CE ESTE PROPRIETATEA?

– PIERRE
JOSEPH PROUDHON (I)

CE ESTE PROPRIETATEA? de Pierre-Joseph Proudhon, 1840 (I)

Prima dizertaţie: Ce e proprietatea? Sau: O investigaţie asupra principiului
Dreptului şi al Guvernului
“Adversus hostem æterna auctertas esto.” (“Împotriva inamicului,
revendicarea este eternă.” – LEGEA CELOR DOUĂSPREZECE TABLE)

CAPITOLUL I: Metoda urmărită în această lucrare – IDEEA UNEI

REVOLUŢII.

Dacă aş fi rugat să răspund la următoarea întrebare: “Ce este sclavia?”, şi

ar trebui să răspund în câteva cuvinte: “E crimă”, s-ar înţelege imediat ce aş
vrea să spun. Nu ar fi nevoie de nici o altă demonstrație argumentativă
pentru a arăta că puterea de a lua unui om gândurile sale, dorințele sale,
personalitatea sa este o putere de viață și de moarte; şi că a lua în sclavie un
om înseamnă a-l ucide. De ce, atunci, la această celaltă întrebare: “Ce e
proprietatea!” nu aş putea răspunde la fel “E furt”, fără certitudinea că voi fi
prost înțeles; a doua propoziție nefiind altceva decât o transformare a primei
propoziții?

Încep așa discuția despre principiul vital al guvernului și instituțiilor

noastre, proprietatea: Am dreptul să fac asta. S-ar putea să mă înșel în
concluziile care vor rezulta din investigațiile mele: Am dreptul să fac asta.
Cred că aici e cel mai bun loc pentru a plasa ultimul gând al primei mele
cărți: Am dreptul și la asta. Un autor ne învaţă că proprietatea este un drept
civil, născut din ocupare şi protejat de lege; altul susţine că este un drept
natural, generat de muncă, – şi ambele aceste doctrine, total opuse în
aparenţă, sunt încurajate şi aplaudate. Eu susţin că nici munca, nici ocuparea,
nici legea nu pot crea proprietate; că este un efect fără o cauză: trebuie să fiu
condamnat? Dar se aude deja murmurul!

“Proprietatea e furt!” Acesta e strigătul de război din 1793! Acesta este

semnalul unei revoluţii!Cititorule, te rog, calmează-te: Nu sunt nici un agent
al discordiei, nici un instigator la răzvrătire. Anticipez istoria doar cu câteva
zile; dezvălui un adevăr a cărui evoluţie în zadar am încerca să le o oprim;
scriu preambulul viitoarei noastre constituţii. Această propoziţie care ţie îţi
pare că e o blasfemie – proprietatea e furt – ar fi recunoscută, dacă
prejudecăţile noastre ne permit să o luăm în considerare, ca paratrăsnetul,
care ne ţine la adăpost de trăsnetul care se apropie; dar mult prea multe
interese stau în cale!… Ce păcat! Filosofia nu va schimba cursul
evenimentelor: destinul se va îndeplini de la sine indiferent de profeţii. Pe
lângă asta, nu trebuie făcută dreptate și nu trebuie ca educația noastră să fie
dusă până la capăt?

Proprietatea e furt!… Ce revoluție în ideile umanității! Proprietarul și hoțul au

fost de fiecare dată cuvinte la fel de contradictorii ca şi ființele pe care le
reprezintă sunt menite să fie ostile una alteia; toate limbile pământului au
perpetuat această opoziție. Cu ce autoritate, atunci, îndrăznești tu să ataci
consimțământul universal, și să dezvălui speciei umane această minciună?
Cine te crezi tu să-ți imaginezi că poți pune la îndoială judecata națiunilor și a
secolelor?

Ce importanţă are pentru tine, cititorule, obscura mea individualitate? Trăiesc

și eu, la fel ca tine, într-un secol în care rațiunea se supune doar faptelor și
dovezilor. Numele meu, ca și al tău e CEL CARE CAUTĂ ADEVĂRUL. [1]

Misiunea mea e scrisă în aceste cuvinte ale legii: “Vorbeşte fără ură şi fără
teamă; spune ce ştii mai bine!”

Misiunea speciei noastre e să construiască temple ale ştiinţei, iar aceste

ştiinţe includ Omul şi Natura. Acum, adevărul se dezvăluie pe sine tuturor;
astăzi lui Newton şi Pascal, mâine ciobanului din vale și calfei din atelier.
Fiecare pune câte o piatră la acest edificiu; și, odată ce sarcina sa a fost
îndeplinită, dispare. Eternitatea ne precede, eternitatea continuă după noi:
între două infinite, ce importanţă are un biet muritor că secolele ar trebui să
se intereseze despre el?

Te rog, atunci, cititorule, să ignori titlul și caracterul meu, și să îmi urmărești

doar argumentele.
Motivul pentru care încerc să corectez această eroare universală este în
concordanță cu consimțământul universal; de la opinia speciei umane apelez
la credința ei.

Ai curajul să mă urmărești; și, dacă voința ta este neînfrânată, dacă a ta

conștiință e liberă, dacă mintea ta poate face legătura între două propoziții și
poate deduce o a treia din ele, ideile mele în mod inevitabil vor deveni și ale
tale.

Când am început dându-ți ultimul meu cuvânt, scopul meu a fost să te

avertizez, nu să te sfidez; pentru că sunt sigur că, dacă vei citi ce scriu, vei fi
nevoit să fii de acord.

Lucrurile despre care voi vorbi sunt atât de simple și atât de clare, că vei fi
uimit că nu ți-ai dat seama de ele înainte, și vei spune: ”Nu m-am gândit la
asta.”

Alții îți vor oferi un spectacol de geniu luptându-se să scoată la lumină

secretele Naturii, și îți vor arăta mesajele ei sublime; vei găsi aici numai o
serie de experimente asupra dreptățiiși dreptului, un fel de verificare a
greutății și măsurii conștiinței tale.

Operațiunile vor fi efectuate sub ochii tăi; și tu vei putea cântări rezulatul.

Și totuși, eu nu construiesc nici un sistem.

Cer să punem capăt privilegiilor, să abolim sclavia, cer egalitate și drepturi, și domnia legii.
Dreptate, și nimic altceva; acestea sunt alfa și omega argumentului meu: le las altora treaba
de a se ocupa de guvernarea lumii.

Într-o zi, m-am întrebat: De ce există atât de multă suferință și sărăcie în societate? Trebuie
mereu ca omul să fie atât de nenorocit? Și cum nu am fost mulțumit de răspunsurile pe care mi
le-au oferit reformatorii, – unii au atribuit suferința generală lașității și incompetenţei
guvernului, alții conspiratorilor și amatorilor de revolte, alții ignoranței și corupției generale, –
și epuizat de interminabilele certuri de la tribună și din presă, am căutat să dau de capăt
acestei întrebări eu singur.

I-am întrebat pe maeștrii științei; am citit sute de volume de filosofie, lege, economie politică,
și istorie: Slavă Domnului că trăiesc într-un astfel de secol în care atât de multă lectură nu e de
nici un folos! Am făcut orice efort să obțin informațiile exacte, să compar doctrinele, să
răspund obiecțiunilor, construind fără încetare ecuații și deducţii din argumente, și cântărind
mii de silogisme pe scala celei mai riguroase logici. În această muncă laborioasă, am
colecționat multe fapte interesante, pe care le voi împărtăși cu prietenii mei și cu publicul, de
îndată ce timpul îmi va permite.

Dar, trebuie să spun că mi-am dat seama imediat că noi nu am înţeles niciodată sensul acestor
cuvinte, atât de obişuite şi totuşi atât de sacre: Dreptate, Egalitate, Libertate; că în privinţa
fiecăruia dintre aceste principii, ideile noastre au fost cu totul obscure; şi, că de fapt, această
ignoranţă a fost singura cauză, atât a sărăciei care ne devorează, cât şi a nenorocirilor care s-
au abătut asupra speciei umane.

Mintea mea s-a îngrozit din cauza acestui rezultat straniu: mi-am pus raţiunea la îndoială. Mi-
am spus: Iată ce ai descoperit: ceva ce nici ochiul nu vede, nici urechea nu aude, nici gândirea
nu pătrunde! Vai de tine, nu lua viziunile creierului tău bolnav ca adevăruri ale ştiinţei!

Nu ştii oare (marii filosofi au spus asta doar) că în chestiunile de moralitate practică universală
eroarea e o contradiţie?

Am trecut atunci să-mi testez argumentele; şi apucându-mă de acest lucru am căutat un

răspuns la următoarele întrebări: Este posibil ca umanitatea, atât de mult timp şi atât de
universal, să fi greşit în aplicarea principiilor morale? Cum şi de ce ar fi putut greşi? Cum ar
putea această eroare, fiind universală, să poată fi îndreptată?

Aceste întrebări, asupra soluţiei de care depindea certitudinea concluziilor mele, nu a oferit nici
o rezistenţă de durată la analiză. Se va vedea, în capitolul V al acestei cărţi, că în morală,
precum şi în alte ramuri ale cunoaşterii, cele mai mari erori sunt dogmele ştiinţei; că, chiar şi în
tratatele de justiţie, a greşi era privilegiul care îl înnobila pe om; şi că orice merit filosofic mi-aş
atribui este infinit de neînsemnat. Să numeşti un singur lucru e uşor: dificultata e să-l discerni
de aparența sa.

Exprimând această ultimă etapă a unei idei, – o idée care cucereşte toate minţile, și care
mâine va fi proclamată de altul dacă eu nu pot să o anunț azi – nu pretind nici un merit în afară
de a fi fost primul care a rostit-o. Îi aducem cumva ode omului care a văzut pentru prima dată
răsăritul?

Da: toți oamenii cred și repetă că egalitatea condițiilor e identică cu egalitatea drepturilor;
că proprietatea și furtul sunt sinonime; că fiecare avantaj social acordat, sau mai degrabă
înşuşit în mod fraudulos, în numele unui talent superior sau al unui serviciu, este inechitate și
jecmănire.

Toţi oamenii în sinea lor, spun eu, simt în sinea lor aceste adevăruri; au nevoie doar să fie
făcuţi să le înţeleagă.

Înainte de a intra în miezul problemei, trebuie să spun ceva despre drumul pe care îl vom
parcurge împreună. Când Pascal a încercat să rezolve o problemă de geometrie, a inventat o
metodă de soluţionare; pentru a rezolva o problemă filosofică, o metodă e la fel de necesară.

În tine, dar cât de mult problemele cu care filosofia tratează depăşesc în gravitatea rezultatelor
lor pe celor discutate de geometrie! Cât de imperativ, atunci, ele cer o soluţie obţinută în urma
unei analize riguroase şi profunde!

Este un fapt lăsat la îndoiala fiecăruia, spun modernii psihologi, că fiecare percepţie
recepţionată de mintea umană este determinată de anumite legi generale care guvernează
mintea; se modelează după anumite tipuri pre-existente în înţelegerea noastră, şi care
constituie condiţia lor originală.
Astfel, spun ei, dacă mintea nu are nici idei înnăscute, are cel puţin forme înnăscute. Astfel, de
exemplu, fiecare fenomen este din necesitate conceput de noi ca întâmplându-se
în timp şi spaţiu – ceea ce ne obligă să deducem o cauză producerii sale; fiecare lucru care
există implică idei referitoare la substanţă, caracteristică, relaţie, număr, etc; pe scurt, nu ne
formăm nici o idée care nu are o relaţie déjà cu o parte ale principiilor generale ale raţiunii,
independent de care nu există nimic.

Aceste axiome ale înţelegerii, adaugă psihologii, aceste tipuri fundamentale, prin care toate
judecăţile noastre şi ideile sunt inevitabil formate, şi prin care senzaţiile servesc doar pentru a
ilumina, sunt cunoscute în şcoli ca fiind categorii. Existenţa lor primordială în mintea umană
este până în prezent demonstrată; ele trebuie doar sistematizate şi catalogate. Aristotel a
recunoscut 10; Kant le-a crescut numărul la 15; M. Cousin l-a redus la 3, la 2, la una; şi
indisputabila glorie a acestui profesor se va datora faptului că, dacă nu a descoperit adevărata
teorie a categoriilor, cel puţin el a văzut mult mai clar decât oricine altcineva vasta importanţă
a acestei chestiuni – cea mai mare şi poate singura pe care metafizica a trebuit să o rezolve.

Mărturisesc că nu cred în caracterul înnăscut, nu doar ale ideilor, ci şi

ale formelor sau legilor înţelegerii noastre; şi susţin că metafizicile lui Reid şi Kant sunt mult
mai îndepărtate de adevăr decât cea a lui Aristotel. În orice caz, cum nu doresc să intru aici
într-o discuţie despre mintea umană, o sarcină care ar necesita multă muncă şi nu e de interes
pentru public, voi admite ipoteza că ideile noatre cele mai generale şi mai necesare – cum ar fi
timpul, spaţiu, materia şi cauza – există original în mintea noastră; sau, cel puţin, derivă
imediat din constituţia sa.

Dar e un fapt psihologic cu nimic mai puţin adevărat, şi unul căruia filosofii i-au acordat foarte
puţină atenţie, acel obicei, ca o a doua natură, are puterea de a fixa în minte noi forme de
categorii care derivă din aparenţele care ne impresionează, şi prin faptul că ele de obicei sunt
dezgolite de realitatea obiectivă, dar a căror influenţă asupra judecăţilor noastre nu e mai
puţin predeterminată decât cea a categoriilor originale.

De aceea, facem raţionamentul că legile eterne şi absolute ale minţii noastre, şi în acelaşi
timp, prin efectele lor secundare, în mod obişnuit cu defecte, care ne sunt sugerate de către
imperfecta observare. Aceasta este cea mai fecundă sursă de idei preconcepute false, şi o
cauză permanentă şi adesea invincibilă a multitudinii de erori.

Poziţia părtinitoare care rezultă din aceste prejudecăţi (idei preconcepute) este atât de
puternică uneori că luptăm împotriva unui principiu despre care mintea noastră crede că e fals,
care stârneşte repulsie pentru inteligenţa noastră (raţiunea), şi cu care conştiinţa noastră nu e
de acord, îl apărăm fără să ne dăm seama că o facem, aducem argumente în concordanţă cu
el, şi ne supunem lui, în timp ce îl atacăm.

Prinse într-un cerc, mintea noastră meditează la sine, până când o nouă observaţie, care
creează în interiorul nostru idei noi, ne face să vedem un principiu extern, care ne eliberează
de fantoma care stăpânea peste mintea noastră până atunci.

Astfel, până acum ştim că, prin legile magnetismului universal, ale căror cauze sunt încă
necunoscute, două corpuri (fără ca vreun obstacol să intervină) tind să se unească prin
accelerarea forţei de mişcare pe care o numim gravitaţie. Gravitatea e cea care cauzează ca
obiectele lăsate în aer să cadă la pământ, ea e cea care le dă greutate, şi care ne ţine cu
picioarele pe pământul pe care trăim. Ignorarea acestei cauze a fost singurul obstacol care a
prevenit ca anticii să creadă în antipozi. “Nu poţi să vezi”, spunea Sf.Augustin după Lactantius,
“că, dacă ar fi existat oameni sub tălpile tale, capetele lor ar fi îndreptate în jos, şi că ei ar
cădea în cer?”
Episcopul de Hippo, care credea că pământul e plat pentru că aşa îl vedea el, a presupus în
consecinţă că, dacă am lega liniile drepte ale zenitului cu limitele inferioare din locuri diferite,
aceste linii ar fi paralele una cu alta; şi în direcţia acestor linii ar putea fi trasată fiecare
mişcare de sus în jos. Astfel, el a concluzionat că stelele erau torţe care se rostogolesc prinse
de bolta cerului; pentru că, dacă ar fi lăsate libere, ar cădea pe pământ într-o ploaie de foc; că
pământul a fost pe vremuri o vastă câmpie, formându-se în porţiunea de jos a lumii etc. Dacă
ar fi fost întrebat pe ce se sprijinea lumea însăşi, el ar fi răspuns că nu ştie, dar că nimic nu e
imposibil cu Dumnezeu. Acestea erau ideile Sfântului Augustin în privinţa spaţiului şi mişcării,
idei fixate în mintea sa de prejudecata care a generat dintr-o aparenţă, şi care devenise pentru
el o regulă de judecată generală şi categorică. Despre motivul pentru care făcea ca obiectele
să cadă, mintea lui nu ştia nimic; el putea spune doar că un obiect cade pentru că e în cădere.

Pentru noi, ideea căderii e mai complexă: la ideile generale ale spaţiului şi mişcării pe care le
implică, noi adăugăm atracţia şi direcţia către un centru, care ne dau o idée mai înaltă despre
cauză.

Dar, dacă fizica a corectat întru totul judecata noastră în această privinţă, noi încă folosim
ideile preconcepute ale Sfântului Augustin; şi când spunem că lucrurile au căzut, nu vrem să
spunem pur şi simplu şi în general că a existat un efect al gravitaţiei, ci mai ales şi în particular
că sunt îndreptate către pământ, şi de sus în jos, că această mişcare a început să aibă loc.

Mintea noastră este luminată în zadar; imaginaţia prevalează şi limbajul nostru rămâne pentru
totdeauna incorigibil.

A cădea din cer este la fel de incorect ca expresie ca şi a se ridica la cer; şi totuşi această
expresie va dăinui atâta timp cât omul se exprimă prin cuvinte.

Toate aceste fraze – de jos în sus; a cădea din cer; a cădea din nori – sunt totuşi inofensive,
pentru că noi ştim cum să le rectificăm în practică; dar să luăm în considerare, pentru un
moment, cât de mult au dus înapoi au împiedicat şi au ţinut pe loc progresul ştiinţei.

Dacă, într-adevăr, este o chestiune de mică importanţă pentru statistică, mecanică,

hidrodinamică, şi balistică, că această cauză adevărată a căderii obiectelor ar trebui
cunoscută, şi că ideile noastre despre mişcările generale din spaţiu ar trebui să fie exacte, se
întâmplă chiar exact pe dos când începem să explicăm sistemul universului, cauzele mareelor,
forma pământului, şi poziţia sa în ceruri: pentru a înţelege aceste lucruri trebuie să abandonăm
cercul aparenţelor. În toate timpurile au existat mecanici ingenioşi, arhitecţi excelenţi, artilerişti
pricepuţi: orice eroare în care e posibil ca ei să cadă în legătură cu rotunjimea pământului şi
gravitaţia, în nici un fel nu a putut opri progresul cunoaşterii lor; soliditatea clădirilor lor şi
acurateţea scopului lor nu au fost afectate de această eroare. Dar, mai devreme sau mai
târziu, ei erau obligaţi să se ia la trântă cu fenomenul pe care presupusul paralelism al tuturor
perpendicularelor ridicate deasupra pământului l-a făcut inexplicabil: atunci a început şi o luptă
între prejudecăţile care timp de secole au fost acceptate ca suficiente în treburile de zi cu zi, şi
opiniile fără precedent, pe care ce vedeau ei cu ochii lor părea să le contrazică.

Astfel, pe de o parte, cele mai false judecăţi, fie ele bazate pe fapte izolate sau numai pe
aparenţe, întotdeauna îmbraţişează anumite adevăruri a căror sferă, fie că e mai mare sau mai
mică, lasă spaţiu pentru un anumit număr de interferenţe, dincolo de care cădem în
absurditate.

Ideea Sf. Augustine, de exemplu, conţine următoarele adevăruri: corpurile care cad spre
pământ, în cădere au o traiectorie dreaptă, că ori soarele ori pământul se mişcă, că ori cerul se
învârte, ori pământul se învârte.
Aceste fapte generale dintotdeauna au fost adevărate; ştiinţa noastră nu a adăugat nimic la
ele. Dar, pe de altă parte, necesitatea ne obligă să ţinem cont de tot, suntem obligaţi să
căutăm principii din ce în ce mai comprehensive: de aceea trebuie să le abandonăm pe rând,
prima dată opinia că lumea e plată, apoi teoria care consideră pământul, ca fiind punctul fix al
centrului universului.

