) şi a conducerii
într-un proces decizional fiind preferată în soluţionarea disputelor. Iar excepţiile
(de exemplu: Contractul Social privitor la salarii şi preţuri, încheiat în 1975 între
guvernul laburist , Congresul sindicatelor – principala federaţie muncitorească şi
Confederaţia Industriei Britanice – cea mai importantă fedderaţie patronală) au
fost de scurtă durată.
6. Guvernarea centralizată şi unitară. Regatul Unit este un stat unitar şi
centralizat. Această asumpţie este bazată pe următoarele realităţi factuale:
• autoritatea executivă locală, deşi îndeplineşte multe funcţii importante,
reprezintă “creaţia” guvernului central (comunităţile locale nu sunt
considerate comunităţi naturale, deci preexistente statului);
• puterile autorităţii executive locale nu sunt garantate constituţional (precum
în sistemul federal);
• este dependentă financiar de guvernul central;
• nu există arii funcţionale şi geografice “clar desemnate”, autonome de
majoritatea parlamentară şi de cabinet.
Lijphart citează concluzia din 1973 a Comisiei Regale Constituţionale,
condusă de Lordul Kilbrandon (“Regatul Unit este cel mai mare stat unitar din
Europa şi printre cele mai centralizate din ţările puternic industrializate din

317
lume”) şi pe primul – ministru Tony Blair care a definit sistemul britanic drept
“cea mai centralizată guvernare dintre toate marile state occidentale”.
Totuşi, Lijphart atrage atenţia asupra a două excepţii ce trebuie avute în vedere:
a) Irlanda de Nord (din 1921 – când a devenit independentă – până în 1972 cînd
i s-a impus guvernarea directă a Londrei) condusă de propriul parlament şi de
un cabinet cu autonomie mai mare decât cele mai multe state din sistemul
federal (absenţa unor precizări constituţionale riguroase a făcut ca autonomia
Irlandei de Nord să fie eliminată de către parlament, în 1972, prin decizia
majorităţii simple);
b) “devoluţia” – deplasarea graduală spre o mai mare autonomie a Scoţiei şi a

Ţării Galilor; în septembrie 1997, prin referendumurile din Scoţia şi Ţara

Galilor s-a aprobat definitiv crearea, autonomă şi prin vot direct, de adunări
reprezentative, ceea de l-a determinat pe Tony Blair să proclame încheierea
“epocii guvernării centralizate”109.
7. Concentrarea puterii legislative într-un legislativ unicameral.
Aceasta este o caracteristică, aşa cum s-a văzut mai sus, a democraţiei
majoritariste, însă principiul majoritarist al concentrării puterii deşi presupune ca
puterea legislativă să fie concentrată într-o singură cameră, în Regatul Unit
Parlamentul este compus din două camere, una aleasă prin vot popular – Camera
Comunelor, cealaltă formată fie din membrii nobilimii ereditare, fie din pairi, pe
viaţă, numiţi de guvern – Camera Lorzilor. Totuşi, deşi formal Marea Britanie se
abate de la principiul unicameral, trebuie spus că relaţia dintre cele două camere
este asimetrică, aproape toată puterea legislativă aparţinând Camerei
Comunelor. Singura putere păstrată de Camera Lorzilor este aceea de a întârzia
apariţia legilor: legile fiscale pot fi amânate o lună, celelalte legi un an (perioada
de amânare a fost redusă de la doi la un an în 1949).
109
Ibidem, pag. 38.

318
 “Aşadar, remarcă Lijphart, deşi legislativul bicameral britanic deviază de
la modelul majoritarist, el nu diferă mult: în dicuţiile zilnice din Marea Britanie,
«parlament» înseamnă aproape exclusiv Camera Comunelor, iar sistemul
bicameral pronunţat asimetric poate fi numit cvasi-unicameralism.”110
8. Flexibilitatea constituţională.
Se ştie că Regatul Unit are o constituţie “nescrisă” în sensul că nu există
doar un singur document cu valoare de lege fundamentală, ci mai multe legi care
stipulează compoziţia, competenţele şi funcţionarea instituţiilor guvernului şi
drepturile cetăţeneşti: Magna Charta (1215), Bill of Rights (1689), Parliament
Acts (1911-1949), alte legi.
Caracterul nescris al constituţiei implică în opinia lui Lijphart două
consecinţe:
- caracter flexibil, constituţia putând fi modificată printr-o procedură simplă,
ca şi celelalte legi (cu majoritate normală, nu cu majoritate calificată – 2/3
cum este cazul în multe democraţii cu constituţii scrise - există o singură
restrângere a flexibilităţii – Camera Lorzilor poate amâna cu un an
modificările constituţiei) şi
- absenţa controlului constituţional, ca a doua implicaţie a caracterului nescris
şi flexibil al constituţiei. Nu există nici un document constituţional care să
aibă statut de lege prevalentă în raport cu care tribunalul să poată determina
constituţionalitatea vreunei legi. În mod normal, parlamentul acceptă regulile
impuse de o constituţie nescrisă, dar el nu este formal constrânsde acestea.
“Aşadar, în privinţa modificării şi interpretării constituţiei, se poate spune că
parlamentul – mai bine zis, majoritatea parlamentară, este cea mai înaltă
autoritate sau autoritatea suverană”111.

110
Ibidem.
111
Ibidem, pag. 39.

319
 Analizând conţiunutul variabilelor introduse de Lijphart, Pasquino nu este
de acord cu principiul suveranităţii parlamentare întrucât el intră “într-un uşor
contact cu fuziunea puterilor şi cu supremaţia executivului”112.
Lijphart vorbeşte despre o excepţie ce atinge suveranitatea parlamentară:
acceptarea de către Marea Britanie a supremaţiei legilor Comunităţii (şi ulterior
Uniunii) Europene - Uniunea Europeană exercită azi un control al legislaţiei.
10. Banca Centrală controlată de executiv.
Independenţa Băncii Centrale s-ar afla în conflict evident cu modelul
Westminster al concentrării puterii într-un cabinet monocolor majoritar. Dacă
băncile centrale sunt responsabile de politica monetară, băncile independente
sunt recunoscute a avea rezultate în controlul inflaţiei şi menţinerea stabilităţii
preţurilor, fiind superioare în acest domeniu băncilor dependente de executiv.
Banca Centrală a Angliei se află sub controlul guvernului.
Acestea sunt caracteristicile modelului Westminster în Anglia. Pentru
Noua Zeelandă şi Barbados problemele sunt, în esenţă, asemănătoare. De aceea
nu facem aici referire la ele113.
b) Modelul consensualist al democraţiei.
Guvernarea majorităţii implică, aşa cum s-a văzut, caracteristica guvern
contra opoziţie, adică un principiu ce poate fi considerat nedemocratic:
principiul excluderii. Viziunea care porneşte de la interpretarea majoritaristă a
definiţiilor fundamentale ale democraţiei, interpretare conform căreia aceasta
presupune “guvernarea de către majoritatea poporului”, promovează ideea că
minoritatea trebuie să se opună (dar să se şi supună) majorităţii care trebuie să
guverneze.

112
G. Pasquino, op. cit., pag. 327.
113
Pentru eventualele comparaţii cu modelul englez, a se vedea lucrarea lui Lijphart, Modele ale democraţiei,
pag. 40-48.

320
 Economistul Sir Arthur Lewis, laureat al Premiului Nobel, susţine că
democraţia are două sensuri:
• sensul primar al democraţiei este acela că “toţi cei care sunt afectaţi de o
decizie trebuie să aibă şansa de a participa la luarea deciziei, fie în mod
direct, fie prin reprezentanţi aleşi”;
• sensul secund, conform căruia, voinţa majorităţii ar avea câştig de cauză”.
Dar, între cele două sensuri pot să apară incompatibilităţi în situaţia în care cel
de-al doilea sens s-ar reduce la acapararea tuturor deciziilor guvernamentale de
către partide câştigătoare în timp ce partidele învinse să aibă doar statutul de
opozanţi, fără a participa la decizii (fiind, deci, excluse de la guvernare). Această
situaţie îl conduce pe Lewis la concluzia că “a exclude grupurile învinse de la
luarea deciziei violează clar sensul primar al democraţiei”114.
Lijphart observă că, din perspectiva majoritariştilor, incompatibilităţile
constatate de către Lewis pot fi rezolvate în două situaţii (“condiţii”):
- situaţia în care majoritatea şi minorităţile alternează la putere, în care caz,
excluderea minorităţii este “atenuată” întrucât minoritatea existentă la un
moment dat, poate deveni majoritate la alegerile următoare, fără a fi
condamnată la opoziţie perpetuă. Este cazul sistemelor bipartidiste din Marea
Britanie, Noua Zeelandă şi Barbados (dacă în Barbados alternanţa a
funcţionat perfect de la dobândirea independenţei în 1966, nici unul dintre
cele două partide importante nedobândind puterea mai mult de două alegeri
consecutive, în Regatul Unit şi în Noua Zeelandă au existat, totuşi perioade
lungi în care unul dintre cele două partide mari a guvernat: Partidul Laburist
britanic timp de treisprezece ani – 1951-1964 şi optsprezece ani – 1979 până
în 1997; Partidul Naţional neozeelandez, timp de paisprezece ani, din 1935

114
A. Lewis, Politics in West Africa, London, George Allen and Unwin, 1965, pag. 64-65.

321
 până în 1949, iar Partidul Laburist din Noua Zeelandă, timp de doisprezece
ani – 1960-1972)115.
- situaţia în care aceste ţări sunt societăţi relativ omogene, “iar concepţiile
politice ale partidelor importante nu s-au îndepărtat, întrucât ele s-au aflat
aproape de centrul politic”. Această condiţie face ca democraţia şi
guvernarea majorităţii să nu se afle în conflict, chiar dacă perioadele de
excludere de la guvernare sunt îndelungate. “Excluderea unui partid de la
putere poate fi nedemocratică în termenii criteriului «guvernării de către
popor», dar dacă interesele şi preferinţele alegătorilor sunt rezonabil de bine
servite de către politicile guvernamentale ale celuilalt partid, sistemul se
apropie de definiţia democraţiei ca «guvernare pentru popor»”116.
Dar în societăţile mai puţin omogene, nici una dintre cele două condiţii nu
se aplică şi:
• politicile promovate de către principalele partide tind să difere într-un grad
mai mare;
• loialitatea alegătorilor este mai rigidă, reducând şansele ca partidele să
alterneze în exercitarea puterii.
Lijphart exemplifică cu societăţile plurale – “societăţi care sunt puternic
divizate de-a lungul unor linii religioase, ideologice, lingvistice, culturale, etnice
sau rasiale în subsocietăţi virtual separate, cu propriile lor partide politice,
grupuri de interes şi canale de comunicare” şi unde “flexibilitatea necesară
pentru o democraţie majoritaristă este aproape absentă”117. În condiţiile acestor
societăţi plurale o guvernare a majorităţii nu este considerată de Lijphart doar ca
o guvernare nedemocratică, ci şi “periculoasă”. Aceasta, în măsura în care

115
A. Lijphart, op. cit. pag. 49-50
116
Ibidem, pag. 50.
117
Ibidem.

322
“minorităţile cărora li se refuză continuu accesul la putere se vor simţi excluse şi
discriminate şi pot să-şi piardă încrederea în regim”.
Semnalele lui Toqueville sau J. St. Mill ridică semne de întrebare şi în
modernitatea târzie, Lijphart argumentând prin exemple cum în cele mai
divizate societăţi guvernarea majorităţii semnifică – prin excluderea unor
grupuri minoritare – “mai degrabă o dictatură a majorităţii şi conflicte civile
decât democraţie”118. Astfel, societatea plurală a Irlandei de Nord, societate
divizată într-o majoritate protestantă şi o minoritate catolică, a condus la situaţii
de-a dreptul dramatice în condiţiile în care partidul unionist – reprezentant al
majorităţii protestante a câştigat toate alegerile formând toate guvernele între
1921 şi 1972. Aceasta a făcut ca în anii ’60 protestele catolicilor să se
transforme într-un război civil între aceştia şi protestanţi, război ce a condus la
intervenţia militară britanică şi la impunerea guvernării directe de la Londra.
Regimul democratic pe care-l necesită societăţile divizate – precum cea din
Irlanda de Nord – este, în viziunea lui Lijphart, “un regim democratic care să
pună accent pe consens în loc de opoziţie, care mai mult să includă decât să
excludă şi care să încerce să maximizeze dimensiunea majorităţii conducătoare,
nu să se mulţumească cu o majoritate simplă: democraţia consensualistă”119.
Lijphart consideră că modelul consensualist este “mai potrivit” pentru
ţările mai puţin divizate, dar “totuşi eterogene”, el fiind o “alternativă rezonabilă
şi viabilă la modelul Westminster şi în ţările relativ omogene”.
Arendt Lijphart foloseşte pentru ilustrarea modelului consensualist
Elveţia, Belgia şi Uniunea Europeană – toate entităţi multietnice: Elveţia se
apropie de modelul consensualist pur, Belgia este un exemplu semnificativ după
ce, în 1993, a devenit formal un stat federal iar Uniunea Europeană este o

118
Ibidem.
119
Ibidem.

323
organizaţie supranaţională – “mai mult decât o organizaţie internaţională”- dar
nu este (încă) un stat suveran: “Datorită statutului intermediar al UE, analiştii nu
s-au hotărât dacă să o studieze ca pe o organizaţie internaţională sau ca pe un
stat federal incipient, dar cea de-a doua abordare proliferează […] dacă privim
UE ca stat federal, instituţiile sale sunt remarcabil de apropiate de cele ale
modelului consensualist al democraţiei”120.
Dacă la modelul Westminster m-am limitat la prezentarea manifestării
sale în regatul Unit, modelul consensualist va fi prezentat succint pentru
tandemul elveţian şi belgian.
Modelul consensualist în Elveţia şi Belgia.
Procedeul utilizat de Lijphart în descrierea modelului consensualist este
cel al prezentării celor zece variabile aflate în contrast cu fiecare dintre cele zece
caracteristici majoritariste ale modelului Westminster: “În locul concentrării
puterii în mâinile majorităţii, modelul consensualist încearcă să împartă, să
disperseze şi să restrângă puterea printr-o varietate de căi”121.
1. Împărţirea puterii executive în cabinete de coaliţie. Principiul consensualist
permite tuturor, sau celor mai importante partide, să împartă puterea
executivă într-o largă coaliţie. Este evident contrastul cu tendinţa modelului
Westminster de a concentra puterea executivă în cabinete monocolore şi cu
majoritate simplă.
În Elveţia, Consiliul Federal (executivul naţional) este compus din şapte
membri: creştin-democraţii, social-democraţii şi radical-democraţii (cele trei
mari partide), Partidul Popular Elveţian şi cele trei grupuri lingvistice: german,
francez, italian. Algoritmul, deşi este stabilit prin reguli neoficiale (dar strict
respectate) presupune că fiecare din cele trei mari partide are o pătrime din
120
Ibidem. Lijphart face trimitere la abordarea lui Simon Hix The Study of The European Community, West
European Politics, (January, 1994, pag. 1-30) abordare pe care o împărtăşeşte.
121
Ibidem.

324
locuri în camera inferioară a legislativului, Partidul Popular Elveţian, o optime
din locuri (ele împărţind puterea executivă proporţional, potrivit formulei
stabilite în 1959: 2-2-2-1); un criteriu suplimentar stabileşte că grupurile
lingvistice trebuie să fie reprezentate în executiv în funcţie de mărimea lor: 4 sau
5 miniştrii de limbă germană, 1 sau 2 de limbă franceză şi 1 de limbă italiană.
În Belgia, constituţia oferă, în opinia lui Lijphart, un exemplu de cerinţă
formală prin care executivul trebuie să includă reprezentanţi ai marilor grupuri
lingvistice. Dacă exista o tradiţie de formare a cabinetelor cu un număr
aproximativ egal de miniştri ce reprezentau majoritatea vorbitoare de olandeză şi
minoritatea vorbitoare de franceză, cutuma devine regulă formală în 1970, iar
noua constituţie federală stipulează : “cu posibila excepţie a primului-ministru,
Consiliul de Miniştri (cabinetul) include la fel de mulţi membri vorbitori de
franceză şi olandeză”122.
Deşi regula nu se aplică structurii partinice a cabinetului, totuţi în epoca
postbelică au existat doar patru ani de guvernare monocoloră, iar din 1980 toate
cabinetele au fost coaliţii de patru până la şase partide.123
2. Echilibrul puterii între executiv şi legislativ. Ilustrarea acestui echilibru în

Elveţia, este realizată astfel de către Jürg Steiner: “Membrii consiliului

(cabinetului) sunt aleşi individual pe un termen fix de patru ani şi, potrivit
Constituţiei, legislativul nu poate iniţia un vot de neîncredere în acea
perioadă. Dacă o propunere a guvernului este respinsă de către parlament, nu
este necesar să demisioneze nici ministrul responsabil pentru acea propunere,
nici Consiliul Federal, ca entitate”124.

122
Lijphart citează aici pe Andre Alen şi Rusen Ergec, Federal Belgium after the Fourth State Reform of 1993”.
123
Ibidem, pag. 52.
124
Jürg Steiner, Amicalle Agreement Versus Majority Rule: Conflict Resolution in Switzerland, Chapel Hill,
University of North Carolina, 1974, pg. 43.

325
Abordând raportul executiv-legislativ în Elveţia, Lijphart este de părere că
relaţia dintre Consiliul Federal, executiv şi legislativ dovedeşte că sistemul
politic din această ţară nu este nici parlamentar, nici prezidenţial: “separarea
formală a puterilor a generat şi un executiv şi un legislativ mai independente, iar
relaţia dintre ele este mult mai echilibrată decât relaţiile dintre cabinetele şi
parlamentele din Marea Britanie, Noua Zeelandă şi Brabados, cazuri în care
cabinetul este clar dominant”125. Concluzia lui Lijphart este că executivul
elveţian - Consiliul federal – este puternic, dar nu este suprem.
În privinţa Belgiei, trebuie spus că ea are o formă parlamentară de
guvernare, cabinetul fiind – ca şi în modelul Westminster – dependent de
încrederea legislativului. Poziţia relativ slabă a executivului este dovedită de
duratele relativ scurte ale cabinetelor (din 1980 până în 1995 s-au succedat şase
cabinete, formate din coaliţii multi-partidiste diferite, cu o durată medie de 2,5
ani).
“Totuşi, remarcă Lijphart, cabinetele belgiene, deoarece se bazează în
mare măsură pe coaliţii largi şi necoezive, nu sunt câtuşi de puţin atât de
dominante ca cele westminsteriene şi tind să aibe relaţii de tip echilibrat cu
parlamentul”126.
3. Sitemul multipartidist. Nici în Elveţia, nici în Belgia un partid, oricare ar fi
el, nu se apropie de statutul de partid majoritar, în aceste state existând deci
sisteme multipartidiste. Cu toate acestea, având ca exemple rezultatele
alegerilor, îndeosebi cele din 1995, când cincisprezece partide au câştigat
locuri în Consiliul Naţional Elveţian, dar majoritatea acestor locuri – 162 din
200 – au fost câştigate de către cele patru partide mari reprezentate în
Consiliul Federal (creştin–democraţii, social-democraţii, radical-democraţii

125
A. Lijphart, op. cit., pag. 52.
126
Ibidem.

326
 şi Partidul Popular), Lijphart consideră că Elveţia, are, în realitate, un sistem
cvadripartidist.
Situaţia Belgiei este una mai specială: dacă până în anii ’60 această ţară
era caracterizată de un sistem tripartidist (două partide mari – creştin-democraţii
şi socialiştii – şi unul mediu – liberalii), ulterior aceste partide au cunoscut
divizări lingvistice şi “au căpătat proemineţă noi partide lingvistice, creând un
sistem multipartidist extrem: aproape o duzină de partide s-au dovedit capabile
să câştige locuri în Camera Reprezentanţilor, iar nouă dintre acestea destul de
importante ca să intre într-unul sau mai multe cabinete”127.
Lijphart explică “emergenţa” sistemelor multipartidiste în Elveţia şi
Belgia prin doi factori:
a) caracterul plural al societăţii în cele două state, societăţi decupate de-a lungul
mai multor linii de clivaj. Multiplicitatea clivajelor se reflectă în caracterul
multidimensional al sistemului lor de partide. Astfel, în Elveţia:
• clivajul religios separă creştin-democraţii, susţinuţi îndeosebi de catolicii
practicanţi, de social-democraţi şi radicali, care atrag suportul catolicilor care
ori nu frecventează biserica, ori o frecventează rar şi suportul protestanţilor;
• clivajul socio-economic, ce separă social-democraţii susţinuţi de
muncitorime, în principal, de radical-democraţi, care au suportul clasei
mijlocii; Partidul Popular are susţinere puternică îndeosebi printre fermierii
protestanţi;
• clivajul produs de limbă – deşi limba nu cauzează o divizare accentuată a
sistemului de partide, totuşi Partidul Popular este susţinut de elveţieni
vorbitori de limbă germană, celelalte partide reprezentând “alianţe relativ

127
Ibidem, pag 53.

327
 mai puţin rigide de partide cantonale, în interiorul cărora clivajul lingvistic
este un diferenţiator semnificativ”128.
În Belgia catolică divizările sunt produse de liniile de clivaj:
• religios: partidele creştin-social reprezintă pe catolicii mai evlavioşi iar cele
socialiste şi liberale pe catolicii impracticanţi sau rar practicanţi;
• de clasă: care diferenţiază socialiştii şi liberalii;
• lingvistic, şi care, spre deosebire de Elveţia, produce separări suplimentare
ale celor trei grupări (care erau cele trei partide dominante), în partide mai
mici, vorbitoare de flamandă şi franceză (se crează mai multe partide
lingvistice, chiar dacă sunt mici ca dimensiune şi au putere restrânsă)129.
4. Reprezentarea proporţională. Al doilea factor prin care Lijphart explică
“emergenţa” sistemelor multipartidiste în Elveţia şi Belgia este acela că
“sistemele lor electorale proporţionale nu au inhibat translaţia clivajelor
societale în clivaje ale sistemului de partide”. Contrastul între metoda
pluralităţii şi metoda reprezentării proporţionale este evident concretizat în
tendinţa diferită a celor două metode:
• tendinţa de a suprareprezenta partidele puternice şi de a subreprezenta
partidele mici – pentru pluralitate;
• tendinţa de a împărţi locurile parlamentare, proporţional cu voturile pe care
acestea le primesc – pentru metoda reprezentării proporţionale.
5. Corporatismul grupărilor de interese. Întrucât între experţii în corporatism se
constată un dezacord privind gradul de corporatism în Elveţia şi Belgia
(urmare a faptului că sindicatele din aceste ţări sunt mai puţin organizate şi

128
Ibidem. aici Lijphart face trimitere la McRae, Conflict and Compromise in Multilingual Societes: Switzerland,
Waterloo, Out., Wilfrid Laurier University Press, 1983, pag. 111-114.
129
Kenneth D. McRae, Conflict and Compromise in Multilingual Societes: Belgium, Waterloo, Out. Wilfrid
Laurier University Press, 1986, pag. 130-148.

328
 mai puţin influente decât patronatul), Lijphart introduce ideea posibilităţii
rezolvării dezacordului, făcând distincţie între două variante de corporatism:
• corporatismul social, în care predominante sunt sindicatele şi
• corporatismul liberal, în care predominante sunt patronatele.
În susţinerea corporatismului grupurilor de interese în aceste ţări, el
apelează la unii autori care susţin, explicit sau implicit, că Elveţia şi Belgia
reprezintă exemple ale corporatismului liberal. Astfel, în opinia lui Peter J.
Katzenstein, Elveţia “întruchipează cel mai clar trăsăturile caracteristice ale
corporatismului liberal”130, Gerhard Lehmbruch consideră că “puterea
asociaţiilor de vârf în Elveţia este remarcabilă şi este general recunoscut faptul
că coeziunea asociaţiilor de interese elveţiene este superioară, în comparaţie cu
cea a partidelor politice elveţiene”131, iar Klaus Armingeon consemnează că deşi
amploarea şi eficienţa corporatismului în multe ţări europene a cunoscut un
declin în anii ’90, el continuă să fie puternic în Elveţia.132
Concluzia lui Lijphart este că ambele ţări întruchipează cele trei elemente
generale ale corporatismului: concentrare tripartitistă, grupuri de interese mari şi
relativ puţine şi caracterul proeminent al asociaţiilor reprezentative.
6. Guvernarea federală şi descentralizată. Elveţia, stat federal, se prezintă într-o
divizare a puterii între guvernul central şi executivele locale – douăzeci de
cantoane şi şase “semi-cantoane” (formate prin divizarea a trei cantoane).
Semicantoanele au doar un reprezentant (în loc de doi) în camera elveţiană
federală – Consiliul Statelor – şi contează doar cu jumătate de vot în
amendamentele constituţionale prin raportare la contoanele normale. Pentru

130
Peter J. Katzenstein, Small States in World Markets: Industrial Policy in Europe, Ithaca, Cornell University
Press, 1985, pag. 105.
131
Grehard Lehmbruch, Consociational Democracy and Corporatism in Switzerland, Publius, no. 2 (Spring),
1993, pag. 52.
132
Klaus Armingen, Swiss Corporatism in Comparative Perspective, West European Politics, no. 4 (October),
1997, pag. 164.

329
 majoritatea celorlalte aspecte, statutul lor este egal cu statutul cantoanelor.
Elveţia este unul dintre cele mai descentralizate state din lume.
Belgia este un exemplu de descentralizare: ea a fost un stat unitar şi
centralizat pentru o vreme îndelungată, însă, începând din 1970 s-a orientat
gradual către descentralizare şi federalism. “Forma de federalism adoptată de
Belgia este un «federalism unic» şi de o «complexitate bizantină», deoarece este
constituită din trei regiuni definite geografic – Flandra, Valonia şi capitala
bilingvă Bruxelles şi trei comunităţi culturale definite ne-geografic -
comunităţile franceză şi flamandă şi mult mai puţin numeroasa comunitate a
vorbitorilor de limbă germană”133. În opinia lui Lijphart, raţiunea construcţiei
acestui sistem dublu – statificat a constituit-o faptul că aria bilingvă a Bruxelles-
ului, avea o majoritate de vorbitori de franceză, dar era înconjurată de Flandra
vorbitorilor de olandeză”. Cu toate că între regiuni şi comunităţi există o
suprapunere semnificativă, totuşi există şi nesuprapuneri între cele două entităţi:
fiecare are executivul şi legislativul său, excepţie Flandra unde guvernul
comunităţii flamande serveşte şi ca guvern al regiunii flamande134
7. Bicameralismul puternic. Posibilitatea reprezentării minorităţilor şi statelor
mici din sistemele federale nu poate fi realizată deplin în afara unui
bicameralism.
Lijphart consideră necesare două condiţii pentru ca reprezentarea
minorităţilor să aibă sens:
• camera superioară trebuie să fie aleasă pe baze diferite de cele ale camerei
inferioare;
• camera superioară trebuie să aibă puteri reale; ideal ar fi ca ea să aibă la fel
de multe puteri ca şi camera inferioară.
133
Ibidem, pag. 54. Lijphart îi citează aici pe Fitzmaurice şi McRae.
134
Ibidem.

330
 Sistemul elveţian îndeplineşte ambele condiţii. Bicameralismul presupune
Consiliul Naţional – camera inferioară, care repreznită poporul şi Consiliul
Statelor – camera superioară (federală) care reprezintă cantoanele; fiecare
canton are doi reprezentanţi şi fiecare semicanton câte unul. Aceasta face ca
reprezentarea cantoanelor mai mici să fie mai puternică în Consiliul Statelor
decît în Consiliul Naţional. Vorbind despre acest sistem, Lijphart îl citează pe
Wolf Linder care consideră că “egalitatea absolută” a celor două camere este un
“principiu sacrosanct” în Elveţia135.
Cazul Belgiei este totuşi diferit. Astfel, dacă în perioada prefederală cele
două camere ale parlamentului – Camera Reprezentanţilor şi Senatul – aveau
puteri virtual egale, dar erau proporţional constituite şi, de aceea, similare din
punctul de vedere al compoziţiei, Senatul ales în 1995 reprezintă în special cele
două grupuri cultural – lingvistice. Dar Senatul este constituit în mare măsură
proporţional şi nu are rolul să ofere suprareprezentarea pentru minorităţile de
limbă franceză şi germană. Puterile sale au fost reduse comparativ cu vechiul
senat (i s-a retras autoritatea bugetară). Aceasta l-a determinat pe Lijphart să
afirme că “noul legislativ federal al Belgiei exemplifică mai mult o relativă
slăbiciune decât un bicameralism puternic”136.
8. Rigiditatea constituţională. Ambele state au constituţii scrise – un singur
document care conţine principiile fundamentale ale guvernării. Procedura de
revizuire este majoritatea calificată.
În Elveţia amendare constituţiei presupune aprobarea prin referendum cu
o “dublă” majoritate: majoritatea naţională şi majorităţi în majoritatea
cantoanelor. Semicantoanele se calculează la jumătate în comparaţie cu
cantoanele. Această procedură presupune, cum remarcă pe bună dreptate
135
Ibidem. Autorul citează pe Wolf Linder cu “Swiss Democracy. Possible Solutions to Conflict in Multicultural
Societes, New York, St. Martin’s, 1994, pag. 47.
136
Ibidem, pag 56

331
Lijphart că un amendament constituţional poate fi adoptat, de exemplu cu 13,5
cantoane care se pronunţă “pentru” şi 12, 5 „împotrivă”, iar cerinţa aprobării de
către majoritatea cantoanelor presupune că populaţia cantoanelor mai mici, mai
puţin de 20% din populaţia Elveţiei, are drept de veto în privinţa modificărilor
constituţionale.137
În Belgia există “două tipuri de supermajorităţi” – toate amendamentele
constituţionale necesitând aprobarea cu majoritate calificată (2/3) în fiecare
cameră. Legile privind organizarea şi puterile comunităţilor şi regiunilor au
statut semiconstituţional iar adoptarea sau amendarea lor este şi mai complicată.
Aceasta, întrucât, pe lângă majoritatea de 2/3 din fiecare cameră, necesită şi
aprobarea majorităţilor în interiorul comunităţii vorbitoare de olandeză, precum
şi în cea franceză, în fiecare cameră. Procedura de mai jos oferă minorităţii
francofone un drept efectiv de veto.138
9. Controlul constituţional. În cazul Elveţiei există o excepţie prin care se
produce o îndepărtare de modelul consensualist: curtea supremă (Tribunalul
Federal) nu are drept de control constituţional (iniţiativa populară din 1939,
prin care se încerca introducerea controlului Tribunalului federal asupra
constituţionaltăţii legilor a fost respinsă prin referendum).
În Belgia a fost inaugurată Curtea de Arbitraj (1984) care a întrerupt o
lungă perioadă de absenţă a controlului constituţional. Dacă la început Curtea de
Arbitraj avea în competenţă doar interpretarea prevederilor constituţionale
privitoare la separaţia puterilor între guvernul central, guvernele comunitare şi
regionale, prin revizuirea constituţională din 1988 prerogativele i-au fost
revizuite, Curtea de Arbitraj având statutul de curte constituţională.

137
Ibidem.
138
Ibidem.

332
10.Independenţa băncii centrale. Banca centrală elveţiană a fost multă vreme
considerată printre cele mai puternice şi mai independente bănci centrale
(alături de Bundesbank din Germania şi Federal Reserve System din SUA).
Deşi multă vreme Banca Centrală a Belgiei a fost printre cele mai slabe
bănci centrale, autonomia ei a crescut mult în anii ’90, concomitent cu tranziţia
spre sistemul federal. Apoi, prin Tratatul de la Maastricht semnat în 1992
(ratificat în 1993), care a obligat statele membre UE să întărească independenţa
băncilor lor centrale, Belgia a acţionat în acest sens, Banca ei centrală având un
grad înalt de autonomie în elaborarea politicii monetare139.
Deşi Lijphart prezintă şi Uniunea Europeană drept un model
consensualist, considerăm suficientă prezentarea acestui model în Elveţia şi
Belgia, mai ales şi pentru faptul că UE este în continuă extindere şi, prin urmare,
în situaţia multiplicării soluţiilor. Totodată, chiar autorul analizat remarcă faptul
că “principalele instituţii ale Uniunii Europene nu se încadrează în clasificarea
organismelor executive, judiciare şi monetare atât de uşor ca cele ale celor cinci
state suverane discutate anterior”140.
Clasificări ale democraţiilor au existat şi înainte de lucrarea lui Lijphart la
care am făcut pe larg referinţe. Mă refer îndeosebi la Gabriel Almond, care,
pornind de la factorul cultură politică, susţine că o cultură politică omogenă şi
secularizată dintr-un sistem politic dă naştere unor regimuri democratice stabile
(cazul democraţiilor anglo-saxone), în timp ce sistemele politice cu o cultură
eterogenă şi fragmentată dau naştere unor regimuri democratice instabile (cazul
democraţiilor din Europa Continentală). Totuşi clasificarea lui Almond nu este

139
Ibidem, pag 57.
140
Ibidem, pag. 57; este vorba de Regatul Unit, Noua Zeelandă, Barbados, Elveţia şi Belgia.

333
suficientă, neputându-se aplica statelor scandinave (aici sistemele politice au o
cultură politică eterogenă, dar se caracterizează prin stabilitate politică)141.
Chiar şi Arend Lijphart, pornid de la criteriul culturii politice, combinat cu
comportamentul elitelor politice, a alcătuit o tipologie a regimurilor democratice
(Typologies of Democratic Systems în Comparative Political Studies, pag. 3-44)
încă din aprilie 1968.Pornind de la criteriul culturii politice, combinat cu
comportmentul elitelor politice, el a reuşit să identifice:
• sistemele politice anglo-saxone, caracterizate prin cultura politică omogenă şi
comportament concurenţial al elitelor;
• sistemele politice continentale (Franţa, Germania, Italia) caracterizate printr-
o cultură politică fragmentată şi un comportament concurenţial al elitelor;
• sistemele politice cu o cultură fragmentată şi comportament coeziv al elitelor
(Austria, Elveţia, Belgia, Olanda);
• sistemele politice cu o cultură politică omogenă şi un comportament coeziv al
elitelor.
În baza acestor criterii combinate, Lijphart prezintă în 1968 un tablou al
tipologiei regimurilor democratice:

Tipologia regimurilor democratice

Cultura politică
omogenă fragmentată
Comportamentul elitelor coeziv democraţie depolitizată democraţie
consociaţională
democraţie centripetă democraţie centrifugă

concurenţial

După cum rezultă din tablou, ar exista patru tipuri de regimuri

democratice: democraţii centripete, centrifuge, consociaţionale şi depolitizate.
141
Gabriel A. Almond, Comparative Political Systems, în Political development. Essays in Heuristic Theory,
Boston, Litle, Brown and Co, pag. 29-49.

334
 În privinţa acestei clasificări, înainte de a prezenta un scurt comentariu al
lui Pasquino, precizez că Sartori atrage atenţia asupra faptului că democraţiile
consociaţionale prezintă culturi politice mai curând segmentare decât
fragmentate (diversitatea există, dar nu este extinsă pe o suprafaţă ideologică
mare). Iar Pasquino consemnează : “Desigur […], comportamentele elitelor pot
schimba cultura politică a susţinătorilor lor, pot reduce distanţa ideologică şi
gradul de polarizare dintre partide, pot realiza trecerea dificilă de la o
democraţie centrifugă, care oscilează între blocaj şi prăbuşire, la o democraţie
centripetă funcţională. Probabil acesta este şi traseul parcurs în diferite perioade
de Franţa, Spania, Grecia şi, într-o mai mică măsură Italia după 1989. În anii
’90, în Europa occidentală nu par să mai existe democraţii depolitizate, în rândul
cărora putem include Elveţia, precum şi unele regimuri democratice din Europa
Centrală şi de Est, de exemplu, Cehia şi Ungaria, poate şi Spania (aşa-numitul
desecanto de după 1979). Pentru că, totuşi, elitele sunt cele care decid, în
anumite limite, dacă şi cât să-şi politizeze comportamentul şi pe proprii
susţinători, şi pentru că drumul de la democraţia centrifugă la democraţia
centripetă se realizează şi prin comportamentul elitelor politice, nu se poate
exclude cu totul rolul unor comportamente diferite, care pot duce la o
democraţie puternic concurenţială şi chiar la o democraţie centrifugă”142.
În ultimii 25-30 de ani s-au produs schimbări de perspectivă analitică în
ştiinţa politică prin redescoperirea importanţei instituţiilor, ceea ce a contribuit
în mare măsură şi la reformularea clasificărilor regimurilor democratice de către
Lijphart. În acest sens, atât în Democraţii, cât şi în Modele, el acordă o
importanţă majoră variabilelor instituţionale. El identifică, după cum s-a văzut,
două logici de funcţionare, complet diferite, ale democraţiei. “Prima, remarcă
Pasquino, bazată pe principiul majoritar, se axează pe conflictul politic; cea de-a
142
G. Pasquino, op. cit., pag. 325.

