CIPRIAN PORUMBESCU - in Marginea Imperiului

MIRCEA A.
DIACONU
CIPRIAN PORUMBESCU
În marginea imperiului
Proiect editorial realizat, în Anul Ciprian Porumbescu,
cu sprijinul Consiliului Județean Suceava
Președinte, Gheorghe Flutur
Vicepreședinte, Niculai Barbă,
prin Centrul Cultural „Bucovina” – Manager Vasile-Sorin Filip
Referenți științifici:
Conf. univ. dr. Daniela Petroșel
Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava
Lector univ. dr. Arthur Suciu
Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava
MIRCEA A. DIACONU
CIPRIAN PORUMBESCU
În marginea imperiului
Editura Universității „Ștefan cel Mare”

Suceava
2023
Tipărit la Tipo Lidana – Suceava
Tehnoredactor: Tatiana Coțofan

Coperta: Tatiana Coțofan
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Diaconu, Mircea A.
Ciprian Porumbescu. În marginea imperiului / Mircea A.
Diaconu. – Suceava: Editura Universităţii „Ştefan cel Mare”, 2023
Conţine bibliografie
Index
ISBN 978-973-666-781-7
78
929
Editura Universității Ștefan cel Mare

Str. Universității nr. 13 Suceava 720229
CUPRINS

I. FRAGMENTARIUM. O introducere7
II. CIPRIAN PORUMBESCU, UN GOLIARD?! 16

Cuvinte despre o identitate ultragiată
Cine este Ciprian Porumbescu? 16
Biografia. Piese dintr-un puzzle 24
Artă și revoltă 32
Jucărioare poeticești și muzicale. Carpe diem40
Caragiale la Cernăuți? 51
Singur împotriva tuturor 58
Boala, moartea și metamorfozele râsului 66
Iubirea, o fantasmă 77
Un goliard? 92
III. CONTRAPUNCTE. Explicație94

Problema evreiască și arta 95
Viena: muzicăreală, Bertha, fete, petreceri 99
Liber, în luptă cu deșertăciunile 111
Fascinația civilizației, în câteva scenarii 115
Între exilul în Paradis și existența naturală 126
Un pas înapoi: semne din Paradis 135
Acasă, o fantasmă în plus 139
Concluzie provizorie: boala, o imanență 147
IV. Mică poveste despre rochia Berthei 151

O incursiune printre manuscrise, ediții etc., etc.
V. ULTIMELE ZILE LA VIENA 200

În jurul unei fotografii
BIBLIOGRAFIE219
Ciprian Porumbescu. În marginea imperiului
I. FRAGMENTARIUM*
O INTRODUCERE
C
ât de mult ar contraria oare afirmația, făcută chiar
din start, că eseul acesta, cel puțin la un anumit nivel
de adâncime, nu este despre Ciprian Porumbescu?
Ar fi vrut să fie mai degrabă despre Bucovina, așa cum se
construiește ea din experiențele de viață ale lui Ciprian,
sau, mai exact, cum o putem reconstitui noi, astăzi, din
perspectiva lui.
Înainte, însă, de explorarea acestor experiențe, indi-
ferent dacă miza ei este locuirea în Ciprian Porumbescu
sau reconstituirea Bucovinei, e nevoie de o altă explorare,
în odiseea manuscriselor lui, deși cuvântul odisee nu e cel
mai potrivit: manuscrisele nu au ajuns încă în Ithaca, sau,
dacă au ajuns, sunt încă necunoscute. În tot cazul, ne stau
la îndemână, cât și cum ne stau, câteva documente de exis-
tență, jurnalul și corespondența sa, care fac obiectul anali-
tic al ultimei secvențe a acestei cărți.
Pe lângă toate acestea, mai e nevoie, cred, de o mică
incursiune, sintetică și narativă, un fel de captatio benevo-
lentiae, care să explice în efigie cine e Ciprian Porumbescu.
Paginile care urmează, introductive, sunt această incur-
* Într-o versiune care a suportat multiple modificări, acest text a apărut

sub titlul „Fragmentarium Ciprian Porumbescu” în „Crai Nou”, 9 iunie
2020 și în „Bucovina Literară”, nr. 4-5-6/2020, p. 48-50.
7
Mircea A. Diaconu
siune. Față de tonul rece din cea de-a treia secvență, căci
trebuie să judeci, nu să contempli câteva fapte (cum se va
întâmpla în partea a doua a cărții), aici abordarea totali-
zantă trebuie să beneficieze de o angajare și altfel decât
cerebrală, de o disponibilitate afectivă. Îmi asum această
disponibilitate. Miezul cărții i se datorează, de asemenea.
Așadar: Suntem în vara anului 1878, la Ilișești, unde-