Dacă trecem acum de la natura fizică la natura lumii morale, tot ne găsim subiecţii aceloraşi
amăgiri ale aparenţelor, aceloraşi influenţe ale spontaneităţii şi tradiţiei.

Dar trăsătura disctinctivă a acestei a doua diviziuni a cunoaşterii este, pe de o parte, bunul sau
răul care derivă din opiniile noastre; şi, pe de altă parte, încăpăţânarea cu care ne apărăm
ideile preconcepute care ne torturează şi ne omoară.

Orice teorie am îmbrăţişa în legătură cu forma pământului şi cu cauza greutăţii sale, fizica de
pe pământ nu va fi afectată, nu va avea de suferit; iar, în ce ne priveşte pe noi, economia
noastră socială poate nu poate obţine prin urmar nici profit, nici pierderi.

Dar, în noi şi prin noi, aceste legi ale naturii noastre morale funcţionează; acum aceste legi nu
pot fi executate fără ajutorul nostru deliberat, şi, prin urmare, doar dacă le ştim. Dacă, atunci,
ştiinţa legilor noastre morale e falsă; dacă e doar incompletă, ar putea fi suficientă pentru o
vreme pentru progresul nostru social, dar, pe termen lung, ne va duce pe drumul greşit, şi, în
cele din urmă, ne va impinge într-un abis de calamităţi.

Atunci, înseamnă că trebuie să ne exersăm cele mai înalte argumentări; şi, să fie spus spre
Gloria noastră, ele nu au fost lăsate de izbelişte: dar atunci începe şi o luptă furioasă între
vechile prejudecăţi şi noile idei. Zile de foc şi durere! Ni se spune despre vremurile în care, cu
aceleaşi credinţe, cu aceleaşi instituţii, întreaga lume părea fericită: de ce să ne plângem de
aceste credinţe; de ce să alungăm aceste instituţii? Admitem, cu mare încetineală, că acea
epocă fericită a servit la scopul précis de a dezvolta principiul răului care zace latent în
societate; dăm vina pe oameni şi zei, pe puterile pământului şi pe forţele naturii.

În loc să caute cauza răului în mintea şi în inima sa, omul dă vina pe stăpânii săi, pe rivalii săi,
pe vecinii săi, pe el însuşi; naţiunile se înarmează şi se măcelăresc şi se extermină una pe alta,
până când un echilibru este restabilit de vasta depopulare, şi pacea din nou se ridică din
cenuşa luptătorilor. Atât de potrivnică este umanitatea să se atingă de obiceiurile strămoşilor
ei, şi să schimbe legile stabilite de fondatorii comunităţilor, şi confirmate de loiala respectare a
lor de-a lungul secolelor.

Nihil motum ex antiquo probabile est: Să nu aveţi încredere în nici o inovaţie, scria Titus Livius.

Fără îndoială, ar fi mai bine dacă omul nu ar fi obligat să se schimbe: dar ce! Pentru că e
născut ignorant, pentru că există numai în condiţia auto-instruirii treptate, trebuie să
nege lumina, să se lepede de raţiune, şi să se lase pe sine în voia destinului? Sănătatea
perfectă e mai bună decât convalescenţa: ar trebui atunci ca omul bolnav să refuze să se
vindece?

Reformă, reformă! au strigat, acum multe secole, Ioan Botezătorul şi Iisus Cristos. Reformă,
reformă! au strigat părinţii noştri acum 50 de ani; şi pentru o lungă perioadă de timp şi noi am
ajuns să strigăm: Reformă, reformă!
Văzând sărăcia din vremea mea, mi-am spus: Printre principiile pe care se bazează societatea,
există unul pe care (această societate) nu îl înţelege, a cărui ignorare corupe, şi care provoacă
toate relele care există. Principiul cel mai vechi dintre toate; pentru că e o caracteristică a
revoluţiilor să distrugă cele mai moderne principii, şi să respecte acele lucruri care dăinuie.
Acum răul de care suferim este anterior tuturor acestor revoluţii. Acest principiu e onorat şi
slăvit; pentru că, dacă nu ar fi aplaudat, nu ar face nimănui rău, nu ar avea nici o influenţă, nici
o importanţă.

Dar acest principiu, corect în scopul său, este înţeles greşit: acest principiu, la fel de vechi ca
umanitatea, care este el? Ar putea fi religia?

Oamenii cred în Dumnezeu: această dogmă aparţine deodată conştiinţei şi gândirii lor. Pentru
umanitate, Dumnezeu este de fapt primitiv, o idée la fel de inevitabilă, un principiu la fel de
necesar ca şi categoriile de idei şi cauze, substanţă, timp şi spaţiu pentru înţelegerea noastră.

Dumnezeu e dovedit pentru noi toţi de conştiinţa anteioară oricărei deducţii făcute de mintea
noastră; exact aşa cum şi soarele este dovedit pentru noi de către mărturia simţurilor înainte
de toate argumentele fizicii.

Descoperim fenomenul şi legile prin observaţie şi experienţă; numai acest simţ profund ne
dezvăluie existenţa lui. Umanitatea crede în Dumnezeu; dar crezând în Dumnezeu, ce crede
anume? Într-un cuvânt, acela fiind Dumnezeu?

Natura acestei noţiuni a divinităţii – primitive, universala noţiune, născută în specia umană –
mintea umană n-a putut s-o pătrundă. Cu fiecare pas pe care îl facem în investigarea naturii şi
cauzelor, ideea de dumnezeu este extinsă şi preamărită; cu cât mai mult avansează ştiinţa, cu
atât mai mult Dumnezeu pare să crească şi să se lărgească.

Antropomorfismul şi idolatria au constituit din necessitate credinţa minţii în copilăria ei,

teologia infantilităţii şi a poeziei. O eroare inocentă, dacă ei nu ar fi încercat să o transforme
într-o regulă de comportament, şi dacă ar fi fost suficient de înţelepţi să respecte libertatea de
gândire. Dar, inventându-l pe dumnezeu după propria sa imagine, omul a dorit să şi-l
însuşească şi mai mult; nemulţumit cu desfigurarea atotputernicului, el l-a tratat ca pe
patrimoniul său, bunul său şi posesiunea sa.

Dumneezeu, imaginat în forme monstruoase, a devenit peste tot în lume proprietatea omului şi
a Statului.

Aceasta a fost originea coruperii moralei de către religie, şi duşmăniei ancestrale şi a

războaielor religioase. Slavă Domnului!

Am învăţat să permitem fiecăruia propriile sale credinţe; căutăm legi morale în afara terenului
îngrădit de religie. În loc să facem legi despre natură şi să le atribuim lui dumnezeu, dogme
despre teologie, şi destinul sufletelor noastre, noi aşteptăm cu înţelepciune ca ştiinţa să ne
spună ce să respingem şi ce să acceptăm.

Dumnezeu, sufletul, religia – eterne obiecte gândurilor noastre neobosite şi ale celor mai fatale
aberaţii ale noastre, teribile probleme a căror soluţie, dacă s-a încercat a fi găsită vreodată,
rămâne pentru totdeauna de negăsit – în legătură cu toate aceste chestiuni s-ar putea ca încă
să greşim, dar cel puţin eroarea noastră nu va face rău.
Cu libertatea în religie, şi separarea formei spirituale de forma puterea temporară, influenţa
ideilor religioase asupra progresului societăţii este pur şi simplu negativă; nici o lege, nici o
instituţie politică sau civilă nu a fost fondată pe religie. Neglijarea obligaţiilor impuse de religie
ar putea duce la creşterea generalizată a corupţiei, dar nu aceasta este cauza primară; este
doar auxiliară, este un efect. Se admite universal, şi mai ales în chestiunea care acum ne
reţine atenţia, că acea cauză a inegalităţii dintre condiţiile oamenilor – a sărăciei, a mizeriei
univerasale şi a dificultăţilot financiare ale guvernului – nu mai poate să ducă la religie: trebuie
să mergem şi mai departe şi săpăm şi mai adânc.

Dar ce este înăuntrul omului mai vechi şi mai adânc întipărit decât sentimental religios?

Este omul însuşi; el este, voinţă şi conştiinţă, liber arbitru şi lege – antagonice pentru
eternitate.

Omul duce un război împotriva lui însuşi: de ce?

“Omul”, spun teologii, “a încălcat cuvântul Domnului de la început; specia umană e vinovată
de un păcat antic. Din cauza acestei nesupuneri, umanitatea a decăzut; greșeala și ignoranța
au devenit subzistenţa sa. Citiți istorie, veți vedea peste tot dovada acestei necesități pentru a
face rău în permanenţa sărăciei națiunilor. Omul suferă și va suferi întotdeauna; boala sa e
ereditară și constituțională. Folosiți paleativele, încercaţi leacurile, nu există remediu.”

Nu că acest argument ar fi ceva special teologilor; îl găsim exprimat într-un limbaj echivalent în
scrierile filosofice ale materialiștilor, credincioși în infinita perfectibilitate. Destutt de Tracy ne
învață formal că sărăcia, crima și războiul sunt condițiile inevitabile ale statului nostru social;
rele necesare, împotriva cărora ar fi o nebunie să te revolți. Așadar, numiți-o necesitatea
răului sau originala depravare, este fundamentul aceleiași filosofii.

”Primul om a păcătuit.” Dacă adepţii ai Bibliei ar interpreta acest lucru cu credință, ar

spune: omul la început a păcătuit, adică, a făcut o greșeală; pentru că a păcătui, a cădea, a
face o greșeală – toate înseamnă același lucru.

„Consecințele păcătuirii lui Adam sunt moștenite de întreaga specie; prima este ignoranța.”

Într-adevăr, specia, ca și individul, se naște ignorantă; dar, în privința unei multitudini de

întrebări, chiar din sferele morale și politice, această ignoranță a speciei a fost risipită: cine
poate spune că nu va dispărea cu totul?

Omenirea face un progres continuu către adevăr, și lumina triumfă mereu asupra întunericului.
Boala noastră nu e, atunci, incurabilă, iar teoria teologilor este mai rău decât inadecvată; este
ridicolă, din moment ce este reductibilă la această tautologie: “Omul greşeşte pentru că
greşeşte.”

În timp ce afirmaţia adevărată este aceasta: “Omul greşeşte pentru că învaţă.” Acum, dacă
omul ajunge la o cunoaşte a tot ce trebuie să ştie, este rezonabil să credem că, încetând să
mai greşească, el va înceta să mai sufere.

Dar, dacă îi întrebăm pe doctori în privinţa acestei legi, despre care se spune că e întimpărită
în inima omului, vom vedea imediat că ei se contrazic în legătură cu o chestiune despre care
nu ştiu nimic; că, în privinţa celor mai importante întrebări, există aproape la fel de multe opinii
ca şi autori; că nu găsim doi oameni care să fie de acord în privinţa celei mai bune forme de
guvernare, în privinţa principiului autorităţii, a naturii dreptului; că toţi navighează lăsându-se
în voia hazardului valurilor, fără busolă, pe o mare care e lipsită de ţărm şi de adâncime,
abandonaţi ghidării după opiniile lor personale pe care ei cu modestie îşi asumă dreptul de a le
considera raţionamentul corect.

Şi, în faţa acestui amestec de opinii contradictorii, noi spunem: ”Obiectul investigației noastre
este legea, determinarea principiului social. Acum, politicienii, adică oamenii de știință ai
societății, nu se înțeleg unii cu alții; atunci greșeala stă în ei înșiși; și, așa cum fiecare eroare
are o realitate pentru obiectul său, trebuie să ne uităm în cărțile lor să găsim adevărul pe care
ei în mod inconștient l-au depozitat acolo.”

Acum, despre ce anume negociază avocații și publiciștii? Despre justiție, egalitate, libertate,
lege naturală, lege civilă etc. Dar ce înseamnă dreptatea? Care este principiul ei, caracterul ei,
formula ei, compoziția ei? La această întrebare, doctorii noştri, în mod evident, nu au nici un
răspuns; pentru că altfel, ştiinţa lor, începând cu principiul clar şi bine definit, ar naufragia pe
ţărmul probabilităţilor, şi toate disputele s-ar termina acolo.

Ce este dreptatea? Teologii răspund: “Toată dreptatea vine de la Dumnezeu”. Aşa o fi, dar nu
ştim nimic mai mult decât ştiam déjà.

Filosofii ar trebui să fie mai bine informaţi: doar ei au discutat atât de mult despre dreptate şi
nedreptate! Din nefericire, o examinare arată că cunoştinţele lor nu duc la nimic, şi că la ei – la
fel cum se întâmplă şi cu sălbaticii a căror fiecare rugăciune către soare e doar un O! O! –
găsim doar un strigăt de admiraţie, iubire şi entuziasm; dar cine nu ştie că soarele ataşează
puțin sens interjecției O! aceasta este exact poziția noastră către filosofi cu privire la dreptate.
Dreptatea, spun ei, este fiica Raiului; o lumină care luminează pe fiecare om care vine pe
lume; cea mai frumoasă prerogativă a naturii noastre; cea care ne distinge de fiare și ne leagă
de Dumnezeu – și o mie de alte expresii similare.

Unde duce, întreb eu, această pioasă litanie? La rugăciunea sălbaticilor: O!

Cele mai rezonabile povețe despre înțelepciunea umană în ce privește dreptatea sunt
sintetizate în acest faimos proverb: Nu face altora ceea ce nu ți-ar plăcea ca alţii să îți facă ție.

Dar această regulă a practicii morale este neştiinţifică: ce drept am eu să-mi doresc ca alţii să-
mi facă sau să nu-mi facă mie? Nu e de nici un folos să-mi spui mie că datoria mea e dreptul
meu egal, decât dacă îmi spui în acelaşi timp şi care este acest drept al meu.

Să încercăm să ajungem la ceva mai précis şi mai pozitiv.

Drepteatea e steaua centrală care guvernează societăţile, polul în jurul căruia lumea politică se
învârte, principiul şi regulatorul tuturor tranzacţiilor. Nimic nu are loc între oameni decât în
numele unui drept; nimic nu are loc fără invocarea dreptăţii. Dreptatea nu este transformarea
legii în fapt: dimpotrivă, legea este doar o declaraţie şi o aplicare a dreptăţii în toate
circumstanţele unde oamenii intră în contact unii cu alţii. Dacă, atunci, ideile pe care noi ni le
formăm despre dreptate şi drept sunt prost definite, dacă ar fi imperfecte sau chiar false, este
clar că toate aplicările noastre legislative ar trebui să fie greşite, instituţiile noastre viciate,
politicile noastre eronate: în consecinţă, va exista dezordine şi haos social.
Această ipoteză a pervertirii dreptăţii în minţile noastre, şi, ca un rezultat necesar, în acţiunile
noastre, devine un fapt demonstrat când este arătat că opinia oamenilor nu are o relaţie
constantă cu noţiunea de dreptate; că în perioade diferite ei au făcut modificări: pe scurt, că
ideile au progresat. Acum, aceasta este ceea ce istoria dovedeşte prin cea mai copleşitoare
mărturisire.

Acum 1.800 de ani, lumea, sub domnia Cæsarilor, s-a epuizat în sclavie, superstiţie, şi
voluptate. Oamenii – intoxicaţi, şi, aşa cum erau, stupefiaţi de lungile şi neîntreruptele orgii –
au pierdut noţiunea de drept şi obligaţie: războiul şi risipirea pe rând i-au alungat; camăta şi
munca maşinilor (adică a sclavilor), lipsindu-i de mijloacele de subzistență, i-au împiedicat să-
și continue specia. Barbarismul a înflorit, într-o formă hidoasă, din această masă de corupție și
s-a răspândit ca o lepră devoratoare peste provinciile depopulate.

Înțelepții au prevăzut prăbușirea imperiului, dar nu puteau găsi nici un remediu. La ce se

gândeau ei, oare? Să salveze această societate veche ar fi fost necesar să schimbe obiectele
de stimă publică și de veneraţie, și să abolească drepturile afirmate printr-o justiție pur
seculară; ei au spus: ”Roma a cucerit prin politicile și prin zeii ei, și orice schimbare în teologie
și în opinia publică va fi o nebunie și un sacrilegiu. Roma, care și-a arătat mila față de națiunile
pe care le-a cucerit, deși le-a legat în lanțuri, le-a savat viețile; sclavii sunt cea mai fertilă sursă
de îmbogățire; libertatea națiunilor ar fi o negare a dreptului Romei și va aduce ruina finanțelor
ei publice. Roma, de fapt, învăluită în plăceri și împodobită cu comorile universului, este ținută
în viață de victorie și de guvern; luxul ei și plăcerile ei sunt prețul pentru cuceririle ei: nu poate
nici să abdice de la ele, nici să se lase deposedată de ele”.

Astfel, Roma avea faptele și legea de partea ei. Pretențiile erau justificate de tradiția universală
și de legea națiunilor. Instituțiile ei se bazau pe idolatrie în religie, sclavie în Stat, și epicurism
în viața personală, privată; ca cineva să se atingă de acestea ar fi însemnat să zdruncine
societatea în fundamentul ei, și, ca să folosesc o expresie modernă, să deschidă abisul
revoluțiilor. Așadar ideea nu i-a trecut nici unuia prin minte; și totuși umanitatea murea înecată
în sânge și lux.

Dintr-o dată, a apărut un om, care își spunea Cuvântul lui Dumnezeu. Nu se știe nici azi cine
era, de unde venea, nici ce sugera el prin ideile sale. Peste tot pe unde ajungea proclama că
sfârșitul societății existente era aproape, că lumea avea să cunoască o renaștere; că preoții
erau vipere, avocații ignoranți, că filosofii erau ipocriți și lași; că stăpânul și sclavul erau egali,
camăta şi tot ce era lega de ea era jefuire, că cei care aveau proprietăți și cei care nu
munceau într-o zi vor arde, în timp ce săracii și cei cu inimile curate vor găsi un loc într-un
paradis al păcii.

Acest om – Cuvântul lui Dumnezeu – a fost denunțat și arestat ca dușman public de către
preoți și avocați, care au înțeles foarte bine cum să îi facă pe oameni să-i ceară moartea. Dar
această crimă judiciară şi legală, deși a fost ultima picătură a crimelor lor, nu a distrus
semințele doctrinare pe care Cuvântul lui Dumnezeu le-a sădit. După moartea sa, discipolii săi
originali au călătorit în toate direcțiile, predicând ceea ce ei numeau bunavestire, creând la
rândul lor milioane de misionari; și, când sarcina lor părea că se apropie de îndeplinire, murind
străpunşi de săbiile justiției romane. Această agitație persistentă, războiul călăilor și al
martirilor, a durat aproape trei secole, și s-a terminat prin convertirea lumii. Idolatria a fost
distrusă, sclavia a fost abolită, dezintegrarea a făcut loc unei moralități mai austere, iar
disprețul pentru bogăție a fost împins uneori aproape până de privațiune.

Societatea a fost salvată de negarea propriilor ei principii, de o revoluție în religia ei, și de

violarea celor mai sacre drepturi ale sale. În această revoluție, ideea de dreptate s-a răspândit
într-o măsură care nu a mai fost văzută sau imaginată vreodată, niciodată nu avea să se mai
întoarcă la limitele ei originale. Până atunci dreptatea exista doar pentru stăpâni; [2] de atunci,
a început să existe pentru sclavi.
Cu toate acestea, noua religie în acea vreme nu îşi arătase în nici un caz toate roadele.