335
doua, temându-se de efectele acelui principiu, preferă căutarea unor acorduri.
Democraţiile majoritariste se află, astfel, în opoziţie cu democraţiile pe care, cu
un termen nu tocmai bine ales, Lijphart le numeşte consensualiste, renunţând,
poate prematur şi cu siguranţă nemotivat la termenul «consociaţionale» care,
deşi în măsură să definească un număr mic de cazuri, era mai precis, şi evitând
termenul «proporţionale» folosit în literatura de specialitate germană cu referire
la funcţionarea generală concretă a regimului democratic şi nu doar la sistemele
electorale”143.
Pasquino detectează chiar o anumită ambiguitate a termenului
“consensualist”. Făcând apel la observaţiile lui Sartori, el susţine că nu poate fi
opusă conotaţia “consensual” conotaţiei “majoritar” întrucât toate democraţiile
majoritariste se bazează pe consens. În opinia mea, “consensul” la care face
referire Lijphart este luat într-un sens larg, care include şi consimţământul
exprimat în vederea evitării excluderii, ba chiar al “dictaturii majorităţii”. Apoi,
Paqsuino contestă opinia normativă a lui Lijphart care, cum am arătat mai sus,
face referire la superioritatea democraţiei consensualiste; de altfel, aici sunt de
acord cu Pasquino, care contestă opţiunea cu caracter general a lui Lijphart,
respectiv considerarea democraţiilor consensualiste drept “mai bine în bloc”
decât cele majoritariste. “În absenţa unor criterii care să pună la dispoziţie o
demonstraţie convingătoare a superiorităţii democraţiilor consensualiste asupra
celor majoritariste – consemnază Pasquino – trebuie să fim de acord cu Sartori
că «teza care convinge e cea conform căreia democraţia consociaţională
reprezintă un remediu, dar numai un remediu, pentru societăţile dificile» cu
structură segmentară”144.

143
G. Pasquino, op. cit., pag 325.
144
Ibidem. Pasquino citează din G. Sartori, Democraţia, în Enciclopedia delle Scienze Sociali, Roma, Instituto
dell’Enciclopedia Italiana, 1992, vol II, pg. 755.

336
 Totuşi, trebuie spus că demersul lui Lijphart, fundamentat într-o
comparaţie sistematică a celor treizeci şi şase de ţări, cu populaţii cu cel puţin
un sfert de milion de locuitori, ţări democratice la mijlocul anului 1996 şi care
şi-au dovedit continuitatea în regim democratic cel puţin din anul 1977,
reprezintă un progres substanţial în ştiinţa politică. În capitolul 4 al Modelelor,
intitulat “Treizeci şi şase de democraţii”, Lijphart nuanţează criteriile pe care le-
a avut în vedere, precum şi condiţiile universale de care a ţinut cont: “Fiecare
democraţie este analizată începând cu primele sale alegeri democratice din sau
după 1945 şi până la 30 iunie 1996; aşadar perioada pentru cele treizeci şi şase
de democraţii variază de la cincizeci şi unu de ani (1945-1996) la nouăsprezece
ani (1977-1996)”145. Dar cum selectează Lijphart cele 36 de ţări pe care le
consideră democraţii durabile? El recunoaşte că porneşte de la mai multe surse,
dintre care două le ia drept fundamentale: criteriile propuse de Robert Dahl şi
raportul Freedom House. Criteriile propuse de R. Dahl în evaluarea democraţiei
(în Poliarhiile) se bucură, în opinia lui Lijphart de “o largă acceptare” (1.
dreptul de vot, 2. dreptul de a fi ales, 3.dreptul liderilor politici de a concura
pentru susţinere şi voturi, 4. alegeri care să fie libere şi corecte, 5. libertatea de
asociere, 6. libertatea de expresie, 7. surse alternative de guvernare, 8. instituţiile
responsabile de politicile publice să depindă de vot şi de alte expresii ale
preferinţelor); aceste cerinţe, consideră Lijphart, sunt implicite în definiţia lui
Lincoln (democraţia este guvernarea de către popor şi pentru popor). De
exemplu, scrie el, «de către popor» implică sufragiu universal, eligibilitate a
funcţiilor publice şi alegeri libere şi corecte; iar alegerile nu pot fi libere şi
corecte decât dacă există libertate de expresie şi de asociere, atât înainte cât şi

145
A. Lijphart, op. cit., pag. 62.

337
între alegeri. La fel, «pentru popor» implică al optulea criteriu al lui Dahl,
dependenţa guvernului faţă de preferinţele alegătorilor”146.
Dar dacă Dahl precizează criteriile generale valabile în evaluarea
democraţiei, Lijphart consideră necesar să clarifice îndeosebi criteriile specifice
“care decid care ţări să fie considerate democratice sau nu”. Pentru cea de-a
doua problemă – cea a criteriilor specifice, Lijphart s-a bazat - în mare măsură,
urmând exemplul multor cercetători, cum şi recunoaşte – pe ratingurile pentru
toate ţările din lume pe care le-a acordat Freedom House, începând din 1972. „În
raportul Freedom House, ţările sunt considerate ca libere, parţial libere sau
nelibere, iar aceste ratinguri se bazează pe două seturi de criterii similare cu cele
sugerate de Dahl: drepturi politice, ca dreptul de a participa la alegeri libere şi
competitive, şi libertăţi civile, ca libertatea de expresie şi de asociere. De aceea –
conchide Lijphart – ţările «libere» pot fi considerate şi ca ţări democratice”147.
În forma definită de R. Dahl, democraţia este un fenomen al secolului al
XX-lea, Australia şi Noua Zeelandă fiind creditate ca state în care s-au fondat
primele sisteme de guvernare “cu adevărat democratice din prima decadă a
secolului douăzeci”: “Noua Zeelandă are cele mai îndreptăţite pretenţii
deoarece, încă din 1893, a fost prima ţară care a instituit cu adevărat sufragiul
universal, adică dreptul de vot şi pentru bărbaţi şi pentru femei şi pentru
minoritatea maori; totuşi, femeile nu au avut dreptul să candideze pentru funcţii
publice până în 1919. Australia a adoptat sufragiul pentru bărbaţi şi femei în
1902, australienii aborigeni – o mică minoritate numărând aproape 2 la sută din
populaţia totală – nu au votat în alegerile federale până în 1962” (Uniunea
Interparlamentară, 1995, pg. 61-163)148.

146
Ibidem, pag. 62-63.
147
Ibidem, pag 63.
148
Ibidem. Utilizează şi aprecierile lui Goran Therborn din The Rule of Capital and the Rise of Democracy, New
Left Review, 103 (May-June), 1977, pag. 11-17.

338
 Urmând modelul lui Huntington privind cele trei valuri ale democratizării,
Lijphart prezintă tabloul pe care-l redăm mai jos:

Cele treizeci şi şase de democraţii clasificate pe decenii şi în funcţie de primul

an al perioadei (până la mijlocul anului 1996) analizate:
deceniul primul an democraţiile
analizat
‘40 1945 Austria, Canada, Danemarca, Finlanda, Luxemburg, Norvegia, Regatul
Unit
1946 Australia, Belgia, Islanda, Italia, Japonia, Olanda, Noua Zeelandă, Statele
Unite
1947 Elveţia
1948 Irlanda, Suedia
1949 Germania, Israel
‘50 1953 Costa Rica
1958 Columbia, Franţa, Venezuela
‘60 1961 Trinidad şi Tobago
1962 Jamaica
1965 Botswana
1966 Barbados, Malta
‘70 1972 Bahamas
1974 Grecia
1976 India, Papua Noua Guinee, Spania
1977 Mauritius, Portgalia

Câteva explicaţii sunt necesare în legătură cu tabloul prezentat de Lijphart:

a) opţiunea pentru o perioadă mai mare de timp are ca raţiune demonstrarea nu
doar a faptului că statele respective sunt democratice, ci şi a durabilităţii
democraţiei şi consolidării ei;
b) în general, primul an luat în calcul în analiză pentru fiecare dintre 36 de
democraţii este anul primelor alegeri democratice începând cu 1945, sau anul
de după declararea independenţei;
c) în ţările în care democraţia a fost întreruptă în perioada postbelică (Franţa-
1958; Grecia între 1967-1974, India între 1975-1977, Venezuela între 1948-
1958), anul marchează revenirea la democraţie prin alegeri.

339
Dar, constatând că respectarea cerinţei minime de nouăsprezece ani de
experienţă democratică ar fi însemnat omiterea câtorva democraţii din analiză,
Lijphart întocmeşte încă un tablou în care introduce încă 25 de ţări pe care
echipa Freedom House le-a considerat democratice în 1996, tablou pe care-l
prezentăm mai jos:

Deceniul Anul democratizării Democraţiile

‘70 1978 Insulele Solomon
‘80 1980 Ecuador
1981 Cipru
1984 Argentina
1985 Uruguay
1988 Coreea de Sud
‘90 1990 Chile, Republica Cehă, Ungaria, Namibia, Polonia
1991 Benin, Bulgaria, Capul Verde, Lituania, Mongolia, Slovenia.
1993 Estonia, Guyana.
1994 Letonia, Malawi, Panama, Slovacia, Africa de Sud.
1995 Mali.
(Tabloul este intitulat de Lijphart: Celelalte douăzeci şi cinci de democraţii
(având populaţii de peste 250 000 locuitori), clasificate pe decenii şi după
primul an de democraţie, în ianuarie 1996)
Este uimitor că România nu se regăseşte nici măcar în acest grup a
“celorlalte” 25 de democraţii, Lijphart (în baza raportului Freedom House din
1996) considerând că Bulgaria, Mongolia, Insulele Solomon (ca să nu mai
vorbim de Cehia, Ungaria, Polonia, Slovenia, Letonia, Estonia sau Lituania) au
întrunit încă din intervalul 1990–1995 (Insulele Solomon chiar din 1988)
condiţiile spre a fi decretate democraţii. Şi asta, în măsura în care în România
avuseseră loc de două ori alegeri parlamentare şi prezidenţiale (1990 şi 1992) şi
o dată alegeri locale (1992) însă, desfăşurarea scrutinurilor, tipurile de
manipulare şi nu în ultimul rând rezultatele alegerilor şi lipsa de implicare a
actorilor politici în realizarea reformelor necesare democratizării au condus la
acest rezultat al raportului evaluativ. Iată de ce anii 1990-1996 au fost, în
general, ani în care trecerea la regimul democratic a fost tergiversată.

340
 Critica pe care Paqsuino o realizează clasificărilor lui Lijphart este, pe
alocuri, agresivă. Astfel, el consideră că autorul Modelelor nu clarifică deloc
care sunt indicatorii democraţiilor, “preferând să facă trimitere la Dahl şi la
modalităţile de participare şi influenţă politică deja definite”. Apoi, propunându-
şi ca obiectiv să demonstreze că democraţiile consensualiste nu sunt de calitate
inferioară, comparativ cu cele majoritariste, Lijphart subminează baza gândirii
democratice: “Pornind de la acest obiectiv, el ajunge chiar să susţină că
«guvernarea majorităţii pare mai puţin democratică decât democraţia
consensualistă, pentru că exclude partidul care pierde de la participarea la
guvernare». Această concluzie nu tocmai comodă nu e doar o exacerbare a
pretenţiei lui Lijphart pentru democraţiile consensualiste, ci subminează din
rădăcini întreaga construcţie a gândirii democratice, înţeleasă în sensul că
trebuie să existe un guvern bazat pe o majoritate de electori, conform unor reguli
prestabilite, controlat de o poziţie parlamentară (şi socio-politică) direct
responsabilă în faţa electoratului”149.
Pasquino recunoaşte existenţa unor cazuri în care majoritatea
guvernamentală poate fi “supradimensionată”, ca de altfel şi a cazurilor clasice
ale guvernelor minoritare, însă deciziile sunt diferite: unele pot fi luate “cu
majorităţi fragile”, în timp ce altele, în mod obligatoriu, sunt luate cu majorităţi
calificate. “Totuşi, ceea ce contează, - scrie el – este faptul că democraţia se
sprijină tocmai pe acceptabilitatea şi pe legitimitatea principiului guvernului
majoritar: majoritatea este întotdeauna supusă unor verificări electorale
periodice. Acesta este şi rămâne principiul cel mai important al democraţiei”150.
Aspectele procedurale pe care le ridică majoritatea necesară luării unor
decizii depind de domeniul lor de referinţă şi de domeniul supus reglementărilor

149
G. Pasquino, op. cit., pag. 330.
150
Ibidem.

341
aşa încât, deşi frecventă, majoritatea absolută nu caracterizează decât o parte a
deciziilor. Cazurile referitoare la reguli şi proceduri, la revizuiri constituţionale,
la protecţia şi formarea drepturilor, necesită o majoritate superioară celei
absolute, atunci când opoziţia nu ar avea nici interesul, nici dorinţa de a răsturna
guvernul, din cauză că este divizată şi incapabilă de a se prezenta ca alternativă,
situaţie care chiar permite multor guverne minoritare nu numai să existe, ci şi să
guverneze”151. O singură, dar fundamentală condiţie trebuie să îndeplinească
regula majorităţii pentru a nu se pune în pericol democraţia: condiţia de a nu se
apela la regula majorităţii “pentru a face imposibilă şi ineficientă activitatea şi
participarea politică a opozanţilor”; regula majorităţii “nu trebuie să servească la
distrugerea minorităţilor”. Iar dacă acest lucru s-ar întâmpla, “regimul ar pierde
tocmai caracteristicile democratice, adică posibilitatea ca opoziţia să se
substituie guvernului, prin competiţia liberă politico-electorală în urma căreia
minorităţile devin majorităţi”152.
O observare atentă a fenomenului politic din România, îndeosebi în
perioada de după alegerile din 2000, ridică multe semne de întrebare atât în
invocarea regulei majorităţii, dar şi în privinţa caracterului fărâmiţat al opoziţiei.
Iar cel mai grav aspect rămâne cel al lipsei de reprezentare în legislativ a unei
părţi semnificative din populaţia ţării.
Pornind de la condiţia esenţială (considerată principiu constitutiv al
funcţionării regimurilor democratice) pe care trebuie să o îndeplinească regula
majorităţii, aceea de a nu se apela la ea pentru distrugerea minorităţilor,
Pasquino susţine că aprecierea calităţii unei democraţii trebuie făcută prin
raportare la o pluralitate de indicatori “care urmează mai curând raportul dintre
cetăţeni şi autorităţile publice, decât producţia de politici publice (cu toate că

151
Ibidem, pag. 330-331.
152
Ibidem.

342
există, totuşi, un raport între politicile publice şi participarea/satisfacerea
cetăţenilor)”153. În acest sens el propune o schemă elaborată de Schmitter,
schemă pe care o consideră necesară întrucât modalităţile de influenţă a
cetăţenilor şi receptivitatea autorităţilor (în funcţie de cultura politică
precumpănitoare într-un sistem politic 154.
Calitatea guvernării democratice (după Schmitter):
Modalităţi de guvernare
“a poporului” “pentru popor”
Unitate de cetăţeni participare responsabilitate
competitivitate
referinţă
autorităţi publice accesibilitate receptivitate

Se poate constata că:

• atunci când democraţia este înţeleasă ca guvernare a poporului se impune ca
cetăţenii să participe şi autorităţile să fie accesibile;
• atunci când democraţia semnifică guvernare pentru popor, sunt necesare
mecanisme prin intermediul cărora cetăţenii să poată cere guvernanţilor să fie
responsabili, iar autorităţilor să răspundă preferinţelor cetăţenilor;
• concurenţa, aflată în centrul acestor raporturi, este asigurată de procesele
electorale care le permit cetăţenilor să-şi exercite influenţa, iar elitelor să
concureze între ele, pentru a obţine votul şi susţinerea cetăţenilor-electori155.
Indicatorii cei mai importanţi şi cerţi ai participării electorale sunt cei care
ilustrează afluenţa la urne; Pasquino sugerează posibilitatea (dar şi utilitatea)
completării lor cu “indicatori care se referă la alte forme de participare
competiţională”, precum:
- înscrierea în partide;

153
Ibidem.
154
P. Schnitter, Teoria della democrazia e practica neo-corporatista, în “Stato e mercato”, dicembre 1983, pag.
389.
155
G. Paqsuino, op. cit., pag. 332.

343
- prezenţa în activitatea partidelor156;
dar şi cu “indicatori ai participării neconvenţionale” precum:
- aderarea la un boicot;
- refuzul de a plăti chirie sau taxe;
- ocuparea de edificii sau fabrici,
- aderare la o grevă anarhică;
- blocarea traficului cu o demonstraţie stradală157
Dacă participarea şi accesibilitatea pot fi evaluate, mai dificilă este evaluarea
calităţii unei democraţii pornind de la tipul de răspunsuri ale guvernanţilor la
preferinţele cetăţenilor (evaluarea receptivităţii şi responsabilităţii). Pasquino
consideră că “în secolul sondajelor” se poate recurge la evaluarea receptivităţii
şi responsabilităţii la “înregistrarea gradului de satisfacţie exprimat de cetăţeni în
legătură cu respectivele regimuri democratice”. El susţine că Eurobarometrul
care aplică chestionare la intervale de 6 luni cetăţenilor în statele ce fac parte din
UE reprezintă un indiciu important atât în legătură cu gradul de satisfacţie al
cetăţenilor respectivi faţă de regimul lor democratic, cât şi în legătură cu natura
schimbărilor solicitate de către cetăţeni pentru îmbunătăţirea regimului.
Pasquino face şi o prezentare în tabloul pe care-l redăm mai jos, tablou ce
exprimă procentajul răspunsurilor “mult/destul” la întrebarea “cât de satisfăcut
sunteţi de funcţionarea democraţiei în ţara dumneavoastră”:

Satifacţia faţă de funcţionarea democraţiei

1973 1983 1993
Belgia 62 53 48
Danemarca 45 70 81
Franţa 41 36 46
Germania 44 66 55*
Marea Britanie 44 61 48
Grecia 61 39

156
Ibidem.
157
Ibidem, pag. 71-72.

344
Irlanda 55 43 60
Italia 27 20 12
Luxemburg 52 60 73
Olanda 52 54 67
Portugalia 34*** 51
Spania 51** 40
Legendă:
*data se referă la Germania Occidentală; gradul de satisfacţie în Germania de
Est era 33;
** pentru Portugalia şi Spania, datele se referă la 1985.
Sursa utilizată: Calcule asupra datelor din Eurobarometru , Bruxelles, Comisia
Comunităţii Europene 1994-1995, pag. 19-34.
Pasquino nu se limitează doar în a prezenta gradul de satisfacţie al cetăţenilor
din statele UE în legătură cu respectivele regimuri democratice. El realizează
unle observaţii pe care le punctez sintetic:
• satisfacţia/insatisfacţia nu vizează democraţie ca regim politic (comparativ cu
alte regimuri), ci funcţionarea acesteia, mai exact, modalităţile în care
funcţionarea este percepută de către cetăţeni;
• evaluările variază în mod semnificativ de-a lungul timpului şi confirmă, în
general, opiniile largi referitoare la calitatea regimurilor democratice
respective;
• există diferenţe evidente între modul în care sunt percepute regimurile
democratice ale Uniunii Europene, ca şi variaţii în timp “destul de
interesante”, dar, cu toate acestea, “pare imposibilă depistarea unor avantaje
sistematice în calitatea funcţionării lor”, avantaje care “să favorizeze
democraţiile definite ca fiind consensualiste”. Variaţiile în timp, dimpotrivă
este probabil să reflecte:
- pe de o parte, insatisfacţia faţă de funcţionarea regimului;
- pe de altă parte, insatisfacţia faţă de guvernanţi şi faţă de acţiunile lor.

345
Iar concluzia lui Pasquino este edificatoare, o concluzie de care actorii politici
trebuie să ţină cont: “Am putea să nu ne încredem în aprecierile exprimate de
cetăţeni, dar am face foarte rău, pentru că în judecata asupra democraţiilor,
asupra sistemelor instituţionale şi asupra guvernărilor, cetăţenii sunt judecători
mai buni decât oricare analist politic”158.
Tabloul prezentat de Pasquino privind satisfacţia faţă de funcţionarea
democraţiei dovedeşte evoluţii diferite la nivelul percepţiei acestui fenomen de
către cetăţeni.
Astfel, creşteri semnificative şi constante se manifestă doar în Danemarca,
Luxemburg, Olanda şi Portugalia, la polul opus (scădere a încrederii – constantă
şi, uneori, chiar dramatică) situându-se Belgia, Grecia, Spania şi îndeosebi Italia.
Există un eşantion de mijloc, caracterizat prin două tendinţe: creştere în 1983 –
comparativ cu 1973, urmată de descreştere în 1993 (Germania, Marea Britanie)
şi o scădere în 1983 - comparativ cu 1973, urmată de o creştere în 1993 (Franţa
şi Irlanda). Un tablou mult mai edificator va fi cel care va introduce şi anul
2003, mai ales că şi compoziţia UE s-a modificat între timp.
Pasquino vorbeşte atât despre insuficienţa ce caracterizează clasificarea
lui Lijphart – fiind nevoie de o clasificare care să surprindă creşterea numerică a
regimurilor democratice atât în sistemele politice latino-americane, cât şi în
sistemele politice ale Europei centrale şi răsăritene - , dar şi despre unele
incertitudini referitoare la plasarea unor state într-o categorie sau alta. Astfel,
pentru a diminua efectele primului aspect, el propune unele modificări la nivelul
variabilelor celor două dimensiuni stabilite de Lijphart:
“Prima dimensiune cuprinde din nou toate variabilele care privesc
sistemul de partide, sistemul electoral şi coaliţiile de guvernare:
1. concentrarea contra împărţirii puterii executive;
158
Ibidem, pag,. 333-334.

346
2. dominaţia executivului contra echilibrul între executiv şi legislativ;
3. sistemul bipartidist contra sistemului multipartidist;
4. sistemul de partide unidimensional contra sistemului de partide
multidimensional;
5. sistemele electorale majoritare contra sistemelor electorale proporţionale;
A doua dimensiune ia în considerare trei variabile relativ heterogene:
1. organisme unitare – centralizate contra organisme federale – descentralizate;
2. monocameralism contra unui bicameralism puternic;
3. constituţii nescrise contra unor constituţii scrise şi rigide”159.

Cel de-al doilea aspect asupra căruia Pasquino îşi exprimă o anumită
rezervă vizează încadrarea statelor de către Lijphart în modelele elaborate,
îndeosebi faptul că acesta a apelat la o clasificare în patru categorii, în care unele
ţări îşi schimbă, chiar dacă numai puţin, locul. Este vorba de gruparea pe care a
realizat-o Lijphart în 1988, respectiv:
- 7 democraţii majoritariste – Marea Britanie, Noua Zeelandă, Grecia, Olanda,
Luxemburg, cea de-a Cincea Republică Franceză şi Suedia;
- 7 democraţii federale majoritariste – Canada, SUA, Australia, Germania,
Austria, Japonia, Spania;
- 9 democraţii consensualiste unitare: Israel, a Patra Republică Franceză,
Finlanda, Olanda, Danemarca, Islanda, Portugalia, Belgia, Norvegia;
- două democraţii consensualiste (pur şi simplu) – Elveţia şi Italia160.
Realitatea factuală prezentă, ca şi experienţa istorică dovedesc că democraţia
rămâne singura formulă politico-instituţională dezirabilă. Aceasta şi în măsura în
care prăbuşirea regimurilor comuniste – formulă considerată ca alternativa
“substaţială” la democraţiile tradiţionale, prăbuşirea regimurilor fasciste,

159
G. Pasquino, op. cit., pag. 328.
160
Ibidem, pag. 327-328.

347
căderea în dizgraţie a multor regimuri autoritariste, îndeosebi militare, reprezintă
mărturii ale neputinţei acestor regimuri de a rezista prin oferta unor soluţii ce s-
au dovedit nesatisfăcătoare, chiar falimentare.
Dar, cu toate meritele sale, democraţia nu poate fi absolvită, cum am mai
spus, de critică: “criticile la adresa democraţiei privesc, pe de o parte,
promisiunile nerespectate, pe de altă parte, potenţialităţile viitoare. Dat fiind
faptul că promisiunile nerespectate ar putea deveni posibilităţi ce pot fi
exploatate în viitor, criticile s-ar putea întrepătrunde cu potenţialităţile”161.
Printre “promisiunile nerespectate” Pasquino remarcă pe cele expuse de
către N. Bobbio în Il futuro della democrazia (Torino, Einaudi, 1984) şi anume,
acele promisiuni referitoare la “capacitatea” democraţiei:
1) de a deveni o societate fără egali, fără corpuri intermediare;
2) de a elimina interesele organizate şi particulare care să contrasteze cu
reprezentarea politică generală;
3) de a pune capăt oligarhiei;
4) de a pătrunde în aparatele birocratico- adminstrative şi militare ale statului şi
în întreprinderi;
5) de a distruge puterile invizibile;
6) de a ridica nivelul educaţiei politice a cetăţenilor162.

Se poate constata totuşi că Bobbio, deşi este considerat un reprezentant de

seamă al “democraţiei regulilor şi procedurilor” atribuie democraţiei promisiuni
de tip “substanţial”. Şi aceasta, în legătură cu un obiectiv de ordin general,
“definit ca democratizare integrală”, obiectiv neasumat de către mulţi
teoreticieni clasici sau actuali ai democraţiei. În acest sens, Pasquino face
referire la o altă opinie – cea exprimată de Lasch - care include în promisiunile

161
Ibidem, pag 334.
162
Ibidem, pag, 335.

348
nerespectate autorealizarea persoanelor. În ceea ce mă priveşte, consider că
îndeplinirea promisiunilor (nerespectate) enumerate de Bobbio acoperă şi pe cea
referitoare la autorealizarea persoanelor, întrucât toate cele şase promisiuni
nerespectate despre care vorbeşte Bobbio ar putea avea drept consecinţă – prin
respectare – tocmai autorealizarea persoanelor (autorealizarea fiecăruia poate fi
considerată finalitatea sistemului de promisiuni îndeplinite, la fel cum
nerealizarea individuală este finalitatea nerespectării sistemului de promisiuni).
Bobbio îşi exprimă pesimismul în privinţa posibilităţilor pe care
democraţia le-ar avea azi în privinţa îndeplinirii promisiunilor întrucât “proiectul
politic democratic a fost conceput pentru o societate mult mai puţin complexă
decât cea de azi”163.
Tocmai de aceea se justifică nu doar acceptarea ca reale a diferenţelor
dintre regimurile democratice, dar şi evaluarea calităţii fiecăruia şi compararea
lor, întrebându-ne odată cu Pasquino, “dacă resursele culturale, tehnologice şi
chiar politice majore pot face faţă complexităţii societăţii de astăzi”.
În sensul acesta nu este lipsită de importanţă prezentarea unor schimbări
posibile în viitorul democraţiilor. Iar R. Dahl prezintă trei posibile schimbări în
sistemul democraţiilor:
• o creştere semnificativă a numărului lor;
• o alterare a limitelor şi a posibilităţilor procesului democratic;
• “o distribuire mai echitabilă a resurselor şi a posibilităţilor politice între
cetăţeni şi o lărgire a procesului democratic la instituţii importante guvernate
anterior printr-un proces nedemocratic”164

163
N. Bobbio, Il futuro della democrazia, Torino, Einaudi, 1984, pag. 21.
164
R. Dahl, Democraţia şi criticii ei, Iaşi, Institutul European, 2002, pag. 473.

349
 Prima schimbare vizează procesele de democratizare pe care-l parcurg tot
mai multe state, îndeosebi după 1990, proces analizat mai sus în baza lucrărilor
lui R. Dahl, S. Huntington, A. Lijphart, G. Pasquino ş.a.
Cea de-a doua schimbare vizează capacităţile reduse ale cetăţenilor “de a
cunoaşte procesele transnaţionale şi supranaţionale”. Soluţia propusă de către
Dahl vizează însăşi procesul democratizării: o dezvoltare a democraţiei la
nivelul guvernelor naţionale care să conducă la o delegare democratică efectivă
a reprezentaţilor acestor guverne în organismele supranaţionale şi
transnaţionale165.
A treia schimbare este şi cea mai dificilă. În baza unor studii realizate pe o
perioadă de peste două decenii, Dahl evidenţiază dublul rol al ordinei ecenomice
din statele democratice avansate:
• rolul de mijloc orientat către producţia şi distribuirea de bunuri şi servicii;
• rolul de instrument de promovare a unui sistem de valori, sistem ce conţine în
edificiul său şi valorile democratice166.
Spre deosebire de Bobbio, Dahl nu consideră corectă afirmaţia: “Într-o
societate democratică, toate organizaţiile ar fi democratice”167, chiar în condiţiile
în care consideră că este probabil ca cetăţenii dintr-o ţară cu democraţie avansată
să acorde o importanţă mai mare problemelor legate de guvernarea
întreprinderilor economice. “În fine, remarcă Pasquino, Dahl consideră că în
încordata tensiune între guvernarea poporului şi guvernarea elitelor (sau, în
terminologia sa, între «demos» şi «protector») ar fi posibilă reducerea acesteia
prin alegerea unui minipopulus, capabil să se aşeze pe poziţia unui intermediar

165
G. Pasquino, op. cit., pag. 335-336.
166
R. Dahl, op. cit., pag. 491.
167
Ibidem, pag. 494.

350
informat între elite şi popor şi a unui supraveghetor al comportamentelor elitelor
şi promotor a cunoşinţelor poporului”168.
Regimurile democratice dovedesc că au resurse atât în a se extinde, cât şi
în a se consolida. Dar idealul participării a constituit şi constituie ţinta unor
ironii şi critici, pe motiv că el n-ar fi decât o ficţiune. Politologi şi sociologi
descriu dificultăţile întâmpinate azi de “modelul republican” (implicit al
exercitării calităţii de cetăţean). În analizele asupra regimurilor politice, Jean
Baudouin susţine că proiectul participativ întâmpină trei tipuri de obstacole:
a) fragmentarea excesivă a spaţiului social: tendinţele spre disocierea sferei

publicului de sfera privatului – observate şi de Benjamin Constant – s-au

accentuat considerabil, Max Weber teoretizând această mişcare de dispersie
prin tema “diferenţierii şi automatizării sferelor vieţii sociale”: “Individul
modern se află în permanenţă cufundat în mai multe lumi şi constrâns deci să
ducă negocieri laborioase între multiplele sale poziţionări. Idealul civismului
republican suferă în mod evident din cauza acestei demultiplicări a
genurilor”169.
b) extrema profesionalizare a activităţii politice în toate societăţile democratice

avansate, deşi Baudouin consideră că azi este firească existenţa unei

minorităţi politice profesionalizate (minoritate ce “se consacră în totalitate
meseriei politice”, remunerată pentru această activitate unică), el atrage
atenţia asupra riscului evident pe care-l comportă profesionalizarea vieţii
politice: captarea oligarhică a puterii;
c) extrema “porozitate” a frontierelor ce separă în mod tradiţional ceea ce este

“public” de ceea ce este “privat”: “Dezvoltarea concomitentă a statului şi a

pieţii provoacă un efect de foarfecă şi a fost sugestiv descris de Jürgen

168
G. Pasquino, op. cit., pag. 336.
169
J. Baudouin, op. cit., pag. 137.

351
 Habermas. Există, pe de o parte, o mişcare «descendentă» de pătrundere a
societăţii civile de către stat sau «etatizarea societăţii»: statul modern,
datorită cererilor sociale tot mai dense care îi sunt adresate şi a logicilor
endogene care animează organele sale administrative, tinde să-şi multiplice
intervenţiile şi reglementările. Dar, pe de altă parte, există mişcarea
«ascendentă» de penetrare a aparatelor statului de către societatea civilă sau
«societatizarea statului»: lumea puternic segmentată se coalizează pentru a
influenţa deciziile politice. Această creştere a puterii corporatiste sectoriale
prezintă riscul ca statul republican să se fărâmiţeze într-un «particularism
generalizat» şi să-şi vadă slăbită capacitatea de a defini un minim de utilităţi
colective”170.
Cu toate că există aceste obstacole, mitul participării a reuşit să se
redreseze şi chiar să se modernizeze. Vorbind despre ideea (şi instituţia)
cetăţeniei, Baudouin aminteşte atât opiniile ce converg către ilustrarea unei
profunde crize politice – îndeosebi o criză a cetăţeniei (aceasta, întrucât
“concentrarea preocupărilor asupra sferei private dăunează devotamentului faţă
de interesul public”), dar şi despre o revenire “la modă” a cetăţeniei: “Această
contradicţie aparentă ilustrează două tendinţe importante ale cetăţeniei
contemporane: intermitenţa şi capilaritatea”171.
Filosoful american Michael Walzer foloseşte sintagma “o virtute
intermitentă” pentru a desemna cetăţenia modernă şi pentru a o deosebi de
cetăţenia antică. Astfel, dacă pentru antici polisul reprezenta în mod real
domeniul perfect al excelenţei umane, individul neputând să-şi realizeze pe
deplin umanitatea decât în serviciul Cetăţii, în epoca modernă, omul şi
cetăţeanul “nu mai formează una şi aceeaşi persoană”: “Chiar dacă loialitatea

170
Ibidem, pag. 138.
171
Ibidem, pag. 139.

352
faţă de politic nu dispare, ea coexistă în proporţii inegale şi variabile cu alte
forme de angajament care deseori o concurează în dezavantajul ei: familia,
întreprinderea, instituţia, grupul social sau comunitatea etnică. Angajamentul
civic nu este chiar demonetizat, însă, în mod sigur nu mai constituie un mod de
viaţă exemplar. Afecţiunea celor apropiaţi, stima prietenilor sau a semenilor,
reuşite în viaţa socială şi profesională, procură individului modern satisfacţii
deseori mai concrete şi mai durabile decât angajamentul civic. Cetăţenia
politică, înţeleasă ca o participare directă sau implicită la puterea de decizie
colectivă, nu mai e resimţită ca o necesitate biologică şi morală. Ea rămâne,
totuşi, o posibilitate şi este cu siguranţă una din sarcinile cele mai delicate ale
democraţiei contemporane ce trebuie întreţinută şi întărită”172.
Pe lângă aspectul că cetăţenia se manifestă drept “o virtute intermitentă”
(o intermitenţă a cetăţeniei propriu-zis politice), ea se manifestă şi sub forma
unei extensii sociale - “o virtute declarată” cum apreciază Baudouin. Sociologul
francez, luând ca teren de analiză sfera socialului şi politicului din ţara sa,
consideră că în ultima vreme, chiar dacă cetăţenia a devenit “mai evazivă” la
nivel central, ea “a ajuns mai exigentă” la scara «periferiilor». El îl citează pe
filosoful Alain Finkielkraut care a remarcat metamorfoza treptată a
substantivului “cetăţean” către valoarea de epitet (“armata cetăţenească”,
“acţiune cetăţenească”, “arhitectura cetăţenească”), cetăţenia socială dobândind
tot mai mult teren în faţa cetăţeniei politice clasice. Lărgirea sferei cetăţeniei
prin pătrunderea socialului (“capilaritatea” cetăţeniei contemporane despre care
vorbeşte Baudouin) reprezintă consecinţa extinderii exercitării democraţiei.
Aceasta, în maniera în care exercitarea democraţiei nu se rezumă doar la
exercitarea votului direct, (la intervale majore de timp) şi nici doar la
desemnarea unor reprezentanţi politici, ci exercitarea democraţiei trebuie să se
172
Ibidem.