va la marginea Imperiului, fost Habsburgic, acum Austro-
Ungar. În căsuța unui pastor evanghelic, un tânăr de 25 de
ani (avea de mai bine de 10 ani, fără s-o știe, o vioară Amati,
pe care era inscripționat anul 1626), cântă cu pastorul
evanghelic, pe care îl numește tot timpul „bătrânul” pastor,
Beethoven și Haydn. Câți ani să fi avut, totuși, „bătrânul”
pastor din moment ce era tatăl unor copile sprințare?
În tot cazul, tânărul absolvise teologia greco-orientală
(adică ortodoxă) la Cernăuți (dar nu-și dorea cariera de
preot; preot era tatăl său) și era acum student la Facultatea
de Filosofie (de fapt, studia istoria). Fusese președinte al
Arboroasei, societate a studenților români de la proaspăt
înființata Universitate „Franz Iosif ”, ba chiar, pentru cele
unsprezece săptămâni de temniță, martir al ei. A doua zi
după ce a fost eliberat, avusese inițiativa ca cei cinci acu-
zați, care riscaseră cinci ani de temniță, să se fotografieze,
ba chiar insistase să facă același lucru și martorii. Știa, pu-
tem deduce, că fac istorie (sau, mai exact, voia să facă), și-și
asumase el plata clișeelor, suma angajată fiind pe punctul
să-l trimită iar în fața justiției.
Între timp, devenise vicepreședinte al Societății acade-
micei Junimea (continuatoarea Arboroasei), dar, surprin-
zător pentru unii, deloc nefiresc însă, și al societății ger-
mane, internaționaliste, Lesehalle. Tânărul acesta se numea
8
Kyprian Golembiovski, sau Ciprian Porumbescu. Semna

într-o vreme doar cu inițialele, KG sau KGP. Ulterior va
semna exclusiv Ciprian Porumbescu.
Nu vom ști probabil niciodată sigur dacă strămoșii îi
erau sau nu polonezi. Numit oficial Golembiovski, tatăl,
născut la Sucevița (în 1823), se amuza pe tema aceasta (nu-
mele polonez ba îl salvase, ba îl băgase la închisoare), dar
când fiul îi e în temniță, solicită și obține schimbarea nu-
melui. Răzvrătit el însuși față de conducerea Seminarului
Teologic în vremea studiilor, Iraclie se va căsători cu o
poloneză, Klodnicki; nu vom ști, de asemenea, probabil
niciodată nici dacă cu unchii și mătușile sale, din Cernăuți,
de la Iași sau de lângă Suceava, Ciprian vorbea în germană
sau în poloneză; sigur sau aproape sigur nu vorbea în româ-
nă. Își scrie jurnalul în germană (în gotice va fi multă vreme
și corespondența cu ai casei), vorbește poloneza, vorbește
probabil, dacă e cazul, și ruteana, iar în jurnal apar când și
când nu doar expresii rutene, ci și ebraice sau în idiș.
Întâmplarea făcuse să se fi inițiat în muzică, studiind,
dacă se poate zice așa, cu Carol Miculi, fost student al lui
Chopin și director al Conservatorului din Lvov, care-și
căra pianul de la Lvov la Cernăuți cu trenul, apoi, într-o că-
ruță încărcată cu fân, la Șipote, în creierul munților, pentru
a se bucura de ospitalitatea lui Iraclie și de aceea a locurilor.
Șipotele Sucevei? Locul unde Iraclie fusese aruncat paroh
în 1850, unde trecuse prin momente la limita disperării,
unde copiii i se îmbolnăviseră (poate și soția), unii îi și mu-
riseră aici. Acceptase apoi, în 1857, să se mute la Boian – la
rugămintea lui Alecu Hurmuzachi și la propunerea (ipocri-
tă, se crede) a mitropolitului Hacman, pentru a-i întoarce
la ortodoxie pe românii care fuseseră convinși să treacă la
uniți. Sau care o făcuseră din cauza abuzurilor câtorva pre-
9
Mircea A. Diaconu
oți, ortodocși, ruteni, se pare, ca și mitropolitul. Povestea e,