A existat o îmbunătățire perceptibilă a moravurilor publice; și o parțială eliberare de sub

opresiune; dar dincolo de asta, semințele sădite de Fiul Omului, căzând în inimile celor
obişnuiţi cu idolatria, nu au produs altceva decât nenumărate discordii și o mitologie cvasi-
poetică. În loc ca principiile moralității și guvernului, aşa cum au fost predate de Cuvântul lui
Dumnezeu, să se dezvolte prin consecințele lor practice, adepții săi s-au ocupat de speculații
legate de nașterea sa, originile sale, persoana sa, și acțiunile sale; au discutat parabole, și din
conflictul celei mai extravagante [2] opinii despre întrebări la care nu poate exista un răspuns
și din texte pe care nimeni nu le înțelegea s-a născut teologia,– care ar putea fi definită
ca știința infinitului absurd.

Adevăratul Creștinism nu a supraviețuit veacurilor și apostolilor; Evangheliile, au fost

interpretate și simbolizate de greci și latini, încărcate cu fabule păgâne, au devenit
literalmente o masă de contradicții; și până în această zi domnia infailibilei Biserici nu a fost
decât o lungă eră a întunericului. Se spune că porțile iadului nu vor învinge întotdeauna, că
acel Cuvânt al lui Dumnezeu se va întoarce, și că într-o zi oamenii vor cunoaște adevărul și
dreptatea; dar aceasta va însemna moartea catolicismului grec și roman, așa cum şi în lumina
științei au dispărut capriciile opiniei. Monștrii pe care succesorii apostolilor ar fi trebuit să-i
distrugă, speriați pentru un moment, au reapărut treptat, din cauza fanatismului nebunesc, și
uneori a premeditatei complicităţi dintre preoți și teologi.

Istoria eliberării şi acordărilor de drepturi a Comunei franceze oferă constant un spectacol de

idei despre justiție și libertate, care se răspândesc printre oameni, în ciuda eforturilor
combinate ale regilor, aristocraților și clerului de a le opri. În anul 1789 al erei creștine,
națiunea franceză, împărțită între caste, săraci și oprimați, s-a luptat cu absolutism monarhic,
tirania nobililor şi parlamentelor, şi cu intoleranţa preoţilor.

Exista dreptul unui rege şi dreptul unui preot, dreptul patricianului şi dreptul plebeului; existau
privilegii de la naştere, prin virtutea provinciei, comunelor, corporaţiilor, şi meseriilor; şi, la
urma tuturor, violenţă, imoralitate şi sărăcie. Pentru o perioadă au vorbit despre reformare; cei
care aparent și-o doreau cel mai mult au favorizat-o doar pentru profitul lor personal, și
oamenii care învinseseră se așteptau la puțin și nu spuneau nimic.

Pentru o lungă perioadă, acești oameni săraci, ori din lipsă de încredere a unora în alţii, ori din
naivitate, ori din disperare, au ezitat să își ceară drepturile: se spune că obiceiul de a servi a
luat curajul departe de acele vechi comune, care în timpul evului mediu erau atât de
îndrăznețe.

În sfârșit, a apărut o carte, care sumariza întreaga chestiune în două propoziții: Ce este a treia
proprietate? – Nimic. Ce ar trebui să fie? – Totul. Cineva a adăugat sub formă de comentariu:

Ce este regele? – Slujitorul publicului.

Aceasta a fost o revelație care a picat ca un trăznet: valul a fost smuls și aruncat cât colo,
legătura groasă de la ochii oamenilor, care-i ţinea în întuneric, a căzut. Oamenii au început să
se gândească așa:

Dacă regele e slujitorul nostru, ar trebui să ne dea socoteală;

Dacă trebuie să ne dea socoteală, poate fi controlat;

Dacă poate fi controlat, este responsabil;

Dacă este responsabil, poate fi pedepsit;

Dacă poate fi pedepsit, ar trebui să fie pedepsit potrivit meritelor sale;

Dacă ar putea fi pedepsit potrivit meritelor sale, poate fi pedepsit cu moartea.

La 5 ani după publicarea broșurii lui Sieyès, a treia proprietate era totul; regele, aristocrația,
clerul nu mai existau deloc. În 1793, națiunea, fără să se oprească la constituționala ficțiune a
inviolabilității suveranului, l-a dus pe Ludovic al-XVI-lea la eşafod; în 1830, l-a dus pe Carol al X-
lea la Cherbourg. În fiecare caz, ar fi putut greși, de fapt, judecarea ofenselor aduse de aceștia;
dar, de drept, logica care a dus la această acțiune a fost ireproșabilă. Oamenii, pedepsindu-l pe
suveran, au făcut exact ceea ce guvernul din Iulie a fost atât de sever condamnat că nu a
putut să facă, când a refuzat să-l execute pe Ludovic Bonaparte după tentativa de la
Strasbourg de reinstaurare a regimului: l-au pedepsit pe făptuitorul real. A fost o aplicare a
legii comune, un decret solemn al justiţiei de aplicare a legilor penale. [3]

Spiritul care a dus la naşterea mişcarii din ’89 a fost un spirit de negare; care, în sine,
dovedeşte că ordinea lucrurilor pentru care a fost înlocuit vechiul sistem nu era metodică sau
bine gândită; că, născută din furie şi ură, nu putea avea efectul unei ştiinţe bazată pe
observaţie şi studiu; că fundamentele sale, într-un cuvânt, nu derivau dintr-o profundă
cunoaştere a legilor naturii şi societăţii. Astfel, oamenii care au fondat republica, prin aşa-
numitele noi instituţii, acţionau pe baza aceloraşi vechi principii împotriva cărora luptaseră, şi
erau conduşi şi influenţaţi de toate ideile preconcepute pe care ei încercau să le distrugă. Ne
felicităm, cu entuziasm nesăbuit, pentru glorioasa Revoluție Franceză, pentru regenerarea lui
1789, a marilor schimbări care au urmat, şi pentru întoarcerea instituţiilor: o amăgire, o
amăgire!

Când ideile noastre, asupra oricărui subiect material, intelectual sau social, trec printr-o
schimbare produsă ca o consecinţă a noilor observaţii, eu numesc acea
mişcare Revoluţiaminţii.

Dacă ideile sunt pur şi simplu extinse sau schimbate, există numai progres. Astfel, sistemul lui
Ptolemeu a fost un pas înainte în progresul astronomic, iar cel al lui Copernic a fost o Revoluție.
Deci, în 1789, s-a dus o luptă și a fost progres; revoluție nu a fost nicăieri. O examinare a
reformelor care s-au încercat dovedește asta.

Națiunea, atât de mult o victimă a egoismului monarhic, s-a gândit să se elibereze de el,
declarând că doar ea era suverană.

Dar ce era monarhia?

Suveranitatea unui om.

Ce este democrația?
Suveranitatea unei națiuni, sau, mai degrabă, a unei majorități naționale. Dar, în ambele cazuri
este vorba de suveranitatea omului și nu de suveranitatea legii, suveranitatea voinței în loc de
suveranitatea rațiunii; într-un cuvânt, pasiuni în loc de justiție.

Fără îndoială, când o națiune trece de la statul monarhic la cel democratic, există progres, din
cauza faptului că, multiplicând suveranii, cresc șansele ca rațiunea să înlocuiască voința; dar,
în realitate, nu există nici o revoluție în guvern, din moment ce principiul rămâne același.
Acum, avem dovada că, cu cea mai perfectă democrație, nu putem fi liberi. [4]

Și lucrurile nu se opresc aici. Națiunea-Rege nu își poate exercita suveranitatea ea însăși; este
obligată să o delege agenților ei: acest lucru e constant repetat de cei care caută să-i câștige
favorurile. Fie că acești agenți ar fi 5, 10, 100, 1000, sau orice număr; cum ar fi lucrurile şi
situația diferite? Mereu guvernul condus de un om înseamnă regula voinței și a capriciului.
Întreb: ce a revoluționat această pretinsă revoluție?

Știm, de asemenea, cum această suveranitate a fost exercitată; prima dată de către
Convenție, apoi de către Directorat, în cele din urmă a fost confiscată de Consul. În ce-l
privește pe Împărat, omul puternic atât de adorat și de jelit de națiune, el niciodată nu a dorit
să fie dependent de ea; ci, ca și cum ar fi intenționat să-i sfideze suveranitatea, el a îndrăznit
să ceară votul ei: adică, abdicarea ei, abdicarea acestei inalienabile suveranităţi; şi a obţinut-o.

Dar ce este suveranitatea? Este, spun ei, puterea de a face legi. [5]

O altă absurditate, o relicvă a despotismului.

Națiunea a văzut multă vreme regi decretându-și comenzile lor în această formă: pentru că
aceasta este plăcerea noastră; şi acum a dorit să guste la rândul ei plăcerea de a face legi.
Timp de 50 de ani a propus multitudini de legi; mereu, să fie bine înțeles, prin intermediul
agenților ei reprezentativi. Piesa de teatru e departe de ultima scenă şi de căderea cortinei.

Definiția suveranității este derivată din definiția legii. Legea, se spune, este expresia voinței
suveranului: atunci, sub monarhie, legea era expresia voinței regelui; într-o republică, legea
este expresia voinței oamenilor.

Dincolo de diferența dintre numărul de voințe, cele două sisteme sunt exact identice: ambele
au aceeași eroare, și anume, ca legea este expresia unei voințe, ar trebui să fie expresia unui
fapt.

Mai mult, ei s-au ţinut după lideri buni: l-au considerat pe cetățeanul din Geneva ca fiind
profetul lor, și contractual social ca fiind Koranul lor.

Părtinirea și prejudecata sunt aparente în toate frazele noilor legislatori. Națiunea a suferit de o
multitudine de excepții și privilegii; reprezentanții ei au emis următoarea declarație: Toți
oamenii sunt egali de la natură și în fața legii; o declarație ambiguă și redundantă. Oamenii
sunt egali de la natură: asta înseamnă că sunt egali în înălțime, frumusețe, talente, și virtuți?
Nu; ei au vrut să spună că sunt egali în sensul de egalitate politică și civilă. Atunci ar fi fost
sufficient să spună: Toți oamenii sunt egali în fața legii. Dar ce este egalitatea în fața legii? Nici
constituția din 1790, nici cea din 1793, nici carta propusă, nici carta acceptată, nu au definit-o
cu acuratețe. Toate implică o inegalitate în avere și rang social incompatibile chiar și cu o
umbră a egalității în drepturi. În această privință, poate fi spus că toate constuțiile noastre au
fost expresii pline de credință ale voinței populare: și voi demonstra că așa e.
Înainte, oamenii erau excluși de la demnitățile civile sau militare; s-a considerat o minune când
următorul articol răsunător a fost inserat în Declarația Drepturilor: ”Toți cetățenii sunt egal
eligibili pentru o funcţie publică; națiunile libere nu cunosc nici o calificare în alegerea
funcţionarilor lor, în afară de virtuţi şi talente.”

Cu siguranţă ar trebui să fi admirată această idée atât de frumoasă: au admirat un nonsens.

De ce? Poporul suveran, legislatorii şi reformatorii văd în funcţiile publice, pentru a vorbi pe
şleau, numai o ocazie pentru îmbogăţirea personală. Și, pentru că le privesc ca sursă a
profitului, decretează eligibilitatea cetățenilor. Pentru că la ce ar folosi această precauție, dacă
nu ar fi nimic de obținut în urma ei? Nimeni nu s-ar gândi să reglementeze că nimeni în afară
de astronomi și geografi nu ar trebui să fie piloți, nici să le interzică gângavilor să joace pe
scena teatrelor sau a operei. Națiunea îi imita încă pe regi ca o maimuță: la fel ca ei, a dorit să
răsplătească cu poziții profitabile pe prietenii ei și pe lăudătorii ei.

Din nefericire, și această ultimă trăsătură completează asemănarea, națiunea nu controlează

lista viețuitoarelor; aceasta era în mâinile agenților ei și a reprezentanților ei. Ei, pe de altă
parte, au avut grijă să nu se împotrivească voinței graciosului lor suveran.

Acest articol edificator din Declarația Drepturilor, păstrat în carta drepturilor şi din 1814 și di
1830, implică mai multe feluri de inegalitate civilă; adică, de inegalitate în fața legii:
inegalitatea statutului social, din moment ce funcțiile publice sunt căutate numai din
considerațiile și indemnizaţiile pe care le aduc; inegalitatea averii, din moment ce, dacă s-ar fi
dorit să se egalizeze averile, serviciul public ar fi fost privit ca o datorie și nu ca o răsplată;
inegalitatea privilegiilor, legea nu spune ce înseamnă talente și virtuți. Sub imperiu, virtutea și
talentul constau doar în vitejia militară și devoțiune pentru împărat; aceasta s-a văzut când
Napoleon și-a creat propria nobilime și a încercat să îi stabilească legături cu strămoșii ei
antici. Astăzi, omul care plătește taxe în valoare de 200 de franci este virtuos; omul talentat
este un pungaş onest: adevăruri ca acestea sunt considerate triviale.

Oamenii în cele din urmă au legalizat proprietatea. Dumnezeu să-i ierte, pentru că nu au știut
ce fac! Timp de 50 de ani, au suferit din cauza acestei nenorocite nebunii.

Dar cum a putut poporul, a cărui voice, ni se spune, este vocea lui Dumnezeu, şi a cărui
conştiinţă este infailibilă, – cum a putut poporul să greşească? Cum de se întâmplă ca atunci
când caută libertatea şi egalitatea, se prăbuşeşte înapoi în privilegii şi sclavie? Se întâmplă aşa
pentru că mereu şi mereu ei copiază fostul regim.

Înainte, aristocraţia şi clerul contribuiau la cheltuielile Statului numai prin donaţii voluntare şi
daruri benevole; proprietatea lor nu putea fi confiscată chiar şi în cazul unor datorii, – în timp
ce plebea, copleşită de taxe şi muncă obligatorie, era chinuită fără încetare ori de colectorii de
taxe ai regelui, ori de aristocrație și de cler. Cel ale cărui posesiuni erau inalienabile nu putea
nici să lase prin testament, nici să moștenească proprietate; el era tratat ca un animal, ale
cărui servicii și urmași aparțineau stăpânului său prin dreptul de încuviinţare. Oamenii doreau
ca condițiile pentru dreptul de proprietatesă fie aceleași pentru toți; ei credeau că fiecare ar
trebui să se bucure și să dispună liber de posesiunile sale, de veniturile sale și de roadele
muncii sale și ale hărniciei sale. Oamenii nu au inventat proprietatea; dar cum nu aveau
aceleași privilegii în privința ei, pe care aristocrația și clerul le posedau, ei au declarat că
dreptul ar trebui exercitat de către toți în același condiții.

Cu cât mai insuportabile formele de proprietate – munca obligatory, bunul care nu putea fi
înstrăinat, măiestria, şi excluderea de la funcţii publice – au dispărut; condiţiile pentru
posedarea lor au fost modificate, dar principiul rămâne acelaşi. A existat progres în
reglementarea dreptului; dar nu a existat nici o revoluţie.
Acestea, atunci, sunt cele trei principii fundamentale ale societăţii moderne, stabilite unul după
altul în urma mişcărilor din 1789 şi 1830: 1. Suveranitatea voinţei umane; pe scurt, despotism.
2. Inegalitatea de avere şi rang. 3. Proprietatea – mai presus de DREPTATE, întotdeauna
invocată ca înger păzitor al suveranilor, nobililor, şi proprietarilor; DREPTATEA, generală,
primitivă, categorică lege a întregii societăţi.

Trebuie să lămurim dacă ideile de despotism, inegalitate civilă şi proprietate sunt în armonie cu
noţiunea primitivă de dreptate, şi îi urmează acesteia în mod necesar, – luând diferite forme
potrivit condiţiei, poziţiei şi relaţiei dintre persoane; sau dacă ele nu sunt mai degrabă
rezultatul ilegitim al unei confuzii între lucruri diferite, o fatală asociere de idei. Și, din moment
ce dreptatea privește în special chestiunile legate de guvernare, condiţiile persoanelor, şi
posesiunea lucrurilor, trebuie să lămurim în ce condiţii, judecând după opinia universală şi
progresul minţii umane, guvernul e drept, condiţia cetăţenilor e dreaptă, şi posesiunea de
lucruri e dreaptă; apoi, înlăturând orice care nu poate îndeplini aceste condiţii, rezultatul ne va
spune deîndată ce înseamnă guvernare legitimă, care este condiţia legitimă a cetăţenilor, şi ce
înseamnă posesiunea legitimă a lucrurilor; şi, în final, ca urmare a rezultatului acestei analize,
ce înseamnă dreptatea.

Este autoritatea omului asupra altui om dreaptă? Toată lumea întreabă. “Nu, autoritatea
omului este doar autoritatea legii, care ar trebui să fie dreptatea şi adevărul.” Voinţa personală
nu are nici o importanţă pentru guvern, care constă, în primul rând, din descoperirea
adevărului şi dreptăţii, pentru a putea face legea; şi, în al doilea rând, în aplicarea executarea
legii. Nu investighez acum dacă forma noastră constituţională de guvenare satisface aceste
condiţii; dacă, de exemplu, voinţa unui ministru nu influenţează niciodată declararea şi
interpretarea legii; sau dacă deputaţii noştri, în dezbaterile lor, intenţionează să câştige prin
argumentele pe care le aduc şi nu prin forţa numerelor: îmi ajunge că definiţiei pe care o dau
eu bunei guvernări îi este permis să fie corectă. Această idée este exactă. Totuși, vedem că
nimic nu pare mai just pentru națiunile orientale decât despotismul suveranilor lor; că anticii și
filosofii aveau opinia că sclavia era justă; că în evul mediu aristocrații, preoții și episcopii se
simțeau îndreptățiți să aibă sclavi; că Ludovic al XIV-lea credea că era în dreptul său când
spunea: ”Statul! Eu sunt Statul”; și că Napoleon a decretat că e o crimă pentru Stat să se
opună voinței lui.

Ideea de dreptate, atunci, aplicată suveranității și guvernului, nu a fost întotdeauna ce este

azi; a trecut la dezvoltarea și modelarea ei înșiși pas cu pas, până când a ajuns la starea
prezentă. Dar a ajuns la ultima ei fază? Eu cred că nu: numai așa cum ultimul obstacol care
trebuie depășit se iveşte din chiar instituția proprietății pe care suntem obligaţi să o păstrăm
intactă, dar pentru a putea finaliza reforma în guvern și să ducem la îndeplinire revoluția,
trebuie să atacăm chiar această instituție a proprietăţii.

Este inegalitatea politică și civilă dreaptă?

Unii spun da; alții spun nu. Primilor le-aș replica că atunci când oamenii au abolit toate
privilegiile de la naștere și castă, ei au făcut-o, după toate probabilităţile, pentru că era în
avantajul lor; de ce atunci ei ar favoriza privilegiile averii mai mult decât pe cele ale rangului
sau rasei? Pentru că, spun ei, inegalitatea politcă este rezultatul proprietății; și fără proprietate
societatea este imposibilă: astfel întrebarea abia pusă devine o chestine legată de proprietate.
Celor care spun nu, mă mulțumesc cu această remarcă: Dacă doriți să vă bucurați de egalitate
politică, aboliți proprietatea; altfel, de ce vă mai plângeți?

Este proprietatea dreaptă?

Toată lumea răspunde fără ezitare: ”Da, proprietatea e dreaptă”. Spun toată lumea, pentru că,
până în timpul prezent, nimeni nu a înțeles pe deplin sensul acestor cuvinte la care răspunsul
lor a fost nu. Pentru că nu e un lucru ușor să răspunzi la o asemenea întrebare după ce ai
înţeles sensul acestor cuvinte; numai timpul şi experienţa pot oferi un răspuns. Acum, acest
răspuns fiind dat; noi trebuie să îl înţelegem. Eu îndrăznesc să aduc dovezile.