353
extindă în toate sferele vieţii sociale. “Nu putem fi cetăţeni adevăraţi la nivel
politic dacă nu suntem în acelaşi timp cetăţeni în cartierul în care locuim, la
locul de muncă şi chiar în locurile mai efemere din viaţa noastră, adică în armată
sau la şcoală”173. Baudouin exemplifică prin cazul Franţei, unde această politică
a fost aplicată în 1982 cu ocazia votării legilor Auroux, legi care vizau
restaurarea şi extinderea drepurilor salariaţilor din întreprinderi (politică ce s-a
plasat pe varianta aprofundării calităţii de cetăţean), dar şi prin marile politici
sociale contemporane (“politica oraşului”, “politica venitului minim de
inserţie”) care nu se limitează în a atribui drepturi unor indivizi pasivi, ci caută
să mobilzeze indivizii. Aceste politici realizează mobilizarea prin intermediul
unui proiect: “Un proiect de inserţie, un proiect de dezvoltare socială a
cartierului, toate oferind deci o perspectivă cetăţenească”174. Mobilizarea - ca
implicare - dovedeşte că societăţile contemporane nu se limitează la promovarea
unei concepţii pur “negative” asupra libertăţilor publice, întrucât simpla
protecţie a indivizilor şi intereselor lor nu poate epuiza motivaţia iniţiativei
democratice.
În acelaşi timp, dezvoltarea cetăţeniei sociale comportă riscul pierderii din
conţinutul democraţiei politice, “fărâmiţându-se într-o multitudine de
microcetăţenisme mai mult sau mai puţin independente unele de altele”.
Perspectiva societăţilor democratice, spre a evita această fărâmiţare în
“microcetăţenisme”, este una de echilibru: “îmbinarea dintre multiplicitatea
iniţiativelor locale şi capacitatea de a face să apară un punct de vedere mai
general”, cu alte cuvinte configurarea existenţei cetăţeniei sociale cu
intermitenţa cetăţeniei propriu-zis politice.175

173
Ibidem, pag. 140.
174
Ibidem.
175
Ibidem.

354
 Problema mitului participativ este dezvoltată de Baudouin şi prin analiza
concepţiei lui Jürgen Habermas asupra spaţiului public, concepţie care solicită o
regândire a metamorfozelor democraţiei participative. Astfel, Habermas
identifică alături de versiunile “republicane” şi “liberale”, un “al treilea model
normativ de democraţie”, model ce “ar avea capacitatea de a vizualiza noile
forme de manifestare cetăţenească şi de a reflecta asupra dezbaterii ce se
dezvoltă din nou în privinţa celor mai potrivite definiţii ale guvernării
democratice”176. În opinia lui Habermas – care recunoaşte că în definirea
spaţiului public îi este tributar lui Talcott Parsons – la integrarea indivizilor şi a
grupurilor participă “două instanţe majore”:
- pe de o parte, un “subsistem administrativ”, corelativ dezvoltării statului
modern, care “inserează corpul social în exigenţele şi reglementările sale”;
- pe de altă parte, un “subsistem economic” (corelat cu extinderea activităţilor
comerciale), care “produce propriile logici şi norme”. Fiecare “subsistem”
dezvoltă, relativ autonom, un mod de integrare “sistemică” şi fiecare are
tendinţa (naturală) “să se elibereze de exigenţele dezbaterii şi ale cerinţelor
«lumii trăite»177.
Spaţiul public este conceput ca spaţiu în care sunt depăşite orizonturile
personale prin intermediul schimbului şi al argumentaţiei. Spaţiul public
reprezintă (alături de “bani” şi de “putere”) cel de-al treilea “mijloc” care
permite societăţii moderne să-şi satisfacă necesitatea de integrare.
Baudouin remarcă maniera absolut nouă în care Habermas concepe
conţinutul şi funcţia spaţiului cetăţenesc. În opinia lui, spaţiul public – care-şi
are antecedentele moderne în epoca luminilor – prezintă două caracteristici
indisociabile:

176
Ibidem, pag. 141.
177
Ibidem, pag. 142.

355
- pe de o parte, existenţa spaţiului public în orice loc unde indivizii, presupus
liberi şi egali şi care beneficiau de aceleaşi drepturi de participare, discutau şi
argumentau în jurul treburilor statului; Habermas nu face deosebiri între
“centru” şi “periferie” şi el include în spaţiul public “toate instituţiile
mediatoare care au vocaţia de a alimenta dezbaterea democratică”: adunări
reprezentative, partide politice, organizaţii sindicale, biserici şi societăţi
intelectuale, asociaţii civice etc;
- pe de altă parte, spaţiul cetăţenesc e conceput după modelul “sediului” sau
chiar al “stării de asediu”: “Atunci când «lumea adminstrativă» şi «civilizaţia
comercială» tind să se elibereze de orice constrângere externă, funcţia cea
mai importantă a spaţiului public este aceea de a le ţine într-o permanentă
stare de asediu pentru a limita «colonizarea structurilor lumii trăite».
Cetăţenia e trăită mai mult ca o rebeliune decât ca o participare”178.
Dar noţiunea de spaţiu public se emancipează treptat de această caracteristică
anarhistă: “Habermas şi-a dat seama că de fapt, metafora stării de asediu ducea
cu gândul la metafora rousseau-istă a unui popor capabil să acţioneze de capul
lui şi asupra lui însuşi şi subestima grav autonomia relativă câştigată de
instituţiile reprezentative ale statului de drept în epoca modernă. Nu se punea
problema renunţării la idealul democraţiei participative; ea trebuie însă curăţată
de conotaţiile sale încarnative şi de virtualităţile sale iacobine. Din această cauză
Habermas sugerează o interpretare «procedurală» şi nu «substanţială» a mitului
întotdeauna fertil al suveranităţii poporului”179.
Spaţiul public devine instrumentul de formare discursivă a voinţei
generale, Habermas renunţând să mai opună, ci dimpotrivă, articulează funcţia
deliberativă a adunărilor civice: “În mod cert, prin spaţiu public desemnăm

178
Ibidem.
179
Ibidem.

356
întotdeauna acele locuri multiple şi forfotitoare care au rolul de a găzdui criticile
şi propunerile adresate autorităţilor politice”. Adunările rezultate în urma
sufragiului universal, datorită legitimităţii lor populare şi centralismului lor
instituţional, au de jucat un rol strategic în “retratarea” opiniilor personale şi
definirea utilităţilor colective: “Ele trebuie în permanenţă să se deschidă spre
«fluxul de comunicare» ce traversează societatea civilă pentru a-i oferi
vizibilitatea politică şi, eventual, o concretizare juridică. În această privinţă,
reabilitarea instituţiei parlamentare nu duce cu gândul la lege. Aceasta este din
ce în ce mai mult punctul final al procesului discursiv al fabricării normelor
colective şi constituie astăzi marea problemă a societăţilor moderne”180.
Modelul spaţiului public (cetăţenesc) descris de Habermas este şi un
model de reformulare a mitului participativ. Dar teoria democratică se bazează,
cum remarca Pasquino, pe un argument puternic: acela că alegătorii sunt
raţionali şi guvernanţii sunt responsabili, “sau că ambele părţi sunt în măsură să
dea dovadă de aceste calităţi”. La acest nivel, criticile aduse democraţiei au în
vedere comportamentele ambelor părţi:
- comportamentele “aparent iraţionale” şi informarea imprecisă ale cetăţenilor,
când ei nu au nici capacitatea, nici înclinaţia de a-şi face bine “calculele”,
adică de a alege, în cunoştinţă de cauză echipele de guvernanţi;
- comportamentele iresponsabile şi tentativele de manipulare ale guvernanţilor,
care nu sunt dispuşi să-şi accepte responsabilităţile şi să ofere cetăţenilor
informaţiile care le-ar servi pentru a-şi formula o opinie şi a alege între
echipele de potenţiali guvernanţi.
“Aşadar, - remarcă Pasquino – democraţia se arată mereu dificilă şi uneori
imposibilă”181. Drept urmare, chiar dacă democraţia a câştigat şi câştigă teren în

180
Ibidem, pag. 143.
181
G. Pasquino, op. cit., pag. 336.

357
disputa cu totalitarismele şi autoritarismele, “regimurile democratice continuă să
înfrunte provocări în privinţa legitimităţii, randamentului, capacităţii de adaptare
a instituţiilor lor la actorii transnaţionali şi supranaţionali”182. Regimurile
democratice pot face faţă acestor provocării deoarece:
• pluralismul politic al democraţiilor permite alegerea unui număr mare de
informaţii în legătură cu ceea ce doresc şi preferă difereitele grupuri;
• competiţia specifică regimurilor democratice oferă periodic electoratului
posibilitatea de a alege între diferite opţiuni;
• posibilitatea alternanţei impune învingătorului o atitudine responsabilă în
privinţa punerii în aplicare a programului electoral, sub ameninţarea eşecului
la alegerile următoare şi a întoarcerii în opoziţie;
• regimurile democratice au o “constantă, continuă” şi “temeinică” capacitate
de “învăţare” şi de transformare183.

182
Ibidem, pag. 337.
183
Ibidem.

358
 PARTICIPAREA POLITICĂ

1. Concept

Activitatea politică presupune existenţa unor raporturi la care participă,

sub modalităţi diverse, o serie de actori precum indivizi, grupuri, asociaţii,
instituţii. Raporturile de acest tip sunt clasificate şi analizate ca forme de
participare politică , iar conceptul ( în sine), procesul propriu-zis ca şi procesele
legate de el dobândesc o tot mai mare semnificaţie odată cu creşterea gradului
de participare politică solicitată de extinderea democratizării.
Analiza participării politice „se dovedeşte a fi esenţială pentru înţelegerea
politicii în epoca sufragiului universal şi destul de dificilă şi complexă, datorită
multitudinii şi realităţii fenomenului şi ramificaţiilor sale”.255
Există multe definiţii elaborate în scopul surprinderii obiectului
participării politice însă, aceste definiţii pot fi grupate în:
• Definiţii ce pun accentul aproape exclusiv pe activităţile indivizilor şi
definiţii ce scot în evidenţă implicarea psihologică a indivizilor, interesul
lor;
• Definiţii care acceptă cadrul politic de referinţă iniţial şi definiţii care
sugerează necesitatea depăşirii acestui cadru;
• Definiţii orientate către forme clasice de participare şi definiţii care pun
accent pe existenţa şi raportarea unei forme de participare noi,
„heterodoxe”, chiar anormale.256
Pornind de la această situaţie, Pasquino îşi asumă totuşi riscul elaborării
unei definiţii: „participarea politică reprezintă acel ansamblu de acte şi de

255
G. Paquino, op. Cit., pag.52.
256
Ibidem, pag. 52-53.

359
atitudini care tind să influenţeze (într-un mod mai mult sau mai puţin direct şi
mai mult sau mai puţin legal) deciziile celor care deţin puterea în sistemul
politic sau în organizaţiile politice luate separat, precum şi alegerea lor, în
perspectiva de a păstra sau de a modifica structura (şi deci valorile) sistemului
intereselor dominante”257
Aşa cum de altfel şi recunoaşte, definiţia elaborată de Pasquino este
orientată îndeosebi spre surprinderea a ceea ce el numeşte „participare vizibilă”,
ca participare manifestată „prin comportamente”. Totodată, remarc orientarea
definiţiei de mai sus către alte concept: „influenţarea (deciziilor politice) prin
participarea politică «vizibilă» (concept legat tot de comportamente)”.Aşadar,
participarea politică presupune:
• Un sistem de acte şi atitudini ale actorilor politici;
• actele şi atitudinile au ca finalitate (potenţială sau reală) influenţarea
deciziilor;
• mecanismele de influenţare pot fi directe sau indirecte, legale sau mai
puţin legale (mai puţin legal nu are semnificaţia de ilegal);
• deciziile influenţate pot aparţine atât celor care deţin puterea în
sistemul politic, dar şi celor care conduc organizaţiile politice;
• influenţa se poate exercita nu numai asupra conţinutului deciziilor ci
chiar şi în alegerea acestora;
• influenţa (exercitată atât asupra conţinutului, cât şi în procesul de
alegere a deciziilor) vizează fie păstrarea structurii şi valorilor
sistemului intereselor dominante, fie modificarea lor.
Dar influenţarea deciziilor politice se poate realiza nu doar prin
participarea „vizibilă”, ci se poate manifesta şi prin ceea ce Pasquino numeşte
„participarea latentă” („invizibilă” ) sub forma unor „reacţii previzibile”. Este
257
Ibidem, pag. 53.

360
vorba despre „prezenţa unei opinii publice interesate de politică şi bine
informate în legătură cu dezvoltarea sa, care, din diferite motive (printre care
satisfacţia faţă de bunul mers al sistemului politic sau neîncrederea în propriile
capacităţi), se pune în funcţiune destul de rar şi într-o manieră inconstantă”.258
Participarea latentă presupune, deci, un public „relativ informat” şi
„politizat”, care are posibilitatea de a intra în „arena participării politice”, iar
atunci când o face, influenţează alegerile şi deciziile.
Deşi remarcă diferenţe considerabile atât în privinţa modalităţilor alegerii
decidenţilor politici, cât şi în privinţa modalităţilor şi posibilităţilor prin care
sunt influenţate deciziile politice, diferenţe date de sistemele politice şi
organizaţiile politice în care se produce participarea, Pasquino stabileşte trei
modalităţi („ansambluri de modalităţi”):
a) modalităţi recunoscute de normele şi procedurile în vigoare, cu consecinţe
legale;
b) modalităţi nerecunoscute, dar acceptabile şi acceptate care, chiar dacă
prezintă variaţii şi oscilaţii însemnate, nu sunt, totuşi, ilegale;
c) cele nerecunoscute şi care lovesc chiar în bazele sistemului şi ale

organizării sale, având diferite grade de ilegalitate sau de

extralegalitate.259
Participarea politică presupune, cum am mai afirmat mai sus, raporturi la
care participă indivizi, grupuri, asociaţii, instituţii. Voi analiza participarea
pornind de la individ şi, prin intermediul comportamentelor sale, voi încerca să
explic procesele de formare a grupurilor şi activităţilor colective.
Manifestându-se atât ca fenomen antic – am în vedere momentul în care
se poate vorbi de politică, percepută ca activitate desfăşurată în comunităţi

258
Ibidem.
259
Ibidem, pag. 53-54.

361
organizate, în care există o anumită participare – cât şi ca un fenomen actual –
un fenomen corelat schimbărilor semnificative în sistemele social-economice şi
în natura comunităţii politice – participarea politcă este, cum constată Pasquino,
un proces complex. Experimentele oraşelor-state greceşti în care, - chiar dacă
numărul celor care puteau lua parte efectiv la deciziile politice era restrâns –
caracteristicile de fapt ale participării politice sunt prezente (alegerea
decidenţilor, cât şi deciziile în sine erau întâlnite şi în polis-ul grec, ca şi în
timpul Republicii romane, sunt experienţe importante pentru gânditorii politici)
Dar aceste experienţe au sugerat posibilitatea unor forme de democraţie directă,
cu care să fie completată sau chiar înlocuită democraţia reprezentativă. Aceasta
întrucât formula democraţiei directe precum şi referendumul, petiţiile,
iniţiativele legislative populare, chiar revocările celor aleşi sunt consideraţi cele
mai ample posibilităţi de participare politică.260
Nici absolutismul- ca formă de organizare a puterii politice în lumea
occidentală, nici despotismul oriental n-au creat spaţii largi şi pe perioadă de
timp îndelungat pentru participarea politică. „Abia odată cu apariţia formelor
moderne ale statului în lumea occidentală, şi mai ales cu primele tendinţe către
democratizarea internă, se poate vorbi în mod legitim de participare politică.
Atâta timp cât se poate afirma că participarea politică a existat mereu, se cuvine
să susţinem că fenomenul a căpătat caracteristicile sale specifice după formarea
statelor naţionale, concomitent cu presiunile în vederea unei democratizări
formale şi substanţiale, însoţite de puternice schimbări culturale şi social-
economice.”261
De aici, o primă concluzie pe care o reţin în acest studiu: participarea
politică legitimă este o caracteristică a regimurilor democratice, fiind

260
Ibidem, pg. 55.
261
Ibidem, pag. 55-56.

362
concomitentă democratizării şi condiţionată de factori culturali şi socio-
economici: Dar care este explicaţia măririi numărului participanţilor la deciziile
politice?
Mulţi autori consideră că punctul de pornire îl reprezintă „conflictul intern
dintre diferite sectoare ale elitelor” care deţineau puterea: acutizarea conflictului
şi imposibilitatea rezolvării sale prin metode tradiţionale, face ca unele sectoare
ale elitei să-şi caute o lărgire a bazei de susţinere, recurgând la o mobilizare
politică a susţinătorilor (vechi si nou-racolaţi), stimulând, astfel, de sus, formele
de implicare în sfera politică. „Aceasta încercare se poate realiza fie prin
desprinderea de vechile reguli şi prin crearea de reguli şi de structuri noi, pentru
a se „adapta” participarea politică, fie la întâmplare.”262
Afirmarea dreptului de vot - participarea electorală - reprezintă forma
excluderii politice „cea mai moderată”, „mai transparentă”, mai uşor de analizat
şi de comparat dintre toate modalităţile posibile de participare politică.
Participarea electorală, deşi este doar una dintre modalităţile participării politice,
prezintă, în regimurile democratice, consecinţe „imediate” şi „semnificative”,
„în măsură să influenţeze alegerea guvernanţilor la diferite niveluri şi, în
sistemele fie şi parţial concurenţiale, tipul de politici ce urmează a fi aplicate.”263
Pasquino insistă asupra importanţei comportamentului electoral prin
raportare la alte forme de participare politică: „E adevărat şi că pot exista
modalităţi de participare politică ce nu depind de comportamentul electoral, în
regimurile nedemocratice şi neconcurenţiale, definite de obicei ca heterodoxe şi
anormale, ca mişcări, demonstraţii violente, greve anarhice, toate putând fi
întâlnite, de altfel, şi, în regimurile democratice concurenţiale. Dar posibilitatea
de exercitare a votului - pe lângă un ansamblu de activităţi, de resurse şi de

262
Ibidem, pag. 56.
263
Ibidem.

363
consecinţe ce depind de el - face din comportamentul electoral un element
central în procesul de participare politică. În cele din urmă, după cum se ştie,
experienţei clasice a constituţionalismului anglo-saxon i se datorează încercarea
pe deplin încununată de succes de a înlocui gloanţele (bullets) cu buletinele de
vot (ballots) ca instrument de rezolvare a conflictelor, de a număra capetele în
loc de a le tăia.”264
Se observă funcţionalitatea relaţiei directe democratizare – participare, iar
constituirea cadrului normativ care să asigure exercitarea votului liber reprezintă
o condiţie de bază a participării politice într-un regim politic. Cercetătorul
norvegian Sten Rokkan, identificând legătura dintre procesul de democratizare şi
fenomenul participării politice stabileşte patru trepte instituţionale, de depăşirea
cărora depinzând atât exercitarea şi extinderea domeniului participării politice,
cât şi multiplicarea posibilităţilor sale de afirmare şi creşterea incisivităţii ei.265
Aceste trepte sunt în ordine: legitimarea (care dă indicii asupra momentului din
istoria formării statului şi fondării naţiunii în care se recunoaşte efectiv dreptul
de a formula o petiţie, de a critica regimul şi de a demonstra contra lui, respectiv
detectarea perioadei în care apărarea drepturilor omului devine o activitate
constantă), încorporarea (indică momentul în care mişcările de opoziţie şi
susţinătorii acestora dobândesc drepturile formale de participare la alegerea
reprezentanţilor, având statut de egali, în acest domeniu cu straturile
„establishmentului”), reprezentarea (care ilustrează cucerirea locurilor de către
reprezentanţii noilor mişcări, în adunările legislative, diminuând limitele de
participare şi facilitând accesul) şi treapta puterii executive (ilustrează durata
necesară pentru ca puterea legislativă să aibă influenţă directă asupra procesului
decizional al executivului - diminuând imunitatea executivului la presiunile

264
Ibidem, pag. 56-57.
265
Ibidem, pag. 57.

364
legislativului – influenţă exercitată prin forme, de regulă proporţionale, care să
permită accesul partidelor mici, cât şi prin intermediul instituţionalizării
responsabilităţii cabinetului faţă de majoritatea parlamentară).266 Depăşirea
acestor trepte instituţionale condiţionează atât exercitarea cât şi extinderea
domeniului participării politice.
Procesul democratizării este de durată, în multe cazuri conflictual, dar
însoţit de o multiplicare a oportunităţilor, locurilor şi nivelurilor de participare,
precum şi a numărului participanţilor, şi influenţei acestora asupra deciziilor
politice. „El este modelat totodată şi de o interacţiune semnificativă, cu
caracteristici variabile între dinamica sferei politice şi dinamica sferei social-
economice”.267 G. Pasquino evidenţiază asemenea interacţiune prin dezvoltarea
analizelor lui Karl W Deutsch referitoare la procesele de mobilizare socială,
procese caracterizate prin:
a) deplasarea populaţiei de la ţară la oraş;
b) deplasarea populaţiei din sectorul agricol în cel industrial şi apoi în cel
terţiar, al serviciilor;
c) creşterea populaţiei şi schimbarea compoziţiei sale;
d) extinderea alfabetizării;
e) expunerea mai mare la mijloacele de comunicare în masă;268

Transformările produse prin mobilizarea socială conduc la:

• creşterea gradului de disponibilitate a indivizilor în a participa la
influenţarea deciziilor ce-i vizează, îndeosebi a celor legate de sfera
politico-administrativă;

266
Ibidem, pag. 57-58.
267
Ibidem, pag. 58.
268
Karl W. Deutsch, Social Mobilization and Political Development in American Political Science Review, June,
1961, pag. 493-514.

365
 • nuanţarea structurii oportunităţilor politice (a modalităţilor de
organizare a politicului şi modalităţilor de integrare politică),
nuanţare ce conduce la participarea efectivă a indivizilor;
• schimbarea mentalităţilor, producându-se o orientare (motivată)
pentru implicarea în sfera politicului.
Distincţia pe care mai mulţi autori o realizează între procesul de
participare politică – ca proces relativ spontan şi autonom, ce se declanşează „de
jos”, din rândul cetăţenilor şi care urmăreşte să influenţeze deţinătorii puterii
politice – ca proces „indus şi heteronom” - ce reflectă intenţia deţinătorilor
puterii politice „de a-şi asigura şi a ţine sub control, prin instrumentele pe care le
au la dispoziţie, consensul şi susţinerea ”nu estompează relaţia directă dintre
mobilizarea socială şi participarea politică. Aceasta, întrucât mobilizarea creează
cele mai multe dintre condiţiile ce pregătesc participarea politică.269
Dar, în timpul conflictelor cauzate de mobilizare se manifestă şi reacţia
grupurilor oponente acestui proces, fapt ce-l determină pe Gino Germani să
evidenţieze şi existenţa proceselor de demobilizare. El distinge între :
• mobilizarea primară, ca proces de scindare a schemelor de
comportament tradiţionale şi
• mobilizarea secundară, ca proces de „relansare” a activităţilor
grupurilor „deja mobilizate, dar care se situau în scheme de
comportament pasive şi subordonate sau făcuseră un pas înapoi faţă
de sfera politicului.270
Concomitenţa mobilizării cu demobilizarea este posibilă urmare a faptului
că sunt situaţii şi domenii de activitate în care conflictele generate de mobilizare
provoacă acţiuni frenatorii din partea celor ce se opun acestui proces, chiar dacă

269
G. Pasquino, op. cit,. pag. 58-59.
270
Ibidem, pag. 59.

366
el este legitim; reuşita opozanţilor presupune o restabilire a status quo-ului,
demobilizând sectoarele abia mobilizate.271 Este cazul tentativelor repetate din
Argentina (anii 1950-1960) care, deşi au eşuat, totuşi au produs demobilizări în
rândul susţinătorilor peronismului, ei fiind – în multe situaţii – excluşi din sfera
politică (în acest interval).
În raportul mobilizare – participare politică (primul termen reprezentând
faza pregătitoare pentru cel de-al doilea), Pasquino formulează concluzia:
„Oricum, rămânând în domeniul problemelor macropolitice ale participării,
concluzia acestui paragraf trebuie să confirme strânsa legătura ce există între
procesele transformării sociale, revendicarea drepturilor, extinderea sferei de
activitate în sectorul public şi participarea politică. Dacă indivizi şi grupuri
dobândesc nu numai resurse economice, ci şi juridice şi politice, şi dacă statul
intervine în sistemul social-economic, atunci este destul de mare probabilitatea
să se înregistreze serioase orientări către participarea politică şi către structurile
adecvate ei. Chiar dacă în sens opus s-ar mobiliza toate eforturile, tensiunea
participării politice n-ar putea fi anulată întru totul. Demobilizarea nu reuşeşte să
aibă câştig de cauză, în era participării.”272
Participarea politică reprezintă o conexiune între sporirea drepturilor şi
resurselor cetăţenilor, pe de o parte, şi exctinderea rolului aparatului politico
-administrativ pe de altă parte. Complexitatea procesului îl determină pe
Pasquino să afirme că focalizarea lui nu trebuie să se manifeste în exclusivitate
pe participarea politică: procesul trebuie extindă în aşa măsură încât să surprindă
încă doua faze:
• politizarea, care precede participarea politică şi
• receptivitatea, care succede participarea.

271
Pasquino face trimitere la Gino Germani, Sociologia della modenizzatione, Bari, Laterza, 1971.
272
G. Pasquino, op. cit., pag. 59.

367
„Atâta timp cât indivizii şi grupurile consideră nerelevante pentru propriile
destine personale şi colective, activitatea factorilor de decizie, - remarcă el –
atâta timp cât nici un antreprenor politic nu se ocupă de organizarea consensului
sau a dezacordului faţă de deciziile luate sau pe cale de a fi luate, atâta timp cât
este imposibilă realizarea şi folosirea unei căi de acces către sfera politică,
indivizii şi grupurile nu vor politiza propriile cereri şi, deci, rata de participare
va fi scăzută sau nulă. În schimb, când se va conştientiza că alţi indivizi şi alte
grupuri influenţează şi, uneori, modelează destine personale şi colective, decid
în privinţa atribuirii resurselor, îşi însuşesc oportunităţile, când vor apărea
antreprenori politici, când vor dispune de canale de acces şi de influenţă politică,
cererile lor vor deveni politizate, vor fi îndreptate către sau împotriva
guvernanţilor, iar rata de participare va creşte în mod corespunzător.”273
Politizarea intereselor individuale şi de grup este deci condiţia esenţială a
participării politice, iar această condiţie este generată atât de impactul pe care îl
produc asupra lor deciziile politice cât şi de apariţia modalităţilor prin care
deciziile politice vor putea fi influenţate de către indivizi sau grupuri. Cea mai
importantă „problemă empirică” este, în opinia lui Pasquino, aceea de a explica
procentele diferite de politizare.
Este vorba de detectarea şi cercetarea factorilor care provoacă un grad mai
ridicat de participare atât la nivelul indivizilor, cât şi la nivelul grupurilor
(„cercetarea procentelor diferite de politizare”), atât pentru unii indivizi,
comparativ cu alţii, cât şi, comparativ, între grupuri. Există o pluralitate de
factori ce influenţează participarea politică, factori „care fac în aşa fel încât
unele grupuri să îşi îndrepte cererile către sfera politică” şi, în consecinţa, „unele
sisteme politice să prezinte un grad de politizare (interese + participare) generală

273
Ibidem,, pag. 60.

368
mai ridicat decât altele”. Aceasta presupune atât existenţa mai multor grupuri şi
antreprenori politici, cât şi manifestarea conflictului între grupuri şi antreprenori.
Vorbind despre factorii politizării, Pasquino subliniază necesitatea unei
abordări pluridimensionale, care să cuprindă „atât acei factori ce provin din
cultura politică, cât şi pe cei proveniţi din structura politică a sistemului şi
subsistemelor examinate”.274 În acelaşi timp, pentru factorii ce influenţează
înclinaţia grupurilor şi indivizilor către participare, Pasquino evidenţiază şi
experienţele anterioare legate de acest proces.: „Dacă participarea a avut succes,
adică indivizii au primit răspunsuri favorabile la cererile şi la nevoile personale,
va creşte ulterior înclinaţia către participarea politică. Dacă cei care deţin
puterea politică s-au arătat sensibili şi receptivi faţă de cererile exprimate, dacă,
insensibili, au fost răsturnaţi datorită unei participări ostile şi au fost înlocuiţi de
alţi decidenţi, ca urmare a cererilor şi nevoilor nesatisfăcute; sau dacă, în fine,
participarea însăşi, nu a avut un succes imediat şi specific, ci a generat doar o
comunitate de intenţii şi sentimente, un sens de colaborare şi de identitate, atunci
participarea ulterioară va fi stimulată.”275 Tendinţa spre participare va fi
redimensionată şi prin intervenţia unui alt factor, cel al represiunii, care constă
într-o atitudine restrictivă impusă de către deţinătorii puterii politice: ”ridicarea
costurilor personale ale oricărui act de participare.”
Consecinţele participării trebuie analizate în mai multe planuri, planuri ce
vizează indivizii, grupurile şi deţinătorii puterii: „Aceste posibile planuri merg
de la concret (răspunsuri la cereri specifice), către abstract (receptivitatea
sistemului şi/sau întărirea receptivităţilor colective)”.276 O asemenea analiză este
utilă îndeosebi în situaţiile în care apar tendinţe către neparticipare, absenteism
electoral, abandonarea vieţii publice în favoarea vieţii private etc.
274
Ibidem, pag. 60-61.
275
Ibidem, pag. 61.
276
Ibidem.

369
 În privinţa modalităţilor de participare trebuie spus că mai toţi analiştii
consideră că aproape toate caracterizează orice sistem politic. Diferă, deci, nu
formele de participare, ci „frecvenţa” şi „intensitatea” cu care se recurge la ele.
De aceea, participarea electorală este considerată doar una dintre modalităţile
de participare politică, „şi poate nu cea mai importantă, chiar dacă, probabil, cea
mai răspândită şi universal acceptată, adică cea mai practicată în sisteme politice
diferite între ele”.277 Apoi, participarea electorală poate constitui fie apogeul
„unui ansamblu de alte activităţi de participare politică”, fie doar momentul
iniţial, „aproape o precondiţie pentru unele activităţi ulterioare de participare
politică.” Cu toate acestea, urmare a universalităţii comportamentului electoral
şi a rigorii ce caracterizează analizele participării electorale, nici o analiză a
participării politice nu va putea face abstracţie nici de analiza comportamentului
electoral nici de analiza participării electorale.278
Relaţia dintre participarea electorală şi celelalte forme de participare
politică este una directă întrucât, dacă participarea electorală este formală şi „nu
este susţinută în mod eficient”, „celelalte forme de participare politică (paşnică
şi legală)” îşi dovedesc precaritatea. Am prezentat votul universal drept o
condiţie politică indispensabilă a democraţiei, demonstrând că extinderea
sufragiului s-a realizat cu dificultate, fiind necesare chiar constituirea unor
structuri instituţionalizate (îndeosebi partide politice) care să susţină participarea
electorală. În acelaşi timp, contextual, se poate dovedi că dreptul la vot nu este
în toate statele un drept definitiv câştigat, el fiind adesea revocat, „exercitarea sa
fiind expusă la abuzuri şi la persecuţie, iar traducerea sa în funcţii publice
manipulată prin maşinaţii şi fraudă.”279

277
Ibidem, pag. 62.
278
Pasquino argumentează această teză şi prin referire la R. Rose, The Problem of Party Government, London,
Macmillan, 1974.
279
Ibidem, pag. 63.

370
 Utilizând ca sursă „Electoral Participation”, studiul realizat de M. N.
Franklin, Pasquino demonstrează existenţa unor diferenţe considerabile în
privinţa participării electorale în regimurile democratice, constatând în acelaşi
timp însă, că această participare a scăzut în ultimii 20 de ani: „În general,
participarea electorală este mai degrabă mare şi nu este adevărată afirmaţia că în
ultimii 20 de ani ar exista un declin semnificativ, aproape structural, al
electoratelor democratice în afluenţa lor către urne nici că ar exista o tendinţă
chiar şi foarte redusă, în aceste sens.280
Prezentăm mai jos tabloul procentului mediu al participării la vot pentru
Camera Inferioară (1960 – 1995).

Australia (14) 95 Costa Rica (8) 81

Malta (6) 94 Norvegia (9) 81
Austria (9) 92 Israel (9) 80
Belgia (9) 91 Portugalia ( 9) 79
Italia (9) 90 Finlanda (10) 78
Luxemburg (7) 90 Canada (11) 76
Irlanda (10) 89 Franţa (9) 76
Noua Zeenlandă ( 12) 88 Marea Britanie (9) 75
Danemarca (14) 87 Irlanda (11) 74
Venezuela (7) 85 Spania (6) 73
Germania ( 9 ) 86 Japonia (12) 71
Suedia (14) 86 India (6) 58
Grecia (10) 86 SUA (9) 54
Olanda (7) 83 Elveţia (9) 54
( între paranteze este consemnat numărul alegerilor pe care s-a calculat media
procentuală de participare ).
Din tablou rezultă câteva aspecte care trebuie analizate:
a) in nici unul din statele prezentate procentul participării electorale
nu este sub 50%;

280
Ibidem.

371
 b) în intervalul 1960- 1995, în mod normal, la intervalul de patru
ani, ar fi fost necesare 8 – 9 participări electorale; Se constată că
state precum Malta , Luxemburg, Venezuela, Olanda, Spania şi
India se află sub această frecvenţă participativă, în timp ce
Australia, Noua Zeenlandă, Danemarca, Suedia, Canada,
Japonia, mult peste.
Explicaţiile pot viza trei categorii de factori:
• factori legaţi de stabilitatea (instabilitatea) politică (ţările cu
frecvenţă mică având un sistem politic mai stabil);
• factori legaţi de momentul (re)deschiderii sufrajului universal
(cazul Spaniei, de exemplu);
• factori legaţi de prevederile constituţionale (sau prevederile
legislaţiei în materie).
c) State precum Australia, Malta, Austria, Belgia, Italia,
Luxemburg au o medie a participării electorale extrem de
ridicată (minimum 90%), în timp ce state precum India, S.U.A.
şi Elveţia au o medie de sub 60%. În privinţa acestor diferenţe
Pasquino face precizări destul de calificate: „Cât priveşte
explicarea diferenţelor dintre diferitele sisteme politice, aceasta
poate fi sistemică şi depinde foarte mult de caracteristicile
politice şi instituţionale ale fiecărui sistem politic. Aşadar,
participarea electorală se asociază cu importanţa pe care
alegătorii o atribuie reuşitei acestora şi cu propria percepţie a
influenţei asupra acelei reuşite”.281
Astfel:

281
Ibidem, pag. 64.

372
 • multe alegeri din circumscripţiile uninominale au rezultatul asigurat („prin
avantajul natural al unuia dintre candidaţi”): cazurile S.U.A. şi Indiei unde
procesul electoral mobilizează mai puţini alegători;
• în unele alegeri, participanţii ştiu că votul lor nu va schimba componenţa
executivului - cazul Elveţiei unde această componentă este prestabilită
prin acordul înttre partide, iar alegătorii, cunoscând acest caracter
prestabilit nu manifestă un interes mare pentru a participa la vot (totuşi,
procentul de peste 50% manifestat atât în SUA, cât şi în Elveţia ilustrează
o cultură politică şi civică ridicată a cetăţenilor, pe când în India
barometrul indică altceva);
• procentul de abţinere de la vot este ridicat în SUA şi Elveţia şi poate fi
compensat în parte prin existenţa unei alte forme de participare –
referendumul; această alternativă – posibilitatea de a participa la
referendum – nu este singura cauză, totuşi, a absenteismului întrucât, cum
am afirmat mai sus, circumscripţiile uninominale (cazul SUA) fac şi ele
ca mobilizarea să nu fie ridicată; apoi, absenteismul este amplificat în
SUA şi de bariere juridico-instituţionale (înscrierea individuală şi
voluntară pe listele electorale, rezidenţa pe o anumită perioadă de timp,
ziua şi orarul votării etc.).
Este interesantă şi poziţia Greciei care, cu zece participări, are o medie de
86%, în condiţiile în care cetăţenii cu drept de vot sunt obligaţi să-l exercite.
Importantă este şi analiza pe care Pasquino o realizează în privinţa tipului
de informaţii pe care votul le oferă cu privire la participarea electorală.
Dependent de sistemul politic în care este exercitat – regulile procedurale legate
de exprimarea votului fiind permisive sau rigide, complicate în funcţie de sistem
– votul este, în opinia celor mai mulţi cercetători, „un act care traduce nemijlocit

373
preferinţele individuale ale alegătorilor”, dar un act ce „nu oferă informaţii
specifice, ci, mai curând, generice”.282
Aceasta înseamnă că, prin vot, alegătorii exprimă preferinţe destul de
importante în privinţa configuraţiei politice a legislativului şi executivului, la
nivel central, asupra configuraţiei autorităţilor publice locale, chiar asupra
persoanelor ce candidează pentru funcţii publice sau demnităţi unipersonale
(preşedinte, primar etc).
Dar, nu este lipsită de importanţă întrebarea dacă votul furnizează
informaţii precise în privinţa politicilor publice?
Consider că există o singură excepţie de la un răspuns categoric negativ:
excepţia referendumului. Această excepţie provine din faptul că opţiunea
electorală este structurată în aşa fel încât politicile publice, pe diferite domenii,
sunt aprobate sau respinse în mod explicit, alegătorii fiind îndrumaţi asupra
domeniului (şi votând în cunoştinţă de cauză), iar votul dând informaţii precise
în privinţa politicilor publice spuse referendumului. În celelalte cazuri, votul nu
poate exprima informaţii riguroase întrucât alegătorii sunt extrem de eterogeni în
privinţa culturii politice, puţini fiind cunoscători ai programelor politice: „În
realitate, scrie Pasquino, alegerea unui candidat, a unui partid sau a unui şef al
executivului, este numai rareori bazată pe cunoaşterea şi pe aprobarea integrală a
unui program care, la rândul său, nu reuşeşte nici să cuprindă, nici să prevadă
toate politicile publice care urmează a fi puse în practica”.283
Având un impact „simplu şi limitat”, votul este în cele mai multe cazuri
corelat cu alte forme de participare politică în regimurile democratice (am
explicat mai sus cazul SUA, unde, deşi participarea la vot nu este prea ridicată,

282
Ibidem.
283
Ibidem.

374
se apelează la alte modalităţi prin care se influenţează modul de a acţiona şi de a
se comporta al reprezentanţilor şi executivului).
Trebuie spus, însă, că există şi situaţii în care participarea electorală nu se
asociază decât în cazuri extrem de rare cu alte forme de participare. Dacă mă
refer la România, referendumul este aproape inexistent: cu excepţia
referendumului organizat pentru adoptarea Constituţiei din 1991 (şi a celui
preconizat pentru revizuirea Constituţiei) sau a unor cazuri izolate în plan local,
referendumul rămâne doar o formă teoretică de participare politică.
Antropologia politică a lui Claude Lefort se pronunţă asupra unei teme
obsedante şi cu care se confruntă atât sociologia şi teoria politică, dar şi
societăţile democratice – fenomenul de „criză a politicului”. Oprindu-se asupra
acestui fenomen, dar şi a modului în care este el tratat de Claude Lefort, J.
Baudouin susţine că, îndeosebi în Franţa expresia „criza politicului” este
„idiomul evocat în mod spontan de comunitatea ştiinţifică ori de câte ori
societatea politică pare că se confruntă cu grave contradicţii sau e antrenată în
evoluţii grave”284. Baudomin redeschide problema ridicată în 1960 cu ocazia
colocviului dedicat “depolitizării” şi anume, problema legată de întrebarea:
„pierderile semnalate în zona convenţională a participării politice trădează o
«criză a politicului» sau anunţă o «recompensare a politicului»?” În opinia sa
este de preferat termenul „recompensare” întrucât nu este vorba de o criză a
„reprezentării”, ci o modificare esenţială a procedurilor care obligă la o
regândire a raporturilor „excesiv de distante” dintre adunările reprezentative şi
asociaţiile cetăţeneşti: „Nu există o «criză a angajamentului politic ci, aşa cum
au arătat cercetătorii de la CEVIPOF ( Centre d’études de la vie politique
française), o deplasare înceată a formelor convenţionale ale angajamentului civic

284
J. Baudouin, op. cit., pag. 154.

375
(participare la alegeri, aderare la un partid politic) spre forme mai originale,
majoritatea asociative, în mod voit efemere, legate de probleme concrete”.285
Apreciind că nu există o criză a valorilor, ci o evoluţie internă a celor mai
multe societăţi democratice, J. Baudouin recunoaşte că se află în acord cu
Claude Lefort când acesta susţine că democraţia este prin natura ei „crizogenă”,
urmare tocmai a sensului acestei naturi manifestat prin deschiderea şi caracterul
problematic intrinsec. „Nemaiavând un punct de referinţă final – remarca
Baudouin în privinţa democraţiei – expusă continuu conflictelor şi
controverselor, supusă permanent competiţiei electorale, puterea politică se
confruntă mai mult decât oricare alta cu „disoluţia reperelor certitudinii”. În mod
curios, tocmai această natură deschisă, problematică, primitoare a democraţiei
286
este trecută de o parte a sociologiei politice în retorica clinică a crizei.” Apoi
Baudouin găseşte, în legătură cu această problemă, îndreptăţită întrebarea:
„chiar există în Franţa astăzi o adevărată «criză a politicului» sau există doar un
fel de neputinţă endemică a sociologiei politice de a se raporta la adevărata
natură a democraţiei?”. Dar răspunsul său este unul ipotetic: „Sau poate pentru
că ea înseşi cunoaşte în felul ei o «criză permanentă» amână ipoteza unei
<<crize radicale» care i-ar anunţa sfârşitul. În ciuda faptului că o anumită
experienţă germană din anul 1933 ne-ar obliga să fim mai vigilenţi:”287
„Criza politicului” nu trebuie, deci nici absolutizată, nici universalizată; ea
nu este o „criză” structurală specifică democraţiei ci, cel mult, o criză parţială a
formelor tradiţionale de participare politică, forme manifestate, în „zona
convenţională a participării politice”: ea nu este o „depolitizare”, ci o
„recompunere a politicului”.

