Documentar: Copou

Orice oraș are câte un loc emblematic. Unul pe care când îl numești, deja vezi în fața ochilor panorama
respectivului târg. Dacă spui Cișmigiu, spui București, că alt parc cu numele ăsta nu există. Turnul
Eiffel înseamnă Paris, la fel cum poarta Brandenburg înseamnă Berlin sau Biserica Neagră înseamnă
Brașov. Să ștergi orașul de pe hartă, iar numele respectiv îl va face să trăiască în continuare. Pentru
Iași, fără doar și poate, Copoul este acest loc emblematic și unic. Unic, deși au și vasluienii un parc ce
poartă același nume. Ne pare rău pentru ei, că parcul în cauză e chiar drăguț, dar Copoul ot Vaslui este
doar o imitație palidă a Copoului veritabil, cel ieșean. Al lor este un simplu parc. Al nostru, este un
veritabil oraș în oraș. O cetate care a avut mult timp o existență diferită de orașul căruia i-a devenit
simbol.

Un sat
Când se vorbește despre orașul moldav al celor 7 coline, puțini știu să le recite pe toate, de la Bucium,
Cetățuia, Copou și Galata, până la Șorogari, Repedea și Breazu. Dar Copoul sigur nu este uitat de
nimeni. Nu ne vom apuca să croim o istorie a Copoului din cele mai vechi timpuri și până azi. Ar fi
oleacă prea mult și teamă ni-e că am ajunge să luăm pâinea de la gură unor istorici care din asta trăiesc,
la urma urmei. Din antichitate menționăm doar că în zona viilor din Copou au fost descoperite amfore
romane, cum au fost găsite și prin Ciurchi sau la Holboca. Nu știm dacă erau vii în Copou și pe vremea
respectivelor amfore, dar am înclina să credem că da, pentru că zona e propice acestei culturi. Cert este
că în Copou trăiau oameni cu mult înainte ca vatra orașului Iași să fie așezată pe malul Bahluiului. Sute
de ani, Copoul a fost un sat ca multe altele din zona Iașului, cocoțat pe un vârf de deal, la câțiva
kilometri de târg.
Copoii lui Lupu
De unde îi vine numele, nu prea se știe, cum nu se știe exact nici de unde vine numele Iașului. Dar
dacă pentru Iași există mai multe ipoteze științifice, pentru Copou există doar o legendă. Care spune
că pe la 1650, tătării au ars Iașul, iar domnitorul Vasile Lupu a fugit din capitală. Nevastă-sa, Teodosia,
s-ar fi ascuns într-o scorbură, unde domnitorul ar fi găsit-o mai târziu, cu ajutorul unor câini de
vânătoare, copoi. De la acei copoi ar fi venit și numele de Copou. Legenda are niște hibe, pentru că
istoric vorbind, domnitorul a fugit într-adevăr din Iași, dar cu tot cu nevastă, așa că n-a trebuit să o
caute prin pădure. Iar cuvântul „copou”, desemnând singularul de la „copoi”, nu este atestat în limba
română. Doar Scriban a încercat să-i găsească o analogie cu ungurescul „kopó”, însemnând tot câine
de vânătoare. Doar că respectivul cuvânt se pronunță „capo”, nu „copou”. Iar cuvintele echivalente din
bulgară, cehă sau ruteană, se termină tot în „i”, ca și „copoi”. De altfel, părerea lui Scriban a rămas
doar a lui, că niciun lingvist nu a luat-o de bună. Așa că, bietul nostru Copou este numit așa în neștire.
Nimeni nu știe de unde îi vine numele.

„Podul Verde”
Când Iașul s-a extins, ajungând în sec. XVIII până în zona actualei Fundații, Copoul a început să intre
în zona de interes a localnicilor, mai ales că Vasile Lupu construise o biserică „între vii”, la baza
dealului. E biserica din Grădina Botanică de azi. Așa numitul „câmp al Copoului” era legat de oraș
printr-un pod care trecea peste un pârâu ce izvora de pe lângă Biblioteca Centrală și curgea spre Râpa
Galbenă, pe strada Gării de azi. Podul a fost prelungit printr-un altul, adică printr-o uliță „asfaltată” cu
lemn, ca trăsurile boierilor să nu se nămolească când ploua. I se spunea „Podul Verde”, nume care însă
nu s-a mai păstrat decât în cărți, nu și în memoria colectivă. Existența uliței podite, într-o perioadă în
care majoritatea ulițelor Iașului erau simple drumuri din pământ, arată importanța locului pentru ieșeni.
De altfel, Podul Verde se prelungea cu drumul Botoșanilor, actualul DJ 282, de la Breazu încolo, deci
Copoul avea și importanță comercială.