Vom demonstra această chestiune în următoarea ordine: –

I. Nu disputăm deloc, nu respingem pe nimeni, nu negăm nimic; acceptăm ca şi corecte şi

solide toate argumentele aduse în favoarea proprietăţii, şi ne limităm la a căuta principiul ei,
pentru ca să putem atunci să lămurim dacă acest principiu este exprimat cu credinţă de către
proprietate. De fapt, proprietatea neputând fi apărată pe nici o altă bază decât cea a dreptăţii,
ideea, sau cel puţin, intenţia de dreptate trebuie, din necessitate, să sublinieze toate
argumentele care au fost aduse în apărarea proprietăţii; şi, pe de altă parte, dreptul la
proprietate este exercitat numai asupra acelor lucruri care pot fi apreciate de simţuri,
dreptatea, obiectificându-se în secret pe sine, ca să vorbim aşa, trebuie să ia forma unei
formule algebrice.
Prin această metodă de investigare, curând descoperim că fiecare argument, care a fost
inventat în numele proprietăţii, oricare ar fi acesta, întotdeauna şi din necessitate duce la
egalitate; adică la negarea proprietăţii.

Prima parte se întinde pe două capitole: primul discută ocuparea, fundamentul dreptului
nostru; al doilea, discută munca şi talentul, considerate ca şi cauze ale proprietăţii şi
inegalităţii sociale.

Primul dintre aceste trei capitole va dovedi că dreptul la ocupare obstrucţionează proprietatea;
al doilea că dreptul la muncă o distruge.

II. Proprietatea, atunci, fiind din necestitate concepută ca existând numai în relaţie cu
egalitatea, rămâne să vedem de ce, în ciuda acestei necesităţi a logicii, egalitatea nu există.
Această investigaţie se întinde de asemenea pe două capitole: în primul, considerând faptul
proprietăţii în sine, investigăm dacă acest fapt este real, dacă există, dacă e posibil; pentru că
ar implica o contradicţie, dacă aceste două forme opuse ale societăţii, egalitatea şi
inegalitatea, ar fi posibile.

Apoi descoperim, destul de bizar, că proprietatea ar putea, într-adevăr, să se manifeste la

întâmplare; dar că, aşa cum e percepută ca instituţie, şi din principiu, este matematic
imposibilă. Deci, acea axiomă de la şcoală – ab actu ad posse valet consecutio (din existent la
posibil deducţia e valabilă) – este expusă ca minciună în ce privește proprietatea.

În cele din urmă, în ultimul capitol, chemând psihologia în ajutor, şi demonstrând natura
omului până la capăt, vom dezvălui principiul dreptăţii – formula şi caracterul său; vom declara
cu precizie legea organică a societăţii; vom explica originile proprietăţii, cauzele stabilirii sale,
viaţa ei lungă, şi moartea care i se apropie; vom stabili în mod definitiv identitatea ei cu furtul.
Şi, după ce am arătat că aceste trei idei preconcepute – suveranitatea omului, inegalitatea
condiţiilor, şi proprietatea – sunt unul şi acelaşi; că ar putea fi confundate între ele, şi că sunt
reciproc convertibile, – nu vom avea nici o dificultate să deducem de aici, prin principiul
contradicţiei, baza guvernului şi a dreptului. Acolo investigaţia noastră se va termina,
rezervând dreptul de a o continua în alte lucrări viitoare.

Importanţa acestui subiect care ne atrage atenţia este recunoscută de toate mințile.

„Proprietatea,” spune M. Hennequin, „este principiul creator și amplu al societății civile”.

Proprietatea este una dintre acele instituții de bază, noi teorii care o privesc și care nu pot fi
prezentate prea curând; pentru că nu trebuie uitat, și publicistul și omul de stat trebuie să știe,
că, la răspunsul întrebării dacă proprietatea e principiul sau rezultatul ordinii sociale, dacă cum
e considerată ca și cauza sau ca efect, depinde toată moralitatea, și prin consecință, toată
autoritatea instituților umane.”

Aceste cuvinte sunt o provocare pentru toți oamenii care speră şi cred; dar, deși cauza
egalității este una nobilă, nimeni până acum nu a ridicat mănuşa de jos şi nu a răspuns
provocării pe care au lansat-o avocații proprietății; nimeni nu a fost destul curajos să intre în
luptă. Contrafăcuta şi ilegitima învăţare a arogantei jurisprundenţe și absurdul aforism al
economiei politice, controlată de proprietate, au pus în încurcătură cele mai mari inteligențe;
este un fel de parolă printre cei mai influenți prieteni ai libertății și intereselor oamenilor
că egalitatea este o himeră! Atât de multe teorii false și analogii lipsite de sens influențează
mințile de altfel istețe, dar care sunt inconștient controlate de prejudecățile populare.
Egalitatea avansează în fiecare zi – fit aequalitas (devine egalitate). Soldați ai libertății, să
abandonăm steagul luptei în momentul triumfului?

Sunt un apărător al egalității şi voi vorbi fără amărăciune și fără mânie; cu independența
de a deveni un filosof, cu curajul și fermitatea unui om liber. Fie ca, în această luptă
monumentală, să port în inimă lumina din sine-mi; și să arăt, prin reușita demonstrației
mele, că egalitatea nu a putut cuceri prin sabie ceea ce ar putea cuceri prin cuvânt!

Anarhismul Social - O abordare unică a Libertăţii şi Societăţii

În "Sindicalism"

Alternativele economice anarhiste

În "Sindicalism"
Howard Zinn: Arta Revoluției
În "Anarhism"
Etichete: Anarhism, capitatalism, Ce e proprietatea? Sau: O investigaţie asupra principiului
Dreptului şi al Guvernului, Ce este Proprietatea?, mutualism, Pierre-Joseph Proudhon, proprietatea
privata, Proudhon
← Fasciştii sunt uneltele statului
Anarhiștii în revolta din Turcia: „Secolul nostru abia a început” →

CATEGORII

Caută
LEGĂTURI

CE ESTE PROPRIETATEA? – PIERRE

JOSEPH PROUDHON (II)
20 Iulie 2013 · de RAVNA · în Sindicalism. ·
 CE ESTE PROPRIETATEA? de Pierre-Joseph
Proudhon, 1840 (II)
CAPITOLUL II: PROPRIETATEA CONSIDERATĂ CA DREPT NATURAL. – OCUPAREA ŞI
LEGEA CIVILĂ CA BAZE EFICIENTE ALE PROPRIETĂŢII. DEFINIŢII.

Legea Romană defineşte proprietatea ca fiind drepul de a folosi şi de a abuza de ceva care
aparţine cuiva în limitele legii – jus utendi et abutendi re suâ, guatenus juris ratio patitur.

O justificare a cuvântului abuz a fost încercată, pe motivul că semnifică, nu abuz lipsit de sens
şi imoral, ci doar domeniul absolut. Ce distincţie în van! Inventată ca scuză pentru proprietate,
şi neputincioasă împotriva delirului posesiunii, pe care nici nu o previne, nici nu o reprimă.
Proprietarul poate, dacă aşa alege, să permită recoltelor sale să putrezească sub tălpile sale;
să cultive sare pe pământul lui; să arunce laptele vacilor în nisip; să-şi transforme via într-un
deşert, şi să facă din grădina sa de legume un parc: constituie acestea un abuz sau nu? Când e
vorba de proprietate, folosul şi abuzul sunt în mod necesar acelaşi lucru. Potrivit Declaraţiei
Drepturilor, publicată ca prefaţă la Constituţia din ’93, proprietatea este “dreptul de a te
bucura şi dispune cum doreşti de bunurile tale, de venitul tău, şi de roadele muncii şi hărniciei
tale”.Codul lui Napoléon, articolul 544: “Proprietatea este dreptul de a te bucura şi dispune de
lucruri în cea mai absolută manieră, cu condiţia de a nu încălca limitele prescrise de către legi
şi regulamente.”

Aceste două definiţii nu diferă de cea oferită de legea romană: toate dau proprietarului un
drept absolut asupra unui lucru; şi în ce priveşte restricţia impusă de către cod, – cu condiţia
de a nu încălca limitele prescrise de către legi şi regulamente – scopul acesteia nu este să
limiteze proprietatea, ci să prevină moşia unui proprietar să nu se amestece cu a altuia.
Aceasta este o confirmare a principiului, nu o limitare a lui. Există feluri diferite de proprietate:
1. Proprietatea pură şi simplă, puterea dominantă şi seniorială asupra unui lucru; sau, aşa cum
spune termenul lor, proprietatea goală, 2. Posesiunea. „Posesiunea,” spune Duranton, „este o
chestiune de fapt, nu un drept.” Toullier: „Proprietatea este un drept, o putere legală;
posesiunea este un fapt.” Arendaşul, fermierul, the commandité, uzufructuarul, sunt posesori;
proprietarul care închiriază şi împrumută pentru folosire, moştenitorul care va intra în
posesiune după moartea unui uzufructuar sunt proprietari.

Dacă m-aş aventura într-o comparaţie: un iubit este un posesor, un soţ este un proprietar.
(*)Această dublă definiţie a proprietăţii – domeniu şi posesiune – este de cea mai mare
importanţă; şi trebuie să fie foarte bine înţeleasă pentru a pricepe ceea ce urmează. Din
distincţia între posesiune şi proprietate se nasc două tipuri de drepturi: cel jus in re, dreptul de
proprietate, dreptul prin care pot reclama proprietatea pe care am achiziţionat-o, în orice mâini
s-ar afla aceasta; şi jus ad rem, dreptul asupra unui lucru, care îmi dă pretenţia de a deveni
proprietar. Astfel, dreptul partenerilor la o căsătorie asupra persoanei fiecăruia este jus in re;
cel al celor doi care sunt logodiţi este doar jus ad rem. În primul, posesiunea şi proprietatea
sunt unite; al doilea include numai proprietatea goală. Eu, ca muncitor, am dreptul de
posesiune a produselor Naturii şi asupra propriei mele hărnicii, – şi eu, ca proletar, nu mă
bucur de nici unul din ele – este prin virtutea lui jus ad rem că cer să fiu admis la jus in re.
Această distincţie între jus in re şi jus ad rem este baza faimoasei distincţii
între possessoire (a posesiei) şi petitoire (care are ca obiect recunoașterea sau apărarea
dreptului de proprietate), – categorii actuale de jurisprudenţă, care în totalitatea ei este inclusă
între vastele ei limite. Petitoire se referă la tot ce are legătură cu
proprietatea; possessoire la tot ce are legătură cu posesiunea.

Scriind această dizertaţie împotriva proprietăţii, aduc împotriva societăţii universale o acţiune
petitorie (action petitoire): Dovedesc că cei care nu posedă azi sunt proprietarii aceluiaşi
titlu ca şi cei care posedă; dar, în loc să deduc de aici că proprietatea ar trebui împărţită de
toţi, cer, în numele siguranţei generale, abolirea ei cu totul.

Dacă nu voi putea să-mi susţin argumentul, nu mai rămâne nimic pentru noi (clasa proletară şi
eu însumi) decât să ne tăiem gâturile: nu putem cere nimic de la justiţia naţiunilor; pentru că,
aşa cum codul de procedură (articolul 26) ne spune în stilul său energic, reclamantul care nu s-
a calificat pentru o acţiune petitorie, nu mai are voie să înainteze o acţiune posesorie.

Dacă, dimpotrivă, voi câştiga acest caz, trebuie atunci să începem o acţiune posesorie (action
possessoire), care ar putea să ne restabilească dreptul de a ne bucura de bunăstarea de care
suntem privaţi de către proprietate.

Sper că nu vom fi forţaţi la această extremitate; dar aceste două acţiuni nu pot fid use
deodată, o asemenea cale fiind interzisă de către acelaşi cod de procedură.

Înainte să ajungem la esenţa chestiunii, nu va fi inutil să ofer câteva remarci pregătitoare.

§ 1. – Proprietatea ca drept natural.

Declaraţia Drepturilor a trecut proprietatea în lista sa de drepturi naturale şi inalienabile ale

omului, acestea fiind în total patru: libertatea, egalitatea, proprietatea şi siguranţa.

Ce regulă au urmat legislatorii din ’93 când au alcătuit această listă? Nici o regulă. Ei au pus pe
hârtie principiile, așa cum au discutat suveranitatea și legile; dintr-o perspectivă generală, și
potrivit propriilor lor opinii. Au făcut totul în felul lor de oameni legați la ochi.

Dacă putem să-l credem pe Toullier: ”Drepturile absolute pot fi reduse la trei: siguranța,
libertatea și proprietatea.”

Egalitatea este eliminată de profesorul din Rennes; de ce? Pentru că libertatea o implică, sau
pentru că libertatea o interzice? Asupra acestui punct, autorul ”Dreptului civil explicat” (“Droit
Civil Expliqué”) păstrează tăcerea: nici nu și-a dat seama că această chestiune se află încă în
discuție.
Cu toatea acestea, dacă vom compara aceste trei sau patru drepturi unul cu altul, vom vedea
că proprietatea nu are nici o asemănare cu celelalte; că pentru majoritatea cetățenilor ea
există numai ca potențial, și ca un drept latent fără a fi exercitat; că pentru alții, care se bucură
de ea, este susceptibilă de anumite tranzacții și modificări care nu se armonizează cu ideea
dreptului natural; că, în practică, guvernele, tribunalele și legile nu o respectă; și, în sfârșit, că
toată lumea, în mod spontan și într-o singură voce, o privește ca pe o himeră.

Libertatea este inviolabilă. Nu pot nici să-mi vând nici să-mi înstrăinez libertatea; fiecare
contract, fiecare condiție a contractului, care are în vedere alienarea sau suspendarea
libertății, sunt nule: sclavul, când pune piciorul pe solul libertății, din acel moment, devine un
om liber.

Când societatea prinde un răufăcător și îl privează de libertate, este un caz legitim de

autoapărare: oricine violează convenţia socială prin comiterea unei crime se declară pe sine
însuși ca inamic public; atacând libertatea altora, el îi obligă pe aceștia să i-o ia pe a lui.

Libertatea este condiția originală a omului; a renunța la libertate înseamnă a renunța la natura
umană (n.t.: natura omului, în original): la urma urmei, cum am putea să acționăm ca oameni?

La fel, egalitatea înaintea legii nu tolerează nici restricții, nici excepții. Toți francezii sunt egal
eligibili la o funcție publică: în consecință, în prezența acestei egalități, condiția și familia nu
au, în multe cazuri, nici o influență asupra alegerii. Cel mai sărac cetățean poate obține
judecata în tribunal împotriva unuia care ocupă cea mai înaltă poziție. Lăsați-l pe milionarul
Ahab să construiască un castel pe via lui Naboth: tribunalul va avea puterea, potrivit
circumstanțelor, să ordone distrugerea acelui castel, deși a costat milioane; și să-l forțeze pe
intrus să repare via și să o aducă la starea ei originală, și să plătească daune. Legea dorește ca
toate proprietățile, care au fost achiziționate în mod legitim, să fie ținute neatinse indifferent
de valoarea lor, și indifferent de persoane.

Carta (drepturilor omului) cere, e adevărat, exercitarea anumitor drepturi politice, a anumitor
condiții ale averii și capacității; dar toți publiciștii știu că intenția legislatorului a fost să nu
stabilească un privilegiu, ci să acorde protecţie. Dacă condiţiile stablite de lege sunt
respectate, fiecare cetăţean poate fi un elector, şi fiecare elector poate fi eligibil. Dreptul,
odată obţinut, este acelaşi pentru toată lumea; legea nu face comparaţii nici între persoane,
nici între voturi. Nu pun în discuţie aici dacă acest sistem e cel mai bun; este destul că, în
opinia cartei şi în ochii tuturor, egalitatea în faţa legii este absolută, şi, ca libertatea, nu admite
nici un compromis.

La fel e valabil şi pentru dreptul la siguranţă. Societatea nu le promite membrilor săi o

protecţie pe jumătate, nici o apărare fictivă; se leagă de ele, aşa cum şi ele se leagă de ea. Nu
le spune: “Te voi apăra, doar dacă nu mă costă nimic; te voi proteja, doar dacă nu risc nimic
făcând asta.” Spune: “Te voi apăra împotriva tuturor; te voi salva şi te voi răzbuna, sau eu
însămi voi pieri.” Toată puterea Statului este în serviciul fiecărui cetăţean; obligaţia care îi
leagă unul de alţii este absolută.

Cât de diferită e situaţia cu proprietatea! Idolatrizată de toţi, nu este recunoscută de nimeni:

legile, morala, obiceiurile, conştiinţa publică şi privată, toate complotează la moartea şi la
ruinarea ei.

Pentru a asigura cheltuielile guvernului, care are armate de întreţiut, sarcini de îndeplinit şi
ofiţeri de plătit, sunt necesare taxele. Să contribuim toţi la acoperirea acestor cheltuieli: nimic
mai just. Dar de ce ar trebui un bogat să plătească mai mult decât un sărac? Pentru că, spun
ei, el are mai multe în posesie. Mărturisesc că o asemenea dreptate e dincolo de puterea mea
de înţelegere.

De ce sunt plătite taxele? Pentru a-i proteja pe toţi în exercitarea drepturilor lor naturale –
libertate, egalitate, siguranţă şi proprietate; pentru a menţinea ordinea în Stat; pentru a
asigura publicului un confort folositor şi plăcut.

Acum, costă mai mult să aperi viaţa unui bogat şi libertatea sa decât a unui om sărac? Cine,
dacă e vreo invazie, foamete sau ciumă, provoacă mai multă tulburare – marele proprietar,
care scapă de rău fără ajutorul statului, sau lucrătorul, care stă în bordeiul lui lipsit de apărare
în fața pericolului?

Este ordinea publică mai mult pusă în pericol de cetăţeanul de seamă, sau de meseriaş şi de
calfă? De ce poliţia se teme mai mult de câteva sute de muncitori, care nu au de muncă, decât
de 200.000 de votanţi!

Apreciază omul care are un venit imens mai profund decât omul sărac sărbătorile naţionale,
străzile curate şi monumentele frumoase? De ce el preferă să se refugieze la ţară în faţa
tuturor acestor plăceri populare!

Unul din două lucruri e adevărat: ori taxa proporţională permite o mai mare siguranţă
contribuabililor care plătesc taxe mai mari, ori altfel e greşită. Pentru că, dacă proprietatea e
un drept natural, aşa cum Declaraţia din ’93 proclamă, tot ce îmi aparţine mie, prin virtutea
acestui drept, e sacru la fel ca şi persoana mea; este sângele meu, viaţa mea, este propria
mea persoană: oricine se atinge de ea insultă tot ce am mai scump pe lume. Venitul meu de
100.000 de franci este la fel de inviolabil ca şi salariul zilnic de 75 de centime al muncitoarei
franţuzeşti; mansarda ei nu e mai sacră decât apartamentele mele. Taxa nu e calculată în
funcţie de putere, mărime sau îndeletnicire: la fel nu trebuie calculată nici în funcţie de
proprietate.

Dacă, atunci, Statul ia mai mult de la mine, să-mi dea mai mult în schimb, sau să nu mai
vorbească despre egalitatea drepturilor; pentru că altfel, societatea e stabilită nu pentru a
apăra proprietatea, ci pentru a o distruge.

Statul, prin taxa proporţională, devine şeful hoţomanilor; Statul dă exemplu de tâlhărire
sistematică: Statul ar trebui adus în faţa instanţei, în faţa acelor tâlhari hidoşi la drumul mare,
acelei bande execrabile care acum ucide din motive de gelozie profesională.

Dar, spun ei, tribunalele şi forţele de poliţie sunt înfiinţate tocmai pentru a opri această bandă;
guvernul e o companie, nu chiar de asigurări pentru că nu asigură, ci de răzbunare şi
represiune. Asigurarea pe care această companie o solicită, taxa, este împărţită proporţional în
funcţie de proprietate; adică, în proporţie cu necazul pe care fiecare bucăţică de proprietate
necesită răzbunătorii şi bătăuşii plătiţi de guvern.