285
Ibidem, pag. 155.
286
Ibidem.
287
Ibidem.

376
 Pornind de la aspectul că, deşi, în general, votul reprezintă un act de
participare politică „exclusiv individual şi personal”, Pasquino nu evită să
analizeze unele caracteristici ale acestuia, caracteristici „care permit să fie
analizat într-un context mai amplu”. Printre generalizările susţinute de
cercetările empirice, el evidenţiază pe cele legate de tendinţele indivizilor de a-şi
exercita dreptul de vot, tendinţe referitoare la:
unele orientări psihologice ale indivizilor sau
• la unele componente „ambientale.”
În sfera acestor tendinţe intră ceea ce se exprimă într-o atitudine care
defineşte individul conştient de un „sens al eficacităţii”, sens exprimat prin
manifestarea unui interes ridicat pentru politică. Astfel, gradul de probabilitate
ca un cetăţean să-şi exercite votul este mai mare dacă:
- are un interes general pentru politică ( şi nu doar pentru un post
anume, pus în joc prin alegeri),
- deţine unele informaţii politice de bază, relevante pentru opţiunea
sa în domeniu;
- socoteşte că poate influenţa alegerea, dar şi decizia prin propriul
său vot.
Probabilitatea ca o persoană să fie motivată pentru a se prezenta la urne
scade în situaţia în care persoana respectivă manifestă un slab interes pentru
politică, dispune de informaţii reduse şi are un sens limitat al eficacităţii. 288
Dar care sunt factorii capabili să stimuleze procedeul prin care oamenii
ajung să fie interesaţi de politică ( să strângă informaţiile necesare, să se decidă,
până la urmă, să fie eficienţi)? Făcând o evaluare a modului în care se
conturează răspunsul în literatura de specialitate la această problemă, Pasquino
constată existenţa a două variante:
288
G. Pasquino, op. cit., pag. 65.

377
 • sporirea interesului pentru participare urmare a statutului socio-
economic al alegătorilor;
• sporirea interesului, urmare a conştiinţei de clasă.
Aşadar, statutul socio-economic, în prima variantă şi conştiinţa de clasă,
în cea de-a doua reprezintă factori care stimulează participarea la vot. În funcţie
de răspunsul la întrebarea „cine votează?” se conturează doua modele privind
participanţii:
a) Modelul sesizat de L. W. Milbrath, conform căruia, persoanele situate

în centrul societăţii sunt mai înclinate să participe politic comparativ

cu cele aflate la periferie. Modelul supralicitează statutul socio-
economic: persoanele care votează şi participă mai mult sunt cele
situate la un nivel socio-economic mai ridicat, cele dezavantajate
votând şi participând mai puţin. Vorbind despre acest model Pasquino
precizează că „statutul socio-economic este variabila independentă la
care se face referire pentru a explica prezenţa sau absenţa, cantitatea şi
calitatea comportamentelor participării politice.”289
Totodată, el constată că elementul care a provocat cele mai multe
controverse privind afirmaţia lui Milbrath este reprezentat de semnificaţia
termenului „centru”. Pentru mulţi autori, „centrul” unui sistem, din perspectiva
statutului socio-economic, este reprezentat de indivizii şi grupurile care:
- dispun de un nivel ridicat ale veniturilor;
- au un grad ridicat de instruire;
- nu prestează o activitate manuală;
- au controlul asupra timpului lor;
- aparţin unor sectoare sociale, lingvistice, religioase şi etnice dominante;
- se situează aproape de vârful stratificării sociale;
289
Ibidem, pag. 66.

378
- participă politic în grad mai ridicat cu scopul de a-şi conserva statutul privilegiat

şi resursele de care dispun.290

b) Modelul propus de A. Pizzorno, conform căruia participarea politică
este cu atât mai mare cu cât conştiinţa de clasă este mai intensă, mai
clară şi mai precisă. Deci, conştiinţa de clasă indică cine votează.
Legat de rezolvarea întrebării „cine participă?”, Pasquino susţine că în
cea mai mare parte a lor autorii insistă pe necesitatea individualizării
precise a domeniilor în care se exercită şi se poate exprima participarea
politică, constatând că rolul principal îl au organizaţiile (partide,
sindicate, diferite alte organizaţii profesionale).
Cei mai mulţi autori sunt de părere că organizaţiile reprezintă
instrumentul principal al participării politice. Prin intermediul organizaţiilor (dar
şi în interiorul lor), diferenţele de statut pot fi anulate, situaţie în care, indivizi de
condiţie economică-socială inferioară pot aspira la o reducere a diferenţei în
privinţa accesului la puterea politică şi distribuirea de resurse.291
Empiric, cercetările susţin parţial aceste afirmaţii, dar există şi unele
critici de care nu se poate face abstracţie. Ca şi Pasquino, consider poziţia lui
Pizzorno ca fiind importantă în ilustrarea semnificaţiei doar parţiale a
afirmaţiilor privind rolul conştiinţei de clasă în participarea politică. „Această
primă ipoteză (cea a diminuării rolului statutului social n.n.) indică, deci,
organizaţia drept condiţie a participării, fără a semnala că ea este astfel numai în
perioada sa de formare. În realitate, dacă nevoile nu sunt pur şi simplu transpuse
în viaţă, ci transformate, dacă organizaţia permite şi tolerează implicit
stratificarea şi deci birocratizarea şi inegalitatea, tocmai ea, care se prezintă ca o

290
Ibidem.
291
Ibidem, pag. 37.

379
condiţie a solidarităţii şi participării, conţine în sine şi germenii care conduc
chiar către dezangajării participării politice.”292
Pasquino extrage chiar o concluzie în privinţa probabilităţii aplicării
aceleiaşi metodologii în analiza participării atât la nivelul sistemului social, cât
şi la nivelul organizaţiilor: „Elementul crucial îl constituie faptul că vor există
mereu indivizi cu statut socio-economic relativ mai ridicat în măsură să ocupe
poziţiile privilegiate, participanţi care dispun de resurse mai mari şi, în
consecinţă, cu o influenţă considerabilă. Trebuie spus că în organizaţii se
înregistrează unele dezechilibre ale influenţei, care îşi află rădăcinile în
diferenţele preexistente de statut. În acelaşi timp, aceste organizaţii, şi mai ales
cele ale claselor inferioare, pot avea un aspect pozitiv – dacă îşi mobilizează tot,
sau cea mai mare parte a potenţialului lor – în diminuarea inegalităţilor dintre
sectoarele cu statut socio-economic superior şi sectoarele cu statut social-
economic inferior.”293
Metodologia de analiză a participării politice pe care Pasquino o propune,
în baza valorificării contribuţiei altor autori în domeniu insistă pe o intersectare
a variabilelor prin care evaluează acest proces: variabilele personale (interes,
informaţie, sens al eficacităţii) şi variabilele de grup (definite ca existenţă a unei
comunităţi relativ stabile, integrare a indivizilor în reţele organizatorice,
prezenţă a partidelor politice care dirijează eforturile lor în scopul mobilizării
sectoarelor inferioare, conştiinţa de grup ş.a.).294
Atât Pizzorno cât şi Pasquino insistă pe relaţia directă dintre conştiinţa de
clasă şi participarea politică, prima conducând la o lărgire a participării, iar
participarea conducând la o creştere în intensitate şi o dezvoltare a conştiinţei de

292
A. Pizzorno, Introduzione allo studio della participazione politica, în Quaderni di Sociologia, 15, 1996, pag.
264.
293
G. Pasquino, op. cit., pag. 67–68.
294
Ibidem, pag. 68.

380
clasă. Dacă nu intervin însă variabilele de grup, îndeosebi integrarea indivizilor
în reţele organizatorice, participanţii activi aparţin „sectoarelor centrale,
privilegiate ale societăţii şi ale straturilor sociale sigure.” Pasquino subliniază
diversitatea definiţiilor ce pot fi date „poziţiei centrale”, privilegiate unele
făcând referire la gen (îndeosebi bărbaţii se bucură de condiţii ce favorizează
participarea politică), altele la vârstă combinată cu factorii ce facilitează
integrarea în viaţa socială şi lucrativă: „Mai exact, rezolvându-şi problemele
legate de căutarea unui loc de muncă, şi a unui partener, indivizii din clasele de
vârstă medie (de la 25-30 la 55-60 de ani) pătrund şi rămân într-o viaţă de relaţii
orientabilă către participarea politică, participare percepută tocmai ca element
adjuvant important al acelei vieţi de relaţii.”295 Capacitatea de a influenţa, prin
participare, atât guvernanţii, cât şi viaţa publică în general este ridicată în
situaţia în care există „componente stabile şi privilegiate” ale societăţii întrucât
intensitatea şi incisivitatea participării sunt provocări capabile de a orienta
deciziile strategice (Verba susţine că situaţia S.U.A. este una de acest gen, mai
ales în condiţiile în care participarea electorală nu este una dintre cele mai
ridicate).
Regimurile democratice au înregistrat schimbări majore în privinţa
participării femeilor şi tinerilor, schimbări produse ca urmare a modificărilor
unor condiţii de viaţă ale acestor segmente: durata de viaţă, durata timpului de
lucru, modificările în structura profesiilor, creşterea numerică a femeilor şi
tinerilor în activităţile social-economice au condus la o sporire a participării
politice. Aceasta nu se manifestă, însă sub forme clasice şi instituţionalizate, ci
îndeosebi prin acţiuni orientate spre îmbunătăţirea statutului social (de la
participarea electorală la forme noi precum: dezbaterile politice, contacte

295
Ibidem, pag. 68-69.

381
politice, mitinguri, participare la acţiuni de influenţare sau de luare a deciziilor
etc.)
Chiar dacă participarea politică este cea mai importantă formă de
participare – cum am mai precizat mai sus – ea nu acoperă sfera participării
politice, existând şi alte modalităţi de participare. Şi pentru aceste modalităţi
există o serie de clasificări, unele vizând înţelegerea participării în America,
altele în statele europene.
Astfel, în primul rând, trebuie amintită clasificarea clasică oferită de către
Milbrath care realizează o sinteză a literaturii şi practicii anglo-saxone şi
americane, el prezentând, în baza creşterii în complexitate, comportamentele
participării politice acceptate şi instituţionalizate în cea mai mare parte a lor:
1) să fie expuşi solicitărilor politice;
2) să voteze;
3) să dirijeze o discuţie politică;
4) să caute să convingă pe cineva să voteze într-un anume fel;
5) să poarte un semn politic distinctiv;
6) să aibă contacte cu un funcţionar sau cu un lider politic;
7) să depună sume de bani pentru un partid sau un candidat;
8) să participe la un miting sau la o adunare politică;
9) să contribuie din timpul lor la o campanie politică;
10) să fie înscris activ într-un partid politic;
11) să participe la reuniuni în care se iau decizii politice;
12) să solicite contribuţii în bani pentru cauze politice;
13) să ajungă candidat pentru o funcţie electivă;
14) să ocupe funcţii politice sau de partid.296

296
A se vedea L. W. Milbrath, Political Participation, în F. I. Greenstein şi N. W. Polsby (ed.), Handbrook of
Political Science, Ready, Mass, Addison-Wesley, 1975 vol. IV, pag. 1-74.

382
 Această enumerare este considerată de Pasquino „prea amplă” şi
„eterogenă”: „S-ar putea spune că nu este destul de convingătoare încrederea
celor care sunt adevăraţii decision makers, deţinătorii funcţiilor publice sau de
partid, care, pe lângă faptul că sunt participanţi, sunt obiectul şi destinatarii
participării politice.”297
El consideră că lista prezentată de către Verba, Nie şi Kim, în baza unei
analize comparate, este mai utilă atât prin caracterul său restrâns, dar şi prin
posibilitatea surprinderii aspectelor semnificative ale participării politice. Lista
cuprinde patru tipuri de activităţi:
a) să ia parte la campania electorală;
b) să desfăşoare activităţi de colaborare în grupuri;
c) să voteze;
d) să ia contact cu liderii publici şi de partid (atât pentru probleme

personale cât şi pentru probleme sociale).298

Dar şi clasificarea acestor modalităţi este insuficientă: „Lista este cam
limitată şi nu corespunde realităţii conform căreia partidele numără şi deci adună
membri, determinându-i să participe, şi în care chiar şi protestul este foarte
important, exprimându-se în diferite forme, mai mult sau mai puţin ortodoxe.”299
În acest sens, Pasquino, deşi recunoaşte că în Italia sunt puţine cercetări
empirice, prezintă o clasificare a comportamentelor realizată totuşi de către
italienii Barbagli şi Macelli:
1. să dedice timp şi muncă unui partid;
2. să meargă să audieze o dezbatere politică;
3. să participe la o demonstraţie;

297
G. Pasquino, op. cit., pag. 70.
298
Ibidem. Pasquino se referă la lucrarea elaborată de S. Verba, N. H. Nie şi I. Kim, Participation and Political
Equality. A seven-nation comparison, Cambridge, Cambridge University Press, 1978.
299
Ibidem, pag. 70-71.

383
 4. să se înscrie într-un partid;
5. să dea bani pentru un partid;
6. să participe la un miting;
7. să apeleze la un om politic pentru problemele personale sau ale
familiei;
8. să trimită scrisori sau reclamaţii autorităţilor publice;
9. să încerce să convingă pe cineva să voteze pentru un candidat;
10. să încerce să convingă pe cineva să voteze pentru un partid;
11. să semneze pentru legi de iniţiativă populară şi referendum.300
Această clasificare nu este comentată de Pasquino în particular, însă
trebuie spus că ea prezintă modalităţi de participare anterioare, concomitente şi
posterioare participării electorale, modalităţi care dau contur reacţiilor prevăzute
despre care vorbeşte Friederich. Totuşi, analizând participarea „non-
convenţională”, Pasquino realizează compararea listei lui Milbrath cu cea
elaborată de Barbagli şi Macelli. Prin această comparare el constată existenţa a
două modeluri diferite de „a citi” participarea politică:
• modelul specific contextului american în care participarea politică
reprezintă, într-o mare măsură, o activitate a indivizilor în cadrul
comunităţii lor;
• modelul specific Europei (cu un plus în Italia), unde participarea
politică este puternic mediată de către partide (de aceea analizele
trebuie să acorde o mai mare importanţă rolului partidelor).
O judecată normativă poate fi desprinsă însă indirect, din aprecierile lui
Pasquino asupra celor două clasificări. Este vorba de „elementul de forţă” pe
care-l identifică în lista celor doi italieni, şi anume recuperarea unor
comportamente din formele participării politice instituţionalizate. Aceste
300
M. Barbagli şi A. Macelli, La participazione politica a Bologna, Bologna, II Mulino, 1985, pag. 53.

384
comportamente sunt considerate de către unii autori (printre care Barnes şi
Kaase) modalităţi specifice participării non-convenţionale (heterodoxe). Aceste
forme de participare sunt prezentate de Pasquino printr-o listă cu comportamente
probabile precum:
- să adere la un boicot;
- să refuze să plătească chirie sau taxe;
- să ocupe edificii şi fabrici;
- să adere la o grevă anarhică;
- să blocheze traficul cu o demonstraţie stradală. 301
Este, după cum se poate observa, o participare sub forma nesupunerii
civice, dar şi o implicare accidentală în evenimente contestatoare. La aceste
forme am putea adăuga unele forme la care s-a apelat în România după 1989:
blocarea muncitorilor în întreprinderi, refuzul minerilor de a părăsi locul de
muncă, blocându-se în subteran, alungarea patronilor întreprinderilor, (îndeosebi
străini), interdicţia accesului patronilor în întreprinderile pe care le-au dobândit
în urma privatizării, refuzul ţăranilor de a-şi cultiva pământul aflat în
proprietatea lor (este vorba de un boicot, nu de lipsa resurselor) ş.a.
Pasquino prezintă un tablou în care grupează modalităţile participării
politice, precum şi elementele lor.302

Diferite moduri de participare politică

301
G. Pasquino, op. cit., pp. 71-72.
302
Ibidem, pag. 72.

385
 Clasice ortodoxe Recente heterodoxe
Votarea Propaganda pentru abţinerea de la vot sau
pentru anularea buletinului de vot
Înscrierea într-un partid Participarea la o mişcare
Înscrierea într-un sindicat Participarea la greve agresive
Organizarea unei demonstraţii Blocarea traficului
Participarea la un miting Ocuparea unei clădiri
Semnătura pentru un referendum Boicotarea unui supermarket
sau pentru o iniţiativă populară

Sunt posibile şi alte clasificări, fără a rezuma analiza doar la modalităţile

de participare. Astfel, Kaase şi Marsh realizează o clasificare a cetăţenilor în
privinţa participării (sau non-participării) lor, ei constituind cinci tipuri de
participanţi la nivelul a cinci ţări (Austria, Marea Britanie, Olanda, R.F.G. şi
S.U.A. ). Aceste tipuri de participanţi sunt:
a) inactivii – cei care se rezumă în a se informa despre politica în presă şi

sunt dispuşi să semneze la cererea altora o petiţie;

b) conformiştii – cei care se angajează doar în forme convenţionale de

participare;
c) reformiştii – cei care se angajează în forme convenţionale de participare,

dar repertoriul lor politic cuprinde şi forme de protest, demonstraţii sau

boicoturi;
d) activiştii – cei care ajung până la implicarea în forme non-legale sau

ilegale de participare politică;

e) contestatarii (protesters) – cei care se aseamănă cu reformiştii şi activiştii

din punctul de vedere al implicării lor în comportamentele de protest, dar

se deosebesc de grupurile precedente pentru că nu iau parte la formele
convenţionale de activitate politică: În circumstanţe specifice ei participă

386
 la demonstraţii, greve, ocuparea clădirilor, dar nu intră în contact cu
conducătorii politici şi nu se fac văzuţi la urne.303

2. Raţionalitatea participării politice

Se pune întrebarea: care sunt motivaţiile participării politice şi în ce

constă raţionalitatea alegerii individuale de a participa? În alţi termeni, de ce
comportamentul unei persoane care, de exemplu, merge la urne, este explicabil
şi raţional, în condiţiile în care şansele pe care le are (ca de altfel şansele fiecărui
elector) de a modifica sau influenţa rezultatul final sunt minime?
Această problemă complexă este analizată de către Pasquino prin
intermediul motivaţiilor „instrumentale” şi motivaţiilor „expresive”. El porneşte
de la acest rol minim pe care-l are comportamentul fiecărui elector în condiţiile
în care participarea individuală se raportează la obiectivul scrutinului – acela de
a schimba coaliţia sau partidul aflat la guvernare (dacă cel ce exprimă votul se
află în opoziţie)sau de a menţine, în baza votului, pe cei ce guvernează (dacă
votul este exercitat de un susţinător al puterii). Desigur că problema se pune în
aceiaşi termeni, deşi în condiţii diferite şi la alegerile locale. Dacă obiectivul ar
fi acela de a da un vot decisiv, „atunci comportamentul fiecărui elector, care
foloseşte o parte din timpul său pentru a se afirma şi o parte din energie şi din
bani pentru a merge la urne, ar apărea inexplicabil şi iraţional.”304
Eliminarea acestei dileme presupune explicitarea distincţiei dintre cele
două categorii de motivaţii. Astfel, motivaţia instrumentală a participării politice
(deci, inclusiv a participării electorale) constă în urmărirea unui obiectiv precis,
specific (de exemplu, alegerea unui candidat, victoria propriului partid) în timp

303
Ibidem, pag. 72-73.
304
Ibidem, pag. 73.

387
ce motivaţia expresivă vizează reafirmarea apartenenţei electorului la o clasă
socială, un grup etnic, o anumită biserică, la o anumită comunitate culturală sau
asociaţie profesională. În practică se poate constata că în participarea politică
motivaţia instrumentală poate fi uneori subordonată motivaţiei expresive. „În
cazul votului expresiv – scrie Pasquino -, activitatea de participare cuprinde într-
un tot semnificativ motivaţiile de tip «a lua parte» şi «a fi parte». Pentru electori
devine perfect raţională necesitatea de a-şi afirma, prin vot, apartenenţa şi
adeziunea lor, trecând peste posibilităţile efective de a influenţa reuşita votului.
Numai astfel se poate explica de ce, în absenţa unei perspective concrete de
victorie şi a posibilităţii de a evalua efectul precis al propriilor alegeri, un număr
considerabil de cetăţeni îşi dedică timpul, îşi consumă energia, îşi cheltuiesc
banii, îşi sacrifică parţial sau total viaţa privată, pentru a participa. Se participă,
deci, nu numai cu scopul de a lua parte, ci, în unele cazuri, mai ales pentru a se
simţi parte şi pentru a demonstra prin acte ce îşi găsesc o recompensă şi o
gratificaţie în ele însele.”305
Deşi motivaţiile expresive nu sunt în totalitate diferite de cele
instrumentale, obiecţia formulată în privinţa raţionalităţii participării politice
scade în intensitate. Această obiecţie vizează caracterul iluzoriu al oricărei
forme de participare, întrucât participarea politică nu numai că n-ar putea
schimba situaţia, dar chiar ar consolida puterea pentru cei care o deţin
(participarea s-ar preta la manipulare, „ca demonstraţie a unui consens altfel
destul de labil”). Acestei obiecţii Pasquino îi opune raţionalitatea participării atât
în termeni instrumentali, cât şi expresivi, evitând interpretările unilaterale.
Tot o obiecţie cu caracter instrumental adusă raţionalităţii participării
politice este cea realizată de teoreticieni ce analizează această activitate din

305
Ibidem, pag. 73-74.

388
perspectiva grupurilor şi a bunurilor colective.306 La această obiecţie poziţia lui
Pasquino este una nuanţată. Astfel, este important să se reţină că obiecţia nu este
respinsă în bloc, Pasquino recunoscând că, deşi perspectiva introdusă de obiecţia
formulată mai sus „nu poate fi deplin acceptată”, totuşi, cine participă îşi
propune să influenţeze distribuţia bunurilor colective într-o manieră cât mai
favorabilă atât pentru sine cât şi pentru grupurile la care se raportează. Este
posibil însă ca, în unele cazuri „bunul colectiv urmărit” – deci, rezultatul
participării – să fie indivizibil (cazul ameliorării condiţiilor de muncă într-o
întreprindere). În cazul în speţă, „bunul” nu poate fi dat în exclusivitate (doar)
celui care a participat pentru ca acesta să fie obţinut, ci toţi cei ce intră în contact
cu bunul „indivizibil” vor beneficia de el. Adică, nu beneficiază – de exemplu –
doar muncitorii care participă efectiv la grevă (deci, cei ce pierd pentru o vreme
din drepturile lor), ci toţi muncitorii din acea întreprindere se vor bucura de
rezultatul participării unora (şi nu a tuturor). Iar în privinţa bunurilor de acest
tip, Pasquino precizează că „ar fi fost mai raţional să nu fi participat, dacă e să
ţinem seama de rezultatul dobândit oricum datorită participanţilor”307. Totuşi,
trebuie ţinut cont că poate exista o limită dincolo de care lipsa participanţilor ar
împiedica realizarea obiectivului. Este şi cazul participării la diverse greve ale
profesorilor unde rezultatul a fost direct afectat de numărul participanţilor. De
pildă, grevele din 1999, prin caracterul prelungit şi cvasiparticiparea
profesorilor, au condus la o creştere cu peste 50 % a salariilor tuturor (şi a celor
care au participat şi a celor care nu au participat la greve). În acelaşi timp însă
trebuie precizat că grevele din anul 2001, având o participare scăzută, au condus
la un rezultat negativ (nu numai că nu s-au obţinut majorări salariale, dar, s-a
ajuns la o diminuare drastică, chiar la anularea sporului de mediu, ca excedent la

306
Ibidem, pag. 74.
307
Ibidem, pag. 74.

389
veniturile cadrelor didactice din mediul rural). Dacă participarea este suficientă,
adică peste limita dincolo de care lipsa participanţilor ar împiedica realizarea
obiectivului, cei care nu participă sunt numiţi de către Pasquino „pasageri
clandestini”, (free riders) întrucât „beneficiază de o călătorie pe valurile
participării politice a celorlalţi”.
Aşadar obiecţia cu privire la raţionalitatea participării izvorâtă din
beneficiile „pasagerilor clandestini” este justificată numai până la nivelul a ceea
ce se poate numi limita minimă de participare, întrucât sub această limită
rezultatul participării este negativ şi ar deveni inutilă pentru toţi.
În legătură cu subiecţii care participă (ca şî cu cei care nu participă)
precum şi în legătură cu efectele participării, Pasquino prezintă încă două
aspecte:
- nu se poate afirma cu certitudine că cei care au participat, investind timp şi
energie pentru avantajele împărţite în mod colectiv, sunt defavorizaţi comparativ
cu cei care dobândesc aceleaşi avantaje, fără să participe; participanţii pot avea
satisfacţia participării în sine, din punct de vedere expresiv. „Pe parcursul
participării se pot maturiza, psihologic vorbind, în sectorul relaţiilor sociale şi a
deprinderii unor tehnici, şi nu este neapărat necesar să se plângă din cauza
costurilor suportate”;308
- „pasagerii clandestini” (cei care nu participă) pot avea acest statut conştient sau
inconştient: „Numai «pasageri clandestini» conştienţi care calculează totul la
rece, se pot bucura de rezultate şi pot aprecia avantajele călătoriei gratuite,
raportându-se la costurile pe care ar fi trebuit să le suporte. Ceilalţi ar putea
chiar să regrete că nu au putut/ştiut să participe”309. Decizia participării selective
poate fi luată pe fondul conştientizării rezultatului posibil negativ în caz de

308
Ibidem, pag. 75.
309
Ibidem.

390
neparticipare (cazul dobândirii bunurilor nedivizibile) de către unii „pasageri
clandestini”. Totuşi, mulţi dintre ei vor continua să se manifeste pe mai departe
fără o motivaţie de fond pentru participarea politică, iar alţii vor lua pe mai
departe în calcul riscurile şi costurile, în defavoarea avantajelor. Aceasta îl
determină pe Olson să concluzioneze: „Individul raţional, într-un grup numeros,
într-un anume context socio-politic, nu va fi dispus să facă nici un sacrificiu
pentru a realiza obiective pe care să le împartă cu alţii. Nu poate deci accepta ca
grupuri numeroase să se organizeze cu scopul de a acţiona în interesul lor
comun. Numai atunci când grupurile sunt mici, sau când au şansa de a dispune
de o sursă independentă de avantaje selective, ei se vor organiza şi vor acţiona
pentru a-şi atinge obiectivele”.310
Pasquino surprinde trei aspecte de bază în analiza pe care Olson o face
participării politice:
a) motivaţiile individuale;
b) raportul dintre acţiunea individuală şi cea de grup şi, deci, rolul
grupurilor în participarea politică;
c) natura şi importanţa beneficiilor sau a stimulilor individuali sau

colectivi.311
Astfel, Olson, analizând raportul dintre comportamentul raţional, motivat
de interes personal şi participarea politică susţine că:
- ideea după care grupurile ar acţiona pentru un interes propriu ar fi
rezultatul logic al premisei unui comportament raţional şi motivat de interes
personal, nu este adevărată;
- chiar dacă realizarea obiectivului de grup poate reprezenta un avantaj
pentru toţi membrii grupului, nu reiese de aici că anumiţi indivizi, chiar când au
310
M. Olson, The logic of collective action, Cambridge, Mass, Harvard University Press, 1965, trad. it. La logica
dell’azione colectiva. I beni pubblici e la teoria dei gruppi, Milano, 1983, pag. 186-187.
311
G. Pasquino, op. cit., pag. 76.

391
fost raţionali şi motivaţi de propriul interes, acţionează cu scopul de a obţine un
anume obiectiv;
- indivizii raţionali şi inspiraţi de propriul interes nu s-ar comporta (în
realitate) în aşa fel încât să realizeze interesul lor comun sau de grup, decât dacă
grupul este restrâns numeric sau dacă s-ar recurge la constrângeri sau la alte
măsuri în scopul de a determina indivizii să acţioneze în interesul lor comun.312
Pornind de la poziţia lui Olson, Pasquino dezvoltă propria analiză în trei
direcţii: motivaţia individuală; acţiunea individuală şi de grup; stimulentele
individuale şi de grup.
În privinţa motivaţiei individuale, el utilizează reflecţiile lui Albert O.
Hirschman referitoare la „ciclurile de implicare” în participarea politică:
perioadele de implicare intensă pentru indivizi şi grupuri de indivizi sunt
succedate de perioade de retragere (reflux, reflecţie); faza de implicare în viaţa
publică este urmată de faza de retragere în sfera privată (a pieţei). Ciclurile de
implicare sunt fundamentate în căutarea fericirii şi deziluzia urmează acestei
căutări: indiferent de domeniul în care este căutată fericirea – în sfera publică (a
statutului şi a participării la activităţile sale, sau în sfera privată (a pieţei) –
rezultatul este acelaşi: deziluzia. Tocmai de aceea, implicarea intensă este
urmată de un reflux. „Oscilaţia între urmărirea intereselor personale şi
implicarea în activităţile publice, care par să se bată cap în cap nu numai pentru
indivizi, dar şi în cadrul sistemelor politice luate în ansamblu, se explică prin
dezamăgirea ce urmează încercării nereuşite de a obţine puterea.”313
Teza lui Olson este evident pusă în discuţie prin explicaţia dată de
Hirschman: „Din moment ce rezultatul şi obiectivul acţiunii colective sunt de
obicei un bun public la dispoziţia tuturor, singurul mod în care un individ poate

312
M. Olson, op. cit., pag. 14.
313
G. Pasquino, op. cit., pag. 77.

392
să-şi sporească avantajul pe care el însuşi îl obţine din acţiunea colectivă constă
în mărirea propriei contribuţii – a efortului său pentru politica publică pe care o
susţine. În loc să stea la pândă şi să încerce să se comporte ca un «pasager
clandestin», individul cu adevărat eficient va căuta să fie cât mai activ cu
putinţă, în funcţie de limitele pe care i le impun celelalte activităţi ale sale şi
obiectivele esenţiale.”314
Dar, sfera publică, deşi nici măcar nu garantează fericirea, solicită
permanent consum de energie şi resurse. De aceea, participarea conduce la
deziluzie. Hirschman vorbeşte despre orientarea indivizilor şi grupurilor, dispuşi
să se implice în viaţa publică, către două experienţe opuse, „la fel de
înşelătoare”:
• o experienţă a implicării excesive, pentru cei capabili să participe
activ;
• experienţă izvorâtă din trăirea deziluziilor subimplicării pentru cei
ce „nu doresc nimic mai mult, dar nici mai puţin decât să-şi
mărturisească cu putere noile opinii într-o problemă sau alta”, dar
care-şi conştientizează faptul că „ mai mult decât să voteze nu pot
face”.
Ambele experienţe sunt riscuri asumate, iar fiecare participant poate trăi, în
diferite momente ale vieţii, aceste experienţe ce se finalizează în deziluzii.
Pasquino prezintă şi unele consideraţii referitoare la „stimulentele
participării” – stimulente materiale, ca „recompense tangibile” (sume de bani
acordate sub formă de salariu şi rambursări, servicii de asistenţă sau obţinerea de
funcţii în organizaţia politică), stimulente de solidaritate, ca încurajare a
spiritului identităţii între membrii organizaţiei (prestigiul ce se obţine prin

314
A.O. Hirschman, Shifting Involvments. Private Interest and Public Action. Princeton, Princeton University
Press 1982, trad. it. Felicita privata e felicita pubblica, Bologna, Il Mulino, 1995, pg. 102.

393
apartenenţa la organizaţie, spiritul de echipă etc.) şi stimulentele orientate către
un scop, referitoare tot la elemente intangibile, având cel mai adesea un caracter
ideal sau ideologic (dobândirea unor obiective importante şi cu caracter general,
precum transformarea raporturilor sociale, egalitatea între grupuri, crearea unei
societăţi drepte). „Evident – consemnează Pasquino -, diferitele stimulente sunt
folosite de diverse organizaţii într-o manieră selectivă atât în funcţie de
disponibilitatea fiecărui stimulent, cât şi de tipul de membri înscrişi care trebuie
să fie motivaţi să participe. Amestecul ce rezultă de aici este nu numai variabil
de la o organizaţie la alta, ci de la un individ la altul, şi poate varia chiar în
timp.”315
În baza analizei stimulentelor poate fi realizată analiza participării politice
în cadrul partidelor şi organizaţiilor. Aceasta, întrucât stimulentele fac posibilă
atât o explorare a motivaţiilor indivizilor ce fac parte din partide şi organizaţii,
cât şi a naturii diverselor organizaţii şi evoluţiei lor în timp. Pasquino realizează
o exemplificare a rolului stimulentelor prin date oferite de cercetările asupra
Partidului comunist italian realizate de Mannheimer şi Sebastiani care împart
stimulentele în trei categorii:
a) o concepţie puternică şi totalizantă a partidului, definită pe baza

trăsăturilor generale care se raportează la tradiţie (partidul – ideal).

b) o concepţie puternică definită pe baza obiectivelor generale
direcţionate către transformarea socială (partidul – proiect);
c) o concepţie mai neînsemnată, sectorială, definită prin obiective sau

trăsături particulare şi/sau contingente (partidul – instrument).

Clasificarea stimulentelor prin legătura cu activitatea în partide poate fi raportată
la cele trei tipuri de stimulente nominalizate mai sus:

315
Ibidem, pag. 78. Pasquino foloseşte clasificarea stimulentelor în „materiale”, de „solidaritate”, şi „orientate
către scop” după Clark şi Wilson.