Obeliscul cu lei
Copoul găzduiește câteva din simbolurile edilitare ale Iașului. De altfel, Copoul poate bifa multe la
capitolul „cel mai vechi”. Grădina Copou este cel mai vechi parc încă funcțional din Vechiul Regat.
Amenajarea ca grădină publică a început pe la sfârșitul sec. XVIII, când a fost construit un foișor. La
1833, a fost amenajat oficial ca parc. Cișmigiul bucureștean a apărut la 1847. În parc se găsește cel mai
vechi monument de for public din România, Obeliscul Leilor. A fost ridicat în 1834, după proiectul lui
Gheorghe Asachi, în amintirea proaspătului, pe atunci, Regulament Organic, prima constituție a
Moldovei. Cei patru lei simbolizează puterile europene care garantau libertățile Moldovei. Pe locul
unde este acum complexul Super Copou a funcționat multă vreme hipodromul. O parte din grajduri
încă mai sunt, spre Sărărie, fiind amenajate însă ca locuințe sau sedii aparținând unor instituții publice.
În fața hipodromului a fost instalat unul din cele mai frumoase monumente dedicate primului război
mondial: Cavaleristul și Victoria, construit în 1927 și închinat Diviziei a 2-a Cavalerie.

Şi locuitori de soi
Până și garnizoana de la Super este un veritabil muzeu arhitectonic. Începută la inițiativa lui Grigore
Alexandru Chica, clădirea nu a fost terminată niciodată. Trebuia să semene cu actuala Casă Pătrată,
dar din cauza costurilor imense, nu a fost făcută decât o singură aripă, temeliile corpului central și aripii
drepte fiind ulterior distruse. Dacă ar fi să adăugăm la lista monumentelor din Copou și lista scurtă a
celor care au trăit aici, n-am mai termina de scris niciodată. De Eminescu și Creangă nici n-are rost să
vorbim. Caragiale a frecventat și el cenaclul Junimea, ca și Eminescu, și tot ca și el, a frecventat-o și
pe Veronica Micle. Topârceanu a trăit într-o casă din care a mai rămas doar o parte, pe strada Ralet, de
unde pleca să-l viziteze pe Sadoveanu și să meargă împreună la vânat și pescuit. Primul speolog din
lume, Emil Racoviță, s-a născut la Iași și a trăit într-o casă din Copou, pe Lascăr Catargi. Într-o casă
din Copou a fost găzduit și generalul Henri Berthelot, șeful misiunii franceze în România primului
război mondial. Și tot așa.

Primăria Copou
Deși pare a face parte din Iași de când lumea, Copoul a intrat în componența Iașului relativ recent.
Chiar foarte recent, mulți dintre ieșenii care trăiesc în oraș fiind martorii înglobării oficiale a Copoului.
Mult timp, comuna Copou a fost centrul plășii cu același nume, plasa fiind o subdiviziune a ținuturilor
în care era împărțită Moldova, iar mai târziu a județelor. Plasa Copou cuprindea la început 9 comune.
În 1944, cuprindea chiar 12, respectiv Aroneanu, Bosia, Cornești, Golăești, Holboca, Miroslava, Rediu
Tătar, Sculeni, Țuțora, Vânători și Uricani, în afara reședinței. Primăria Copou încă mai există, dar nici
măcar o plăcuță nu mai amintește acest lucru. Cum cobori pe Ștefan cel Mare, spre Cârlig, pe stânga,
la vreo 20 de metri de stradă este o casă fără etaj și fără nimic deosebit. E fosta primărie. A fost
transformată într-un fel de locuință socială pentru vreo patru familii de țigani, după desființarea
comunei. Copoul a fost inclus în Iași odată cu trecerea României la modelul administrativ rusesc, în
1953. Plășile au fost redesenate și transformate în raioane, iar Copoul a devenit cartier al Iașului. E
drept, deja de multă vreme nu se mai știa unde se termina orașul și unde începea comuna.

Cartier verde
Faptul că este cel mai verde cartier al Iașului a făcut din Copou o zonă rezidențială vânată dintotdeauna.
Mai ales în perioada comunistă, a avea o casă sau un apartament în Copou, iar nu prin vreun cartier
muncitoresc, era visul oricărui nomenclaturist, cât de mărunt. Blocuri precum cel din spatele bisericii
Sf. Nicolae, ctitorie a lui Nicolae Iorga, sau cele de pe Dumbrava Roșie erau intangibile pentru
muritorul de rând. Erau numite generic „blocurile securiștilor”. Nu locuiau în ele doar securiști sau
nomenclaturiști, firește, dar trebuia să faci parte din „aristocrația” acelor vremuri pentru a prinde un
loc. Muncitorul de la CUG sau profesorul de liceu nu aveau nicio șansă la un apartament cu 5 camere,
mari, că nu încăpeau decât câte două pe etaj. Aceasta, chiar dacă ar fi avut 7 copii. Lucrurile nu s-au
schimbat nici acum. Poate chiar s-au accentuat.