Asta e orice altceva, dar nu dreptul absolut şi inalienabil al proprietăţii. Sub acest sistem,
săracii şi bogaţii se privesc cu neîncredere şi duc un război unii împotriva celorlalţi. Care este
miza acestui război? Proprietatea. aşadar această proprietate este în mod necesar însoţită de
războiul asupra proprietăţii. Libertatea şi securitatea bogaţilor nu are de suferit din cauza
libertăţii şi securităţii săracilor, departe de aşa ceva, ele se întăresc şi se suţin reciproc una pe
alta.
Dreptul bogatului la proprietate, dimpotrivă, trebuie să fie în mod continuu apărat împotriva
dorinţei omului sărac pentru proprietate. Ce contradicţie! În Anglia există o rată a săracilor: îmi
cer să plătesc o anumită taxă. Dar ce relaţie există între dreptul meu natural şi inalienabil la
proprietate şi foamea pe care 10 milioane de oameni nefericiţi o îndură? Când religia ne cere
să îi ajutăm pe semenii noştri, vorbeşte în numele carităţii, nu în numele legii. Obligaţia de a fi
binevoitor, impusă asupra mea de moralitatea creştină, nu poate fi impusă asupra mea ca o
taxă politică pentru beneficiul nici unei persoane dintr-o casă de săraci, eu voi da de pomană
când cred eu de cuviinţă, când suferinţa altora trezeşte în mine simpatia despre care vorbesc
filosofii, şi în care eu nu cred: nu voi fi forţat să le-o confer.

Nimeni nu e obligat să facă mai mult decât să se supună acestei porunci: În exercitarea
propriilor tale drepturi, nu încălca drepturile altuia; aceasta este exact definiția libertății. Acum,
posesiunile mele sunt ale mele; nimeni nu are nici un drept asupra lor: obiectez faţă de
plasarea unei a treia virtuţi teologice în ordinea lucrurilor.

În Franţa, toată lumea cere convertirea titlurilor de stat de 5 la sută; cer astfel completa
sacrificare a unei specii de proprietate. Ei au dreptul să facă asta, dacă necesitatea publică o
cere; dar unde este justa garanţie promisă de cartă? Nu numai că nu există nici una, dar
această garanţie nu e nici măcar posibilă; pentru că, dacă garanţia ar fi egală cu proprietatea
sacrificată, convertirea ei nu ar fi de nici un folos.

Statul are aceeaşi poziţie astăzi faţp de deţinătorii de titluri pe care oraşul de coastă Calaisa
avut-o, când a fost asediat de Edward al III-lea, faţă de persoanele sale de vază.

Cuceritorul englez a îngăduit ca locuitorii să nu fie omorâţi, dacă ei i-ar fi predat lui pe cei mai
distinşi cetăţeni ca el să facă cu ei ce dorea.

Eustache şi alţi câţiva s-au oferit singuri; a fost un gest nobil din partea lor şi miniştrii noştri ar
trebui să recomande exemplul lor deţinătorilor de titluri.

Dar, avea orașul dreptul să-i predea? Categoric nu. Dreptul la siguranță este absolut; țara nu
poate impune nimănui să se sacrifice. Soldatul din garda de protecție din raza de acțiune a
inamicului nu este o excepție de la această regulă. Oriunde un cetățean stă de pază, țara stă
de pază cu el: astăzi este rândul unuia, mâine al altuia. Când pericolul și devoțiunea sunt
comune, fuga e patricid. Nimeni nu are dreptul să fugă din fața pericolului; nimeni nu poate fi
folosit pe post de țap ispășitor. Maxima lui Caiafa – este drept ca un om să moară pentru
națiunea sa – este aceea a unei gloate și a tiranilor; cele două extreme ale degradării sociale.

Se spune că toate rentele viagere sunt în mod esenţial rambursabile. Această maximă a legii
civile, aplicată Statului, este bună pentru cei care doresc să se întoarcă la egalitatea naturală
dintre muncă şi bogăţie; dar, din punctul de vedere al proprietarului, şi gura celor care cer
convertirea titlurilor de stat, este limbajul falimentului.

Statul nu e doar singurul debitor, este un asigurator și un gardian al proprietății; oferind cea
mai bună siguranță, asigură cea mai inviolabilă posesiune. Cum atunci poate deschide cu forța
buzunarele creditorilor săi, care au încredre în el, şi apoi să le vorbească despre ordinea
publică şi despre siguranţa proprietăţii?

Într-o asemenea operaţiune, Statul nu e un datornic care se achită de o datorie; este o

companie de acţiuni care îşi amăgeşte acţionarii într-o capcană, şi acolo, contrar promisiunii
sale autentice, extrage de la ei 20, 30, sau 4 la sută dobândă asupra capitalului lor.
Şi asta nu e tot. Statul este o universalitate de cetăţeni uniţi împreună sub o lege comună
printr-un act al societăţii.

Acest act îi asigură pe toţi de posesiunea proprietăţii lor; îi garantează unuia câmpul său, altuia
via, altuia o treime din chirii, şi titlurile de stat deţinătorului de titluri, care ar fi putut cumpăra
o prorietate adevărată, dar a preferat să vină în ajutorul trezoreriei.

Statul nu poate cere, fără să ofere un echivalent, sacrificarea unui hectar de pământ sau a unui
colţ de vie; totuşi cu atât mai puţin poate scădea chiriile: de ce să aibă dreptul să scadă
dobânda titlurilor?

Acest drept nu poate exista cu justeţe, decât dacă deţinătorul de titluri de stat ar investi
fondurile în altă parte pentru un avantaj egal; dar fiind obligat de Stat, unde poate găsi un loc
să le investească din moment ce cauza convertirii lor, adică, puterea de a cumpăra cu un
avantaj mai mare stă în Stat? De asta un guvern, bazat pe principiul proprietăţii, nu poate să-şi
răscumpere rentele fără consimţământul deţinătorilor de titluri de stat. Banii depozitaţi la
republică sunt proprietate pe care statul nu are nici un drept să o atingă în timp ce alte feluri
de proprietate sunt respectate; să impună cu forţa răscumpărarea lor înseamnă să violeze
contractul social și să îi scoată în afara legii pe deținătorii de titluri de stat.

Întreaga controversă în privința convertirii titlurilor se reduce într-un final la asta: – Întrebarea.

E just să reduci mizeria a 45.000 de familii care obțin un venit din titlurile lor de 100 de franci
sau mai puțin? Răspuns. Este just să obligi 7 milioane sau 8 milioane de contribuabili să
plătească o taxă de 5 franci când ei de fapt ar trebui să plătească doar 3? Este clar, în primul
rând, că această replică în realitate nu este nici o replică; dar, pentru a face nedreptatea mai
vizibilă, să o formulăm altfel: Este just să pui în pericol viețile a 100.000 de oameni, când i-am
putea salva predând inamicului 100 de căpetenii? Cititorule, decide!

Toate acestea sunt foarte bine înţelese de apărătorii actualului sistem. Şi totuşi, mai devreme
sau mai târziu, convertirea va fi efectuată şi proprietatea va fi violată, pentru că nici un alt curs
al lucrurilor nu e posibil; pentru că proprietatea, considerată ca drept, şi nefiind de fapt un
drept, trebuie pe bună dreptate să piară; pentru că forţa evenimentelor, legile conștiinței, și
necesitățile fizice și matematice trebuie, în cele din urmă, să distrugă această iluzile din
mințile noastre.

Pentru a sumariza: libertatea este un drept absolut, pentru că pentru om este ceea ce este
impenetrabilitatea pentru materie, – o condiție sine qua non a existenței; egaliatea este un
drept absolut, pentru că în ochii fiecărui om libertatea sa proprie și viața sa sunt la fel de
prețioase ca și ale altuia. Aceste trei drepturi sunt absolute; adică, nu pot fi nici mărite, nici
diminuate; pentru că în societae fiecare asociat primeşte cât dă, libertate pentru libertate,
egalitate pentru egalitate, siguranţă pentru siguranţă, trup pentru trup, suflet pentru suflet, în
viaţă şi în moarte.

Dar proprietatea, în sensul ei derivat, şi prin definiţia legii, este un drept din afara societăţii;
pentru că e clar că, dacă averea fiecăruia ar fi avere socială, condiţiile ar fi egale pentru toţi, şi
ar fi o contradicţie să spui: Proprietatea este dreptul unui om de a dispune cum doreşte de
proprietatea socială.

Atunci, dacă suntem asociaţi de dragul libertăţii, egalităţii şi siguranţei, nu suntem de dragul
propietăţii; atunci dacă proprietatea este un drept natural, acest drept natural nu
este social, ci anti-social.
Proprietatea şi societatea sunt instituţii total ireconciliabile. Este imposibil să asociezi doi
proprietari ca şi cum ai asocial doi magneţi cu poli opuşi. Ori societatea va pieri, ori trebuie să
distrugă proprietatea.

Dacă proprietatea este un drept natural, absolut, imprescriptibil şi inalienabil, de ce, în toate
veacurile, sunt atâte speculaţii despre originea sa? – pentru că asta e una dintre
caracreristicile ei distinctive. Originea unui drept natural! Doamne Dumnezeule! Cine vreodată
a investigat originile dreptului la libertate, siguranţă şi egalitate?

Ele există prin acelaşi drept cu care noi existăm; dacă sunt născute odată cu noi, ele trăiesc şi
mor odată cu noi. Cu proprietatea lucrurile stau foarte diferit, într-adevăr. Prin lege,
proprietatea poate exista fără un proprietar, ca o calitate fără un subiect. Există pentru fiinţa
umană care încă nu există, pentru octogenarul care a pierit.

Şi totuşi, în ciuda acestor minunate prerogative, care au savoarea eternului şi infinitului, ei nu

au descoperit niciodată orginea proprietăţii; doctorii încă se ceartă din cauza ei.

Asupra unei singure chestiuni ei toţi sunt în armonie: şi anume, că validitatea dreptului de
proprietate depinde de autenticitatea originii sale. Dar această armonie este condamnarea lor.
De ce au recunoscut dreptul înainte să rezolve chestiunea originii?

Anumite clase nu savurează investigaţiile asupra pretinselor titluri la proprietate, şi asupra

istoriei sale fabuloasă şi poate scandaloasă. Doresc să se agaţe de această afirmaţie: că
proprietatea e un fapt; că întotdeana a fost, şi că mereu va fi.

Cu această afirmaţe savantul Proudhon[1] şi-a început al său “Tratat asupra dreptului de
usufruct” (“Treatise on the Right of Usufruct”), considerând că originea proprietăţii este o
chestiune fără nici un rost. Poate ar trebui să subscriu la această doctrină, crezând că e
inspirată de o lăudabilă dragoste de pace, dacă toți concetățenii mei s-ar afla în situații
confortabile; dar nu! Nu voi fi de acord cu ea.

Titlurile pe care ei pretind că își bazează dreptul de proprietate sunt două la

număr: ocuparea și munca.

Le voi examina pe rând, sub toate aspectele lor și în detaliu; și îi amintesc cititorului că,
oricare-ar fi autoritatea la care apelăm, voi dovedi dincolo de orice îndoială că proprietatea,
pentru a fi dreaptă și posibilă, trebuie în mod necesar să aibă egalitatea ca una dintre
condițiile sale.

§ 2. – Ocuparea, ca titlu de proprietate.

Este remarcabil că, la acele şedinţe ale Consiliului de Stat unde s-a discutat Codul, nu a apărut
nici o controversă cu privire la originea şi principiul proprietăţii. Toate articolele din Volumul II,
Cartea 2, referitoare la proprietate şi la dreptul de a avea acces la ea, au trecut fără nici o
obiecţiune sau vreun amendament.

Bonaparte, care în privinţa altor chestiuni le-a dat juriştilor atâtea bătăi de cap, nu a scos un
cuvânt legat de proprietate. Nu fiţi surprinşi că e aşa: în ochii acelui om, cea mai egoistă şi
răuvoitoare persoană care a trăit vreodată, proprietatea a fost primul dintre drepturi, exact la
fel cum supunerea în faţa autorităţii era cea mai sfântă dintre îndatoriri.
Dreptul la ocupare, sau al primului ocupant, este acela care rezultă din posesiunea reală,
actuală şi fizică a unui lucru. Eu ocup o bucată de pământ; presupunerea e că sunt proprietar,
până când contrariul e dovedit. Ştim că, de la bun început, un asemenea drept nu poate fi
legitim decât dacă e reciproc; măcar atât lucru admit şi juriştii.

Cicero compară pământul cu un teatru vast: Quemadmodum theatrum cum commune sit,
recte

tamen dici potest ejus esse eum locum quem quisque occuparit. (“Lumea este o mare sală de
teatru, folosită în comun de public, ca şi până acum locul pe care fiecare bărbat îl ocupă pe
timpul spectacolului este al lui.”)

Acest pasaj e tot ce filosofia antică a avut de spus despre originea proprietății.

Teatrul, spune Cicero, este comun tuturor; cu toate acestea, locul pe care un om îl ocupă este
numit al lui; adică, este un loc posedat, nu un loc însuşit.

Această comparație anihilează proprietatea; mai mult, implică egalitatea. Pot eu, într-un teatru
să ocup în același timp și un loc în locul sufleorului, un alt loc în cabine, și un alt treilea loc în
sală? Doar dacă aș avea trei trupuri, ca Geryon, sau dacă aș putea exista în trei locuri diferite
în același timp, așa cum se spune despre magicianul Apollonius.

Potrivit lui Cicero, nimeni nu are dreptul la mai mult decât îi trebuie: aceasta este adevărata
interpretare a faimoasei sale axiome – suum quidque cujusque sit, fiecăruia ceea ce îi aparține
lui – o axiomă care a fost aplicată foarte bizar. Acel ceva care aparține fiecăruia nu este acel
ceva pe care fiecare îl poate poseda, ci acel ceva pe care fiecare are un drept să-l posede.

Acum, ce avem dreptul să posedăm? Ceea ce este necesar pentru munca noastră şi pentru ce
consumăm; comparaţia lui Cicero a pământului cu un teatru o dovedeşte.

Potrivit acestei comparaţii, fiecare poate ocupa ce loc doreşte, are voie să îl împodobească
frumos, dacă poate; este permis: dar el niciodată nu trebuie să-și permită să depășească limita
care-l separă de altul.

Doctrina lui Cicero duce direct la egalitate; pentru că, ocuparea fiind tolerare pură, dacă
tolerarea e reciprocă (şi nu are cum să fie altfel), posesiunile sunt egale.

Grotius se avântă în istorie; dar ce fel de raţiune e aceea care caută originea unui drept,
despre care se spune că e natural, îl altă parte decât în Natură? Aceasta este metoda anticilor:
faptul există, atunci el este necesar, atunci el este drept, atunci antecedentele sale sunt şi ele
la fel. Totuşi, haideţi să ne uităm mai atent la această chestiune.

“La origini, toate lucrurile erau în comun şi nedivizate; ele erau proprietatea tuturor.”

Să ne oprim aici. Grotius ne spune cum acest comunism original a luat sfârşit în urma ambiţiei
şi lăcomiei; cum epoca aurului a fost urmată de epoca fierului şi aşa mai departe. Aşadar,
proprietatea s-a bazat în primul rând pe război şi cucerire, apoi pe tratate şi aranjamente.
Dar, ori aceste tratate şi aranjamente au distribuit bogăţia în mod egal, aşa cum se întâmpla în
comunismul original (singura metodă de distribuţie cu care barbarii erau obişnuiţi, şi singura
formă de justiţie (dreptate) pe care ei o puteau concepe; şi atunci chestiunea originii ia această
formă: cum a dispărut egalitatea după aceea?) –, ori aceste tratate şi aranjamente au fost
impuse cu forţa de cei puternici asupra celor slabi, şi în acest caz ele sunt nule;
consimţământul tacit al posterităţii nu le face valide, şi noi trăim într-o permanentă condiţie de
inegalitate şi fraudă.

Niciodată nu putem concepe cum egalitatea condiţiilor, odată ce a existat, ar putea după
aceea să dispară. Care a fost cauza unei asemenea degenerări (contrareacţii)? Instinctele
animalelor nu se pot schimba, la fel nici diferenţele dintre specii; a presupune egalitatea
originală în societatea umană înseamnă a admite, implicit, că prezenta inegalitate este o
degenerare de la natura acestei societăți, – un lucru pe care apărătorii proprietății nu îl pot
explica. Dar eu deduc de aici că, dacă Providența plasează primele ființe umane în condiția de
egalitate, a fost o indicaţie a dorinţelor sale, un model pe care şi-a dorit ca ele să-l realizeze în
alte forme; la fel cum sentimentul religios, care e plantat în inimile lor, s-a dezvoltat şi s-a
manifestat în feluri diferite.

Omul are o singură natură, constantă şi consecventă: el o urmează prin instinctul său, se
îndepărtează de ea prin cugetare, se întoarce la ea prin judecare; cine va spune că nu ne
întoarcem şi noi acum? Potrivit lui Grotius, omul a abandonat egalitatea; potrivit mie, el totuşi
se va întoarce la ea. Cum a ajuns să o abandoneze? Cum se va întoarce la ea? Acestea sunt
întrebări pe asupra cărora trebuie să cugetăm în viitor.

Reid scrie următoarele: – “Dreptul de proprietate nu este ereditar, înnăscut, ci însuşit. Nu se

bazează pe constituţia omului, ci pe acţiunile sale. Scriitorii asupra jurisprudenţei au explicat
originile sale într-o manieră care poate satisface fiecare om care are o înţelegere comună.”

“Pământul e dat oamenilor în comun pentru scopurile vieţii, prin dărnicia Paradisului. Dar a
împărţi şi a însuşi o parte a produsului său pentru unul singur, o altă parte pentru altul trebuie
să fie opera oamenilor care au puterea şi înţelegerea care le-au fost date, prin care fiecare om
îşi poate face un loc al lui, fără să-i facă rău altuia.”

”Acest drept comun al fiecărui om asupra a ceea ce produce, înainte să fie ocupat şi însuşit de
alţii, a fost, conform moraliştilor antici, foarte corect comparat cu dreptul pe care fiecare
cetăţean l-a avut la teatrul public, unde fiecare om care vine ocupă un loc gol, şi astfel
însuşeşte un drept asupra lui pe durata spectacolului; dar nici un om nu are dreptul să îl
deposedeze pe alt om de locul lui.”

“Pământul este un mare teatru, pus la punct de către cel Atotputernic, cu perfecta înţelepciune
şi bunătate, pentru bucuria şi folosul întregii omeniri. Aici fiecare om are un drept să îşi facă un
loc al lui ca spectator, şi să joace rolul său ca actor; dar fără să le facă rău altora.”

Consecinţele doctrinei lui Reid.

1.Că porţiunea pe care fiecare şi-o însuşeşte nu poate neîndreptăți pe nimeni, trebuie să fie
egală cu coeficientul cantității totale a proprietății care trebuie împărțită, și trebuie împărțită la
numărul total al tuturor care au dreptul la o parte din ea;

2. Numărul de locuri fiind din necesitate egal tot timpul cu cel al spectatorilor, nici un spectator
nu poate ocupa două locuri, nici un actor nu poate juca mai multe roluri simultan;
3.Oricând un spectator intră sau iese din sală, locurile tuturor se contractează sau se măresc
corespunzător: pentru că, spune Reid, ”dreptul la proprietate nu este ereditar, ci însuşit”; în
consecință, nu este absolut, ocuparea pe care se bazează, fiind un fapt condițional, nu poate
înzestra acest drept cu stabilitea pe care nu o posedă în sinea lui. Aceasta pare să fi fost
gândirea profesorului din Edinburgh când a adăugat: – ”Dreptul la viață implică dreptul la
mijloacele necesare traiului; și această dreptate care interzice luarea vieții unui om inocent,
interzice la fel și luarea de la el a mijloacelor necesare vieții. El are același drept de-și apăra și
viața și mijloacele prin care-și asigură traiul. Să împiedici munca nevinovată a altui om, sau să
îl deposedezi de roadele muncii sale este o nedreptate de același fel, și are același efect ca și
cum l-ai pune în lanțuri sau în închisoare, și e în mod egal un motiv de revoltă.”