394
 - cei care împărtăşesc concepţia partidului-proiect sunt motivaţi îndeosebi
de stimulente orientate către scop;
- cei ce adoptă concepţia partidului-ideal sunt motivaţi prin stimulente de
solidaritate (şi identitate);
- cei ce se orientează spre concepţia partidului-instrument sunt cei mai
stabili la stimulentele materiale.316
În baza acestei clasificări şi a corespondenţei dintre o anumită categorie
de stimulente şi tipul partidului politic, Mannheiemer, Sebastini şi Pasquino
evaluează evoluţia schimbărilor din interiorul P.C.I. precum şi a partidelor cu
nucleu ideologic puternic conturat. Astfel, ei consideră că nucleul ideologic al
P.C.I. este fondat iniţial pe stimulente de solidaritate însă, prin schimbarea
propagandei (orientată către interiorul şi exteriorul partidului), se intenţionează
păstrarea şi recrutarea de membrii. Această propagandă reorientată presupune şi
recurgerea la alt tip de stimulente, preferându-se stimulentele orientate către
scop precum şi a celor materiale; aşa s-a reuşit transformarea P.C.I. în Partidul
Democrat al Stângii (P.S.D.). „Acum se înţelege mai bine de ce alegerea
participării poate fi raţională pentru mulţi indivizi, dacă raţionalitatea acţiunii în
sine nu este evaluată simplu şi reductiv, pe baza unor criterii ce urmăresc
avantajul economic. De aici apare o viziune mai nuanţată şi mai articulată a
complexului proces psihologic şi social care motivează participarea indivizilor şi
care construieşte, face să funcţioneze şi transformă înseşi organizaţiile şi
sistemele politice de-a lungul timpului.”317
Analiza participării politice rămâne însă incompletă dacă nu sunt
surprinse şi oportunităţile de participare şi influenţă (nu doar cele de adeziune şi
identificare) ale indivizilor în organizaţii. Această deschidere a unghiului de

316
Ibidem, pag. 79.
317
Ibidem, pag. 80.

395
abordare vizează rezolvarea unei alte probleme: cea a democraţiei la nivel de
organizaţii şi partide. Extinderea abordării are ca rezultat, pe de o parte,
ilustrarea modalităţilor în care democraţia internă este practicată şi, pe de altă
parte, ilustrarea modalităţilor în care această democraţie este dezirabilă la
nivelul partidului.
Pasquino realizează analiza oportunităţilor de participare prin introducerea
a două puncte de vedere: cel exprimat de cercetătorul german Roberto Michels
şi punctul de vedere susţinut de către Juan Linz.
Roberto Michels formulează „legea de fier a oligarhiei” prin care susţine
caracterul imposibil al existenţei democraţiei în organizaţiile complexe,
îndeosebi în partidele politice. Dar, partidele politice (mai ales cele de stânga)
trebuie să devină suportul regimurilor democratice, iar viabilitatea regimului
democratic într-un sistem politic este dependentă de instaurarea şi menţinerea
democraţiei în partidele politice. Se observă aici unele ambiguităţi. Tocmai de
aceea este important punctul de vedere mai complex exprimat de către Juan
Linz, prin care se reformulează teza lui Michels. Reformularea este realizată în
legătură cu unele fenomene care pot apărea în organizaţii şi „pot da substanţă
tendinţelor oligarhice individualizate de Michels:
1. formare unui leadership;
2. formarea unui leadership profesional şi stabilizarea lui;
3. formarea unei birocraţii, adică a unui complex de funcţionari cu sarcini
precise şi plătiţi regulat;
4. centralizarea autorităţii;
5. înlocuirea scopurilor şi mai ales schimbarea scopurilor finale (ca
realizarea societăţii socialiste) cu scopuri instrumentale (organizaţia
însăşi, care devine un scop în sine);
6. rigiditatea ideologică în creştere;

396
 7. diferenţa în creştere dintre interesele şi/sau punctele de vedere ale liderilor
şi cele ale membrilor, şi prioritatea intereselor liderilor faţă de cele ale
membrilor;
8. alegerea noilor lideri prin intermediul cooptării din partea leadership-ului
în funcţie;
9. diminuarea posibilităţii membrilor obişnuiţi de a-şi exercita influenţa
asupra proceselor decizionale, chiar dacă îşi doresc aceasta;
10. transformarea bazei formată din membrii de partid într-o bază electorală şi

a bazei electorale de clasă, într-o bază electorală mult mai amplă.”318

Oprindu-se asupra fenomenelor enumerate de către Linz, Pasquino
consideră că nu toate pot da substanţă tendinţelor oligarhice. Astfel, numai cele
nominalizate la punctele 7 şi 8 sunt în mod cert nedemocratice (dar nu neaparat
antidemocratice), iar cele nominalizate la punctele 5 şi 10 semnalează
abandonarea scopurilor revoluţionare: “Pentru cel interesat de participarea şi
influenţa politică, aspectul pe care Michels îl evidenţiază este că există procese
interne în organizaţiile politice complexe care zădărnicesc participarea politică,
dirijând organizaţiile către oligarhie”.319
Oricum, analiza gradului de democratizare sau a absenţei democratizării
la nivelul organizaţiilor şi partidelor politice evidenţiază caracterul contextual al
acestor atribute. Democratizarea este, de altfel, dependentă de participarea
politică şi, în mod direct, de modalitatea în care participarea politică
influenţează leadership-ul şi deciziile acestuia. Albert Hirschman identifică trei
modalităţi prin care cei înscrişi într-o organizaţie pot influenţa organizaţia
respectivă (analiza este realizată pe analogia între întreprinderi, partide şi stat şi,

318
Ibidem, pag. 80-81.
319
Ibidem, pag. 81.

397
de aceea, Hirschman vizează inclusiv influenţele consumatorilor unui produs
asupra deciziei la nivelul de întreprindere). Aceste modalităţi sunt:
a) protestul (voice) – cei înscrişi într-o organizaţie pot să-şi manifeste

protestul explicit faţă de alegerile nedorite şi comportamentele

neacceptate prin mijloacele de care dispun (şi recunoscute) şi pot încerca
să schimbe conducerea şi să formeze alte comportamente;
b) dezertarea (exit) – membrii organizaţiei pot să abandoneze „tout court”

organizaţia respectivă în momentul în care-şi pierd încrederea în

capacitatea de a acţiona asupra alegerior şi comportamentelor; aceasta se
poate realiza numai în situaţia existenţei altor organizaţii disponibile,
concurente, care-i atrag şi care promit să le ofere stimulente adecvate . De
obicei, dezertarea este costisitoare şi ea poate urma insuficienţei
protestului;
c) loialitatea (loyalty) – înţeleasă ca un comportament intrinsec al

membrilor, constituit nu doar dintr-o pură acceptare pasivă, ci şi dintr-o

reafirmare a susţinerii în momente dificile, de alegeri controversate.
Loialitatea – în opinia lui Hirschman – nu numai că nu este iraţională, dar
poate răspunde scopului util, din punct de vedere social – acela de a
împiedica progresia dezagregării şi/sau prăbuşirii organizaţiei, fenomene
cu impact negativ asupra tuturor participanţilor (prăbuşirea se poate
produce atunci când ieşirea din organizaţie nu întâmpină obstacole).320
Clasificarea introdusă de către Hirschman are, în viziunea lui Pasquino,
un dublu rol:
• readuce în prim plan participarea politică în modalităţi diverse;
• ilustrează raportul dintre natura organizaţiilor (şi tipul produsului
sau obiectivului final) şi alternativele participării. Aceasta, în
320
Ibidem, pag. 82-83.

398
 măsura în care diversitatea caracterizează:
- stimulentele ce motivează indivizii să participe;
- organizaţiile spre care se canalizează şi prin care se exprimă
participarea;
- alternativele posibile şi remediile ce apar în urma
constrângerilor asupra alegerilor şi a liderilor ce nu mai sunt
demni de încredere.321
Pe lângă participarea individuală (şi consecinţele ei), în politica modernă
– constituită din organizaţii şi exercitată de către ele – analiza participării trebuie
extinsă la nivelul participării în grupuri. De altfel, şcoala politică modernă
insistă asupra unei afirmaţii pe care Tocqueville a făcut-o în privinţa importanţei
asocierii în grupuri pentru realizarea democraţiei. În baza acestei afirmaţii, se
consideră că politica modernă este o competiţie, o întâlnire între grupuri şi – pe
cale de consecinţă – fenomenele de asociere politică (partide, grupuri de interes,
mişcări colective) reprezintă locuri şi instrumente de participare politică. ”În
cadrul lor se exprimă diferite forme de participare; prin ele indivizii caută să
influenţeze deciziile şi decidenţii, alegerile făcute şi selecţia celor care urmează
a fi propuşi pentru acele alegeri. O mare parte a procesului politic este astfel
scos la iveală, cu laturile sale pozitive şi negative”.322

Grupuri şi mişcări

Participarea politică nu poate viza în exclusivitate activităţile individuale,

separate, orientate spre a influenţa prin vot (şi alte mijloace) modalitatea de
comportare a guvernanţilor şi deciziile în privinţa politicilor publice. Aceasta şi

321
Ibidem, pag. 83.
322
Ibidem.

399
în măsura în care participarea politică heterodoxă şi neconvenţională nu acoperă
toate formele de participare, existând multe activităţi pe care indivizii le
desfăşoară în cadrul unor mişcări cu caracter colectiv.
Aceste mişcări au cunoscut o expansiune semnificativă începând cu
mişcarea numită convenţional „Şaizeci şi opt”; ele se manifestă sub forma unor
revendicări, proteste, manifestaţii şi pun în plan secund, cum susţine Pasquino,
„o altă formă de participare politică, mai instituţionalizată, studiată de mult timp,
probabil cu efecte cel puţin la fel de semnificative, care are la bază cunoscuta
definiţie a lui Easton (...) «atribuirea imperativă a valorior într-o societate»:
participarea prin intermediul grupurilor de interese şi de presiune”.323
Atât grupurile, cât şi mişcările influenţează comportamentele politice,
politicile publice, precum şi oportunităţile politice.

1. Gupurile de interese. definiţie, caracteristici, tipuri.

Grupurile de interese reprezintă unul dintre cele mai interesante fenomene

ale societaţii contemporane. Chiar dacă J. Meynand consideră activitatea de
presiune o activitate universală324, trebuie spus că nu formele presiunii antice sau
din alte epoci sunt semnificative. Presiunea politică realizată prin institutii
specifice este cea care prezintă importanţă, ea fiind o coordonată a epocii
actuale. De altfel şi studiul teoretic al acestor grupuri este de dată recentă, el
impundu-se în momentul în care fenomenul politic al presiunii se evidenţiază
„ca adevărată instituţie care desfăşoară o activitate politică organizată, vizibilă,

323
Ibidem, pag. 84.
324
J. Meynand, Contribution a l’analyse de la pression des groupes, in „Respublica” IV, 1962, pag. 159, Apud.
Dumitru Lepădatu, Procese şi fenomene politice, Editura Actami, Bucureşti, 2000, pag. 260.

400
eficace”325 ; fenomenul se identifică la începutul secolului al XX-lea, de atunci,
el, ca şi conceptul, lărgindu-şi aria de influenţă.
Dumitru Lepădatu atrage atenţia asupra multor dificultăţi ce apar în
suprinderea aspectelor legate de presiunea politică şi grupurile care o exercită,
dificultăţi rezultate chiar din faptul că „atât fenomenal, cât şi teoretic, conceptul
este destul de dificil reprezentat”. Astfel, grupurile de presiune se multiplică şi
diversifică, existând (în această extensie actuală) sindicate muncitoreşti sau
patronale, mişcări feministe, organizaţii ale marilor investitori, asociaţii diverse
care au ca obiect iniţiative sociale variate, organizaţii ale fermierilor, mişcări
pentru protecţia mediului, grupuri religioase, mişcări ale tinerilor, asociaţii ale
intelectualilor, grupuri pentru protecţia familiei şi planificare familială, asociaţii
cu scop caritabil sau pentru eradicarea sărăciei etc. Toate aceste grupuri pot
acţiona şi ca grupuri de presiune.326
Punctul de plecare considerat de Pasquino ca obligatoriu în analiza
grupurilor îl reprezintă afirmaţia lui Bentley: „Cea mai mare provocare în
studierea oricăror forme de viaţă socială o constituie analiza acestor grupuri,
care înseamnă mai mult decât o simplă clasificare. Când grupurile sunt definite
în mod adecvat, totul este definit. Spunând totul, înţeleg totul”.327
Bentley rămâne important în gândirea politică (din perspectiva
problematicii grupurilor) prin schimbarea unghiului de abordare: el a orientat cu
prioritate atenţia asupra proceselor politice şi nu asupra instituţiilor juridice, „a
orientat interesul către latura informală a politicii, mai degrabă decât către
normele abstracte, a deschis drumul către o perspectivă destul de amplă în
domeniul fenomenelor politice”.328

325
D. Lepădatu, idem.
326
Ibidem.
327
A.F. Bentley, The Process of Government, Chicago, The University of Chicago Press, 1908, pg. 256.
328
G. Pasquino, op.cit., pag. 85.

401
 Există multe încercări de definire a grupurilor de presiune. Distincţia
primară realizată de către D. Lepădatu, este aceea dintre grupul de presiune şi
grupul de interes, cel de presiune fiind subinclus grupului de interes.
Grupul de interes este un ansamblu de indivizi care, în virtutea unor
interese comune (materiale, morale, profesionale etc.) se organizează într-un
anumit grad cu scopul de a reprezenta, apăra şi promova aceste interese în viaţa
politică, economică, socială şi culturală.329
Grupul de presiune este „grupul cu un grad relativ de organizare, desigur
neoficială, care urmăreşte influenţarea directă sau indirectă a activităţii
parlamentare şi guvernamentale în direcţia propriilor sale interese”.330
Dumitru Lepădatu constată existenţa mai multor încercări de a defini
aceste grupuri „de condiţie politică specială”. El exemplifică prin definiţiile ce
se regăsesc fie în enciclopediile politice, fie la autori precum
R.G.Schwartzenberg. Astfel, grupul de presiune este prezentat drept „un grup
social determinat cu un grad variabil de formalitate, care caută să promoveze
şi/sau să apere interesele specifice ale membrilor săi prin exercitarea unei
presiuni asupra puterii politice sau administraţiei”331 sau „ca o organizaţie
constituită pentru apărarea intereselor şi exercitarea unei presiuni asupra puterii
publice cu scopul de a obţine de la aceasta decizii conforme intereselor lor”.332
Este de reţinut deocamdată ideea că dreptul la existenţă al grupurilor de
interes a fost recunoscut mult mai târziu decât instituţionalizarea partidelor
politice, iar interesele, la origini, nu sunt nemijlocit politice, ci economice,
profesionale, morale. Ele vor deveni relevante pentru sfera politicului tocmai

329
S. Tamaş, Dicţionar politic, apud. D. Lepădatu, op.cit., pag. 260.
330
Ibidem.
331
Mică enciclopedie de politologie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, pag. 217, apud. D.
Lepădatu.
332
R.G. Schwartzenberg, apud. D. Lepădatu, op.cit., pag. 261.

402
prin exercitarea influenţei (care, în unele cazuri se poate manifesta ca presiune)
asupra instituţiilor politice, personalităţilor politice, deciziilor politice etc.
În opinia mai multor autori, iniţierea în studiul grupului de interes aparţine
lui Arthur Bentley, dezvoltarea studiului realizându-se în contextul teoriilor
pluraliste care – precum Bentley, deplasează accentul în analiză de la aspectele
instituţionale şi juridice, către fenomenul politic. Perspectiva a avut succes mai
cu seamă în sfera anglo-saxonă, dar îndeosebi (şi în mod specific) în S.U.A.
unde „analiza empirică a grupurilor s-a confundat repede cu persectiva teoretică
a pluralismului şi a fost pusă chiar la baza existenţei, funcţionării şi reproducerii
regimurilor democratice”.333 Termenul de grup de presiune este utilizat de către
David Truman în al său Proces al Guvernării însă, ulterior, în S.U.A., pentru
definirea grupurilor ce se implică în procesul politic ( dar care nu au rolul şi
statutul partidelor politice) se preferă termenul de grup de interes. Aceasta, spre
a se evita conotaţiile negative ale termenului.334
Cercetătorii anglo-saxoni urmează o tradiţie care îl precede pe Bentley –
aceea a ilustrării relaţiei dintre pluralism şi dezvoltarea democraţiei: ei au sesizat
faptul că „pluralitatea grupurilor şi competiţia dintre ele ar fi elemente esenţiale
pentru manifestarea, menţinerea şi transformarea democraţiei”.335 Apartenenţa
indivizilor la mai multe grupuri generează (pe lângă conştiinţa de grup)
conştiinţa necesităţii consensului în defavoarea conflictului, a rezolvării, prin
colaborare, a intereselor reprezentate de aceste grupuri, în defavoarea
confruntării.
Procesul de afiliere a indivizilor la anumite grupuri are aceeaşi
importanţă, în regimurile democratice, şi în privinţa afilierii la organizaţii: „Şi în
acest caz consecinţa ipotetică este acumularea a cât mai puţine tensiuni care
333
G. Pasquino, op.cit., pag. 85.
334
Vezi Liliana Mihuţ.
335
G. Pasquino, idem.

403
distrug ordinea socială cu excepţia situaţiilor în care indivizi cu aceeaşi origine
socială ar fi membri ai unei organizaţii exclusive care se oopune altor organizaţii
(şi ele exclusive), care cuprind indivizi cu alte origini sociale (aşa cum s-a
întâmplat, se pare, în Republica de la Weimar), aceste situaţii duc în mod
inevitabil la o confruntare dură şi la îndepărtarea compromisului”.336
La rândul său, analizând definiţiile date grupurilor (distincţia pe care el o
realizează între grupurile de interes şi cele de presiune s-a putut constata mai
sus, ea pornind de la subincluderea celui de presiune în primul), Dumitru
Lepădatu formulează unele observaţii. El precede aceste observaţii cu o
precizare referitoare la geneza grupurilor: grupurile, care de fapt sunt instituţii
politice, au apărut în epoca modernă, fiind rezultatul corelaţiilor specifice pe
care le-au dezvoltat cele două instituţii fundamentale ale societăţii, existente
deja: statul şi partidele politice. Evoluţia statului şi partidelor politice ca instituţii
politice fundamentale „a dezvoltat un important grup de funcţii şi de efecte, care
s-au implicat adânc în viaţa socială. Grupurile de interese sau cele de presiune
sunt o reacţie la semnalele născute în acest spaţiu politic instituţionalizat, un
răspuns la impactul activităţilor pe care le-a dezvoltat politicul în realitatea
modernă. Atunci când statului i s-au adăugat activităţi care erau, de fapt,
tentative de soluţionare a dificultăţilor sociale sau condiţii de optimizare a
conducerii sociale, au apărut şi s-au dezvoltat exploziv aceste grupuri.
Ele sunt, probabil, imaginea cea mai vie, a noilor stări ale sistemului
social şi politic. Atunci când se încearcă armonizarea dificilelor procese
economice, în perioada de tranziţie spre o societate informaţională, într-un
moment când guvernarea încearcă să determine un anume curs al evenimentelor
interne şi internaţionale, când convulsiile sociale nu au încetat, apar cu
necesitate aceste grupuri care încearcă să dobândească avantaje particulare din
336
Ibidem.

404
asemenea iniţiative. Când societatea politică reacţionează pentru a păstra – prin
măsuri adecvate – echilibrul social, când se încearcă protecţia anumitor
componente ale societăţii, se creează, ca o reacţie imediată, grupuri care preiau
părţi din aceste iniţiative publice, care, eventual, le-ar folosi. Când statul îşi
propune să garanteze activităţi cu profil strategic pentru societate (care conservă
securitatea naţională, producţia militară, cea energetică, a căilor ferate,
cercetarea ştiinţifică, protecţia socială, utilizarea cât mai raţională a forţei de
muncă etc.), atunci «răsare», ca o oportunitate, o activitate de presiune politică.
De aceea, în ultimele decenii, cele 50.000 de grupuri de interes care există doar
în capitala S.U.A., face ca acestea să fie implicate în aproape toate marile decizii
de care depinde evoluţia societăţii”.337
Este de remarcat faptul că, în baza extinderii unor funcţii ale instituţiior
politice considerate fundamentale în epoca modernă, D. Lepădatu consideră
apariţia grupurilor de presiune un rezultat al acestei extinderi, ele preluând acele
iniţiative publice care le pot aduce rezolvări ale unor interese proprii. Apoi,
modificările în cadrul proceselor politice au generat schimbări în sfera generală
a relaţiilor de putere, fenomen resimţit în mai toate statele modernizate, nu doar
în S.U.A. Presiunea exercitată de grupurile de interes dobândeşte treptat gradul
politic asemănător celui specific partidelor politice, urmare a unor fenomene
precum:
• reconstrucţia continuă a echilibrului puterilor;
• schimbări la nivelul mijloacelor şi tehnicilor acţiunii politice;
• transformări ale strategiilor şi mijloacelor tactice de acţiune
politică.338

337
D. Lepădatu, op.cit., pag. 261. Aici el face referire la autori precum H.J. Wiarda şi J.L. Walken Jr.
338
Ibidem.

405
 Rezultatul acestor fenomene se exprimă prin încercarea grupurilor „de a
dobândi prevalenţă ca instituţii politice”, tentativă considerată de D. Lepădatu
„cea mai importantă mutare politică din existenţa contemporană”. El se
îndoieşte, însă, de efectul benefic al unei astfel de situaţii: „Efectul grupului de
presiune nu este neapărat un trend care aduce apă la moară sistemului politic
pluralist de azi, şi nici o derivaţie izvorâtă din creşterea rolului societăţii civile”.
339
Îndoiala lui asupra unui efect benefic izvorăşte din aspecte precum:
diferenţele de interese şi structură a acestor entităţi, de finalităţi, metode de
acţiune între grupuri etc. La acestea se adaugă marea diversitate a grupurilor,
diversitate dată de contextul din fiecare ţară, de modalitatea în care grupurile
„ştiu” să speculeze prin obiectivele lor oportunităţile la fel de diverse.
Lepădatu vorbeşte chiar despre un risc pe care-l provoacă grupurile de
presiune asupra democraţiei şi optimizării sociale, mai ales în condiţiile în care
ele au devenit o „instituţie politică consacrată”, iar acţiunile lor nu se suprapun
peste interesul general al unei societăţi sau peste aşteptările marii majorităţi a
unei comunităţi. „Ele sunt o parte a sistemelor politice actuale şi, poate, una din
cele mai emblematice pentru mutaţiile care s-au petrecut în ultimele decenii. A
le scoate acum de pe scena politică, după ce au căpătat un asemenea rol, este
imposibil. Ce s-ar putea face ar fi, credem, ca în bătălia puterii, la care participă
inerent şi aceste grupuri, să rămână consacrate doar regulile democratice (...). În
complicatul joc al forţelor politice, grupurile de presiune, cu activismul lor
debordant, cu mijloacele lor de luptă, lipsite de cele mai multe ori de scrupule,
cu caracterul punctual al acţiunilor, sunt mai degrabă un element perturbator,
disolutiv decât unul agregativ, coeziv, sprijinitor al interesului supragrupal”.340

339
Ibidem, pag. 262.
340
Ibidem.

406
 Cred că aceste consideraţii trebuie privite ca o anumită rezervă, cel puţin
din perspectiva participării politice. Este adevărat că, mai ales în societăţile
implicate în procesul modernizării (în accepţiunea lui Huntington), multe din
acţiunile grupurilor produc destabilizări în ordinea politică, iar presiunea asupra
decidenţilor politici poate avea ca efect o tergiversare (chiar blocare) a
reformelor. Vom analiza mai jos influenţele grupurilor asupra puterii politice şi
situaţiile în care acţiunile ilegitime conduc chiar la subminarea democraţiei. În
privinţa impactului perturbator, ca urmare a susţinerii intereselor de grup în
detrimentul interesului supragrupal, nu pot să constat decât o unilateralizare a
problemei prin punerea între paranteze a competiţiei dintre grupuri.
Observaţiile lui D. Lepădatu asupra definirii grupurilor vizează gradul de
organizare şi stabilitate al acestora, modalităţile de apărare şi promovare a
intereselor, diferenţele între grupurile de interese şi grupurile de presiune, sensul
presiunii politice.
Astfel, el consideră, din punct de vedere conceptual, că grupul de presiune
poate fi reprezentat prin reunirea a cel puţin trei elemente: I organizarea; II
apărarea (protecţia) sau promovarea unor interese; III exercitarea unei presiuni
(politice în chip eminent supusă unor finalităţi speciale).341
În funcţie de aceste elemente îşi formulează observaţiile. Astfel, în
legătură cu organizarea, reţine un aspect real – asocierea indivizilor în grupuri
este în multe cazuri spontană, neprogramată, efemeră, urmare a existenţei în
plan social a unor acţiuni diferite în funcţie de care oamenii se asociază sau,
dimpotrivă se despart. Dar asocierea în grupuri de interes realizată în temeiul
unor obiective durabile conduce la organizări veritabile, „în logica unei
înţelegeri specifice a raţiunii unei activităţi”. Pe perioada persistenţei
obiectivului comun se depăşeşte caracterul „pasager” al unei acţiuni, restituindu-
341
Ibidem.

407
se raporturi colective stabile şi durabile. Acest tip de organizare este însă mai
lax decât organizarea proprie structurării altor instituţii (unde activităţile au alt
tip de coerenţă, de precizie), în care expresia instituţionalizată a activităţii are
rigiditatea birocratică a organizării statale sau cea proprie partidelor. Caracterul
mai lax al organizării grupale se datorează:
• particularităţii intereselor promovate;
• poziţiei grupurilor;
• caracterului marginal al grupurilor.
Analiza grupurilor ce urmează linia propusă de Bentley a contribuit – în
opinia lui Pasquino – atât la o mai bună individualizare şi clasificare a
grupurilor, dar şi la aprofundarea modalităţilor lor de acţiune. El consideră că, în
privinţa individualizărilor şi clasificărilor, cele mai influente sunt cele formulate
de către Gabriel Almond şi Bingham Powell.342 Aceştia clasifică grupurile de
interese în funcţie de anumite niveluri de specializare şi organizare, de
modalităţile generale de articulare a intereselor (modalităţile în care membrii
unei comunităţi îşi comunică cererile, preferinţele şi exigenţele celor care deţin
puterea). Astfel, Almond şi Powell susţin existenţa a patru forme generale de
articulare a intereselor care corespund celor patru tipuri de grupuri de interese:
a) articularea anomică (grupuri anomice);
b) articularea neasociativă (grupuri non-asociative, informale);
c) articularea instituţională (grupuri instituţionale, formale);
d) articularea asociativă (grupuri asociative, voluntare).343

342
Clasificarea introdusă de Almond şi Powell este utilizată şi de către D. Lepădatu.
343
G.A. Almond; G.B. Powell, Comparation Politics. A Developemental Approach, Boston, 1966, p. 72, apud.
G. Pasquino, op.cit., pag. 86 şi D. Lepădatu, op.cit., pag. 263. Analiza de faţă va apela la dezvoltările acestor
autori.

408
 Grupurile de interese anomice sunt formaţiuni aparent spontane, efemere,
adesea violente – cazul manifestărilor sau mişcărilor neorganizate. Ele se
constituie în două situaţii:
• când interesele indivizilor sunt relativ noi şi ei nu dispun de
mijloacele experimentate prin care să se manifeste;
• când cei care deţin puterea le eludează repetat exigenţele şi le
neglijează preferinţele.
Cei care au acest tip de interese recurg la forme anomice de articulare:
demonstraţii, răscoale, jafuri, asasinate. Deşi aceste grupuri sunt asociate – ca
regulă – premodernităţii, ele sunt implicate şi în politica contemporană în mod
substanţial. În contextul participării neconvenţionale, sporadice şi heterodoxe,
ele constituie un element indispensabil, care se alătură formelor de participare
mai consolidate.344
Grupurile de interese non-asociative reprezintă în opinia lui D. Lepădatu
grupuri informale, intermitente şi non-voluntare, caracterizate prin
discontinuitate în organizare. Ele sunt condiţionate de interese regionale,
periferice sau religioase. G. Pasquino vorbeşte, la rândul lui, despre unele
apartenenţe primare sau originare, legate de religie, de factorul etnic, de
provenienţa din punct de vedere geografic, de legături familiale, apartenenţe ce
pot scoate la iveală interese asemănătoare sau, “cel puţin, pot constitui bazele pe
care astfel de asemănări reuşesc să se fondeze şi să se consolideze, mai ales într-
o fază de imobilizare socială, când vechile legături oferă garanţia unei anumite
siguranţe într-un proces de transformare accelerată şi distructivă”. În legătură cu
aceste apartenenţe primare iau naştere astfel de grupuri de interese neasociative,

344
G. Pasquino, op.cit., pag. 86.

409
grupuri ce se reactivează în prezent, constituind “una din bazele posibile şi deloc
marginale ale articulării intereselor”.345
Grupurile instituţionale sunt menţionate de către D. Lepădatu ca
organizaţii formale şi sunt exemplificate prin partide, adunări, administraţii,
armate, biserici. Acestea acoperă şi alte funcţii decât articularea intereselor
limitate: “Poate cel de-al treilea grup de interese, cel instituţional, şi în mod
special cel al partidelor, excede condiţia de grup de presiune politică în sensul pe
care l-am menţionat până acum. Partidul rămâne – vom reveni la această
chestiune – un grup de interes de o calitate specială (…) cu finalităţi, organizare,
tehnici de acţiune, sisteme de valori politice de un alt nivel. În celelalte cazuri,
această clasificare are valoare operatorie. Ea distruge capacităţi agregative
specifice, modalităţi proprii de activitate, specializări în acţiune, presiuni
eficace”.346
La rândul său, G.Pasquino, vorbind despre articularea instituţională
precizează: “În toate societăţile se constituie organizaţii cu o oarecare stabilitate,
ai căror membri sunt uniţi, de-a lungul timpului, printr-o comuniune de interese.
Indiferent dacă e vorba de membrii unei confesiuni religioase sau de nobili de
curte, de militari sau de birocraţi, organizaţiile respective au interesul să le
conserve prerogativele, să le apere privilegiile în cadrul unor instituţii puternice
şi durabile. În legătură cu aceasta trebuie să discutăm, în concepţia lui Almond
şi Powell, despre grupuri de interese instituţionale”.347 Pasquino consideră că
importanţa acestor grupuri este în creştere întrucât:
• sfera politică se structurează în jurul modelelor de funcţionare
consolidate;

345
Ibidem, pag. 86-87.
346
D. Lepădatu, op.cit., pag. 263.
347
G.Pasquino, op.cit., pag. 87.

410
 • procesele de birocratizare sunt în ascensiune şi se manifestă
inevitabil.
Grupurile de interese asociative sunt prezentate de către Dumitru
Lepădatu ca organizaţii voluntare şi specializate în articularea intereselor, el
menţionând aici sindicatele, grupurile oamenilor de afaceri sau ale industriaşilor,
asociaţiile etnice sau religioase, grupuri civice etc.
Procesele de modernizare, dar şi de diversificare şi fragmentare socială
pun în evidenţă o pluralitate de interese. Indivizii se organizează pentru a se
autoproteja, constituindu-se structuri specializate. Structurile specializate –
consideră Pasquino – “au ca sarcină fundamentală valorizarea exigenţelor şi
preferinţelor propriilor membri”.
Ca şi D. Lepădatu el consideră sindicatele şi asociaţiile profesionale, de
orice tip, drept grupuri de interese asociative, însă nu nominalizează pentru
această categorie asociaţiile etnice sau religioase.
Almond şi Powell prezintă aceste grupuri prin caracteristici precum:
reprezentarea explicită a intereselor, personalizarea personalului, proceduri
ordonate, organizare superioară, capacitate de protecţie în raporturile cu alte
grupuri: “Caracteristicile lor particulare sunt reprezentarea explicită a intereselor
unui grup specific, folosirea unui personal profesionist şi a unor proceduri
ordonate pentru formularea intereselor şi cererilor. Acolo unde aceste grupuri
sunt prezente şi sunt lăsate să prospere, ele tind să influenţeze dezvoltarea altor
tipuri de grupuri de itnerese. Baza organizatorică le conferă un avantaj faţă de
grupurile non-asociative: tacticile şi obiectivele lor sunt, de multe ori,
recunoscute ca legitime în societate şi, pentru că reprezintă o gamă destul de

411
vastă de grupuri şi de interese, pot să limiteze influenţa altor grupuri de interese,
reale sau potenţiale, şi a autoreprezentării”.348
Am prezentat mai sus unele din observaţiile lui D. Lepădatu privind
primul element, prin care este reprezentat conceptual grupul de presiune:
organizarea. Observaţiile sale vizează însă şi celelalte din caracteristici:
apărarea şi promovarea intereselor şi exercitarea unei presiuni. În privinţa
celei de-a doua caracteristici a grupurilor de presiune – cea referitoare la
apărarea şi promovarea intereselor, el consideră că este nevoie de o înţelegere a
conceptului de grup de interes în sensul său cel mai larg: “Intervalul politic are
modalităţi multiple de exprimare, urmărind obiective legate, doar în ultima
instanţă, de conţinutul puterii. Conţinutul intereselor care adună aceste agregări
grupale este de ordine diferite, materiale, morale, sociale, religioase, etnice, dar
mai ales în domeniul politicului. Grupurile pot să apară aici ca manifestări mai
vagi, mai suple”.349
Distincţia în privinţa protecţiei şi promovării intereselor nu operează
întotdeauna cu claritate: “Există posibilitatea unei simbioze a celor două direcţii
de acţiune. Imaginea generală a acestor grupuri de presiune este astfel complexă,
dificil de promovat în valori stricte, în obiective dihotomice. Această neclaritate,
cultivată voluntar, adaugă şi mai mult la condiţia specială a acestor grupuri de
presiune. Ele îşi orientează, după oportunităţi, finalităţile, scăpând astfel de
multe ori de sub controlul factorilor de decizie politică”.350
În privinţa celei de-a treia caracteristici a acestor grupuri D. Lepădatu
consideră că în definiţii este concepută exercitarea unei presiuni asupra puterii
publice, presiune al cărei final este legat de o opţiune politică. În baza acestui

348
G. Almand şi B. Powell, Comparative Politics. A Developmental Approach, Boston, Little, Brown A et Co,
1966, apud. G. Pasquino, op.cit., pag. 87.
349
D. Lepădatu, op.cit., pag. 263.
350
Ibidem, pag. 264.

412
temei el formulează o concluzie corectă: nu orice grup de interese se transformă
în grup de presiune politică. “Dacă grupul de interese îşi propune un astfel de
transfer atunci condiţia sa se modifică şi devine, în acest caz, instituţie politică
ca atare”.351 Aici D. Lepădatu introduce o explicaţie nouă privind posibilitatea
în care – “în virtutea dialecticii politicului în viaţa socială” – termenii de grup de
interes şi grup de presiune devin sinonimi: “În măsura «politizării» vieţii sociale,
orice grup de interes poate deveni, potenţial, un grup politic de interes, activ, cu
o acţiune specializată. Contactul cu existenţa politică, cu sistemul politic este
acum natural. De aceea, cea mai mare parte a acestor grupuri sunt sau devin
grupuri de presiune, participând, indirect, la lupta pentru putere, dobândind
valori specifice unui asemenea tip de presiune”.352
Utilizând analizele lui Ovidiu Trăsnea, D. Lepădatu formulează o
concluzie privind devenirea grupului de interes în grup de presiune: “Grupul de
interes devine grup de presiune când, sub impulsul interesului, mai mult sau mai
puţin conştientizat, exercită o presiune asupra puterii politice (considerată fie
global, fie prin unul din organele sale) direct sau indirect”.353
Caracteristica prin care se manifestă categoria de presiune politică
propriu-zisă este dată de caracterul specializat al acestei activităţi, caracter
realizat prin:
• articularea coerentă a intereselor;
• subordonarea activităţilor la finalităţi precise;
• rigoarea obiectivelor strict întemeiate;
• caracterul ordonat al acţiunilor.
O altă observaţie pe care o formulează D. Lepădatu vizează gradul de
autonomie a acestor grupuri: “Presiunea pe care o exercită grupurile specifice, în
351
Ibidem.
352
Ibidem.
353
O. Trăsnea, Probleme de sociologie politică, apud. D. Lepădatu, op.cit., pag. 264.

413
condiţiile existenţei sistemului politic şi a corelaţiilor sale, nu rămâne univocă ca
sens. La rândul lor aceste grupuri, după logica raporturilor sociale, suportă
presiunea organismelor instituţionale. Mişcarea presiunii are coerenţa
conexiunilor inverse. Grupurile de presiune sunt ele însele expresia unui
complicat joc de forţe în care sunt doar o parte a acestuia. Deci grupurile de
presiune nu sunt atât de autonome pe cât s-ar crede”.354
Conceptul de grup de presiune – în funcţie de modalitatea în care
este definit, cuprinde şi alte reprezentări, definiţia angajând, cum constată D.
Lepădatu, şi alte elemente majore. Astfel,
a) definiţa lui J.Tourmon pune accent pe trei asemenea elemente:
• caracterul asociativ (adeziunea la un grup şi minima
organizare presupusă de asociere);
• caracterul promoţional (urmărirea unui anume scop);
• caracterul politic (deşi grupul nu are, în sine, caracter politic,
totuşi acţiunea sa are şi obiective politice).355 Distincţia remarcată de
către autorul român, prin raportare la alte definiţii vizează finalitatea
politică expresă pe care pune accent J. Tourmon: “Nu interesează deci,
în prim plan, obiectivele de ordin general, ci mai ales cele cu o
încărcătură politică evidentă. Grupurile de presiune de o asemenea
natură se orientează categoric spre finalităţi care modelează sau
influenţează acţiunea politică a puterii”;356
b) definiţia lui J. Meynaud punctează, de asemenea, trei elemente ce
caracterizează conceptul:

354
D. Lepădatu, op.cit., pag. 264.
355
Ibidem. Aici autorul face trimitere la J. Tourmon, Groupe de presion, în La Grande Encyclopedie, Libraire
Larousse, Paris, 1974, vol. 9, p. 5660-5661.
356
Ibidem.