Astfel, conducătorul şcolii de gândire scoţiene, fără să ia în considerare toate inegalităţile care
ţin de talente sau muncă, poziţionează a priori egalitatea mijloacelor de muncă, lăsând apoi
fiecărui muncitor grija pentru propria sa persoană, aşa cum spune şi o axiomă eternă: Cel care
face bine va găsi bine.

Filosoful Reid duce lipsă nu de cunoașterea principiului, ci de curajul de a-l duce până la capăt.
Dacă dreptul la viață este egal, dreptul la muncă este egal, așa este egal și dreptul la ocupare.

Nu ar fi criminal, dacă niște oameni care trăiec pe o insulă ar alunga, în numele proprietății,
victimele nefericite ale unui naufragiu, care se chinuie să ajungă la țărm?

Chiar simpla idée a unei asemenea cruzimi e dincolo de orice imaginaţie. Proprietarul, cum era
Robinson Crusoe pe insula sa, ameninţă cu suliţa şi flint ape proletarul aruncat peste bord de
valul civilizației, care caută un loc pe uscat, pe stâncile proprietății. ”Dă-mi să muncesc!”
strigă el cu toată puterea către proprietar: ”Nu mă alunga, voi munci pentru tine pentru
oricât.”

”Nu am nevoie de serviciile tale”, vine replica proprietarului, ameninţându-l cu suliţa şi cu

flinta.

”Micșorează-mi chiria, cel puțin”. ”Am nevoie de venitul meu pentru a trăi din el”. ”Cum aș
putea să te plătesc, când nu pot munci?” ”Asta te privește”.

Apoi, nefericitul proletar se aruncă în valuri; sau, dacă încearcă să pășească pe țărmul
proprietății, proprietarul își îndreaptă arma către el și îl omoară.

Tocmai l-am ascultat pe un spiritualist; acum îl vom întreba pe un materialist, apoi pe un

compilator: și după ce am închis cercul filosofiei, ne vom întoarce la textul legii.

Potrivit lui Destutt de Tracy, proprietatea este o necesitate a naturii noastre. Ar fi o nebunie să
negi că această necesitate implică și consecințe neplăcute.

Dar aceste consecințe sunt un rău necesar care nu invalidează principiul; așa că nu e rezonabil
să te revolți împotriva proprietății din cauza abuzurilor pe care le generează, așa cum nu e
rezonabil nici să te plângi de viață pentru că se va termina cu siguranță cu moartea. Această
brutală și cinică filosofie promite cel puțin un raționament franc și coerent. Să vedem dacă își
ține promisiunea.
”Vorbim cu mare gravitate despre condițiile sărăciei,… ca și cum ar ţine de competenţa
noastră să decidem ce constituie proprietatea… Ar părea că, aşa cum spun anumiţi filosofi şi
legislatori, că la un moment dat, în mod spontan şi lipsit de cauză, oamenii au început să
foloseacă cuvintele al tău şi al meu; şi că ar putea, sau ar trebui să poată, să se descurce fără
ele. Dar al tău şi al meu nu au fost niciodată inventate.”

Pentru un filosof, eşti prea realist. Al tău şi al meu nu se referă în mod necesar la sine, aşa cum
e cazul când spun filosofia ta şi egalitatea mea; pentru că filosofia ta înseamnă tu filosofând, şi
egalitatea mea este eu exercitându-mi egalitatea. Al tău şi al meu mult mai asedea indică o
relaţie, – ţara ta, comuna ta, croitorul tău, femeia care-ţi mulge vaca ta; camera mea,
locul meu în sala de teatru, compania mea şi batalionul meu din Garda Naţională.

În primul sens, uneori spunem munca mea, priceperea mea, virtutea mea; dar niciodată
grandoarea mea, sau măreţia mea; în cel din urmă sens spunem numai, câmpul meu,
casamea, via mea, capitalul meu, – exact la fel cum spune și lucrătorul de la ghișeul bancar
seiful meu.

Pe scurt, al tău şi al meu sunt semne şi expresii ale drepturilor personale, dar egale; aplicate
lucrurilor din afara noastră, ele indică posesiunea, funcţia, folosirea, dar nu proprieatea.

Nu pare posibil, dar, cu toate acestea, voi dovedi, prin citate, că întreaga teorie a autorului
nostru se bazează pe nesiguranţa sa meschină.

“Înainte de toate legămintele, oamenii sunt, nu exact, așa cum spune Hobbes, într-o stare
de ostilitate, ci într-o stare de înstrăinare. În această stare, dreptatea și nedreptatea nu sunt
cunoscute; drepturile unuia nu au nici o relație cu drepturile altuia. Toți au câte drepturi le sunt
necesare, și toți simt că e datoria lor să satisfacă acele necesități prin mijloacele de care
dispun.”

Iată: fie că e adevărat sau fals, nu contează. Destutt de Tracy nu poate evita egalitatea.
Conform acestei teorii, oamenii, în timp ce sunt într-o stare de înstrăinare, nu au nici o
obligație unul față de celălalt; toți au dreptul de a-și satisface nevoile, fără să le pese de
nevoile celorlalți, și prin urmare, dreptul de a-și exercita puterea lor asupra Naturii, fiecare
potrivit puterii și priceperii sale.

Aceasta implică cea mai mare inegalitate a bogăției. Inegalitatea condițiilor, atunci, este
trăsătura caracteristică a înstrăinării sau a barbarismului: exact opusul ideii lui Rousseau.

Dar să mergem și mai departe: – ”Restricționarea acestor drepturi și a acestei datorii începe
când legămintele, ori implicite, ori exprimate explicit, sunt convenite. Atunci apare pentru
prima dată dreptatea și nedreptatea; adică, balanța dintre drepturile unuia și drepturile altuia,
care până în acel moment fuseseră în mod necesar egale.”

Ascultați: drepturile au fost egale; asta înseamnă că fiecare individ a avut dreptul să-și
satisfacă nevoile fără să îi pese de nevoile altuia. Cu alte cuvinte, înseamnă că toți aveau
dreptul de a-și face rău unul altuia; că nu exista nici un drept în afară de forţă şi înşelătorie.

Își făceau rău unul altuia, dar nu numai prin război și tâlhărie, ci și prin uzurpare şi însuşire.
Acum, pentru a aboli acest drept egal de a folosi forța și vicleşugul, – acest drept egal de a
face rău, singura sursă a inegalității beneficiilor și a rănilor, – ei au început să facă legăminte
ori implicite, ori exprimate explicit, şi să stabilească un echilibru. Atunci, aceste aranjamente şi
acest echilibru au avut ca scop să garanteze tuturor un confort egal; atunci, prin legea
contradicţiilor, dacă izolarea este principiul inegalităţii, societatea trebuie să producă egalitate.

Echilibrul social este egalizarea celui puternic cu cel slab; pentru că, deşi nu sunt egali, ei sunt
străini; nu pot forma nici o asociere, – trăiesc ca duşmani. Atunci, dacă inegalitatea condiţiilor
este un rău necesar, la fel este şi izolarea, pentru că societatea şi inegalitatea sunt
incompatibile una cu alta.

Atunci, dacă societatea este adevărata condiţie a existenţei omului, la fel este şi egalitatea.

Această concluzie nu poate fi evitată.

Aşa stând lucrurile, cum se face că, din momentul în care acest echilibru a fost stabilit,
inegalitatea a tot crescut? Cum se face că dreptatea şi izolarea întotdeauna se însoţesc una pe
alta? Destutt de Tracy va replica: – ”Nevoile și mijloacele, drepturile și obligațiile sunt produsul
voinței. Dacă omul nu ar vrea nimic, acestea nu ar exista. Dar să ai nevoile și mijloacele,
drepturile și obligațiile înseamnă să ai, să posezi ceva. Există atâtea feluri de proprietate,
folosind cuvântul în cel mai general sens al său: ele sunt lucruri care ne aparțin nouă.”

Ruşinoasă nesiguranţă: ea nu e justificată de necesitatea generalizării!

Cuvântul proprietate are două înțelesuri: 1. Desemnează calitatea care face un lucru ceea ce
este; atributul căruia îi e particular, și care îl distinge în mod special. Îl folosim în acest sens
când spunem proprietățile triunghiului sau ale numerelor; proprietățile magnetului etc. 2.
Exprimă dreptul unui control absolut asupra unui lucru de către o ființă liberă și inteligentă.
Este folosit în acest sens de către scriitorii de jurisprudență. Astfel, în fraza fierul primește
proprietatea magnetului, cuvântul proprietatea nu transmite aceeași idée pe care o transmite
în această frază: Am obținut acest magnet ca proprietatea mea.

Să-i spui unui om sărac că ARE proprietate pentru că ARE brațe și picioare, – că foamea de
care suferă și puterea sa de a dormi sub cerul liber sunt proprietatea sa, – înseamnă să te joci
cu cuvintele și să mai adaugi răului și insulte.

”Singura bază a ideii proprietății este ideea personalității. Imediat ce proprietatea se naște, se
naște din necessitate, în toată manifestarea ei. Imediat ce un individ se cunoaște pe sine, –
personalitatea sa morală, abilităţile sale de a se bucura, a suferi și a acționa, – el vede în mod
necesar și că acest sine este proprietarul exclusiv al trupului în care el există, al organelor, al
puterilor și abilităților etc… Într-atât de mult că proprietatea artificială și convențională există,
trebuie să existe și proprietatea naturală; pentru că nimic nu poate exista în artă fără să aibă
un corespondent în Natură.”

Chiar ar trebui să admirăm onestitatea și judecata filosofilor! Omul are proprietăți; adică, într-o
primă accepțiune a termenului, abilități. el are proprietate; adică, în a doua accepțiune, dreptul
la un domeniu. Are, atunci, proprietatea proprietății de a fi proprietar. Ce rușine ar trebui să-mi
fie să observ această absurditate, dacă ar fi să iau în considerare doar autoritatea lui Destutt
de Tracy!

Dar întreaga specie umană, de la apariţia societăţii şi a limbajului, când metafizica şi dialectica
s-au născut pentru prima dată, a fost vinovată de acestă puerilă confuzie în gândire.
Tot ceea ce omul poate numi al lui a fost identificat în mintea sa cu persoana sa. El a
considerat-o ca pe proprietatea sa, ca pe bogăţia sa; o pare din sine însuşi, un membru al
trupului său, o abilitate a minţii sale.

Posesiunea lucrurilor a fost legată de proprietate în puterile trupului şi ale minţii; şi pe baza
acestei false analogii a fost bazat dreptul de proprietate, – imitarea Naturii prin artă, aşa cum
se exprimă atât de elegant Destutt de Tracy.

Dar de ce nu a perceput acest ideolog că omul nu este proprietar chiar şi asupra propriilor sale
abilităţi? Omul are puteri atribute, aptitudini; ele îi sunt date de Natură ca să poată trăi, învăţa
şi iubi: el nu le posedă, dar are doar folosirea lor; şi nu le poate folosi pe cele care nu se
armonizează cu legile Naturii.

Dacă el ar fi stăpânul absolut asupra abilităţilor sale, el ar putea evita foamea şi frigul: ar
putea mânca fără să se sature, şi ar putea merge prin foc; ar putea muta munţii din loc, ar
putea parcurge 100 de metri într-un minut, s-ar putea vindeca fără medicamente, şi prin
simpla forţă a voinţei sale s-ar putea face nemuritor. Ar putea spune: “Vreau să produc”, şi
sarcinile sale să fie îndeplinite odată cu rostirea cuvintelor; ar putea spune “Vreau să ştiu” şi ar
şti; “Vreau să iubesc” şi ar iubi.

Cum e atunci? Omul nu e stăpân asupra lui, dar ar putea fi asupra împrejurimilor sale. Lasă-l să
folosească bogăţia Naturii, din moment ce poate trăi doar prin folosirea ei; dar lasă-l să
abandoneze pretenţiile la titlul de proprietar, şi să ţină minte că i se spune aşa doar metaforic.

Pentru a sumariza: Destutt de Tracy clasifică la grămadă producţiile externe ale Naturii şi artei
cu puterile şi abilităţile omului, făcând din ambele specii de proprietate; şi asupra acestei
ambiguităţi el speră să stabilească, atât de ferm că nu va putea fi niciodată tulburat, drepul la
proprietate. Dar din aceste diferite tipuri de proprietate, unele sunt înnăscute, de exemplu
memoria, imaginația, puterea, și frumusețea; în timp ce altele sunt însuşite, de exemplu
pământul, apa, și pădurile. În starea Naturii sau a izolării, cel mai puternic și cel mai
priceput (adică cei cel mai bine dotat cu proprietate înnăscută) au cea mai mare șansă de a
obține proprietate însuşită. Acum, pentru a preveni această violare şi războiul care rezultă din
ea, un echilibru (dreptate) a fost realizat, şi convenţiile (implicite sau exprimate) au fost
stabilite: pentru a corecta, pe cât de mult posibil, inegalitatea proprietăţii înnăscute cu
egalitatea proprietăţii însuşite.

Atâta timp cât această separare rămâne inegală, partenerii rămân duşmani; şi este scopul
convenţiilor (legămintelor) să reformeze această stare a lucrurilor. Astfel, avem, pe de o parte,
izolare, inegalitate, duşmănie, război, jefuire, crimă; şi pe de altă parte, societate, egalitate,
fraternitate, pace şi iubire. Faceţi voi alegerea!

Domnul Joseph Dutens – un fizician, inginer şi topograg, dar un foarte slab jurist, şi deloc un
filosof – este autorul cărţii “Filosofia Economiei Politice”, în care el simte că e de datoria sa să
rupă toate suliţele în numele proprietăţii. Raţionamentul său pare a fi împrumutat de la Destutt
de Tracy. El începe cu această definiţia proprietăţii, demnă de Sganarelle: “Proprietatea este
dreptul prin care un lucru este al cuiva.” Tradus literalmente: Proprietatea este dreptul de
proprietate.

După ce s-a încâlcit de câteva ori în subiecte ca voinţă, libertate şi personalitate; după ce-a
distins între propritatea imaterială-naturală, şi propritatea materială-naturală, o distincţie
similară celei făcute de Destutt de Tracy asupra proprietăţii înnăscute şi însuşite, – domnul
Joseph Dutens trage următoarele două concluzii: 1. Proprietatea este dreptul natural şi
inalienabil al fiecărui om; 2. Inegalitatea proprietăţii este un rezultat necesar al Naturii, –
aceste două propoziţii sunt convertibile într-una singură: Toţi oamenii au un drept egal la
proprietate inegală.

Îl denunţă pe domnul de Sismondi pentru că a susţinut că proprietea asupra pământului nu are

altă bază decât legea şi convenţiile; şi spune el însuşi, vorbind despre respectul pe care
oamenii îl simt pentru proprietate, că “bunul lor simţ le dezvăluie natura contractului
original între societate şi proprietari.”

Confundă proprietatea cu posesiunea, comunismul cu egalitatea, ce e drept cu ce e natural, şi

ce e natural cu ce e posibil.

Acum ia aceste idei diferite ca fiind echivalente; acum pare să distingă între ele, atât de mult
că ar fi infinit mai uşor să-l trimitem la plimbare decât să-l înţelegem.

Atras la început de titlul cărţii sale, “Filosofia Economiei Politice”, am descoperit, printre
obscurităţile autorului, doar cele mai obişnuite idei. Din acest motiv, nu voi vorbi mai mult de-
atât despre el.

Domnul Cousin, în a sa carte “Filosofia Morală”, la pagina 15, ne învaţă că toată moralitatea,
toate legile, toate drepturile sunt date omului prin această poruncă: “Fiinţă liberă, rămâi
liberă!” Bravo, stăpâne; vreau să rămân liber, dacă se poate. Şi insistă: “Principiul nostru e
adevărat; este bun, este social. Nu te teme să-l duci până în pânzele albe.”

“1. Dacă persoana umană este sacră, întreaga ei natură e sacră; şi mai ales acţiunile ei
interioare, sentimentele ei, gândurile ei, deciziile ei voluntare. Acestea vin din respectul
datorat filosofiei, religiei, meseriilor, negoţului, şi tuturor rezultatelor libertăţii. Spun respect,
nu doar o simplă tolerare; pentru că noi nu tolerăm un drept, ci îl respectăm.”

Îmi scot pălăria în faţa acestei filosofii!

“2. Libertatea mea, care este sacră, are nevoie pentru acţiunea ei obiectivă de un instrument
pe care noi îl numim trup: trupul participă atunci în sacralitatea libertăţii; şi atunci este
inviolabil. Aceasta este baza principiului libertăţii individuale.”

“3. Libertatea mea are nevoie, pentru acţiunea ei obiectivă, materială asupra căreia să lucreze;
cu alte cuvinte proprietate sau un lucru. Acest lucru sau proprietate în mod natural participă
atunci la inviolabiliatea persoanei mele. De exemplu, iau în posesiune un obiect care a devenit
necesar şi folositor pentru manifestarea exterioară a libertăţii mele, şi spun: ‘Acest obiect este
al meu, din moment ce nu aparţine nimănui altcuiva; în consecinţă, eu îl posed în mod legitim.’
Aşadar, legitimitatea posesiunii se bazează pe două condiţii. Prima, eu posed numai ca fiinţă
liberă. Dacă îmi suprimi activitatea liberă, îmi distrugi puterea de muncă. Acum, doar prin
muncă eu pot folosi această proprietate sau lucru, şi numai prin folosirea ei/lui eu o/îl posed.
Activitatea liberă este atunci principiul dreptului de proprietate. Dar numai asta nu legitimează
posesiunea. Toţi oamenii sunt liberi; toţi pot folosi proprietatea prin muncă. Înseamnă asta că
toţi oamenii au dreptul la proprietate? Deloc. Pentru a poseda în mod legitim, eu trebuie nu
numai să muncesc şi să produc în capacitatea mea de fiinţă liberă, dar trebuie şi să fi fost
primul care am ocupat acea proprietate. Pe scurt, dacă munca şi producţia sunt principiile
dreptului de proprietate, faptul primului occupant este o condiţie indispensabilă.
“4. Posed în mod legitim: atunci am dreptul de a folosi proprietatea mea aşa vreau eu. Am şi
dreptul de a o înstrăina de mine. Am şi dreptul de a o lăsa moştenire; pentru că dacă decid să
fac o donaţie, decizia mea este valabilă şi după moartea mea, precum şi în timpul vieţii mele.”

De fapt, pentru a deveni proprietar, în opinia domnului Cousin, cineva trebuie să ia în

posesiune prin ocupare şi muncă. Susţin că elementul timpului trebuie să fie şi el luat în
considerare; pentru că dacă primii ocupanţi au ocupat un lucru, ce le mai rămâne de făcut
noilor veniţi? Ce se va întâmpla cu ei, având un instrument cu care să muncească, dar nici un
material pe care să-l muncească? Trebuie ei să se devoreze unii pe alţii? O extremitate teribilă,
neprevăzută de prudenţa filosofică; pentru motivul că marile genii neglijează detaliile.

Observaţi şi că domnul Cousin spune că nici ocuparea, nici munca, luate separate, nu pot
legitima dreptul de proprietate; şi că acesta e născut din cele două elemente.

Aceasta este una dintre cotiturile eclectice ale domnului Cousin, pe care el, mai mult decât
oricine altcineva, ar fi trebuit să facă orice să o evite. În loc să folosească metodele de analiză,
comparaţie, eliminare, şi reducţie (singurele mijloace de a descoperi adevărul în mijlocul
diferitelor forme de gândire şi opinii capricioase), el îngrămădeşte de-a valma toate sistemele
împreună, şi apoi, declarându-le pe toate şi corecte şi greşite, exclamă: “Iată, ăsta-i adevărul!”

Dar, aderând la promisiunea mea, nu îl voi dezminţi, voi dovedi doar, prin toate argumentele
cu care el justifică dreptul de proprietate, principiul egalităţii care îl omoară. Aşa cum am spus
déjà, singura mea intenţie este aceasta: să arăt acea inevitabilă, majoră egalitate (care e) la
sursa tuturor acestor poziţii, sperând apoi să arăt că principiul proprietăţii respinge chiar acele
elemente ale ştiinţei economice, morale şi guvernamentale, ducând astfel în direcţia greşită.

Păi nu e adevărat că punctul de vedere al domnului Cousin, că, dacă libertatea omului e sacră,
e egal sacră în toţi indivizii; că dacă are nevoie de proprietate pentru acţiunea sa obiectivă,
adică pentru viaţă, însuşirea unui material e la fel de egal necesară pentru toţi; că dacă doresc
ca drepul meu de însuşire să fie respectat, trebuie şi eu să respect dreptul altora la înşuşire; şi,
în consecinţă, că, deşi în sfera infinitului, puterea unei persoane de a-şi însuşi este limitată
numai de ea însăşi, în sfera finită aceeaşi putere este limitată de relaţia matematică între
numărul de persoane şi spaţiul pe care-l ocupă?

Nu înseamnă de aici că dacă un individ nu îl poate opri pe altul – un semen de-al său – de la a-
şi însuşi o cantitate de material egală cu al lui, nici nu-i poate opri pe indivizii care vor veni;
pentru că, în timp ce individualitatea trece, universalitatea persistă, şi legile eterne nu pot fi
determinate de o vedere parţială a manifestărilor lor?

Nu trebuie să concluzionăm, astfel, că oricând o persoană se naşte, celelalte trebuie să-şi

limiteze spaţiul pentru a-i face loc; şi, prin reciprocitatea obligaţiei, că dacă un nou-venit este
după aceea să devină un moştenitor, dreptul la succesiune nu îi dă dreptul la acumulare, ci
numai dreptul la alegere?

L-am urmărit pe domnul Cousin atât de mult încât i-am imitat şi stilul, şi mi-e ruşine de asta.
Avem nevoie de asemenea termeni răsunători, de asemenea fraze sforăitoare, pentru a spune
lucruri simple? Omul are nevoie să muncească pentru a-şi putea asigura traiul; prin urmare,
are nevoie de uneltele cu care să muncească şi materiale cu care să muncească. Nevoia lui de
a produce constituie dreptul său de a produce. Acum, acest drept îi e garantat lui de semenii
săi, cu care el face o înţelegere în acest scop.
100.000 de oameni se stabilesc într-o ţară mare, ca Franţa, unde nu există locuitori: fiecare om
are dreptul la 1/100.000 din acel pământ. Dacă numărul posesorilor creşte, partea fiecăruia se
micşorează proporţional; astfel că, dacă numărul de locuitori ajunge la 34 de milioane, fiecare
va avea dreptul la numai 1/34.000.000. Acum, la fel trebuie rânduit şi sistemul de guvernare,
de muncă, de schimburi, de moştenire etc ca mijloacele de producţie să fie împărţite de toţi în
mod egal, şi ca fiecare individ să fie liber; şi atunci societatea va funcţiona.

Dintre toţi apărătorii proprietăţii, domnul Cousin a mers cel mai departe. A susţinut împotriva
economiştilor că munca nu stabileşte dreptul de proprietate, decât dacă această muncă este
precedată de ocupare, şi împotriva juriştilor că legea civilă poate determina şi aplica un drept
natural, dar nu îl poate crea.

De fapt, nu e suficient să spui: “Dreptul de proprietate este demonstrat de existenţa

proprietăţii, funcţia legii civile este pur şi simplu una de constatare.” A spune asta înseamnă a
mărturisi că nu există nici o replică la cei care pun la îndoială legitimitatea faptului în sine.
Fiecare drept trebuie să fie justificabil în sine, sau printr-un drept antecedent; proprietatea nu
este nici o excepţie. Din acest motiv, domnul Cousin a căutat să o bazeze
pe sanctitatea personalităţii umane, şi pe actul prin care voinţa asimilează un lucru. “Odată
atinse de om,” spun discipolii domnului Cousin, “lucrurile primesc de la el un caracter care le
transformă şi le umanizează.”

Mărturisesc, în ce mă priveşte, că nu am nici un fel de credinţă în magie, şi că nu ştiu dacă

există ceva mai puţin sacru ca voinţa omului. Dar această teorie, fragilă cum pare psihologiei
precum şi jurisprudenţei, este totuşi mai filosofică şi profundă decât acele teorii care se
bazează pe muncă sau pe autoritatea legii. Acum, tocmai am văzut unde duce această teorie
despre care vorbim – la egalitatea implicită în termenii declaraţiei sale.

Dar poate filosofia vede lucrurile dintr-o perspectivă prea trufaşă, şi nu suficient de practică;
poate, de pe culea exaltată a speculaţiei, oamenii par atât de mici metafizicianului că el nu
poate distinge între ei; poate, într-adevăr, egalitatea condiţiilor este unul dintre acele principii
care sunt foarte adevărate şi sublime ca generalităţi, dar care ar putea fi ridicole şi foarte
periculoase dacă s-ar încerca să fie riguros aplicate obiceiurilor vieţii şi tranzacţiilor sociale.

Fără îndoială, acesta este un caz care necesită imitarea acelor înţelepte rezerve ale moraliştilor
şi juriştilor, care ne avertizează împotriva ducerii lucrurilor la extreme, şi care ne sfătuiesc să
privim cu suspiciune fiecare definiţie; pentru că nu există nici una, spun ei, care să nu poată fi
distrusă total prin dezvoltarea rezultatelor ei dezastruoase – Omnis definitio in jure civili
periculosa est: parum est enim ut non subverti possit. (Fiecare definiție este periculoasă în
dreptul civil: pentru că este un lucru mărunt care nu ar trebui să poată fi răsturnat.)

Egalitatea condiţiilor, – o teribilă dogmă pentru auzul proprietarului, un adevăr consolator

pentru auzul omului sărac, răpus de boală, o înfricoşătoare realitate sub bisturiul celui care
face o autopsie, – egalitatea condiţiilor, stabilită în sferele politice, civile, şi industriale e doar o
imposibilitate ademenitoare, o momeală ispititoare, o halucinaţie satanică.

Nu e niciodată intenţia mea să-l iau prin surprindere pe cititor. Detest, aşa cum detest şi
moartea, pe omul care se foloseşte de subterfugii în cuvintele şi în comportamentul său. Din
prima pagină a acestei cărţi, m-am exprimat pe şleau şi fără ambiguităţi astfel încât toţi să
vadă tendinţa gândurilor şi speranţelor mele; şi ei îmi vor face dreptate într-o zi când vor
spune că ar fi dificil să arăţi mai multă onestitate şi mai multă francheţe şi mai multă
cutezanţă în acelaşi timp.
Nu ezit să declar că timpul nu e departe când această rezervă, acum atât de admirată de
filosofi – acest fericit mediu atât de puternic recomandat de profesorii de morală şi de ştiinţe
politice – va fi privită ca o trăsătură dezgustătoare a ştiinţei lipsită de principiu, şi ca pecete a
dezaprobării lor.

În legislaţie şi morală, precum şi în geometrie, axiomele sunt absolute, definiţiile sunt sigure; şi
toate rezultatele trebuie să fie acceptate, cu condiţia că pot fi deduse logic. Deplorabilă
mândrie!

Nu ştim nimic despre natura noastră, şi punem pe seama ei greşelile noastre; şi, într-un avânt
de sinceră ignoranţă, strigăm din adâncul piepturilor noastre: “Nu e nici o îndoială asupra
adevărului, cea mai bună definiţie nu defineşte nimic!”

Vom cunoaşte cândva dacă această tulburătoare nesiguranţă a jurisprudenţei se naşte din
natura investigaţiilor ei, sau din ideile noastre preconcepute; dacă, pentru a explica un
fenomen social, e sau nu destul să schimbăm ipotezele, aşa cum a făcut Copernic atunci când
inversat sistemul lui Ptolemeu.

Dar ce se va spune când eu arăt, aşa cum voi face curând, că aceeaşi jurisprudenţă încontinuu
încearcă să bazeze proprietatea pe egalitate? Ce replică mi se poate da?

§ 3. – Legea civilă ca fundament şi autorizare a proprietăţii.

Pothier pare să creadă că proprietatea, la fel ca monarhia, există prin dreptul divin. El îi
găseşte originile la însuşi Dumnezeu – ab Jove principium. El începe în acest fel: – “Dumnezeu
este conducătorul absolut al universului şi al tuturor celor care există în univers: Domini est
terra et plenitude ejus, orbis et universi qui habitant in eo. Pentru specia umană, el a creat
pământul şi toate creaturile, şi i-a dat control asupra lor, subordonat doar lui însuşi. “Pusu-l-ai
pe dânsul (pământul) peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui.” [Psalmul
8:6], spune Psalmul. Dumnezeu a acompaniat darul său cu aceste cuvinte, adresate primilor
noştri părinţi după creaţie: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi.” [Geneza
1:28]

După această magnifică introducere, cine ar mai putea refuza să creadă că specia umană era
menită să fie o familie imensă, care să trăiască în comuniune frăţească, şi sub protecţia unui
venerabil părinte? Dar, Doamne! Sunt fraţii duşmani? Sunt părinţii nenaturali şi copiii
risipitori? Dumnezeu a dat pământul speciei umane: de ce atunci eu nu am primit nimic? Mi-a
pus toate lucrurile la picioare, – şi eu nu am pe ce să-mi odihnesc capul! Vă înmulţiţi, ne spune
prin interpretul său, Pothier. A, eruditul Pothier! Asta e la fel de uşor de făcut cum e şi de spus;
dar trebuie să-i dai păsării muşchi ca să-şi facă un cuib.

“Specia umană s-a înmulţit, oamenii au împărţit între ei pământul şi cele mai multe dintre
lucrurile de pe el; cu ce s-a ales fiecare, din acel moment i-a aparţinut lui exclusiv. Aceasta a
fost originea dreptului de proprietate.”

Spune, mai bine, a dreptului de posesiune. Oamenii au trăit într-o stare de comunism; fie
pozitiv, fie negativ, contează puţin. Atunci nu exista proprietate, nu exista nici măcar
posesiune privată. Geneza şi creşterea posesiunii gradual au forţat oamenii să muncească
pentru a se întreţine, ei au căzut de acord, fie explicit, fie tacit, – n-are importanţă care din ele
– ca muncitorul să fie singurul proprietar al roadelor muncii sale; adică, ei au declarat pur şi
simplu faptul că de atunci încolo nimeni nu va mai putea trăi fără să muncească. De aici în
mod necesar a urmat că, pentru a obţine egalitatea produselor, trebuie să existe o egalitate a
muncii; şi că, pentru a obţine acea egalitate a muncii, trebuie să existe o egalitate a
instrumentelor cu care se munceşte. Oricine a obţinut posesiune fără a munci, prin forţă sau
prin intrigă, asupra mijloacelor de subzistenţă ale altuia, a distrus egalitatea, şi s-a plasat pe
sine deasupra sau în afara legii. Oricine a monopolizat mijloacele de producţie din cauza unei
activităţi mai mari, a distrus şi el egalitatea. Egalitatea fiind atunci expresia unui drept, oricine
a violat-o a comis o ceva injust, nedrept. Astfel, muncitorul dă naştere posesiunii private;
dreptul în sinea sa – jus in re. Dar în sinea a ce?

Evident, în produs, nu în sol. Arabii mereu au înţeles asta; şi, potrivit lui Cæsar şi Tacitus, la fel
făcuseră şi germanii pe vremea aceea. “Arabii”, spune domnul de Sismondi, “care recunosc
proprietatea unui om asupra turmei pe care el a crescut-o, nu refuză recolta celui care a
plantat seminţele; ci ei nu văd de ce altul, egalul său, nu ar avea dreptul să cultive şi el la
rândul său.

Inegalitatea care rezultă din pretinsul drept al primului ocupant le pare lor să nu se bazeze pe
nici un principiu al justiţiei; şi când tot pământul ajunge pe mâinile unui anumit număr de
locuitori, rezultă un monopol în favoarea lor împotriva restului naţiunii, iar ei nu doresc să se
supună acestui monopol.”

Şi au împărţit pământul. Recunosc că de aici rezultă o mai puternică organizare a muncii; şi că

această metodă de distribuţie, fixată şi durabilă, este avantajoasă pentru producţie: dar cum
ar putea această împărţire să-i dea fiecăruia un drept transferabil de proprietate asupra unui
lucru asupra căruia toţi au avut un drept inalienabil de posesiune? În termenii jurisprudenţei,
această metamorfozare de la posesor la proprietar este legal imposibilă; implică în juridicţia
tribunalelor unirea dintre possessoire şi petitoire; şi concesiile naturale ale celor care împart
pământul nu sunt nimic mai mult decât o transmitere a drepturilor naturale. Cultivatorii
originali ai pământului, care erau şi cei care au făcut prima dată legea, nu erau aşa erudiţi ca
legislatorii noştri, recunosc; şi chiar dacă ar fi fost, nu ar fi putut greşi mai mult: ei nu au
prevăzut consecinţele transformării dreptului posesiunii private în dreptul absolut de
proprietate. Dar de ce cei, care în ultima vreme au stabilit distincţia între jus in re şi jus ad
rem, nu au aplicat-o şi însuşi principiului de proprietate?

Permiteţi-mi să atrag atenţia celor care scriu despre jurisprundenţă asupra propriilor lor
maxime.

Dreptul de proprietate, cu condiţia să aibă o cauză, nu poate fi decât unul – Dominium non
potest nisi ex una causa contingere.

Eu pot poseda ca efect al mai multor titluri; pot deveni proprietar prin al unuia singur – Non ut
ex pluribus causis idem nobis deberi potest, ita ex pluribus causis idem potest nostrum esse.

Pământul pe care l-am curăţat de buruieni, pe care îl cultiv, pe care am construit casa mea, din
care mă întreţin pe mine şi pe familia mea, şi animalele din gospodărie, pe acestea le pod
poseda: 1. ca occupant original, 2 ca muncitor, 3 prin virtutea contractului social prin care acel
pământ mi-a revenit mie, ca parte a mea. Dar nici unul dintre aceste titluri nu poate să îmi
confere dreptul de proprietate. Pentru că, dacă aş încerca să mă bazez pe ocupare, societatea
poate replica: “Dacă ai fost primul ocupant.” Dacă fac apel la munca mea, va spune: “Numai
cu condiţia să ai în posesiune.” Dacă vorbesc despre înţelegeri, va răspunde: “Aceste
aranjamente stabilesc dreptul de folosire.”

Acestea, însă, sunt doar titluri pe care proprietarii le arată. Ei niciodată nu au fost în stare să
descopere altele. Într-adevăr, fiecare drept – Pothier e cel care spune asta – presupune o cauză
care să-l fi produs a persoanei care se bucură de el; dar al omului care trăieşte şi moare, al
acestui fiu al pământului care dispare ca o umbră, acolo există în privinţa drepturilor
exterioare, numai titluri de proprietate, nu un titlu de proprietate. De ce, atunci, a recunoscut
societatea un drept dăunător lui înşuşi, unde nu există nici o cauză care să-l fi produs? De ce,
potrivit posesiunii, a cedat şi proprietăţii? De ce legea a validat acest abuz de putere?

Germanul Ancillon răspunde astfel: – “Unii filosofi pretind că omul, atunci când foloseşte
forţele sale asupra unui obiect natural – să spunem un camp sau un copac – primeşte numai
dreptul asupra îmbunătăţirilor pe care le aduce, asupra formei pe care o dă acelui obiect, dar
nu asupra obiectului în sine. Ce distincţie inutilă! Dacă forma ar putea fi separată de obiect,
poate am putea avea despre ce să vorbim; dar cum aşa ceva e aproape întotdeauna imposibil,
folosirea puterii unui om asupra diferitelor părţi ale lumii vizibile este fundamentul dreptului de
proprietate, sursa primară a bogăţiilor.”

Ce pretext prostesc! Dacă forma nu poate fi separată de obiect, nici proprietatea de posesiune,
posesiunea trebuie împărţită; în orice caz, societatea îşi rezervă dreptul de a fixa condiţiile
proprietăţii.

Să presupunem că o fermă însuşită aduce un produs brut de 10.000 de franci; şi aşa cum rar
se întâmplă, că acea fermă nu poate fi împărţită. Să presupunem mai departe că, prin calculele
economice, cheltuielile anuale ale unei familii sunt de 3.000 de franci: posesorul acestei ferme
ar trebui obligat să îşi apere reputaţia ca părinte bun al acelei familii prin plata către societate
a 10.000 de franci – din care se scad costurile cultivării, şi cei 3.000 de fraci de care are nevoie
pentru întreţinerea familiei sale. Această plată nu e arendă, este o compensaţie.

Ce fel de dreptate este însă atunci cea care face legi ca aceasta: – “pe câtă vreme, din
moment ce munca schimbă forma lucrului ca formă şi substanţă nu poate fi separată fără a
distruge însuşi acel lucru, ori societatea trebuie dezmoştenită, ori lucrătorul trebuie să piardă
roadele muncii sale; şi “pe când în alte cazuri, proprietatea asupra materiilor brute ar da un
titlu îmbunătăţilor aduse în plus, minus costul lor; şi pe când, în acest caz, proprietatea asupra
îmbunătăţilor ar trebui să ofere titlul capitalului; “Astfel, dreptul de însuşire prin muncă, nu va fi
niciodată recunoscut împotriva indivizilor, ci doar împotriva societăţii.”

Într-un asemenea mod, legislatorii întotdeauna argumentează cu privire la proprietate. Legea

are ca scop să protejeze drepturile reciproce ale oamenilor, – adică drepturile fiecăruia
împotriva celuilalt şi ale fiecăruia împotriva tuturor celorlalţi; şi, ca şi cum o proporţie ar putea
exista cu mai puţin de patru părţi, legiuitorii niciodată nu ţin cont de cei din urmă. Atâta timp
cât omul se opune omului, proprietatea va contrabalansa puterea, şi cele două forţe se vor
echilibra una pe alta; imediat ce omul e izolat, adică opus societăţii pe care el însuşi o
reprezintă, jurisprudenţa e în eroare: Themis a pierdut echilibrul balanţei sale.

Ascultaţi-l pe profesorul din Rennes, eruditul Toullier: – “Cum ar putea această pretenţie, făcută
validă de ocupare, să devină proprietate stabilă şi permanentă, care ar putea continua să stea
în picioare şi care ar putea fi reclamată după ce primul ocupant a abandonat posesiunea ei?”

“Agricultura a fost o consecinţă naturală a înmulţirii speciei umane, şi agricultura, la rândul ei,
favorizezaă creşterea populaţiei şi necesită stablirea unei proprietăţi permanente; pentru că
cine s-ar chinui să are şi să sape, dacă nu ar exista siguranţa că ar putea strânge recolta?”

Pentru a-l satisface pe gospodar, a fost suficient să garantăm posesiunea lui asupra recoltei; să
admitem chiar că ar trebui să fie protejat în dreptul său de ocupare a pământului, atâta timp
cât ar fi rămas cel care cultivă acel pământ. Asta era tot la care el avea dreptul să se aştepte;
asta a fost tot ceea ce cerea progresul civilizaţiei. Dar proprietatea, proprietatea! Dreptul cuiva
de a confisca pământurile pe care nici nu le ocupă, nici nu le cultivă – cine are autoriate de a o
oferi? Cine are pretenţia să o aibă?
“Numai agricultura a fost suficientă pentru a stabili proprietatea permanentă; legi pozitive erau
necesare şi magistraţi care să le pună în executare; într-un cuvânt, era nevoie de Statul civil.”