414
 • legăturile stabile în interrelaţiile dintre membrii ce aparţin
grupului;
• sentimentul apartenenţei la colectivitatea respectivă;
• comunitatea de ţel, organizată, care dă eficienţă în acţiune.357
c) definiţiile care pun accent pe compararea directă a grupurilor de
presiune cu grupul politic al partidului: “Punerea lor în paralel dă o imagine şi
mai clară asupra subiectului în discuţie. În această distincţie se impune
sublinierea că, spre deosebire de partide, în disputa politică pentru influenţarea
puterii şi a opţiunilor, grupurile de presiune nu numesc candidaţi care să le
promoveze interesele ca reprezentanţi politici. În realitate, în mod curent,
grupurile de presiune nu recurg la un astfel de demers modelator în mod
nemijlocit (s-ar transforma astfel în partid); şi nici formal.358 Deşi unele grupuri
îşi propulsează liderii prin intermediul inscrierii lor pe listele unor partide
politice (într-o anumită măsură producându-se fenomenul “vânzării” – cazul
unor lideri sindicali din România, despre care am făcut vorbire), aceasta nu
schimbă fondul problemei.
O analiză amănunţită asupra modalităţilor de acţiune a grupurilor de
interese este făcută de Pasquino, nu înainte de a atrage atenţia asupra unei erori
făcute de Bentley: “Mai întâi trebuie, totuşi, să vedem dacă nu cumva
clasificarea propusă de Almond şi Powell conţine aceeaşi eroare ca cea a lui
Bentley, eroare care constă în a atribui acelaşi statut şi aceeaşi energie potenţială
tuturor grupurilor şi în a considera statul şi regulile jocului grupuri ca şi
celelalte. Aceasta era, de exemplu poziţia afirmată cu claritate de David Truman.
În concepţia sa: «orice grup, care, pe baza uneia sau a mai multor poziţii
împărtăşite cu alţii, dă glas anumitor revendicari, în raport cu alte grupuri ale
357
Ibidem, pag. 265. Autorul român face trimitere la J. Meynaud, Les groupes de presion, PUF, Paris, 1965,
apud. I. Petras-Voicu.
358
Ibidem. Sunt utilizate opiniile exprimate de O. Trăsnea şi D.D. Kean.

415
societăţii, în vederea restaurării, a menţinerii sau amplificării formelor de
comportament, care sunt inerente în atitudinile împărtăşite», constituie un grup
de interese”.359 Definiţia lui Truman prezintă un inconvenient major – ea nu face
distincţie între diferite grupuri. Apoi, definiţia „nu spune nimic despre
modalităţile de interacţiune dintre grupurile prezente în societate şi, mai ales,
despre modalităţile prin care caută să acţioneze, în aşa fel încât interesele lor să
se supună chiar în faţa statului, în sensul atragerii unor resurse din partea
statului”.
“Presiunea” este analizată şi de către Pasquino, însă el pune accent pe
funcţia ei la nivelul sistemului politic. Astfel, “presiunea” este considerată drept
modalitatea clasică de acţiune a grupurilor cu un rol esenţial: rolul de martor de
control, în sensul că “presiunea” certifică “trecerea de la un grup de persoane
unite printr-un interes comun la un grup care caută să influenţeze alegerile
politice şi decidenţii”. “Presiunea” este elementul care asigură devenirea unui
grup în grup de presiune, factorul ce obiectivează interesul comun în acţiuni prin
care se realizează influenţarea deciziilor politice. Înainte de a analiza modurile
variate în care poate fi exercitată presiunea, trebuie spus că în limbaj anglo-
saxon grupul de presiune este definit (ca) lobby, care indică sediile (culoarele,
saloanele, anticamerele parlamentare, sălile de aşteptare ale unor clădiri) în care
se întâlnesc parlamentari, birocraţi, oameni de afaceri, consultanţi politico-
economici etc. “Mai ales – scrie Pasquino – în aceste locuri se exercită, şi uneori
este chiar monopolizată activitatea de lobbying de către grupuri de interese
active din punct de vedere politic”.360
Eficienţa acţiunii grupurilor de presiune, ca şi nivelul lor de recunoaştere,
acceptare şi apreciere depind de gradul lor de adecvare la normele culturale
359
G. Pasquino, op.cit., pag. 88. Autorul citează din D. Truman, The Governmental Process. Political Interests
and Public Option, New York, Alfred A. Knopf, 1951, pag. 33.
360
Ibidem.

416
generale ale societăţii ce le conţine, norme ce pot şi ele varia.
În analiza raporturilor dintre grupuri şu cultura politică, Pasquino prezintă
cele şase tipuri de raporturi pe care R. Rose le-a considerat esenţiale în acest
domeniu:
a) armonia între cererile grupurilor de presiune şi normele culturale
generale;
b) creşterea progresivă a gradului de acceptabilitate a valorilor politice
susţinute prin cererile grupurilor de presiune;
c) negocierea, cu susţinere oscilantă din sectorul normelor culturale;
d) afişarea indiferenţei culturale;
e) afişarea tendinţelor culturale ale unei îndelungate perioade de schimbare;
f) conflictul între valorile culturale şi obiectivele grupurilor de presiune.361
În baza acestor tipuri de raporturi, G. Pasquino formulează o concluzie
referitoare la necesitatea elaborării unei strategii prin care grupurile de presiune
să armonizeze interesele particulare cu cele de ordin general, acestea de pe urmă
fiind derivate din normele culturale ale unei societăţi.
Astfel, trebuie avute în vedere interesele industriei şi sectorului
afacerilor (care, în capitalism se bucură de un grad mai ridicat de apreciere decât
interesele reprezentate de către sindicate) de interesele confesiunilor religioase,
asociaţiilor profesionale, economice, culturale, ambientale etc.362
Referitor la eficienţa modalităţilor prin care grupurile activează
pentru influenţarea puterii politice, trebuie spus că şansele de succes sunt
dependente de raţionalitatea alegerii resurselor, canalelor de comunicare şi
formelor de presiune: “Fiecare grup va căuta să-şi sporească şansele de succes,
folosindu-se de resursele prin care se poate impune mai uşor şi apelând la

361
A se vedea R. Rose, Politics in England, Boston, Little, Brown et Co, 1974, pag. 269-271.
362
G. Pasquino, op.cit., pag. 89.

417
canalele de comunicare şi de presiune asupra puterii politice care i se potrivesc
mai bine, din punct de vedere tehnico-organizatoric, şi îi sunt mai favorabile, din
punct de vedere politic şi al atitudinii opiniei publice. În fine, fiecare grup va
căuta să determine cu precizie nivelul (executiv, legislativ, judiciar, birocratic)
la care sunt luate deciziile specifice ce îl privesc”.363
O analiză atentă asupra activităţii grupurilor de presiune oferă
posibilitatea reconstituirii proceselor decizionale, având în acelaşi timp indicii şi
asupra:
- grupurilor care exercită presiunea politică;
- politicilor publice supuse exercitării presiunii;
- gradului de influenţă (rezultatul obţinut).
Pasquino enumeră printre resursele grupului:
a) dimensiunea membership-ului (sau numărul celor înscrişi);
b) reprezentativitatea;
c) resursele financiare disponibile;
d) calitatea şi amploarea cunoştinţelor folosite;
e) integrarea în procesul productiv şi în activităţile sociale.
În situaţiile de “paritate a resurselor”, Pasquino consideră că succesul unui
grup de presiune este facilitat de o formă de “legitimitate anticipată” (prin
“afinitate”). Este vorba de provenienţa comună a liderilor şi membrilor grupului
cu cea a decidenţilor (toţi aparţin aceloraşi straturi sociale).
Fiecare dintre resursele grupului, enumerate mai sus, au un rol bine definit
în succesul acţiunilor. Astfel, dimensiunea grupului de presiune – măsurată prin
numărul persoanelor ce compun grupul – poate fi valorificată direct (de pildă,
influenţarea rezultatelor electorale prin votul acordat unuia sau mai multor
candidaţi, precum şi partidelor politice) sau indirect (de exemplu: ameninţarea
363
Ibidem, pag. 89-90.

418
cu neacceptarea anumitor decizii greşite sau oferta de bani pentru diferite
activităţi pro sau contra decidenţilor). Sindicatele reprezintă cazurile tipice de
grupuri ce pot recurge eficient la resursele dimenisiunii.364
În privinţa reprezentativităţii consemnăm că ea este considerată de autorul
citat o categorie de resurse care poate consolida dimensiunea.
Resursele financiare pot fi folosite direct, în mod deliberat transparent, cu
efect incisiv, imediat (de exemplu, pentru a subvenţiona campania electorală a
candidaţilor şi partidelor politice preferate, pentru publicitate în presa scrisă sau
radio şi televiziune), sau folosite indirect, netransparent, pe o perioadă limitată
(de exemplu, pentru formarea unui climat de opinie favorabil intereselor
asociaţiilor respective prin mass media, pentru obţinerea unor competenţe legate
de decidenţi, chiar pentru demascarea coruperii unor decidenţi).365
Pasquino indică printre resursele grupului şi pe cele referitoare la
“calitatea şi amploarea cunoştiinţelor folosite”, într-un cuvânt “expertiza”
grupului. Aceasta constă în cunoştinţele tehnice de un nivel înalt – specifice
domeniului – prin care grupurile de presiune să genereze o înclinare a balanţei
deciziei către propriile interese. “Expertiza” presupune o competiţie între
deţinătorii informaţiei calificate: decidenţii şi reprezentanţii grupurilor de
presiune. În acelaşi timp, reprezentanţii cetăţenilor (cetăţeni ce apar în dubla lor
calitate: de contribuabili şi de consumatori) au nevoie de expertiză calificată
pentru înţelegerea sensului deciziei. Aşadar, pe de o parte, decidenţii la orice
nivel – de la miniştri la parlamentari, de la birocraţi la consultanţi – au nevoie de
informaţii adecvate şi convingătoare; pe de altă parte, grupurile de presiune şi
reprezentanţii lor trebuie să dispună de cunoştinţe în măsură să facă să se încline
balanţa deciziei de partea lor; în fine, în triunghiul care s-ar forma (decidenţi,

364
Ibidem, pag. 90.
365
Ibidem, pag. 91-92.

419
grupuri de presiune, opinie publică), şi reprezentanţii cetăţenilor-consumatorilor
– contribuabilor au nevoie, în aceeaşi măsură, dacă nu chiar mai mult, de
informaţii şi de expertiză. De altfel, de multe ori, informaţia produsă este
«structurată», adică intenţionează mai mult să influenţeze opiniile, decât să ofere
toate elementele necesare unei decizii care să respecte toate interesele în
domeniu. Tot astfel se poate întâmpla ca informaţia expusă să fie inferioară din
punct de vedere cantitativ şi calităţii informaţiei ascunse.366 Transparenţa este
totuşi unica garanţie în procesele decizionale. Ea “poate fi garantată dacă toate
interesele aflate în joc au posibilitatea de a se mobiliza în orice stadiu al
procesului decizional şi astfel de a compensa respectivele informaţii”.367
În multe situaţii “plasarea strategică” a grupului face ca nici
dimensiunea şi puternica reprezentativitate, nici o mare disponibilitate a
resurselor financiare şi nici chiar “experienţa” calificată să nu reprezinte puncte
forte în eficienţa acestuia. Astfel, poate fi suficientă, atât în urmărirea cât şi în
atingerea obiectivelor, “o plasare strategică în procesul productiv sau măcar în
activităţile de bază pentru funcţionarea sistemului politic naţional şi/sau
local”.368 Este cazul controlorilor de zbor care pot paraliza traficul într-un
aeroport sau chiar într-o ţară, al impiegaţilor de mişcare ce pot perturba sau
paraliza traficul feroviar, al funcţionarilor din Ministerul Finanţelor, care pot
perturba acordarea salariilor pentru bugetari, al funcţionarilor din primărie care
pot paraliza relaţia cu publicul, al muncitorilor de la salubritate care pot face
imposibil traiul într-o localitate, cel al profesorilor care pot boicota examenele
de an sau examenele finale, cel al funcţionarilor publici care pot paraliza

366
Ibidem, pag. 92.
367
Ibidem.
368
Ibidem, pag. 93.

420
activitatea la nivelul autorităţilor publice etc. De asemenea, este suficient ca
doar o secţie de la o fabrică de automobile, avioane, maşini agricole să intre într-
o formă de protest, încetând lucrul, pentru ca întregul proces de asamblare să fie
paralizat.
“Plasarea şi coeziunea grupurilor de muncitori, atât la nivelul inferior, cât
şi la nivel superior (dacă ne gândim la vârfurile birocraţiei statului) constituie
posibile resurse în politica de presiune, de multe ori destul de eficiente.
Destinatarii vor fi, după caz, cei în măsură să propună decizii sau cei mai
sensibili la efectele presiunii în sine – cetăţenii, în general”.369
Pasquino continuă analiza asupra participării politice prin grupuri şi
mişcări aducând în discuţie încercarea unora dintre acestea de a se autodeclara
purtătoare de interese generale. Situaţia comportă unele nuanţări întrucât, în
politica de presiune, grupurile pot alege conştient calea creării unor stări de
dezordini intolerabile în comunitate (profitând de perioade propice – de exemplu
organizarea unor festivităţi), cetăţenii exercitând presiuni asupra factorilor de
decizie. Dar această strategie generează în multe situaţii fie eşecuri, fie
repercusiuni negative asupra legitimităţii acţiunii, chiar asupra existeţei
grupului, întrucât acţiunile prin care se exercită presiunea în numele unui interes
general sunt tot mai puţin acceptate.370 Dimpotrivă, reacţiile teoretice şi practice
împotriva activităţilor grupurilor de presiune scot în evidenţă interesele speciale
ale acestora, chiar dacă ele se autodeclară purtătoarele intereselor generale.
Reacţia împotriva special interests a fost foarte dură în Marea
Britanie şi S.U.A., fiind “luate în vizor mai ales sindicatele şi diferitele

369
Ibidem.
370
Pasquino face referiri la M. Golden, Heroic Defeats. The Politics of Job Loss, New York, Cambridge
University Press, 1997 şi L.F. Wilson, Interest-Group Politics in France, Cambridge, Cambridge University
Press, 1987.

421
configuraţii de grupuri de presiune formate în jurul distribuirii beneficiilor
sociale (welfare)”.371
Pasquino indentifică două tipuri de reacţii teoretice:
• pe de o parte, reacţia ce poate fi numită neo-conservatoare,
care aduce vechi obiecţii la politica grupurilor, “înţelese nu ca nişte
canale de organiziare şi de exprimare a complexităţii democraţiei, ci şi
ca o diafragmă între cetăţeni şi guvernanţi, ca obstacol în calea
dobândirii binelui comun şi ca instrument pentru realizarea intereselor
particulare”;372
• pe de altă parte, reacţia de pe poziţii neo-progresiste, în sens
larg, care, la fel ca cea neo-censervatoare, critică versiunea dominantă
a pluralismului “care face legătura între libera competiţie dintre
grupuri şi democratizarea sistemului politic”.
Pentru primul tip de reacţie – cel neo conservator, Pasquino aduce ca
exemplu studiile lui Mancur Olson care a formulat “o teorie a politicii şi a
transformării sociale”. Demersul lui Olson porneşte de la volumul său clasic
despre Logica acţiunii colective şi, în baza unor analize comparative,
evidenţiază dificultăţile de organizare a grupurilor ce susţin interesele generale,
raportate la grupurile ce urmăresc interese mai bine definite şi delimitate”.
Aceast demers este finalizat în elaborarea teoriei sale (“o teorie a politicii şi a
transformării sociale”, cum o denumeşte Pasquino) în “Creşterea şi declinul
naţiunilor”, lucrare ce porneşte de la capacităţile şi şansele de organizare a
grupului.373
Teoria lui Olson combate în primul rând ipoteza conform căreia binele
comun “poate fi produsul interacţiunii şi competiţiei între grupuri pe care
371
Pasquino, op.cit., pag. 93-94.
372
Ibidem, pag. 94.
373
Ibidem.

422
procesele de transformare socială le generează oricând şi oriunde”, demontând
astfel politica grupurilor de interese subordonate unor aşa-zise interese generale.
În opinia lui Olson, este necesară o acţiune asupra rigidităţii sociale pe care o
presupun atât grupurile mici, coezive şi particulariste, dar şi coaliţiile
distributive, mari şi eterogene; acţiunea asupra rigidităţii sociale implică
divizarea coaliţiilor distribuitive şi excesiv de ample.374 “Atât în cazul S.U.A.,
cât şi în cel al Marii Britanii, politicile lui Ronald Reagan şi Margaret Thatcher
au fost orientate, în mod concret, pe o astfel de direcţie dublă. Aşadar, este
adevărat că grupurile şi competiţia dintre ele constituie elemente ce nu pot fi
neglijate în regimurile politice contemporane şi în democraţie. Dar acţiunea lor
nu este mereu funcţională în democraţie, pentru că uneori poate să aducă şi să
conserve avantaje pentru unele grupuri organizate, în dauna cetăţenilor mai
puţin organizaţi şi mai puţin organizabili”.375
Reacţiile de pe poziţiile neo-progresiste sunt exemplificate de către
Pasquino prin modelul neo-corporatismului. Acest model a fost detectat de
Philippe Schmitter ca model de raporturi între organizaţii şi stat într-un demers
ce porneşte de la “ampla recunoaştere a modalităţilor de articulare şi de
intermediere a intereselor”.
Deşi teoretizarea lui Schmitter este orientată îndeosebi către
înţelegerea modalităţilor de policy-making în ţările guvernate de partide de
stânga (laburiste, social-democrate, socialiste) şi către explicarea raporturilor
dintre partidul de guvernământ, sindicate şi asociaţii antreprenoriale în
elaborarea celor mai importante politici publice, Pasquino surprinde meritul
acestei teoretizări: acela de a orienta atenţia către natura specifică a grupurilor şi
către modalităţile de participare internă. “Problema care se ridică, în mod special

374
Ibidem, pag. 95.
375
Ibidem.

423
– consemnează Pasquino – este dacă schimbul consens/politici între sindicat şi
organismele statale a devenit mai uşor, mai rezistent în timp şi mai eficient şi în
ce măsură acest schimb depinde de tipul sindicatului: un sindicat monolitic,
ierarhizat, centralizat sau unul pluralist cu structură şi procese interne
democratice, este mai bine adaptat pentru a suporta, atrage şi canaliza tensiunile
ce derivă din realizarea şi concretizarea acordurilor neo-corporatiste? Răspunsul
poate fi ambivalent. Acele sindicate care sunt mai centralizate şi ierarhizate
acceptă mai uşor ordine şi acorduri neo-corporatiste decise de conducătorii lor.
Pe de altă parte, există sindicate cu mari posibilităţi de participare internă şi deci
mai reprezentative pentru cererile membrilor lor, capabile să rezolve mai bine
provocările derivate din acordurile neo-corporatiste”.376
Deşi considerat “forţat” pentru a interpreta şi cuprinde o pluralitate
de fenomene, termenul de neo-corporatism are utilitate sporită îndeosebi în
analiza politicii şi activităţilor grupurilor. În opinia lui Pasquino, neo-
corporatismul este mai degrabă un “corectiv util” decât “o alternativă complexă
la o concepţie strict pluralistă a dinamicii grupurilor, pentru că oferă o viziune
destul de amplă a modalităţilor de articulare şi de agregare a intereselor în unele
sisteme politice mai complicate decât altele şi reuşeşte să ţină seama atât de
dinamismul concurenţial, cât şi, ca să ne întoarcem la Olson, de înţelegerile
inerţiale”.377
Atât perspectiva lui Olson referitoare la rigiditatea socială, cât şi
neo-corporatismul analizat de Schmitter fac referire la constituirea unor
modalităţi instituţionalizate ale politicii grupurilor, cu implicaţii importante
asupra formelor de participare politică. Cu toate că se poate crea impresia că azi
participarea politică cu grad ridicat de influenţă, este cea exercitată în interiorul
376
Ibidem, pag. 96. Pasquino formulează acest răspuns “ambivalent” raportându-se la P. Lange, Politiche dei
redditie democrazia sindicale in Europa occidentale (in Stato e mercato, dicembre, 1983, pp 425-474).
377
Ibidem, pag. 96.

424
organizaţiilor şi prin intermediul lor, trebuie spus că Pasquino demonstrează
extinderea formelor de participare neortodoxe, non-convenţionale, forme “la
care recurg indivizi care au capacităţi şi resurse pentru a exploata şi formele
clasice de participare politică, dar care nu renunţă la integrarea în repertoriul lor
participativ”, şi care aduc noutăţi “tehnologice”.
Formele noi de participare politică colectivă nu se substituie celor
instituţionalizate, ci se derulează concomitent cu acestea. Astfel, Schmitter
prezintă un tablou în care sugerează – “posibilitatea ca puternice edificii neo-
corporatiste să fie supuse unor tensiuni diverse, produse de insatisfacţii şi
deziluzii de diferite tipuri şi care generează revoltele bazei organizaţiilor ce fac
parte din edificiul neo-corporatist”.378 Analizând această posibilitate prin care se
multiplică exercitarea tensiunilor asupra edificiilor neo-corporatiste, Pasquino
surprinde:
• posibilitatea apariţiei unor mobilizări de clasă împotriva
sacrificării – pe o perioadă îndelungata – a intereselor de grup;
• posibilitatea apariţiei de interese noi, neprevăzute şi
imposibil de cuprins în sistemul neo-corporatist;
• posibilitatea apariţiei de membri care cred în interesul lor de
a fi reprezentaţi;
• posibilitatea apariţiei şi manifestării unor mişcări
monotematice, cu scopuri precise, nenegociabile.379
Tabloul lui Schmitter se prezintă astfel (apud. Pasquino):

Surse de contradicţie şi tipuri de reacţii în poziţiile neo-corporatiste380

378
Ibidem, pag.97.
379
Ibidem.
380
Sursa: adaptare după P. Schmitter, Neo-corporativismo: riflessioni sull impostazione attuale della teoria e sui
possibili sviloppi della prassi, in G. Lembrach şi P. Schmitter (ed.), La politica degli interessi nei paesi
industrializzati, Bologna, Il Mulino, 1984, pg. 315.

425
 Conţinutul substanţial al contradicţiei/contradicţiilor
Conţinutul actual al problemei Conţinutul schimbat
al problemei
Locul În interiorul I. Revolte ale III. Organizaţii ale
instituţional al asociaţiilor de bazei titularilor de drepturi
contradicţiei/lor interese.

În cadrul altor II. Mobilizări de IV.Mişcări

forme de clasă monotematice
intermediere

Pasquino constată posibilitatea revenirii la politica participării prin

grupuri sau prin mişcări colective (definite de Schmitter “reductiv” ca
monotematice) în două situaţii:
• dacă poziţiile neo-corporatiste îşi pierd unitatea şi,
• dacă acestea se redefinesc “mai mult sau mai puţin energic”.
Clarificări importante în provinţa grupurilor de interese aduce Arend
Lijphart în Modele ale democraţiei în capitolul subintitulat Grupuri de interese.
Pluralism contra corporatism”. Fără a intra în amănunte, preciz că pentru el,
sistemul grupurilor de interese reprezintă cea de-a cincea diferenţă dintre
democraţia majoritaristă şi cea consensualistă - ultima dintre cele cinci care
constituie dimeniunea executiv–partide. În opinia sa, în democraţia
majoritaristă, sistemul tipic al grupurilor de interese “este un pluralism
competitiv şi necoordonat al unor grupuri independente, prin contrast cu
sistemul coordonat şi orientat spre compromis, care este tipic modelului
consensualist".381 El semnalează mai multe modalităţi de denumire a
corporatismului: “corporatism democratic”, “corporatism societal”,
381
Arend Lijphart, op.cit., pag. 165.

426
“neocorporatism”, toate cu un sens comun, dar opus formelor autoritariste de
corporatism în care grupurile de interese sunt controlate integral de stat.
Din punct de vedere conceptual, Lijphart semnaleaza două
semnificaţii distincte ale corporatismului:
• prima, care vizează un sistem al grupurilor de interese, în
care grupurile sunt constituite în organizaţii naţionale, specializate,
ierarhice şi monopoliste;
• cea de-a doua, referitoare la includerea grupurilor de interese
în procesul politic (“concentrarea” despre care vorbeşte Schmitter).
“empiric, totuşi, cele două au tenţinţa de a se manifesta împreuna,
deoarece corporatismul, în sens restrâns, este o condiţie aproape
necesară pentru concertare”.382
Arend Lijphart este preocupat de a demonstra relevanţa continuă a
distincţiei pluralism-corporatism pentru analiza grupurilor de interese cu scopul
depistării unor modalităţi în care pot fi măsurate gradele de pluralism şi
corporatism în cele treizeci şi şase de democraţii, aspecte pe care le vom
dezvolta şi noi în altă parte a lucrării de faţă.

2. Participarea politică prin mişcări colective

a) Terminologie şi rol
Terminologia nu este nici unanim împărtăşită, nici consolidată: ea
contrapune termeni ca mişcări sociale, mişcări colective, comportamente
colective, fapte ce “sugerează lipsa unui consens de fond asupra unor fenomene
foarte semnificative pentru participarea politică şi pentru dinamica societăţii”.383

382
Ibidem.
383
G.Pasquino, op.cit., pag. 98.

427
 Există două grupări la nivelul sociologiei politice în privinţa analizei
mişcărilor colective:
• gruparea unor cercetători precum Le Bon, Gabriel Tarde şi
Ortega Y Gasset, care atribuie conotaţii iraţionale comportamentelor
mulţimii;
• gruparea lui K. Marx, Durkheim şi Max Weber care – deşi
utilizează instrumente analitice şi perspective diferite – “atribuie
mişcărilor colective un rol de mare importanţă între modalităţile de
acţiune socială, indiferent dacă prefigurează trecerea la forme de
solidaritate mai complexe sau dacă anticipează explozia
revoluţionară”.384
Gianfranco Pasquino remarcă prezenţa a numeroase dileme interpretative
atât pentru autorii clasici, cât şi în analiza actuală a mişcărilor:
• raportul dintre componentelor psihologice şi cele sociologice
ale acţiunii sociale;
• “normalitatea” sau “excepţia” mişcărilor sociale;
• caracteristicile participanţilor (integraţi sau marginalizaţi);
• modalităţile de dizolvare şi de instituţionalizare a mişcărilor
colective.
Amintind distincţia realizată de Alberoni între fenomene colective de grup
şi fenomene colective de agregat, trebuie reţinut că, în privinţa participării
politice, interesul este focalizat îndeosebi de prima categorie de fenomene
colective. Pasquino distinge patru poziţii ale sociologilor contemporani în
privinţa mişcărilor colective, poziţii divergente ce se asociază cu numele unor

384
Ibidem.

428
cercetători precum: Neil Smelser, Francesco Alberoni, Alain Touraine şi Charles
Tilly.385
Poziţia sociologului american Neil Smelser, prima în ordine cronologică,
cu mai puţine influenţe în prezent, porneşte de la schema analitică structural-
funcţională elaborată de Talcott Parsons şi poate fi sintetizată pe următoarele
componente:
• “episoadele comportamentului colectiv” reprezintă, în multe
cazuri, un prim stadiu al transformării sociale;
• “episoadele” prind contur (se manifestă in actu) în
momentele în care apar condiţii tensionate, dar “înainte ca mijloacele
sociale să fi fost mobilizate pentru un atac specific şi probabil eficient
al surselor de tensiuni”;
• comportamentul colectiv “este rezonabil” să fie definit ca
neinstituţionalizat (“aceasta verificându-se atunci când acţiunea socială
organizatată este sub tensiune şi când mijloacele instituţionalizate ce ar
putea anihila tensiunea se dovedesc a fi inadecvate”);
• comportamentul colectiv este supus controlului social:
“Controlul social împiedică încercările pripite ale episoadelor colective
de a ajunge la rezultate rapide: dacă însă controlul social este efectiv,
canalizează energiile izbucnirii colective către tipuri moderate de
comportament”.386
Deşi Smerser face precizări utile în identificarea diverselor tipuri de
comportamente colective (chiar în funcţie de obiectivele pe care le urmăresc),
totuşi, multe componente ale teoriei sale au atras critici serioase. Printre aceste
critici, trebuie amintite cele referitoare la:
385
Ibidem, pag. 98 ssq.
386
J.N. Smelser, Theory of Collective Behavior, New York, Free Press, 1963, trad.it. Il Comportamento
collettiva, Firenze, Vallecchi, 1968, pg. 167, apud G. Pasquino.

429
 • tendinţa lui Smelser de a considera mişcările şi
comportamentele colective drept produsul exclusiv al tensiunilor şi
disfuncţiilor sociale, în condiţiile în care societatea trebuie privită ca
un element stabil şi ordonat, într-o stare de echilibru, pe care mişcările
îl perturbă;
• ca efect al înţelegerii societăţii ca element stabil şi ordonat,
“provocările de care sunt responsabile mişcările colective sunt
percepute drept elemente negative ce trebuie reabsorbite cât mai
repede, în timp ce participanţii, cărora nu se ezită a li se atribui unele
comportamente de iraţionalitate şi de devianţă, ar trebui să fie supuşi
unui control social mai mare şi mai eficient”;
• înţelegerea (de către Smelser) tranformării pe care mişcările
colective tind să o introducă în societăţile respective drept efect al
acţiunii unor forţe externe, exogene societăţii; în opinia lui Alberoni,
transformarea ar fi pentru Smelser „ceva obiectiv ce se întâmplă şi la
care fiecare reacţionează”.387
“Formulată astfel – scrie Pasquino – teoria comportamentului colectiv a
lui Smelser s-a dovedit a fi inadecvată pentru a explica dinamica mişcărilor
colective care luau amploare chiar în acei ani, atât în aparent «bine organizate»
societăţi occidentale, cât şi în societăţile mai puţin structurate ale lumii a
treia”.388
Francesco Alberoni formulează o primă alternativă teoretică la problema
pusă de Smelser: “Pornind de la existenţa a două stări ale socialului şi de la
opoziţia lor (ca la Weber între starea incipientă şi carismă şi între organizare
patriarhală şi birocratică; sau la Durkheim între efervescenţa colectivă şi

387
G.Pasquino, op.cit., pag. 99-100.
388
Ibidem, pag. 100.

430
solidaritatea mecanică şi organică), sociologul italian opune «starea incipientă»
«stării instituţionale şi de viaţă cotidiană», iar «mişcarea», «instituţiilor». Mai
precis Alberoni afirmă că «starea incipientă reprezintă un moment de
discontinuitate atât sub aspect instituţional, cât şi sub aspectul vieţii cotidiene.
Starea incipientă are o anumită durată: odată cu apariţia sa, se întrerup
caracteristicile relaţiilor sociale instituţionalizate iar formele de viaţă cotidiană şi
sub sistemele sociale care le implică intră într-o nouă stare cu proprietăţi
specifice. Într-un anume punct, starea incipientă încetează şi sistemul social se
întoarce la cadrul de viaţă cotidiană şi la formele instituţionale, dar după ce a
suferit o transformare”.389
Spre deosebire de mulţi analişti care consideră mişcările colective drept
unica sursă de transformare socială, Alberoni susţine că apariţia stării incipiente
nu epuizează toate formele transformării sociale, existând şi alte posibilităţi
precum: decizii organizatorice, activitatea pieţei, procesele colective de asociere.
Starea incipientă este însă o componentă cu rol de tranziţie pentru o modalitate
specifică de transformare socială.
Alberoni este preocupat de explicaţii referitoare la momentul apariţiei
mişcărilor colective, participanţii la acestea, modalităţile de desfăşurare şi
dinamica lor. “Din punctul de vedere al participării, elementele mai interesante
privesc identificarea subiecţilor implicaţi în procesul de ruptură de vechile forme
de solidaritate şi în crearea unor noi solidarităţi; în particular, privesc şi
amplasarea lor în ordinea socială anterioară şi rolul pe care îl au în trecerea
către noua ordine”.390 Participarea implică subiecţii care au în comun
dezamăgirea faţă de o ordine în care au crezut. Astfel, atât exponenţii grupurilor
ameninţate cu decăderea, cât şi ai celor în ascensiune, dezamăgiţi şi aflaţi în

389
Ibidem. Pasquino citează din Alberoni, Movimento e instituzione, Bologna, Il Mutena, 1981, pag. 36.
390
Ibidem, pag. 101.

431
imposibilitatea de a se realiza, sunt nevoiţi să apeleze la căi alternative prin
depăşirea ordinii existente. Alberoni operează în plus cu o importantă distincţie,
“adesea negligată de analizele empirice”: distincţia între cei care pornesc
mişcarea şi cei care profită de avantajele ei. La această distincţie se adaugă cea
dintre subiecţii care se mobilizează în prima fază a stării incipiente şi cei care se
asociază într-o fază ulterioară. Astfel, referitor la participanţii în prima fază a
mobilizării, precum şi la asumarea funcţiei de leadership, deşi teza dominantă
consideră că cei marginalizaţi şi înstrăinaţi sunt cei mai în măsură să se revolte
împotriva sistemului, cercetări mai recente întreprinse de Wilson şi Melucci
evidenţiază că aceştia nu dispun de resursele necesare mobilizării unei mişcări
colective. Totodată, rolul de leadership al mişcărilor colective nu poate fi
deţinut de indivizi periferici, nesemnificativi, ci de persoane ce deţin o “poziţie
centrală” sau, mai concret, “situaţi la periferia centrului”.
Alberto Melucci consemnează în acest sens: “Cei care se răzvrătesc primii
nu sunt grupurile mai oprimate şi neomogene, ci cele care experimentează o
contradicţie intolerabilă între o identitate colectivă existentă şi noile raporturi
sociale impuse de transformare. Ei se pot mobiliza mai uşor, pentru că:
1) au deja experienţa participării, cunosc adică procedurile şi metodele de
luptă;
2) au deja lideri proprii şi un minimum de resurse organizatorice, care
provin din angajamente comunitare sau asociative preexistente;
3) pot folosi reţele de comunicare deja existente pentru a face să circule
noi mesaje şi noi ordine;
4) pot să recunoască mai uşor interese comune”.391

391
A. Melucci, Sistema politico, partiti e movimenti sociali, Milano, Feltrinelli, 1977, pg. 109, apud G. Pasquino,
op.cit., pag. 102.

432
 În susţinerea acestui punct de vedere aducem două exemple. Primul
vizează mobilizarea în prima fază a stării incipiente de conflict pentru
evenimentele din decembrie 1989 din România. Este vorba de declanşarea
evenimentelor la Timişoara prin opoziţia pe care Laslo Tökes a făcut-o la
executarea unei hotărâri judecătoreşti care avea ca obiect evacuarea din casa
parohială; pentru început el a fost susţinut de un grup restrâns de credincioşi,
care se amplifică şi cuprinde eşantioane eterogene. Apoi, urmează o extindere
majoră a mobilizării, prin participarea largă a populaţiei Timişoarei, apărând
lideri dintre participanţi, dar cunoscuţi. Asocierea în faza ulterioară se produce
treptat în zilele de 17-21 decembrie, pentru ca în după-amiaza zilei de 21, dar
mai ales în dimineaţa zilei de 22 decembrie mobilizarea să devină masivă şi în
Bucureşti, Cluj, Sibiu şi alte mari oraşe (nu aducem în discuţie mixtiunile
externe).
Cel de-al doilea exemplu aparţine lui Pizzorno, care, în linia lui Melucci,
în baza cercetării mobilizării muncitorilor din timpul “toamnei calde” italiene,
constată că:
• luptele începute în primăvara anului 1968 n-au fost provocate
de către simpli muncitori meridionali tineri şi nici n-au fost selectaţi
principalii lideri de bază dintre aceştia; aceste lupte au început în
rândul muncitorilor specializaţi şi, când nu au fost dirijate de militanţi
sindicali au fost dirijate de muncitori specializaţi, cu experienţă
anterioară în domeniul activităţii sindicale sau de partid (tinerii
participanţi care au un anumit grad de şcolarizare);
• prezenţa predominantă a muncitorilor obişnuiţi a caracterizat
abia conflictele din timpul fazei mobilizării extinse, începute în toamna
anului 1968; noile forme de conflicte şi noile conţinuturi revendicative

433
 au pornit, în mare parte, din rândul muncitorilor obişnuiţi, dar după
depăşirea fazei incipiente.392
Alain Touraine elaborează cea de-a treia teză referitoare la mişcările
sociale. În concepţia sa există mobilizare numai dacă se realizează un control
sporit (dacă controlul asupra resurselor din partea adversarilor se diminuează, se
ajunge la demobilizare);
În opinia lui Touraine mişcările sociale, deşi par generatoare de
instabilitate, sunt procese ce conduc la organizarea socială. Astfel,
• mişcările sociale aparţin proceselor prin care o societate se
organizează;
• organizarea socială are ca moment iniţial sistemul de acţiune
istorică al societăţii respective;
• organizarea parcurge atât perioade de conflicte de clasă, cât şi
tranzacţii politice.393
Pasquino consideră că teoria lui Touraine se fundamentează pe trei
principii: cel al identităţii, al opoziţiei şi al totalităţii, identitatea reprezentând
mijlocul prin care actorul se autodefineste (se autocaracterizează „prin raportare
la alţi participanţi activi în cadrul unui conflict care îl situează pe poziţii opuse
lor în câmpul acţiunii sociale”), opoziţia – identificată în conflict – conducând la
manifestarea vizibilă a adversarului, formând conştiinţa actorilor în cauză, iar
principiul totalităţii reprezentând “sistemul de acţiune istorică asupra căruia
adversarii, situaţi într-o dublă dialectică a claselor, îşi dispută dominaţia”.394
Opţiunea lui Touraine se circumscrie unei teorii structurale a
acţiunii sociale, el schimbând radical explicaţia dată de Smelser în legătură cu
geneza comportamentelor colective: “În timp ce pentru sociologul american
392
G. Pasquino, op.cit., pag. 102.
393
A. Touraine, Production de la societé, Paris, Seuil, 1973, pag. 397, apud G. Pasquino, op.cit., pag. 103.
394
Ibidem.