“Multiplicarea speciei umane a făcut ca agricultura să fie necesară; nevoia de a-i garanta
cultivatorului roadele muncii sale a făcut proprietatea permanentă necesară; la fel ca
necesitate şi legi pentru protecţia ei. Deci suntem îndatoraţi proprietăţii pentru crearea Statului
civil.”

Da, a Statului nostru civil, aşa cum l-aţi făcut voi; un stat care, la început, a fost despotism,
apoi monarhie, apoi aristocraţie, acum democraţie şi întotdeauna tiranie.

“Fără legăturile proprietăţii nu ar fi putut fi niciodată posibil să fie subjugaţi oamenii jugului
legii; şi, fără proprietatea permanentă, pământul ar fi rămas o vastă pădure. Să recunoaştem,
atunci odată cu cei mai prudenţi scriitori, că dacă proprietatea care poate fi transmisă, sau
dreptul de preferinţă rezultând în urma ocupaţiei ar fi existat înainte de stabilirea societăţii
civile, proprietatea permanentă, aşa cum o cunoaştem noi azi, este opera legii civile. Este
legea civilă cea care susţine că, odată ce a fost obţinută, proprietatea nu poate fi pierdută
decât prin acţiunea proprietarului, şi că există chiar şi după ce proprietarul a abandonat
posesia ei, şi ea a încăput în mâinile unei a treia părţi.

“Astfel, proprietatea şi posesiunea, care la început se confundau una cu alta, au devenit două
lucruri distincte şi independente; două lucruri care, în limbajul legii, nu au absolut nimic în
comun. Aici vedem ce schimbare minunată a avut loc în proprietate, şi în ce măsură Natura a
fost modificată de legile civile.”

Astfel, legea, stabilind proprietatea, nu a fost expresia unui fapt psihologic, dezvoltarea unei
legi naturale, aplicarea unui principiu moral. Ea literalmente a creat un drept în afara propriei
sale competenţe. A realizat o abstracţiune, o metaforă, o ficţiune; şi fără să catadicsească să
se uite la consecinţe, fără să considere dezavantajele, fără să investigheze dacă era drept sau
nedrept, corect sau greşit.

A consfinţit egoismul; a impus pretenţii monstruoase; a primit cu favoare jurăminte, ca şi cum

era capabilă să umple o groapă goală şi să umple până la refuz iadul! Lege oarbă; legea omului
ignorant; o lege care nu e lege; vocea discordiei, a înșelării, și a sângelui! Ea e cea care e
continuu revigorată, reinstaurată, restaurată, re-impusă – ca un scut al societăţii – a nenorocit
conștiința oamenilor, a întunecat mințile stăpânilor, și a adus și provocat toate catastrofele
care s-au abătut asupra națiunilor. Ea e cea pe care creștinismul a condamnat-o, ceea ce
ignoranții lor lideri sfidează; care are atât de puțină dorință de a studia Natura și omul, pe cât
și abilitatea de a citi scripturile lor.

Dar, într-adevăr, ce ghid urmează legea în crearea domeniului proprietății? Ce principiu o

conduce? Care este standardul ei? Puteţi crede aşa ceva? Este egalitatea.

Agricultura a fost fundamentul posesiunii teritoriale, şi cauza originală a proprietăţii. Nu avea

nici un rost să-i garanteze țăranului roadele muncii sale, decât dacă mijloacele de producție
erau și ele garantate pentru el. Pentru a-l întări pe cel slab împotriva invaziei celui puternic,
pentru a suprima prădarea şi frauda, s-a simțit necesar să se stabilească între posesorii liniilor
permanente de separare, obstacole de netrecut. În fiecare an, oamenii s-au înmulțit, și lăcomia
gospodarului a crescut: s-a crezut cel mai bine să pună o frână asupra ambiției prin stabilirea
unor granițe pe care ambița să fi încercat în zadar să le încalce. Astfel, solul a ajuns să fie
însușit prin nevoia de egalitate care este esențială siguranței publice și posesiunii pașnice. Fără
îndoială diviziunea nu a fost niciodată geografic egală; o multitudine de drepturi, unele fondate
pe Natură, dar greșit interpretate și încă și mai greșit aplicate, moștenirea, darul și schimbul;
altele, cum ar fi privilegiile nașterii și rangului, creațiile ilegitime ale ignoranței și forței brutale,
– toate au operat pentru a preveni absoluta egalitate. Dar, cu toate acestea, principiul a rămas
același: egalitatea a confirmat posesiunea; egalitatea a consfinţit proprietatea.

Gospodarul avea nevoie în fiecare an de un câmp pe care să-l are; ce aranjament simplu şi mai
convenabil putea fi pentru barbari, – în loc să nu se afundăm în certuri și lupte an de an, în loc
să să se mute mereu cu casa, mobila, și familia din loc în loc, – decât să îi aloce fiecărui individ
o fixă şi inalienabilă parte de pământ?

Nu a fost drept că soldatul, când se întorcea din expediţii, să se găsească deposedat din cauza
serviciilor pe care le-a făcut pentru ţara sa; partea lui trebuia să-i fie înapoiată. A devenit,
astfel, obiceiul de a reţine proprietatea doar prin intenţia de a o cultiva – nudo animo; putea fi
sacrificată numai prin consimţământul şi acţiunea proprietarului.

A fost necesar ca egalitatea în împărţire să fie menţinută de la o generaţie la alta, fără o nouă
distribuţie a pământului la moartea fiecărei familii; a apărut astfel natural şi just ca copiii şi
părinţii, potrivit gradului de relaţie pe care îl aveau cu decedatul, să fie moştenitorii strămoşilor
lor. Astfel a apărut, pentru prima dată, obiceiul feudal şi patriarhal de a recunoaşte doar un
singur moştenitor; apoi, prin chiar o contrară şi opusă aplicare a principiului egalităţii,
admiterea tututor copiilor de a primi o parte din proprietatea tatălui, şi foarte recent printre
noi, abolirea definitivă a dreptului primei progenituri.

Dar ce există în comun între aceste rudimentare reguli ale organizării instinctive şi adevăratele
ştiinţe sociale? Cum ar putea aceşti oameni, care niciodată nu au avut nici cea mai vagă idée
despre statistică, valorificare, sau economie politică, să ne ofere principiul legislaţiei?

“Legea”, spune un scriitor modern de jurisprudenţă, “este expresia unei nevoi sociale,
declararea unui fapt: legislatorul nu îl face, ci îl declară.” Această definiție nu e exactă. Legea
este metoda prin care nevoile sociale trebuie satisfăcute; oamenii nu o votează, legislatorul nu
o exprimă: savantul o descoperă și o formulează. Dar, de fapt, legea, potrivit domnului Ch.
Comte, care a dedicat un volum definirii ei, are la început numai expresia unei nevoi, şi
indicarea mijlocului de a satisface acea nevoie; şi până în acest moment nu a fost nimic
altceva.

Juriştii – cu fidelitate mecanică, rigizi, duşmani ai filosofiei, îngropaţi în expresii – au considerat

întotdeauna în mod greşit că ultimul cuvânt al ştiinţei era acela al aspiraţiei nechibzuite a
oamenilor care, pentru a fi siguri, erau bine-intenţionaţi, dar nu aveau nici o viziune.

Ei nu au prevăzut, aceşti vechi fondatori ai domeniului proprietăţii, că dreptul perpetuu şi

absolut de a reţine pământul cuiva, – un drept care lor le părea echitabil pentru că era comun,
– a implicat dreptul la a transfera, la a vinde, a da, a câştiga şi a o pierde; că tinde, prin
consecinţă, la nimic altceva decât să distrugă acea egalitate pe care ei au convenit să o
menţină. Şi, deşi ar fi trebuit să prevadă asta, ei au preferat să ignore cu totul acest aspect;
nevoia prezentă ocupa întreaga lor atenţie, şi, aşa cum de obicei se întâmplă în astfel de
cazuri, dezavantajele au fost la început abia perceptibile, şi au trecut neremarcate.

Ei nu au prevăzut, aceşti inegioşi legislatori, că dacă proprietatea poate fi reţinută doar prin
intenţie – nudo animo – ea poartă cu sine dreptul de a o închiria, de a o concesiona, de a o
împrumuta cu camătă, de a profita de pe urma ei prin schimb, de a stabili rente, și de a
impune o taxă pe un pământ, pe care intenția cuiva îl reține în timp ce trupul acelui cuiva este
ocupat în altă parte cu altceva.
Ei nu au prevăzut, acești părinți ai jurisprudenței noastre, că, dacă dreptul de moștenire este
orice altceva decât metoda Naturii de a prezerva egalitatea bogăției, familiile curând vor
deveni victimele celor mai dezastruoase excluderi; și societatea, străpunsă în inima ei de unul
dintre cele mai sacre principii, va ajunge la moartea ei prin opulență și mizerie. [2]

Ei nu au prevăzut… Chiar e nevoie să le enumăr pe toate pe care nu le-au prevăzut?

Sub orice formă de guvern am trăi, întotdeauna poate fi spus că le mort saisit le vif; adică, că
moștenirea și succesiunea vor dăinui pentru totdeauna, oricine ar putea fi recunoscut ca
moștenitor. Dar St. Simonians doresc ca moștenitorii lor să fie desemnați de către magistrat;
alții doresc pe ei să fie aleşi de către decedat sau asumat de lege pentru a fi astfel aleşi: ideea
esențială e ca dorința Naturii să fie satisfăcută, până acolo unde legea egalității permite.

Astăzi, adevăratul controlor al moștenirii este norocul și capriciul; acum în chestiuni de

legislație, norocul și capriciul nu pot fi acceptate ca reguli. În scopul de a evita tulburări
înzecite care apar în urma șansei, Natura, după ce ne-a creat pe toți egali, ne sugerează
principiul ereditar; care servește ca voce prin care societatea ne roagă să alegem, dintre toți
frații noștri pe cel pe care-l considerăm cel mai potrivit să completeze munca noastră
nefinalizată.

Consecințele sunt destul de clare și acesta nu e timpul să criticăm întregul Cod. Istoria
proprietății printre națiunile antice este, atunci, doar o chestiune de cercetare și curiozitate.
Este o regulă a jurisprudenței că faptul nu materializează dreptul. Acum proprietatea nu face
nici o excepţie de la această regulă: atunci recunoaşterea universală a dreptului de proprietate
nu legitimează dreptul de proprietate. Omul greşeşte în privinţa constituţiei societăţii, natura
dreptului şi aplicarea justiţiei; aşa cum greşeşte privitor la cauza meteoriţilor şi la mişcarea
corpurilor cereşti. Opiniile sale vechi nu pot fi luate ca elemente de credinţă.

Ce consecinţă are pentru noi că indienii au fost împărţiţi în patru clase; că pe malurile Nilului şi
Gange-ului, sângele şi rangul au determinat anterior distribuţia pământului; că grecii şi romanii
au plasat proprietatea sub protecţia zeilor; că ei au însoţit cu ceremonii religioase munca de
împărţire a pământului şi slăvirea zeilor lor? Varietatea de forme de privilegii nu consfinţeşte
nedreptatea. Credinţa în Jupiter, proprietarul, [3] nu se dovedeşte a fi mai mult împotriva
egalităţii cetăţenilor decât se dovedesc misterele lui Venus, poznaşa, împotriva castităţii
conjugale.

Autoritatea speciei umane este nu are nici un efect ca dorinţă în favoarea dreptului de
proprietate, pentru că acest drept, care se bazează din necesitate pe egalitate, contrazice
principiile sale; decizia religiilor care au confirmat-o este nulă, pentru că în toate veacurile
preoții s-au supus prințului, și zeii au vorbit mereu așa cum și-au dorit doar politicienii;
avantajele sociale, atribuite proprietății, nu pot să fie citate în numele ei, pentru că ele toate
izvorăsc din principiul egalității posesiunii.

Ce înseamnă atunci acest ditiramb legat de prorietate?

”Dreptul de proprietate este cea mai importantă instituție umană.”…

Da; așa cum și monarhia e cea mai glorioasă instiuție a sa.

”Cauza origială a prosperității omului pe pământ.”

Petru că dreptatea a fost presupusă a-i fi principiul ei.

”Proprietatea devine scopul final legitim al ambiției sale, speranța existenței sale, adăpostul
familiei sale; într-un cuvânt, piatra de temelie a așezărilor umane, a comunităților, și a Statului
politic.”

Doar posesiunea produce toate acestea.

”Principiul etern,…”

Proprietatea e eternă, la fel ca fiecare negare a ei…

”Din toate instituțiile sociale și civile…”

Din acest motiv, fiecare instituție și fiecare lege bazată pe proprietate va pieri.

”Este un dar la fel de prețios ca libertatea.”

Pentru proprietarul bogat.

”De fapt, cauza cultivării pământului locuibil.”

Dacă cultivatorul a încetat să mai fie un chiriaș, ar fi pământul mai prost cultivat?

”Garanția și moralitaea muncii.”

Sub regimul proprietății, munca nu este o condiție, ci un privilegiu.

”Aplicarea dreptății.”

Ce este dreptatea fără egalitatea șanselor? O balață cu talere cotrafăcute.

”A întregii moralități…”

Un stomac flămând nu ține cont de moralitate.

”A ordinii publice, – ”

Cu siguranță, prezervarea proprietății…

”Se bazează pe dreptul de proprietate.” [4]

Piatră de temelie a tuturor care sunt, piatră care se rostogoleşte peste toate ar trebui să fie –
aşa este proprietate.

Pentru a sumariza și a încheia: – Nu doar că ocuparea duce la egalitate,

dar previne proprietatea. Pentru că, din moment ce fiecare om, prin simplul fapt al existenţei
sale, are dreptul la ocupare, şi pentru a trăi trebuie să aibă material pentru cultivare şi pe care
să îl muncească; şi din moment ce pe de altă parte numărul de ocupanţi variază mereu odată
cu naşterile şi morţile, – înseamnă că cantitatea de material pe care fiecare lucrător o poate
pretinde variază cu numărul de ocupanţi; prin consecinţă, ocuparea este întotdeauna
subordonată populaţiei. În cele din urmă, la fel de mult ca posesiune, de drept, nu poate
rămâne niciodată fixă, este imposibil, de fapt, ca ea vreodată să devină proprietate.

Fiecare ocupant este atunci, în mod necesar, un posesor sau un uzufructuar, – o funcţie care
exclude dreptul de proprietate. Acum, acesta este dreptul uzufructuarului: el este responsabil
pentru lucrul care i-a fost încredinţat; el trebuie să îl folosească în conformitate cu utilitatea
generală, în vederea prezervării şi a dezvoltării; el nu are puterea să îl transforme, să îl
diminueze, sau să îi schimbe natura; el nu poate împărţi uzufructul astfel încât altul să facă
munca iar el să primească produsul acelei munci. Într-un cuvânt, uzufructuarul se află sub
supravegherea societății, se supune condiției muncii și legii egalității. Astfel este anihilată
definiția romană a proprietății – dreptul de a folosi şi abuza – o imoralitate născută din violenţă,
cea mai monstruoasă pretenție pe care legile civile au instituit-o vreodată. Omul primeşte
uzufructul său din mâinile societăţii, care doar era este posesoarea permanentă. Individul
dispare, societatea este este nemuritoare.

Ce profundă greaţă îmi umple sufletul când discut asemenea adevăruri atât de simple! Ne
îndoim de aceste lucruri astăzi? Va fi necesar din nou să punem mâna pe arme pentru a
triumfa? Şi poate doar forţa, în detrimentul rațiunii, să le introducă din nou în legile noastre?

Toţi au un drept egal la a ocupa un loc.

Cantitatea ocupată fiind măsurată, nu de către voinţă, ci prin condiţiile variabile ale spaţiului şi
numărului, proprietatea nu poate exista.

Aceste lucruri nu au fost exprimate de nici un cod, de nici o lege; pe aceste lucruri constituţia
nu le poate admite! Ele sunt axiomele pe care legea civilă şi legea naţiunilor le neagă!…

Dar aud déjà strigătele partizanilor celuilalt sistem: “Munca, munca! Aceasta e baza
proprietăţii!”

Cititorule, nu te lăsa înşelat. Această nouă bază a proprietăţii (munca) e mult mai rea decât
prima, şi curând te voi ruga să mă scuzi că am demonstrat lucrurile mai clar şi am demontat și
respins pretenţii mai nedrepte şi mai injuste, decât cele pe care le-am discutat déjà.

Note de subsol:
(* n.t:) ”Dacă m-aş aventura într-o comparaţie: un iubit este un posesor, un soţ este un
proprietar.” Aceasta era mentalitatea acelor zile, libertarii mereu au insistat că omul nu poate
fi proprietate. Fără a i-o imputa, faptul că Proudhon se exprimă în aceşti termeni arată cât de
puternic înrădăcinată şi de nocivă era baza pe care era percepută relaţia dintre sexe, încât
chiar şi o minte atât de liberă ca a lui Proudhon, a concepe chiar şi ipotetic, într-un exemplu, o
comparaţie care implică faptul că omul ar fi proprietate. Emma Goldman a demontat această
mentalitate dominantă timp de milenii, aici.
[1] Proudhon la care face referire aici este J. B. V. Proudhon; un distins jurist francez, şi o rudă
îndepărtată a traducătorului operei lui J.P. Proudhon.

[2] Aici, mai ales, simplitatea strămoșilor noștri apare în toată grosolănia ei. După ce au făcut
prima dată pe verii lor moștenitori, în cazul în care nu lăsau moştenirea copiilor lor legitimi, ei
nu au putut la fel să împartă și proprietatea între două ramuri diferite pentru a preveni
simultana existență a bogăției extreme și a sărăciei extreme în aceași familie. De exemplu: –
James după ce moare lasă în urma lui doi urmași, Peter și John, moștenitori ai averii sale:
proprietatea lui James e împărțită egal între cei doi. Dar Peter are o singură fată, în timp ce
John, fratele său, lasă în urma sa șase copii. Este clar, pentru a respecta principiul egalității, și
în același timp al moștenirii, că cele două proprietăți trebuie împărțite în șapte părți egale, și în
același timp pentru a respecta principiul moștenirii, cele două proprietăți trebuie împărțite în
șapte părți egale între copiii lui Peter și cei ai lui John; pentru că altfel, un străin ar putea să se
căsătorească cu fata lui Peter, și prin alianță, jumătate din proprietatea lui James, bunicul
acesteia, ar fi transferată altei familii, ceea ce e contrar principiului moștenirii. Şi mai mult,
copiii lui John vor fi săraci din cauza numărului lor, în timp ce verișoara lor, fiind singură la
părinți, ar fi bogată, ceea ce e contrar principiului egalității. Dacă extindem această aplicată
combinație a celor două principii aparent opuse unul altuia, vom ajunge să fim convinși că
dreptul de succesiune, care este e atacat cu atât de puțină înțelepciune în zilele noastre, nu
este un obstacol pentru a menține egalitatea.

[3] Zeus klésios.

[4] Giraud, “Investigations into the Right of Property among the Romans”(“Investigaţii asupra
Dreptului de Proprietate la Romani”).

Distribuie :

 Listare

 Google

 LinkedIn

 Reddit

 WhatsApp

 Skype

 Tumblr

 Twitter

 Facebook10

 Email

 Telegram


Similare

Ce este Proprietatea? - Pierre Joseph Proudhon (I)

În "Anarhism"

Pierre-Joseph Proudhon
În "Istorie"

Economia şi societatea participativă (PARECON)

În "Sindicalism"
Etichete: Ce este Proprietatea?, Pierre-Joseph Proudhon
Navigare în articol
← „Purtăm o lume nouă, aici, în inimile noastre” – 77 de ani de la Revoluţia Spaniolă
Durruti: „Cu fascism