434
cauza schimbării se afla într-o disfuncţie a cărei origine se află, în general în
afara sistemului social, pentru cercetătorul francez trebuie «să recunoaştem că o
mişcare socială nu este expresia unei contradicţii; ea face să izbucnească un
conflict. Este o conduită colectivă, orientată nu către valorile organizării sociale
sau către participarea la un sistem de decizii, ci către obiectul conflictelor de
clasă, reprezentat de sistemul de acţiune istorică», adică de dinamica socială de
ansamblu. Mişcarea socială ia naştere în societate şi, prin conflict, realizează
transformarea ei”.395
Cea de-a patra teză este exprimată prin teoria acţiunii colective a
istoricului – sociolog Charles Tilly. Acesta îşi formulează afirmaţiile pornind de
la existenţa reală şi universală a dezechilibrului în distribuţia puterii. Pasquino
prezintă gradualitatea (momentele) procesului ce conduce la acţiunea colectivă:
• momentul în care grupurile şi actorii intră în contact (“ei îşi
dezvoltă interese care arată cine pierde şi cine câştigă în urma a
diferite interacţiuni”);
• momentul organizării, exprimat ca element dinamic, ce poate
asigura identitatea şi întărirea legăturilor dintre membrii grupului
(organizarea reprezintă “conştiinţa apartenenţei la o identitate comună
şi a existenţei unor fire de legătură între indivizi diferiţi care alcătuiesc
un grup”; dacă procesul slăbeşte interacţiunile dintre actori, se ajunge
la dezorganizare);
• momentul mobilizării resurselor din partea adversarilor:
organizarea poate sprijini acest tip de mobilizare şi, pe parcursul
procesului, poate indica o creştere sau o diminuare a controlului asupra
acestor resurse;

395
G. Pasquino, op.cit., pag. 104. El citează din A. Touraine, Production de la societé, trad. it. La produzione
della societá, Bologna, Il Mulino, 1975, pag. 418.

435
 • momentul acţiunii colective, al urmăririi unor scopuri
comune.
Pasquino surprinde şi dificultăţile procesului de mobilizare şi acţiune
colectivă: “În mod natural, procesul de mobilizare şi de acţiune colectivă poate
să devină dificil şi uneori poate fi distrus din cauza reacţiilor celor care deţin
puterea, care pot recurge la represiune, ridicând costurile acţiunii colective. În
astfel de situaţii atât deţinătorii puterii cât şi provocatorii care se organizează, ar
trebui să înfrunte situaţia şi ameninţările ce indică măsura în care alte grupuri,
inclusiv guvernul, sunt:
a) vulnerabile în faţa noilor revendicări, care, dacă au succes, ar putea
spori posibilitatea realizării intereselor provocatorului;
b) în măsură să ameninţe cu alte revendicări care, dacă au succes, ar
reduce posibilitatea realizării intereselor provocatorului”.396
Teoria lui Tilly prezintă o serie de avantaje printre care:
• relaţia ei directă cu cercetarea empirică;
• capacitatea de a evidenţia, la nivelul fiecărui stadiu (al
organizării, mobilizării şi folosirii resurselor) al acţiunii colective, care
sunt actorii capabili să continue aceste stadii;
• capacitatea de a surprinde eventualele opoziţii la demersurile
actorilor;
• posibilitatea surprinderii consecinţelor implicării actorilor şi
cele ale reacţiilor de opoziţie;
• capacitatea de a evalua reuşitele acestor acţiuni.

396
Ibidem, op.cit., pag. 104. Referirile sunt la C. Tilly , From Mobilization to Revolution, Reading, Mass.,
Addison-Wesley, 1978, pg. 54-55.

436
 Teoria lui Tilly „acceptă să se înţeleagă felul în care de la o simplă
împărtăşire de interese, de la un potenţial de nemulţumire şi protest se poate
ajunge la o acţiune colectivă”.397
Pasquino face o remarcă importantă şi în privinţa surprinderii – de către
cei mai mulţi autori – atât a tipurilor de mişcări sociale, cât şi a diferenţelor
dintre acestea. Astfel, el emite şi o judecată normativă, considerând clasificarea
propusă de Alberto Melucci ca fiind “cea mai exactă clasificare”, o clasificare
“care face distincţia între mişcările revendicative, mişcările politice şi mişcările
de clasă”. Dacă din perspectiva “exactităţii”, clasificarea lui Melucci este
apreciată, din perspectiva criteriilor ce stau la baza clasificării – obiectivele
urmărite de conducătorii mişcărilor şi/sau de către participanţi – diferenţierea
rămâne “controversată”. Succint:
- mişcările revendicative se caracterizează prin aceea că obiectivul constă
în impunerea unor schimbări la nivelul normelor, rolurilor şi procedurilor de
atribuire a resurselor socio-economice;
- în mişcările politice obiectivul constă în incidenţa asupra modalităţilor
de acces la canalele de participare politică şi în deplasarea raporturilor de forţe;
- în mişcările de clasă obiectivul constă în schimbarea ordinii sociale,
transformarea sistemului economic, răsturnarea raporturilor de clasă.398
Aceste mişcări îşi pot schimba tipul în cursul acţiunii colective,
transformare dependentă de o serie de factori. Dintre aceşti factori, un rol
important îl deţine cel legat de “răspunsul pe care statul e în măsură să-l ofere la
cererile mişcărilor şi de capacitatea mişcărilor înseşi de a-şi extinde consecinţele
şi de a-şi combina cererile”.399

397
Ibidem, pag. 104-105.
398
Ibidem, pag. 105.
399
Ibidem.

437
 Dacă cercetările au acordat o atenţie mai mare fazelor concrete ale
mişcării (stării incipiente, dinamicii organizaţionale pe parcursul acţiunii,
mobilizării grupurilor externe, proceselor de creare a leadership-ului)
rezultatelor acţiunii mişcărilor i s-a acordat o mai mică importanţă. “Alberoni,
chiar dacă porneşte de la recunoaşterea afirmaţiei că o mişcare este «procesul
istoric ce a început odată cu starea incipientă şi se termină cu reconstituirea
momentului cotidian instituţional», se limitează la a afirma că, în ceea ce
priveşte obiectivul «acesta nu coincide cu rezultatul probei. Rezultatul istoric al
mişcării şi consecinţele sale depind de mai mulţi factori şi pot să nu aibă nici o
legătură, nici cu proiectul, nici cu intenţia iniţială»”.400
Alberoni analizează mecanismele ce acţionează pentru a controla
mişcările:
1) starea incipientă este împiedicată în dezvoltarea sa;
2) interpretarea mişcării este reorientată către o grilă preconstituită,
conform căreia ea se încadrează într-unul dintre tiparele recunoscute ca
exemplaresau într-un tipar recunoscut ca abatere (sensul acestei
operaţiuni este de a defini mişcarea ca instituţie sau de a o încadra într-
o instituţie);
3) noua mişcare este constrânsă, deci, să facă referire la un fundament
indiscutabil din trecut;
4) este interzisă recunoaşterea şi generalizarea mişcării;
5) este împiedicată mobilizarea;
6) mişcarea este constrânsă să intre în competiţie, regulile jocului şi
criteriile de verificare a succesului alegându-se într-un mod favorabil
instituţiei;
7) mişcarea este infiltrată;
400
Ibidem, pag. 105-106.

438
 8) leadership-ul mişcării este cooptat sau substituit;
9) mişcarea este neutralizată prin canalizarea ei către instituţii alternative;
10) mişcarea este reprimată prin violenţă.401
Mai mulţi autori, printre care Touraine, Melucci, Alberoni manifestă o
poziţie favorabilă mişcărilor colective, fără a-şi face mari probleme din pricina
dificultăţilor de evaluare a rezultatelor acestora, a schimbărilor semnificative
produse la nivelul sistemului social. Pe scurt, mişcările, in diversitatea lor
“constituie un instrument influent de participare politică, care va fi folosit şi în
continuare şi care reprezintă una dintre modalităţile moderne de influenţare a
celor care deţin puterea politică şi a politicilor lor”.402
O ultimă problemă pe care o semnalăm în legătură cu participarea politică
este cea a consecinţelor ei. Cercetările în domeniu se confruntă, cum am arătat,
cu destule dificultăţi în aprecierea şi evaluarea mişcărilor şi a membrilor lor,
chiar dacă în domeniul grupurilor de presiune rezultatele sunt pozitive: “Mai
norocoşi – scrie Pasquino – sau mai pregătiţi sunt cercetătorii grupurilor de
presiune, care, concentrându-şi atenţia asupra unui proces decizional specific,
sunt deseori în măsură să evalueze, cu o relativă certitudine, rezultatul activităţii
grupurilor şi lobby-ştilor. Analiza consecinţelor participării politice constituie,
aşadar, unul dintre terenurile neglijate ale ştiinţei şi ale sociologiei politice
contemporane”.403
Pasquino constată o înclinaţie a analizelor către imput, către întrebări,
decât spre output, spre răspunsuri ceea ce a generat un fapt cu consecinţe
importante: luarea în considerare în primul rând a motivaţiilor participării în
detrimentul consecinţelor asupra participanţilor, asupra alegerilor pe care vor să
le influenţeze, sau asupra sistemului politic în general. “Nici măcar cercetătorii
401
F. Alberoni, op.cit., pag. 393-394, apud G. Pasquino, op.cit., pg. 106.
402
G. Pasquino, op.cit., pg. 108.
403
Ibidem.

439
formelor de participare heterodoxe, neconvenţionale (I. Barnes, Kaase) nu au
ştiut sau nu au vrut să meargă dincolo de implicaţiile psihologice, dincolo de
disponibilitatea de a folosi astfel de forme de participare, pentru a ajunge la
analiza exercitării lor concrete. Aceleaşi afirmaţii sunt valabile şi pentru studii
mai complexe, care urmăresc o viziune unitară a participării politice «agresive»
(Muller). În concluzie, în ceea ce priveşte outputul, randamentul participării
politice, pentru indivizi şi pentru sistem, rămâne încă obscur”.404
În privinţa randamentului participării, Pasquino introduce două distincţii:
prima vizează randamentul participării pentru indivizi şi randamentul participării
pentru sistemul politic; cea de-a doua vizează distincţia între formele de
participare politică instrumentale şi cele expresive, el insistând, cum s-a văzut
anterior, asupra participării indivizilor în baza unor motivaţii expresive. Din
acest punct de vedere se disting mai multe cicluri de implicare. Astfel, în baza
unor motivaţii expresive indivizii participă într-un anumit grad de intensitate;
este posibil ca ei să fie deziluzionaţi sau nesatisfăcuţi şi să se retragă în sfera
privată cu scopul de a-şi căuta fericirea personală. Pentru cei mai mulţi,
retragerea este doar o alegere temporară, fiind urmată de un nou ciclu, mai
intens, de participare. Apoi, trebuie ţinut cont şi de aprecierea făcută de
Pasquino în funcţie de care “insatisfaţia şi deziluzia pot fi nu numai rezultatul
incapacităţii de a obţine răspunsuri concrete, ci şi al costului personal, implicat
în victorie”.
Utilizând date ale cercetărilor întreprinse de Verba, Nie, Kim, Pasquino
evidenţiază consecinţele participării din perspectiva preferinţelor politice
declarate, modul de reprezentare în funcţie de gradul în care indivizii activează
(cât de activi sunt), relaţia dintre situaţia socio-economică şi participare (nivel
404
Ibidem, pag. 108-109. Referirile sunt la H.S. Barnes, M.Kaase s.a., Political Action: Mass Participation in
Five Wastern Democracies, Beverly Hills, London, Sage, 1979 şi N.E. Muller, Aggressive Political
Participation, Princeton, Princeton University Press, 1979.

440
mai activ pentru indivizii cu situaţie socio-economică bună), participare şi
inegalitate, participare şi conflict etc.405
În privinţa consecinţelor pentru sistemul politic cred că definiţia pe care
Pizzorno o dă participării politice este edificatoare: participarea politică este “o
acţiune în solidaritate cu alţii în cadrul unui stat sau al unei clase, care conservă
sau modifică structura (deci şi valorile) sistemului de interese dominante”.406
Concluzia complexă la care ajunge Pasquino în privinţa aspectelor ce
caracterizează participarea politică azi reprezintă un reper pentru orice analiză în
domeniu, acesta evidenţiind atât dezvoltarea, cât şi diversificarea instrumentelor
de participare: “În concluzie: pe de o parte, oportunităţile sporite de participare
politică se pot traduce printr-o creştere şi o răspândire a instrumentelor de
participare politică, votul continuând să rămână cel mai folosit dintre aceste
instrumente şi, în multe cazuri, singurul; pe de altă parte, formele de participare
heterodoxă, neconvenţională, neregulată au diversificat repertoriul
instrumentelor de participare, fiind folosite în primul rând de indivizi care au
recurs deja la formele clasice şi le încearcă şi pe cele noi, nu înlocuindu-le, ci
folosindu-le laolaltă. În al doilea rând, proliferarea grupurilor de interese şi
explozia mişcărilor colective au dus la creşterea oportunităţilor şi a locurilor de
participare, mobilizându-i, cu mari diferenţe de la caz la caz, pe noii participanţi.
În sfârşit, creşterea nivelului mediu de instrucţie, de venit, a nivelului de viaţă în
general, precum şi extinderea mijloacelor de comunicare în masă, au contribuit
tot mai mult la avântul pe care l-a luat participarea. Amestecul real sau presupus
al decidenţilor în multe sectoare ale vieţii socio-economice, culturale şi private a

405
Ibidem, pag. 108-113.
406
A. Pizzorno, Introduzione allo studio della participazione politica, în Quaderni di Sociologia, vol 15 (1966),
pag. 235-287, apud G. Pasquino, op.cit., pag. 109.

441
indivizilor a determinat reacţii imediate sau de durată pentru a contracara sau
influenţa această direcţie”.407

407
G. Pasquino, op.cit., pg. 112.

442
5. Elitele politice

1. Introducere. Cine face politică şi de ce?

Rareori ne întrebăm de ce unii aleg să devină muzicieni, oameni de afaceri
sau avocaţi. Însă, în cazul oamenilor politici, prima întrebare pe care o pune
psihologia politica este: cine face politică şi de ce? Mai mult, există
caracteristici proprii omului politic? Şi în ce masură personalitatea influenţează
activitatea politică?
Unul dintre cei mai importanţi factori care determină implicarea politică a
individului este familia. Dacă acceptăm ideea că orientarea spre politică implică,
în primul rând un temperament activ, pare justificată întrebarea: ce-i determină
pe tineri să se îndrepte spre acţiunea politică mai degrabă decât spre activităţi
sociale, cu toate că distincţia între politic şi social devine din ce în ce mai puţin
clară?
În conturarea problematicii specifice şi a câmpului investigaţiei concură în
acceaşi măsură şi teoria politică, pe de o parte prin situarea ei contextuală şi prin
determinarea variabilelor independente semnificative care conferă sens datelor
cantitative care se constituie ca punct de plecare al ipotezelor de lucru.
Există un număr de factori externi care influenţează individul şi care pot
să-l determine să se implice în politică. Poate cel mai important, dar cu siguranţă
cel mai semnificativ, îl reprezintă familia. Existenţa unui mediu familial în care
părinţii să fie participanţi activi determină şi o socializare precoce a copiilor. Cu
toate acestea nu toţi copiii care suferă influenţa mediului familial reacţionează în
acelaşi mod. Aici intervine un alt element care însă prezintă dificultăţi de
interpretare – rangul ocupat în interiorul familiei. În general, cei mai numeroşi
oameni politici sunt reprezentaţi de fii cei mai în vârsă sau de cei unici la părinţi.

443
Pe lângă aceşti factori, mai pot interveni şi alte variabile: evenimente istorice,
şocurile emoţionale etc.
În acest context trebuie amintit un factor sociologic hotărâtor prin selecţia
pe care o determină: profesiunea celui care se implică în politică. Nu orice
profesie oferă posibilitatea de implicare în viaţa politică408.
O personalitate nu poate fi analizată în afara contextului situaţional în care
aceasta evoluează. Nu poţi deveni un om politic în indiferent ce ţară şi în oricare
moment ci în funcţie de situaţii şi de instituţiile existente. Gestionarea unei crize
economice solicită alte calităti decât conducerea unui stat într-un conflict armat.
Pe lângă evenimente, selecţia candidaţilor este operată şi de modul de scrutin,
tipul sistemului de partide şi procedurile de desemnare a candidaţilor.
Cum se pot identifica acei factori care determină implicarea individului în
politică? Pentru căutarea răspunsului la această intrebare avem la dispoziţie tot
arsenalul de metode şi de tehnici specifice ştiinţelor sociale. În cele ce urmează
vom încerca să dăm un răspuns, chiar dacă va fi sumar şi descriptiv datorită
spaţiului limitat şi complexităţii temei, răspuns care pună în evidenţă
coordonatele fundamentale ale oricărei cercetări a universului omului politic şi a
mediului în care acesta se dezvoltă şi acţionează.

2. Autonomia elitelor politice

Multiplicitatea de termeni utilizaţi indistinct (elite, lideri, oameni politici,

profesionişti ai politicii, personal politic) dovedesc, fără îndoială, absenţa unei
teorii coerente şi sistematice a ansamblului de «agenţi care participă la luptă
pentru cucerirea şi exercitarea puterii politice»409. Însă acestă problemă deschide
408
Putem spune că cel mai frecvent, oamenii de afaceri, de exemplu, mamagerii, nu îşî pot
permite să se implice exclusiv în politică..
409
Gaxie, Daniel, Les professionels de la politique, Paris, PUF, 1973.

444
un spaţiu de investigare foarte amplu, de la aderenţii la un partid la miniştri, de
la şefii de partide politice la aleşii locali sau la parlamentari.
Pe de altă parte termenul de lider, de elită trimite la un univers teoretic.
Aceşti termeni reprezintă o poziţionare în raport cu realitatea, un unghi de
vedere, un mod de a opune actori care posedă anumite caracteristici altor actori
care nu le au.
În sinteza sa consacrată teoriilor asupra elitelor politce, Putnam410
păstrează denumirea de «elită» pentru a desemna pe «cei care au mai multă
putere decât ceilalţi», puterea reprezentând «puterea de influenţare în mod
efectiv (direct sau indirect) a politicii şi activităţii statului» şi nu abordează decât
grupul parlamentarilor, executivului şi corpului înalţilor funcţionari publici, ceea
ce reprezintă un element reducţionist ce afectează concluziile studiului, de
vreme ce nu ia în calcul şî elita de partid. La un nivel mai profund, utilizarea
termenilor de elite şi de lider desemnează existenţa unei diferenţe, a unei
distanţe, între cei care sunt şi cei care nu au acces la universul puterii O dată
spulberată iluzia reprezentativităţii absolute a elitei politice în raport cu
ansamblul social în care ea se inserează şi pe care îl conduce, însăşi ideea de
democraţie este pusă sub semnul întrebării. Astfel elitele ar domina masele mai
mult sau mai puţin nediferenţiate şi mai mult sau mai puţin manipulate. Regăsim
astfel teoriile elitiste care au văzut lumina zilei la sfârşitul secolului al XIX-lea
şi începutul secolului al XX-lea, având ca reprezentanţi pe Mosca, Pareto şi
Michels, teorii care argumentează independenţa sau autonomia elitei politice în
raport cu restul corpului social. Nu este lipsit de semnificaţie şi faptul că
traducerea în limba engleză a lucrării lui Gaetano Mosca poartă numele de The

Putnam, Robert D., The comparative study of political 4elites, New Jersey, Prentice Hall,
410

1976.

445
Rulling Class411, care trimite la un ansamblu omogen, închis şi care are
caracteristici specifice.
Gânditorii teoriei clasice a elitelor definesc orizontul universului în care
se dezvoltă marea majoritate a studiilor empirice asupra elitelor politce. Orizont,
şi nu cadru teoretic, deoarece legătura dintre anchete şi tezele fondatorilor teoriei
elitiste sun mai curând vagi, dacă nu arbitrare. În marea majoritate a cazurilor nu
se pune problema verificării ipotezelor sau axiomelor. Cu toate acestea teoria
elitistă continuă să schiţeze problematica generală: cea a autonomiei elitelor în
raport cu masele, relaţiile dintre elite şi structura socială sau calităţile specifice
elitei politice, circulaţia elitelor sau diferitele tipuri de lideri şi de conducere.
Problema autonomiei, care reprezintă punctul central al majorităţii
cercetărilor asupra elitelor politice şi a conducerii politice, poate fi abordată din
unghiuri şi în maniere diferite. Spaţiul nu ne permite să dezvoltăm aici
controversele clasice existente în sânul comunităţii cercetătorilor asupra unităţii
unei «clase conducătoare»412 sau a unei unei «elite a puterii»413, în care se
dizolvă specificitatea conducătorilor politici în raport cu elitele economice,
corpul funcţionarilor publici şî teoreticienii de orientare pluralistă, cum ar
Robert Dahl414, care constată pluralitatea grupurilor conducătoare, diferenţierea
rolurilor de autorităţi şi permeabilitatea politicului în raport cu orice individ.
În această privinţă, opţiunea noastră este de a consacra mai multă atenţie,
pe de o parte, tradiţiei elitiste şi, pe de altă parte, moştenirii weberiene care,
ambele, pun problema elitelor politice, a realităţii şi a condiţiilor sale de
existenţă.

411
Mosca, Gaetano, The rulling class, New York, McGraw-Hill, 1939.
412
Miliband, Ralph, The state in capitalist society, London, Weidenfeld & Nicolson, 1969.
413
Wills, Wright, The power elite, London, Oxford University Press, 1969.
414
Dintre lucrările lui Robert A. Dahl aminitim doar două: Poliarhiile (apărută în traducere
românească la Editura Institutul European, Iaşi, 2001) şi Who governs? Democracy and
power in an American city. Northern Illinois University Press, 1982.

446
 2.1. Mosca, Pareto, Michels şi problema elitei politice

În contradicţie cu ideiile şi idelul democratic al secolului al XIX-lea

precum şi cu utopia socialistă a unei democraţii totale într-o societate fără clase,
Vilfredo Pareto, Gaetano Mosca şi Roberto Michels afirmă teza separaţiei dintre
guvernaţi şi guvernanţi şi existenţa unei pături distince, cea a elitei, cu alte
cuvinte a unei oligarhii puţin numeroase şi care posedă calităţi proprii.

2.1.1. „Legea de fier a oligarhiei“

Pentru cei doi autori italieni este o axiomă faptul că, în orice societate,
există o clasă conducătoare şi o clasă condusă. Astfel, Pareto, după explicarea
sensului pe care el îl conferă elitei şi identificarea, în ansamblul global, a celor
două tipuri, «elita guvernamentală» – cei care «joacă în mod direct sau indirect
un rol notabil în procesul de guvernare» şi elita non-guvernamentală, trage
concluzia: «Deci avem două pături ale populaţiei: 1 pătura inferioară, clasa care
este străină elitei (...); 2. pătura superioară, elita, care se divide în două: a) elita
guvernamentală; b) elita non-guvernamentală.»415 Nu altfel se exprimă Mosca:
«În toate societăţile – de la cele mai puţin dezvoltate şi care abia au văzut zorii
civilizaţiie până la societăţile cele mai dezvoltate şi mai puternice – două clase
de oameni apar, o clasă care conduce şi o clasă condusă. Prima clasă,
întotdeauna mai puţin numeroasă, îndeplineşte toate funcţiile politice,
monopolizează puterea şi profită de avantajele pe care i le procură, în vreme ce a

415
Pareto, Vilfredo, Traite de sociologie generale, Geneve, Droz, 1965, pag. 1209.

447
doua, cea mai numeroasă, este condusă şi comandată de prima într-un mod mai
mult sau mai puţin legal, mai mult sau mai puţin arbitrar sau violent»416.
În ceea ce-l priveşte pe Roberto Michels, acesta încearcă să rafineze
afirmaţiile primilor autori. Sociologul german consideră ca fiind dovedit
caracterul nedemocratic al regimurilor epocii sale şi al partidelor conservatoare,
rămânându-i de răspuns la întrebarea relativă la determinarea cauzelor lipsei de
democraţie: este acesta legată de natura înseşi a regimurilor sau partidelor sau
este vorba de o lege cu un grad de generalitate mai ridicat. Pentru aceasta el ia
ca obiect de studiu Partidul Social Democrat German, în măsura în care acesta ar
trebui să fie, conform ideologiei şi programului său, cazul cel mai favorabil
realităţii unei practici democratice. Or, dacă partidele socialiste nu sunt
democratice, aceasta se datorează faptului că democraţia înseşi nu este viabilă
sau nu este realizabilă. Studiul asupra SPD îi permite lui Michels să formuleze
«legea de fier a oligarhiei»: «cine spune organizare spune tendinţă spre
oligarhie» şi divizarea grupului într-o minoritate conducătoare şî o majoritate
condusă417. Pe măsură ce organizaţia se dezvoltă, dreptul de control al masei
asupra conducătorilor devine din ce în ce mai iluzoriu, din lipsă de timp, de
competenţe şi de putere. Are loc o diferenţiere naturală a organielor şi a
funcţiunilor. În cazul unui partid politic conducerea directă a masei este suplinită
de puterea comitetelor. Aderenţii renunţă la conducerea directă sau la
supravegherea problemelor administrative sau a deciziile politice. Aceste sarcini
sunt încredinţate unor persoane special desemnate pentru acest scop, cu alte
cuvinte, funcţionari retribuiţi de către organizaţie. Pe scurt, puterea este
acaparată de o clasă de profesionişti care îndepărtează militanţii. Prin acesta

416
Mosca, Gaetano, The rulling class, New York, McGraw-Hill, 1939, 127.
417
Michels, Roberto, Les partis politiques. Paris, Flammarion, 1971,pag. 149.

448
Michels îl regăseşte pe Mosca şi pe Pareto când afirmă diviziunea generică a
oricărui grup social între conducători şi conduşi sau între elite şi mase.
În fapt, în spatele afirmării existenţei de neocolit a unei elite se ascunde
cea a autonomiei guvernanţilor asociată cu punerea sub semnul îndoielii a
democraţiei reprezentative şi a unei critici profunde a suveranităţii populare.
Mosca vorbea despre «falsitatea legendei parlamentare» şi de absurditatea
încercării de a concepe reprezentarea poporului ca pe un transfer liber şi spontan
al suveranităţii electorilor la un anumit număr de aleşi418. Această concepţie ar
presupune că acţiunea «clasei politice» poate fi asociată voinţei colectivităţii
prin legături indisolubile. Or, nimic nu este mai fals decât aceasta, în măsura în
care, odată actul electoral realizat, puterea electorilor ia sfârşit iar cel care
stăpâneşte jocul este cel ales. Pareto, la rândul său, propune ignorarea «ficţiunii
reprezentării populare» şi căutarea, încă din primul moment, a
«fundamentuluicare se găseşte sub diferitele forme de putere a clasei care
guvernează»419.
Teoriile lui Mosca şi Pareto, prin critica reprezentării şi a democraţiei
parlamentare, precum şi prin afirmarea tezei urmăririi de către elitele
guvernamentale a logicii interesului lor specific, îi conduc pe aceştia la o
opoziţie faţă de democraţie şi la apărarea unui guvern al elitelor. În opoziţie,
Michels, sub falsa aparenţă a temelor comune, trebuie alăturat unei cu totul altei
tradiţii. Am putea spune că, în momentul în care el scrie «a rerezenta însemnă a
face să fie acceptat ca reprezentând voinţa masei ceea ce nu este decât voinţa
individuală»420, reflecţia sa este aidoma celei a lui Rousseau şi a altor gânditori
din secolul al XVIII-lea, sensul fiind cel de imposibilitate a delegării
suveranităţii. De aceea el şi precizează că delegarea nu este compatibilă cu
418
Mosca, Gaetano, The rulling class, New York, McGraw-Hill, 1939, pag 24.
419
Pareto, Vilfredo, Traite de sociologie generale, Geneve, Droz, 1965, pag. 1247.
420
Michels, Roberto, Les partis politiques. Paris, Flammarion, 1971,pag. 21.

449
democraţia decât în «cazuri izolate» şi, mai mult, este de scurtă durată. În cazul
în care ar fi generală şi de lungă durată, ea ar echivala cu o hegemonie a
reprezentanţilor asupra celor reprezentaţi. Cu alte cuvinte, oligarhia ia naştere
din imposibilitatea tehnică a democraţiei directe în societăţile prea complexe şi
numeroase. Cu toate acestea ar fi un efort inutil să căutăm acesteia din urmă un
substitut în ideea de reprezentare.

2.1.2. Calităţile elitelor

Uniţi, dacă nu în ceea ce priveşte forma de guvernământ ideală, cel puţin

în ceea ce priveşte diagnosticul, Pareto, Mosca şi Michels diferă în momentul în
care pun problema argumentelor şi raţiunilor care încearcă să explice separaţia
dintre mase şi elite, a ceea ce determină «calităţile elitelor» sau superioritatea
unei elite asupra alteia.
Pareto consideră că aparţine «elitei» orice individ care, indiferent de
domeniul de activitate, sunt consideraţi ca fiind cei mai buni şi fac dovada
reuşitei depline. Elitei îi aparţin în aceeaşi măsură oamenii de afaceri de succes,
medicii sau avocaţii prosperi, precum şi cei care încalcă legea fără a fi prinşi.
Distincţia secundară între o elită guvernamentală şi una nonguvernamentală nu
are ca urmare şi identificarea criteriului de apartenenţă la elita politică421.
Catalogarea acesteia din urmă ca fiind alcătuită din cei mai puternici (diferenţă
naturală care ar explica reuşita în dobândirea puterii) şi, prin urmare, un criteriu
psihologic, nu este suficient.
Mosca şi Michels pun accentul pe capacitatea conducătorilor de a se
organiza. Pentru Mosca, elita reprezintă un bloc omogen prin însăşi faptul că
reprezintă o minoritate şi prin urmare sunt mai uşor de identificat interesele şi
421
Pareto, Vilfredo, Traite de sociologie generale, Geneve, Droz, 1965, pag. 1296.

450
scopurile comune şi de a coagula grupul în jurul acestora422. Pentru Michels,
avantajul elitei este urmarea diviziunii sarcinilor, diferenţierii funcţiilor şî
specializării423. Cunoaşterea mecanismelor interne, abilitatea de utilizare a
regulilor o pune la adăpost de schimbările care survin în cazul modificării
susţinerii sociale şi îi asigură o inamovibilitae absolută. Mai mult, elita politică
este capabilă să anihileze iniţiativele din parte bazei de sprijin, să elimine
opoziţiile, chiar şi cele potenţiale, fie prin absorbţia liderilor, fie prin epurarea
acestora din organizaţie.
Cu toate acestea, această capacitate ar putea să nu fie suficientă în cazul în
care nu s-ar dispune de monopolul competenţei politice. Îndeosebi Michels
dezvoltă această problemă. Investirea timpului în acţiunea şi activitatea politică
determină iniţiarea elitei în toate aspectele vieţii publice şî dobândirea «unor
cunoştinţe aprofundate a angrenajului social şi îndeosebi a mişcării şi a
funcţionării maşinăriei politice»424. Dar cunoaşterea atrage după sine şi
dobândirea puterii asupra celor lipsiţi de această cunoaştere. Prin urmare cei care
devin «profesionişti ai puterii» ar dori să îşi prezerveze monopolul asupra
acesteia prin păstrarea monopolului asupra cunoaşterii.
Separată de o masă amorfă şi nediferenţiată, elita politică este absolut
autonomă în măsura în care, definită de «cei trei c», conştiinţă de grup, coerenţă
şi conspiraţie, ea nu se supune decât sieşi, nu ia în calcul decât voinţa proprie şi
legile proprii. Prin urmare teoreticienii elitişti reduc istoria la o luptă între cei
care deţin puterea şi cei care doresc să o obţină din mâinile primilor. Această
situare absoarbe dinamica socială în dinamica politică şi implică primatul şi
autonomia politicii. Totuşi, acest petitio principi are cel puţin două
inconveniente: postulează, în ceea ce priveşte elitele, o clară conştiinţă a
422
Mosca, Gaetano, The rulling class, New York, McGraw-Hill, 1939, pag. 53.
423
Michels, Roberto, Les partis politiques. Paris, Flammarion, 1971, pag. 68.
424
Ibidem, pag. 18.

451
intereselor acestora şi a sensului acţiunii lor - ceea ce rămâne de demonstrat.
Mai mult, insistând asupra dominaţiei maselor de către elite se neagă
posibilitatea analizării relaţiilor care în mod necesar leagă cele două componente
ale corpului social, relaţii care întemeiază puterea elitei pe răspunsurile pe care
este capabilă să le dea cerinţelor şî solicitărilor societăţii.

2.2. Autonomia relativă a elitelor politice

A reflecta asupra acestor relaţii semnifică postularea unei autonomii

relative a elitelor. În fapt, dacă pe de o parte trebuie recunoscută specificitatea
domeniului politic şi, prin urmare, a agenţilor care acţionează în acest câmp, pe
de altă parte, mecanismul politic nu poate funcţiona fără schimbări atât în
interiorul sistemului politic cât şi în exteriorul acestuia, schimbări orientate şi
care vizează păturile sau grupurile sociale a căror susţinere o caută în cadrul
luptei concurenţiale pentru putere.

2.2.1. Specificitate elitei politice

Unul dintre elementele care nu pot fi circumscrise în teoriile elitiste

clasice este constituirea puterii politice. O dovadă în acest sens este necesitatea
autorilor invocaţi mai sus de a defini puterea prin posesia puterii şi, pe cale de
consecinţă de a oferi o explicaţie psihologică sau organizaţională existenţei
elitelor. Dar, după cum arată Max Weber, apariţia unei elite politice, pe care el o
numeşte «un nou tip de oameni politici profesionişti», este corelativă cu
dezvoltarea statului modern, sau a statului raţional. Pe de o parte, se remarcă
ascensiunea funcţionarilor care se constituie într-un corp administrativ
specializat în gestiunea afacerilor publice, «birocraţia», şi care intră în conflict

452
cu regimul autocratic. Pe de altă parte, separaţi de mijloacele de conducere şi
gestiune, oamenii politici sunt obligaţi să îşi găsescă surse de venituri prin
intermediul activităţii desfăşurate, să trăiască nu doar «pentru politică» ci şi «din
politică» şi, astfel, să devină profesionişti ai politicii425.
Apariţia parlamentelor şi a partidelor politice produce o mutaţie la nivelul
aderenţei politice şi a competenţelor solicitate. Oamenii politici rămân însă
angajaţi într-o activitate din ce în ce mai specializată, reprezentată de lupta
pentru putere, activitate conflictuală şi concurenţială în cadrele delimitate de
către stat. Definiţia dată politicii este suficient de largă pentru a nu rămâne
monopolul statului, la ea participă şi diversele forţe care exercită o influenţă
asupra puterii (partide politice, grupuri de interes, presa)426. Dar specializarea
activităţii politice implică şi posibilitatea identificării cu imaginile înţelese ca
semne distinctive.După Schumpeter427, caracteristica acţiunii politice este jocul
ideologiilor, principiilor, doctrinelor şi programelor. Tot astfel precum
întreprinderile economice dau o marcă distinctivă produselor lor pentru a-şi
asigura monopolul unei clientele şi pentru a domina piaţa, tot astfel, diverşii
actori de pe scena politică caută să se individualizeze şi să se distanţeze de
concurenţă precum şi să-şi atragă electori şi susţinere pentru tezele lor.
În general, omul politic trebuie să stăpânească un limbaj specific care se
constituie într-o «competenţă politică» al cărui monopol îl posedă, dar care, în
opoziţie cu cele afirmate de teoreticienii elitişti, nu se defineşte atât prin raport
cu cei incompetenţi şi cu non-profesioniştii în acest domeniu, cât prin raport cu
alte tipuri de competenţă cu care sunt înzestrate elitele care acţionează în alte

425
Weberr; Max, Le savant et la politique, Paris, Plon, 1963, pag. 111.
426
Ibidem, pag. 108-109.
427
Scumpeter, Joseph A., Capitalism, socialism and democracy, New York, Harper & Row,
1975.

453
sectoare (administraţie, armată, economie..). Această competenţă asigură ceea ce
Weber numeşte «vocaţia» omului politic.
Cu toate aceste, urmându-i pe Weber şi Schumpeter, trebuie să
recunoaştem că specializarea şî profesionalizarea activităţii politice determină
faptu că «politica devine, în mod inevitabil, o carieră» şi că «profesiunea politică
dezvoltă interese autonome»428. Ceeea ce semnifică, pe de o parte, că un om de
afaceri sau un jurist, ajuns la putere, încetează să mai fie, pentru a deveni
membru al unei colectivităţi care acţionează şî reacţionează în funcţie de
necesităţile impuse de carieră şi de regulile care prescriu comportamentul în
lumea politică. Aceasta explică de ce omul politic poate prezenta, în raport cu
cei pe care îi reprezintă, o anumită autonomie. Prea adeseori ne imaginăm omul
politic (ideal), parlamentar sau şef de partid, ca urmărind interesele celor care l-
au mandatat sau ale unor anumite grupuri sau categorii. În fapt, după cum spune
şi Schumpeter, aceasta nu reprezintă decât jumătate de adevăr. Deoarece sunt
profesionişti ce se supun regulilor profesiunii precum şi propriei ambiţii,
oamenii politici pot «să nu servească intereselor clasei lor sociale sau grupurilor
la care sunt afiliaţi».

2.2.2. Logica darului – elite şi societate

Dacă este adevărat că această interdependenţă determină regulile unui joc

în viaţa politică şi permite evitarea considerării relaţiei elite-mase ca o pură
reprezentare mecanică, fie a solicitărilor cetăţenilor, fie a grupurilor sociale, nu
trebuie ignorată cealaltă jumătate de adevăr evocată de Schumpeter. Care sunt,
prin urmare, relaţiile dintre elite şi cei care i-au mandatat să conducă, relaţie care
face independenţa acestora relativă?
428
Ibidem, pag. 384.

454
 Weber este cel care face o primă analiză în cadrul partidelor politice.
Astfel, în cadrul acestui tip de organizaţie conducătorii ce doresc să obţină
puterea oferă atât militanţilor cât şi aderenţilor şanse de realizare a obiectivelor
pe care aceştia le urmăresc precum şi posibilitatea obţinerii anumitor avantaje
personale. În schimbul alianţelor sau serviciilor pe care «baza» le acordă
conducătorilor în lupta lor concurenţială pentru putere, aceasta beneficiază de
diverse posturi, locuri de muncă, bunuri sau recompense onorifice. Ostrogorski a
dezvoltat această tematică în cazul partidelor americane şi arată modurile în care
«locurile în serviciul public al Uniunii, al Statelor şi al municipalităţilor
furnizează solda care permite întreţinerea armatei de politicieni care slujesc
maşina (politică, n.n.)»429. Pentru asigurarea suportului electoratului, partidul sau
candidatul care îl reprezintă poate promite, după cum scrie şi Ostrogorski, «mii
de favoruri care să implice fericirea sau nefericirea întregii existenţe a mulţi
oameni obişnuiţi»430. Cazul extrem este reprezentat de ceea ce definim ca fiind
clientelismul, dar există o multitudine de alte forme de asigurare a fidelităţii
alegătorilor... Iar ceea ce este adevărat în ceea ce priveşte partidele politice, este
adevărat şi în ceea ce priveşte statul când utilizează diverse mijloace materiale
care să îi permită să obţină susţinerea uneia sau alteia dintre clasele sau
grupurile sociale: subvenţii, posturi, creşteri salariale etc.
Logica darului, forma fundamentală a schimbului care operează între elite
şi mase, nu implică ignorarea de către elite a anumitor solicitări din partea celor
din urmă, sau, cel puţin a anumitor grupuri ale acestora. Dimpotrivă, în măsura
în care cucerirea şi exercitarea puterii situează diferite elite – în general divizate
conform apartenenţei la un partid sau la o ideologie – în raporturi concurenţiale,
ele trebuie să-şi asigure susţinerea utilizând cerinţele, nevoile şi revendicările

429
Ostrogorski, Michel, La democratie et les partis politiques, Paris, Seuil, 1963, pag. 354.
430
Ibidem.

455
celor ce constituie clientela lor reală sau virtuală (publicul ţintă). Şi chiar dacă
independenţa lor este reală, aceste elite nu pot risca o rupere de grupurile care
reprezintă baza puterii lor şi un conflict care ar deveni sursa eşecului acestora.
Cu toate acestea, clasa politică retraduce solicitările sociale în termeni politici şi
le regândesc prin intermediul propriilor categorii. Pe de o parte, după cum
remarca Schumpeter, «ea (clasa politică, n.n.) aduce la viaţă dorinţele viguroase
şi clare, rămase deseori latente zeci de ani»431. O operaţiune prin care aceste
dorinţe sunt organizate «superxcitându-le şi inserând în final articole adecvate în
programele destinate concurenţei electorale»432. Pe de altă parte, activitatea
ideologică tinde să mascheze raporturile sociale sau raporturile de clasă. Orice
solicitare particulară va fi proclamată, fără excepţie, de «interes naţional» sau de
«interes general», orice conflict de interese între diversele grupuri sociale
antagoniste va fi interpretat în termeni politici.
În concluzie, am putea spune că temelor teoriei elitiste ale separaţiei şi
manipulării, teza autonomiei relative a elitelor le substituie temele specificităţii
şi controlului.

3. Specificitatea elitelor politice

Aparent; am putea afirma existenţa unei independenţe totale a elitelor

politice sau, cu alte cuvinte, a unei corelaţii nesemnificative între statutul politic
şi statutul socio-economic433. Astfel, orce persoană, orice cetăţean, ar avea şanse
egale de a accede la statutul de om politic, indiferent de profesiunea exercitată,
gradul de instruire, familia de provenienţă, vârsta sau sexul. Orice categorie
431
Scumpeter, Joseph A., Capitalism, socialism and democracy, New York, Harper & Row,
1975, pag. 368.
432
Ibidem.
433
Putnam, Robert D., The comparative study of the political elites, New Jersey, Prentice Hall,
1976, pag. 21.

456
socială sau socio-demografică şi-ar găsi reprezentarea printre elitele politice în
funcţie de ponderea sa în sânul populaţiie. Or, deja Gaetano Mosca sublinia şi
avertiza în acelaşi timp că acest model este fals. «Minorităţile se disting de masa
celor guvernaţi prin calităţile care conferă indivizilor o anumită superioritate
materială, intelectuală sau chiar morală (...). Cu alte cuvinte, membrii minorităţii
care guvernează au atribute, reale sau aparente, care sunt apreciate şi foarte
importante în societatea în care trăiesc»434. Astfel «clasa politică» este capabilă
să controleze forţele sociale care, la un moment dat şi pentru o anumită
societate, sunt esenţiale pentru posesia puterii. Acesta nu trebuie să ne facă să
credem că oricine poate dobândi aceste competenţe sau că toţi pornim de pe
picior de egalitate. Pe de o parte, mai spune Mosca, influenţa socială sau politică
este întotdeauna mai facilă în cazul celor bogaţi, iar pe de altă parte, clasa
politică prezintă tendinţa de a «fi ereditară în fapt dacă nu de drept». Mosca este
primul autor care se referă la importanţa socializării politice. El remarcă: «Chiar
şi atunci când diplomele, cunoştinţele ştiinţifice, aptitudinile speciale sunt
verificate prin examene care deschid calea spre posturi publice, nimic nu este
mai important ca avantajelespeciale ale anumitor indivizi (...).»435 Pe scurt,
bogăţia, apartenenţa la grupurile sociale dominante, experienţa politică precoce
sunt factori decisivi pentru apartenenţa la elita politcă, lucru confirmat şi de
cercetările empirice asupra oamenilor politici.

3.1. Selecţia socială. Componenţa şi recrutarea elitelor

De drept, componenţa şi recrutarea nu aparţin aceluiaşi tip de

problematici. În vreme ce prima studiază deţinătorii puterii încercând să

434
Mosca, Gaetano, The rulling class, New York, McGraw-Hill, 1939, pag. 53 ssq
435
Ibidem, pag. 61.

457
deceleze calităţile necesare pentru accederea şi menţinerea la putere, cea de-a
doua încercă să abordeze problema proceselor sociale şi politice prin care
individul accede la asemenea poziţii. Dacă în primul caz punctul de plecare este
întrebare „Cine sunt ei?“, în cel de-al doilea caz întrebarea este „De ce şi cum au
ajuns ei acolo unde sunt?“. Cu toate acestea analizele care vizează componenţa
elitelor nu pot ignora preocupările legate de problema selecţiei. Înţelegerea
fenomenului recrutării elitelor politice nu poate evita cercetarea a ceea ce sunt
elitele politice, şi aceasta în scopul clar de a realiza o cercetare comparativă fie a
elitelor în sine, fie a elitelor în relaţia lor cu cei pe care îi conduc.

3.1.1. Excluşi şi privilegiaţi

Figura americanului alb, de origine anglo-saxonă şi de religie protestantă

reprezintă, în cazul SUA, arhetipul elitei politice. Cercetarea componenţei
elitelor politice şi a raporturilor dintre elite şi mase pune în evidenţă un fenomen
de excludere, de îndepărtare, din competiţia pentru putere a celor aflaţi în poziţii
subordonate sau a celor care aparţin unor grupuri minoritare. Universul elitelor
este întotdeauna alcătuit din excluşi şi privilegiaţi.
Caracteristicile etnice şi cele religioase, chiar dacă reuşesc să clarifice
mecanismele selecţiei elitelor, nu au un caracter universal. Însă există şi
variabile care au valoare universală din punctul de vedere al inegalităţii care
afectează grupurile considerate ca având un statut marginal.
Pe de o parte, cariera politică pare a fi apanajul persoanelor de vârstâ
medie. Studiul componenţei legislativelor în diverse ţări pune în evidenţă
excluderea tinerilor şi a persoanelor în vârstă din elitele parlamentare. Însă
subreprezentarea celor două categorii nu este guvernată de aceleaşi legi. În cazul
tinerilor este vorba de legităţi specifice carierei parlamentare: necesitatea de

458
parcurgere a diferitelor eşaloane ale partidului înainte de a avea acces la
candidatură; condiţiile de vârstă cerute de lege; perenitatea carierei
parlamentare. Însă suprareprezentarea persoanelor cu vârsta între 40 şi 60 de ani,
corelativă marginalizării tinerilor şi celor în vârstă, este prezentă şi la nivelul
partidelor politice, nu reprezintă un fenomen specific doar elitelor parlamentare.
Pe scurt, se poate pune în evidenţă o legătură între participarea la
exercitarea puterii şi viziunea pe care o societate dată o are despre locul pe care
îl ocupă diferitele grupuri sociale în sânul societăţii.
Dacă elitele politice sunt în general compuse, în marea lor majoritate, din
persoane ce posedă şi experienţă şi prestigiul social conferit de vârstă, ele sunt
simultan compuse din membri care aparţin păturilor privilegiate ale societăţii.
După cum remarca şi Putnam, prezentând modelul de «aglutinare» al lui
Laswell, care postulează că cei mai puternici sunt de asemenea şi cei mai bogaţi,
cei mai prestigioşi şi în principiu, cei mai înţelepţi, «o castă de privilegiaţi
monopolizează leadership-ul politic» iar«liderii politici sunt recrutaţi, întro
manieră disproporţionată, dintre cei cu profesiuni cu înalt statut social şi familii
privilegiate»436. Indiferent de indicatorul utilizat, profesiunea exercitată înainte
de accederea la putere, nivelul de instruire sau originea familială, fenomenul nu
poate fi contestat.
Dar trebuie subliniat şi faptul că nu întotdeauna elitele politice se
recrutează din aceleaşi pături şi categorii dominante şi privilegiate ale societăţii.
Dimpotrivă, diferenţe clare pot fi puse în evidenţă în funcţie de ţară şi de
sistemul social analizat.
Apartenenţa elitelor la ceea ce am numit categorii favorizate mai curând
decât la categoriile dominante este confirmată şi de examinarea nivelul de

Putnam, Robert D., The comparative study of the political elites, New Jersey, Prentice Hall,
436

1976, pag. 22.

459
instruire al acestor elite, nivel de instruire care este strâns legat, pe de o parte de
profesiunea exercitată şi, pe de altă parte de mediul familial. Prezenţa
persoanelor cu grad de instruire ridicat în cadrul elitelor politice nu este proprie
doar cercurilor parlamentare sau ministeriale, ea putând fi decelată deja la
nivelul partidelor politice prin apartenenţa la cercurile şi grupurile influente din
interiorul acestora..
Profesiunea exercitată de către elitele politice sau gradul de instruire nu
fac altceva decât să reproducă originea socială a acestora, astfel încât un
indicator poate fi reprezentat de profesiunea exercitată de către părinţi. Chiar
dacă nu poate fi negată o anumită mobilitate socială ascendentă în care educaţia
îşi are rolul său, moştenirea socială apare ca reprezentând una dintre cele mai
importante caracteristici ale componenţei elitelor.
Ca o concluzie putem afirma că, atât prin statut căt şi prin educaţie şi
origine soicală, elitele politice aparţin păturilor superioare ale clasei de mijloc.

3.1.2. Clivajele în interiorul elitei politice

A considera elita politică reprezentând un tot omogen este o iluzie, dacă

nu o eroare. «Calităţile» ce caracterizează, în general, oamenii politici trebuie
totuşi modulate pornind de la un set de variabile care permit o rafinare mult mai
exactă a imaginii de ansamblu.
Un prim grup de variabile pot fi concentrate sub formula «legea
ierarhiei»: prin parcurgerea sistemului de stratificare politică se întăresc
privilegiile persoanelor cu statut social înalt. Cu alte cuvinte, cu cât
responsabilitatea politică este mai mare, cu atât selecţia este mai efectivă.
Acest fenomen este uşor de observat dacă analizăm locul şi statutul
femeilor în spaţiul politic. Dar aceasă eliminare progresivă pe măsură ce

460
funcţiile politice sau administrative devin mai importante afectează şi păturile
sociale mai defavorizate. De exemplu, studiile pun în evidenţă, la nivelul
Statelor Unite, un proces de selecţie atât la nivelul staelor cât şi la nivel federal:
guvernatorii statelor componente manifestă tendinţa de a proveni din pături
sociale mai înalte decât membrii legislativului statului, membrii Camerei
Reprezentanţilor au o origine socială care îi plasează între guvernatori şî
membrii Senatului. În mod evident, preşedintele este cel care dispune de cel mai
ridicat statut social.
Un al doilea factor ce cauzează clivaje în interiorul elitelor politice ţine de
orientarea politică sau de apartenenţa lor politică. Fără îndoială, diferenţele ce se
pot stabili între liderii politici în funcţie de orientarea lor politică nu au un
caracter universal. De exemplu, în Statele Unite nu pot fi decelate diferenţe
semnificative în statutul socio-economic între elita democrată şi cea republicană.
Cu toate acestea, în ţările cu o stratificare socială mai rigidă, cum ar fi Marea
Britanie, Germania, Franţa sau Italia, există mult mai mari diferenţe între elite
partinice. De fapt, chiar dacă în aceste state nici un partid semnificativ nu
reprezintă o singură pătură socială sau un singur grup social, echilibrul
reprezentării diferitelor grupuri sociale este diferit în funcţie de partide şi de
orientarea lor ideologică

3.1.3. Transformarea socială a elitelor

Primatul general şi universal acordat, în recrutarea elitelor politice,

persoanelor care ocupă poziţii înalte în ierarhia socială nu este un fenomen de
dată recentă. Totuşi, aceasta nu însemnă că, de-a lungul timpului, elitele au fost
recrutate şi au aparţinut aceluiaşi tip. Dimpotrivă, ele au suferit transformări
profunde, transformări care, în teoria clasică a elitelor poartă numele de

461
circulaţia elitelor. Cum deja remarca şi Mosca437, procesul de recrutare apare ca
fiind legat de sistemul social, însă fără a pune sub semnul întrebării
mecanismele generale de selecţie. Emergenţa unor forţe sociale noi implică o
transformare a elitelor în măsura în care acestea trebuie să posede un set de
«calităţi» considerate decisive în cadrul unei societăţi date. Această legătură
între natura elitelor poltice şi sistemul social apare nu doar în teoria clasică a
elitelor ci şi la Wright Mills438 sau la Keller439 care insistă asupra importanţei
cerinţelor noi ale grupurilor sociale nou apărute.
Ipotezele sau teoriile asupra schimbării sociale în societăţile post
industriale au influenţat şi problematica cercetărilor asupra elitelor politice.
Pentru Burnham440, trecerea puterii economice din mâinile proprietarilor în
mâinile «managerilor» care dispun de cunoştinţele tehnice şi competenţele
necesare este un element care permite afirmarea ideii unei «revoluţii
manageriale» similare care să afecteze politicul. Şi Galbraith441 leagă
transformarea elitelor de caracterul noilor procese de producţie – tehnologia şi
organizarea. Pentru el, cea de-a doua revoluţie industrială determină creşterea
influenţei şi puterii «tehnostructurii». În societatea post industrială competenţa
tehnică devine baza puterii iar educaţia modul de acces la aceasta.

3.2. Selecţia politică

În măsura în care omul politic trebuie să stăpânească un limbaj specific, să

facă dovada unor competenţe particulare şi să manifeste un nivel ridicat de

437
Mosca, Gaetano, The rulling class, New York, McGraw-Hill, 1939, pag. 65.
438
Mills, C. Wright, The power elite, London, Oxford University Press, 1965, pag. 277.
439
Keller, Suzanne, I., Beyond the rulling class. Strategic elites in modern society. New York,
Random House, 1963, pag. 125-126.
440
Burnham, James, The managerial revolution, New York, John Day, 1941.
441
Galbraith, John K., The new industrial state, Harmondsworth, Penguin Books, 1969.

462
implicare şi de participare politică – caracteristici pe care, în general, nu le
găsim la nivelul întregului corp societal – este legitim să ridicăm problema
modului în care aceştia au dobândit aceste calităţi. Cu alte cuvinte, să ne
întrebăm dacă elitele politice se deosebesc de corpul cetăţenilor şi de celelalte
elite prin experienţa dobândită sau prin activităţile lor anterioare. Putem
identifica, în cazul omului politic, un tip, un model de socializare politică
particular, propriu acestuia?

3.2.1. Socializarea precoce

Cercetările empirice dovedesc, în primul rând, faptul că elitele politice, în

general, au prezentat un interes ridicat faţă de politică încă din copilărie sau
adolescenţă. Simultan, poate fi evidenţiată şi o angajare puternică în universul
politic. Cu toate acestea am greşi dacă am trage concluzia că această expunere
precoce caracterizează exclusiv oamenii politici, liderii de partide sau elitele
legislative. În fapt, ea pare să reprezinte atributul fundamental al oricărui individ
angajat politic, chiar dacă nu are decât responsabilităţi minime.

3.2.2. Influenţa familială

Dobândirea precoce a valorilor politice, a cunoştinţelor asupra relaţiilor şi

comunităţii politice, regimului politic şi a instituţiilor, precum şi a sistemului de
coordonate necesar orientării în spaţiul politic, este legată de mediul familial.
Chiar dacă nu poate fi ignorată influenţa exercitată de mediul educaţional sau de
cercurile de prieteni, aceasta este marginală, în vreme ce corelaţia între vârsta
socializării politice şi mediul familial este foarte ridicată.

463
 Un prim mod de abordare a rolului familiei îl reprezintă verificarea
acumulării de posturi şi funcţii politice de către un restrâns număr de familii
politice. Astfel, poate fi pusă în evidenţă importanţa mediului familial în
recrutarea elitelor: un interes major al părinţilor pentru politică, un activism net
superior mediei, frecventarea altor persoane notabile implicate în jocul politic la
nivel local sau central pot suscita implicarea în politică (modelul
«supraexpunerii» al lui Prewitt)442.
Gradul de implicare al părinţilor în politică poate fi măsurat şi prin
frecvenţa discuţiilor familiale si pune în evidenţă valori foarte ridicate în cazul
oamenilorpolitici. Alte elemente variabile care influenţează decizia de implicare
în politică a celor ce alcătuiesc elitele politice sunt reprezentate de : existenţa
unuia sau a ambilor părinţi implicaţi activ în politică precum şi exercitarea
funcţiilor elective de către părinţi.
Socializarea precoce şi interesul şi activitatea politică din mediul familial,
fie că sunt măsurate prin intermediul frecvenţei discuţiilor, exercitarea unor
funcţii publice sau apartenenţa la un partid, sunt elemente care trebuie juxtapuse,
cumulate într-o scală a socializării familiale. Putem astfel afirma că această
politizare moştenită şi precoce caracterizează elitele politice şi le distinge de
masa populaţiei precum şialte tipuri de elite.
Apartenenţa la un mediu favorizat şi la un mediu politizat sunt cele două
dimensiuni care determină decizia de implicare în politică şi accesul la o carieră
politică şi prin urmare la apartenenţa la cercul restrâns al elitei.

4. De la elite la liderul politic

Putnam, Robert D., The comparative study of the political elites, New Jersey, Prentice
442

Hall, 1976, pag. 98.

464
 Teoriile clasice asupra elitelor, precum şi cercetările empirice prezintă o
dimensiune descriptivă accentuată, concentrându-se asupra poziţiilor din sânul
ierarhiei politice şi sociale şi încercând elaborarea de ipoteze asupra
corespondenţei între cele două sisteme. Dar prin stabilirea autonomiei sau, cel
puţin, a specificităţii elitei politice, ele nu cercetează relaţiile care se stabilesc
între elite şi mase. Dimpotrivă, termenul de lider şi cel asociat acestuia, de
„leadership“ (conducere) trimit spre ideea unui univers relaţional: pe de o parte,
cel al legăturilor care îi unesc pe lideri şi pe susţinăţorii acestora, legături ce
determină recunoaşterea şî legitimitatea acestor oameni politici şi acceptarea
puterii acestora. În ciuda lucrărilor lui Weber care au formulat explicit teoria
celor trei tipuri ideale de om politic întemeiate pe cele trei forme de dominaţie –
tradiţională, carismatică şî raţional-legală443 - studiul liderului politic este relativ
absent din sociologia şi ştiinţa politică.
Pe de o parte psihologia a pus problema personalităţii liderului politic, a
trăsăturilor caracteristice care determină dorinţa de accedere la putere, reuşita şi
acceptarea de către ceilalţi care nu deţin respectivele calităţi. Pe de altă parte,
cercetătorii în psihologie socială s-au concentrat mai curând asupra modului de
funcţionare a leadership-ului, al modului de conducere în cadrul subsistemului
politic. Astfel au devenit teme de cercetare rolul specific al liderului
(competenţa şi abilitatea acestuia – elemente care întemeiază popularitatea sa
printre membrii grupului propriu, capacitatea de constituire şi de stabilire a
coaliţiilor cu alţi lideri în cadrul grupurilor în care autoritatea este în esenţă
colegială etc), diferitele tipuri de conducere (cărora le corespund tipuri diferite
de comportament şi diverse grade satisfacţie). Astfel a fost elaborată teoria
„liderului democratic“ (în opoziţie cu liderul autoritar şi cu liderul non-
intervenţionist) care realizează „optimul“ grupului, asigurându-i eficacitatea
443
Weber, Max, Le savant et la politique, Paris, Plon, 1965.

465
instrumentală cea mai ridicată şi oferind membrilor acestuia cel mai ridicat nivel
de satisfacţie expresivă.
O dată cu cercetările recente asupra puterii politice şi concentrarea asupra
problemei deciziei politice, formele multiple de relaţii dintre omul politic (lider)
şi grupul căruia îi aparţine sau care îl susţine, relaţii care definesc diferitele
stiluri sau tipuri de conducere, s-au impus ca reprezentând o temă de studiu de
maxim interes. În acest caz este vorba despre identificarea elementelor
semnificative a caracteristicilor şi comportamentelor liderilor, în măsura în care
aceste elemente sunt în relaţie cu contextul în care acţionează omul politic. Cu
alte cuvinte, analiza formelor de conducere permite, în măsura în care acestea
influenţează inclusiv natura sistemului politic, să le caracterizeze şi pe acestea.

4.1. Recrutarea omului politic.

Seligman444 abordează problema omului politic prin prisma legăturii dintre

recrutare, tipul de conducere şi gradul de deschidere, de transparenţă al
deciziilor politice. Dacă se iau în calcul condiţiile de eligibilitate şi mecanismele
de selecţie a candidaţilor, procesul de recrutare poate fie să favorizeze
participarea unui număr mai mare de candidaţi, fie restrângerea acestuia. Pe de o
parte, legile electorale, facilităţile fiscale, existenţa unui set de posturi, fie în
aparatul de stat, fie în structurile de partid, în care să se poată refugia cei care au
eşuat, interesul personal al indivizilor pentru a ajunge în funcţiile publice, toate
aceste condiţii de eligibilitate dovedesc o capacitate diferită a sistemului politic
de a favoriza accesul unui număr mai mare sau mai redus de cetăţeni la statutul
de om politic.

444
Seligman, Lester G., Recruiting political elites, New York, General Learning Press, 1971.

466
 Pe de altă parte, nu mai puţin semnificative sunt procesele de selecţie şi
mecanismele alegerilor prin care indivizii pot fi selectaţi şi pot dobândi statutul
de candidaţi ai organizaţiilor politice. De la cooptarea unor personalităţi
„apolitice“, dar cu un statut social (şi economic) înalt şi desemnarea lor de facto,
până la alegerea candidaţilor de către şeful partidului, şi selecţia „birocratică“
prin care sunt recompensaţi cei care au participat şi s-au implicat în activitatea
organizaţiei – toate aceste moduri de selecţie acţionează distinct şi nu implică
acelaşi tip de indivizi. Dacă primele canale de selecţie manifestă tendinţa de a
structura puterea şi de a o concentra în mâinile unei elite mai mult sau mai puţin
tradiţionale care formează o castă, doar ultimul oferă o şansă şi celor care, în alte
condiţii nu şi-ar fi asumat „riscul“ implicării în politică.
De altfel, Seligman postulează explicit relaţii foarte strânse între
recrutarea şi comportamentul oamenilor politici: jocul şi combinaţiile diferitelor
elemente implicate în recrutarea politică influenţează distribuţia puterii,
reprezentativitatea elitelor, competenţa acestora, deciziile politice precum şi
normele colective ale liderilor politici. În particular sistemele în care oricine are
o şansă reală de accedere la postura de lider decizional, în care riscurile politice
sunt reduse iar procesele de selecţie sunt complexe şi deschise, prezintă tendinţa
de a avea procese de decizie politică mai democratice, deschise către un număr
cât mai mare de indivizi. În aceste sisteme liderii politici, oamenii politici sunt
reprezentativi, distribuţia puterii este caracterizată de pluralism şi clar definită,
iar decizia politică, în general, este în acord cu dorinţele şi cerinţele societăţii. Pe
lângă rolul partidelor politice care efectuează selecţia, un element ce nu poate fi
ignorat este reprezentat de rolul mecanismelor de selecţie şi natura partidului.
Cu cât un partid este mai închis, cu alte cuvinte, un partid care vizează o bază
socială privilegiată şi o mare coerenţă ideologică, cu atât mai mult el
promovează, sau încearcă să promoveze aceste interese particulare. Pe de altă

467
parte, în măsura în care candidaţii aceluiaşi partid sunt, simultan, şi legaţi de
interesele diverselor grupuri de presiune spacializate, şi procesul de decizie va
încerca să servească această multitudine de interese.

4.2. Tipuri de lideri şi sisteme politice

Elaborarea celor mai complexe tipologii ale omului politic se datorează, în

mare măsură, politologilor specializaţi în cercetarea sistemelor comuniste şî a
sistemelor autoritare din America Latină, în încercarea acestora de depăşire a
simplei diviziuni între sistemele autoritare şî democraţiile pluraliste. Ipoteza de
lucru este că tipurile de lider afectează în mai mare măsură natura sistemului
decât invers. Ceea ce revine la a spune că studiul manierei de conducere politică,
departe de a fi subordonată sau secundară în raport cu alte probleme cum ar fi
puterea politică sau decizia politică, reprezintă unica manieră de înţelegere a
ceea ce sunt sistemele politice.
Pentru a-şi stabili tipologia, Beck şi Malloy445 se plasează în centrul
universului pur relaţional al conducerii politice. Aceşti autori stabilesc patru
elemente de care trebuie să se ţină seama în analiza elitelor politice:
perspectivele şi tehnicile de care acestea fac uz pentru a accede şi a se menţine
la putere şi care determină structura elitei şi normele acesteia de comportament.
Analiza se dezvoltă însă pe două coordonate: prima, axa «divizare/unitate»,
defineşte relaţiile elitei politice cu alte elite; cea de-a doua, axa
«impermeabilitate/permeabilitate» stabileşte relaţiile elitei cu masele şi modul
de acces446.

445
Beck, Carl, Malloy, James, Political elites: a mode of analysis. Geneve, 1964.
446
Ibidem, pag. 19 ssq.

468
 Primul tip este cel al unei elite divizate şi permeabile, care ar putea fi
numită şi pluralistă, în care coexistă un mare număr de lideri în competiţie (în
cadrul sistemului de guvernământ, în cadrul organizaţiilor politice sau
apolitice/non-politice). Astfel nu există o coeziune între cei care deţin roluri de
autorităţi, iar relaţiile dintre elite sunt relaţii de concurenţă, fiecare dintre ele
reprezentând anumite grupuri sociale importante şi semnificative. În ceea ce
priveşte raporturile dintre elite şi mase, sistemul este permeabil în două sensuri.
Pe de o parte, populaţia deţine o cantitate suficientă de informaţie care îi permite
să pună sub semnul întrebării comportamentul liderilor şi să îi înlocuiască în
cazul în care aceştia ar lua decizii percepute ca eronate sau inadecvate. Pe de
altă parte, există o mobilitate asendentă care permite noilor grupuri să acceadă la
putere. Chiar dacă nu este nelimitat, accesul la putere este deschis deoarece din
punct de vedere normativ este orientat spre primirea de noi grupuri.
În opoziţie, cel de-al doilea tip este cel al unei elite unificate şi
impenetrabile. Liderii politici au un nivel ridicat de experienţă politică şi de
coeziune ideologică, fiind „generaţi“ de o organizaţie politică unică ce
controlează întreaga viaţă socială şi toate căile de acces la poziţiile care implică
puterea politică. Acesta nu semnifică lipsa conflictului şi a competiţiei în
interiorul elitei, dar aceasta se dezvoltă prin intermediul unor grupuri şi facţiuni
în interiorul partidului, fără vreo intervenţie reală din partea membrilor
societăţii. Pe de o parte, aceştia nu pot avea acces la conducere decât într-o
manieră strict circumscrisă, iar, pe de altă parte chiar în cazul mobilizării
populaţiei, aceasta nu influenţează nici stabilirea scopurilor urmărite nici
formele de mobilizare care se sprijină, în fapt, pe manipulare, susţinătorii
acţionând ca atare datorită constrângerii.
Cel de-al treilea tip, cel al unei elite divizate şi impermeabile presupune
existenţa a numeroase centre de putere mai mult sau mai puţin autonome în

469
interiorul corpului societal (partide, armată, biserică, mari proprietari...) care,
deşi din punct de vedere al formării şi al socializării politice sunt caracterizate
de omogenitate, sunt divizate în ceea ce priveşte definirea politicilor şi,
îndeosebi, în ceea ce priveşte alocarea resurselor şi definirea problemelor
economice. Aceste conflicte din interiorul elitei sunt, de regulă, rezolvate fie
prin epurări fie prin violenţă (în cazul inexistenţei procedurilor instituţionale de
reglementare a conflictelor). În acest caz cetăţeanul este de două ori marginalizat
prin existenţa unei linii de demarcaţie clare între lideri şi populaţia care nu poate
accede la putere şi prin slaba mobilizare. Nu se pune nici problema participării
prin intermediul multiplicităţii grupurilor din regimurile democratice, nici
problema mobilizării prin manipulare, implicarea maselor fiind limitată la
participarea la alegeri mai mult sau mai puţin formale.
În cazul elitei divizate şi impermeabile, posturile relevante din punct de
vedere politic sunt ocupate de profesionişti aparţinând partidului, în vreme ce
celelalte grupuri politice au un rol circumscris doar sectorului în care sunt
specializate (cultură, învăţământ, economie...). În consecinţă, accesul la
conducere este strict controlat de liderii existenţi şi structurat de organizaţia
politică dominantă.
În opoziţie, într-un sistem pluralist, elitele specializate sunt în concurenţă
pentru puterea politică, pentru influenţă şi pentru participarea la decizia politică.
Competiţia joacă un rol important în selecţia şi accesul la putere şi nu există nici
un mecanism instituţional a priori care să garanteze politicienilor profesionişti
menţinerea la putere.
Astfel, conducerea „monocratică“ are drept corespondent o putere politică
care este concentrată şî poate face apel, inclusiv prin mijloace coercitive, la cei
care au competenţe în buna funcţionare a societăţii (grupurile specializate), fără

470
ca pentru aceasta să facă vreo concesie în ceea ce priveşte conducerea politică şi
fără să le acorde acestora din urmă putere de decizie.
Pluralismul apare în momentul în care aceste grupuri specializate devin
mult prea conştiente de propria putere pentru a mai putea fi constrânse.

4.3. Tipuri de lideri şi solicitările societale

Tipologia Beck-Malloy suferă de câteva insuficienţe. Pe de o parte nu este

atât de generală pe cât pare, mult prea centrată fiind pe opoziţia dintre sisteme
autoritare-sisteme democratice. Concentrându-se pe condiţiile de acces la
conducere sau pe intervenţia grupurilor sociale, ea nu ia în calcul, într-o măsură
suficientă, puterea efectivă a liderilor politici şi a mijloacelor de care aceştia fac
uz pentru a se legitima sau pentru a-şi întări legitimitatea.
Tipologia lui Burns447 încearcă să răspundă acestor întrebări pornind de la
ideea fundamentală că puterea politică nu este caracterizată în mod esenţial de
violenţă ci rezidă în relaţiile interumane care dau naştere liderului politic. Astfel
puterea nu este altceva decât «un proces prin care cei care deţin puterea, având
anumite motivaţii şi scopuri, pot produce schimbări în comportamentul
cetăţenilor şi în mediu, utilizând anumite resurse pe care se sprijină puterea
acestora»448. Conducerea nu este decât o dimensiune a puterii şi este exercitată
de anumite persoane care încarnează motivaţii şi scopuri şi, în competiţie cu alţi
oameni politici, mobilizează mijloace instituţionale, politice, psihologice pentru
a stimula şi satisface motivaţiile cetăţenilor şi ale susţinătorilor. De aici decurg
şi diversele modalităţi de conducere şi tipuri de lideri care sunt determinaţi, pe
de o parte, de solicitările societale la care liderul este chemat să răspundă pentru

447
Burns, James McGregor, Leadership. New York, Harper & Row, 1978.
448
Ibidem, pag. 13.

471
a obţine efectele dorite şi, simultan, de mijloacele utilizate pentru a-şi atinge
scopul propus.
Astfel poate fi pus în evidenţă un prim tip de lider, pe care l-am putea
numi transformator, cel care recunoaşte şi „exploatează“ o anumită cerinţă sau
solicitare ce există, conştient sau nu, la un susţinător potenţial. Pentru Burns, în
acest caz este vorba de căutarea de către omul politic aflat în postura de lider a
unor scopuri finale înalte şi de transformarea societăţii şi a structurilor şi
relaţiilor din interiorul acesteia. Astfel, inevitabil, apare un conflict între ceea ce
este şi ceea ce se doreşte să fie înfăptuit. În cazul acestui tip de lider, omul
politic şi cetăţenii se stimulează reciproc. Cu toate acestea în cadrul tipului
liderului transformator se pot identifica trei subtipuri: liderul intelectual, liderul
reformator şi liderul revoluţionar. Primul utilizează universul ideilor pentru a
anticipa, mediatiza şi pentru a controla experienţa factuală prin imaginaţie şi
raţiune în numele a «ceea ce oameni ar trebui să fie». Tipul reformatorului
impune nevoia înţelegerii şi percepţiei cerinţelor societăţii sau ale naţiunii, la un
moment dat, precum şi voinţa de a le conduce spre o stare superioară.
Revoluţionarul se deosebeşte de reformator prin faptul că nu încearcă să
acţioneze doar asupra anumitor elemente şi relaţii sociale prin reforme ci asupra
întregului (transformarea întregului sistem social).
În vreme ce apartenenţa la tipul liderului transformator impune sesizarea
şi înţelegerea cerinţelor şi necesităţilor societăţii, mobilizarea cetăţenilor prin
noile motivaţii care apar, stabilirea de relaţii recipoce între lider şi susţinători,
tipul liderului tranzacţional ia în considerare grupul susţinătorilor pornind de la
ideea unei relaţii fundamentale de schimb: posturi pentru voturi sau
subvenţionarea campaniei electorale, puterea politică pentru recompense sau
gratificaţii cu valoare simbolică. În acest caz relaţia nu se mai întemeiază pe
ceea ce Burns numeşte «valori» ci pe un schimb de servicii care, totuşi, răspund,

472
şi ele, unor solicitări latente. Lider de opinie, de partid, de grup, în spaţiul
legislativ sau executiv, toate acestea nu sunt decât variante dependente de locul
unde se înfăptuieşte tranzacţia şi de tipul serviciilor făcute.
Ceea ce este remarcabil în tipologia lui Burns este reîntâlnirea cu
demersurile lui Max Weber449 şi Ostrogorski450 în ceea ce priveşte logica proprie
a darului. Cu toate acestea, în mai mare măsură decât Weber, el nu se
mulţumeşte cu ideea unui om politic definit de o manieră tranzacţională – ca
reprezentant al unei forme sărăcită în determinaţii a relaţiei politice, de unde şi
apelul, weberian, la revenirea la omul politic autentic care să transforme
solicitările societale în «valori» şi care să nu reprezinte un simplu manager şi
prin urmare la stabilirea unor noi relaţii între lider şi susţinătorii săi care să
transforme, într-o primă etapă, liderul în receptacol şi traducător al aspiraţiilor
cetăţenilor, pentru ca într-o etapă ulterioară să abolească distanţa şi diferenţa
care îl separă de corpul societal.

Weber, Max, Le savant et la politique, Paris, Plon, 1963.

449

Ostrogorski, Michel, La democratie et l’organisation des partis politiques, Paris, Calman-

450

Levy, 1963.

473