oricum, mai veche. Atât de veche încât după 1816, „nici un
naționalist (adică localnic român, n.m.) nu se primea de
învățător, dacă nu jura mai întâi că se leapădă de credința
părintească” [Morariu 2014: 339]. Revenit la Șipote după
doi ani, Iraclie ajunge finalmente, când Ciprian are 12 ani,
la Stupca, în vecinătatea Ilișeștilor, locul de care copilul în
pragul adolescenței se va fi îndrăgostit.
Se va îndrăgosti sigur, mai târziu, de Bertha, fiica
pastorului. Trăiește cu obsesia ei dureroasă, iar jurnalul,
pe care îl scrie în fugă, cu dezinteres pentru gramatică,
ortografie etc., martorul acesta, în care notează totul, nu
vorbește aproape deloc despre lucrul care contează cu ade-
vărat pentru el: muzica sa. Nu e un jurnal de creație. Nu
e nici măcar unul al formării. Nu e nici un jurnal politic.
Dacă ne-am lua după el, ne-ar fi greu să vedem în Ciprian
Porumbescu pe „martirul” Arboroasei, pe cel care simte
atât de bine spiritul poporului din care se inspiră (nota
bene: nu apar deloc țărani în jurnalul său de la Stupca),
căci Ciprian nu e un închipuit îndrăgostit de sine, nu e un
narcisist, cu atât mai puțin un snob. Creația lui nu avea
nevoie de vreun martor: exista pur și simplu. Singurul lu-
cru cu adevărat important despre care scrie totuși în jur-
nal este Bertha. Putem reconstitui câte ceva din povestea
aceasta de dragoste, care avea de la început ceva fatal în
ea. Din dosarul acestei iubiri, de reținut, finalmente, inclu-
siv o scrisoare a Adaminei Gorgon, mama Berthei, care-i
vorbește despre „abisul care – ceea ce vei recunoaște și
d-ta – ne desparte și nu vedem nici o punte peste care am
putea trece” [Porumbescu 2003a: 158]. Altfel, jurnalul e,
cu adevărat, al „năzbâtiilor”, „năzdrăvăniilor” (cât de puțin
e cunoscută fața aceasta ludică a lui!), când nu devine, ca
10
mai târziu, al bolii și al sanatoriului. Ceva din spiritul lui

Blecher transpare aici, deși ești tentat să te gândești mai
degrabă la Muntele vrăjit sau la Pădurea cu mesteceni, a po-
lonezului Wajda. Mai ales la Pădurea cu mesteceni. Căci e
vorba în jurnalul lui Ciprian înainte de toate despre viață.
O viață pe care tocmai boala o face mai ardentă.
Acum însă, la Cernăuți, la Stupca, ulterior la Viena,
e beat de dragoste (deși nu numai de dragoste), noncon-
formist și rebel, spărgând eticheta și savurându-și – cel
puțin când consemnează faptele – cu o secretă satisfacție
insolența, în tot cazul, ironic, poznaș, hâtru, în badinaj
continuu, suportând cu greu singurătatea și, de aceea, în-
conjurat mereu de convivi. Prieteni care-l însoțesc în casa
părintelui, la Stupca, cu care joacă popice sau șah, cu care
hălăduiește prin munți, tăifăsuiește sau bea rachiu, bere,
cafea, măcinat de câteva obsesii, dintre care unele aproape
că nici nu se văd. Ce-i drept, e venit acasă, de la Cernăuți,
în vacanță; Cernăuții studentului a cărui existență e o con-
tinuă rătăcire în căutare de prieteni, de localuri în care să
mănânce sau să bea ceva, mereu flămând, și în căutare de
multe alte lucruri nesemnificative. Și o mereu reluabilă
agonizare: un morb lucrează în el și, furat de freamătul vie-
ții, o bună bucată de vreme îl ignoră, îi dă cu tifla, bravând.
În plus, cât timp e la Stupca, corpul îi pare sănătos, prea
sănătos; cel care suferă e numai sufletul. Poate și spiritul.
Din Stupca, de-acum bătrâior, va fi trimis la Viena să stu-
dieze vioara (instrumentul acesta, ca și pianul, se studiază
riguros la vârste mai fragede) și poate s-o uite pe frumoasa
pastorului de care era îndrăgostit. Dar Viena nu-i chiar un
exil, cum s-a spus; Viena îl subjugă. Finalmente, nu după
multă vreme – doar câțiva ani, în care trece prin Brașov și,
cu speranța vindecării, prin Nervi, în Italia –, va reveni la
11
Mircea A. Diaconu
Stupca pentru a-și trăi ultimele săptămâni de viață. Căci,

decât să revină de la Viena în Bucovina, de care e, de mul-
te ori, dezamăgit (lucrurile ar trebui, totuși, spuse apăsat),
preferase să meargă undeva aproape de creierul munților,
la Brașov, unde va fi apreciat, iubit, adorat, unde admira-
torii și prietenii, unii tot bucovineni, girează plecarea lui
la Nervi, în Italia, de unde speră să se întoarcă însănătoșit.
N-a fost să fie. Nu l-a ajutat aerul primăvăratec din lunile
de iarnă de pe țărmul Mediteranei. Singurul avantaj, din-
colo de amânarea sfârșitului? Roma, marea artă a Romei,
apoi două estonience – Emily von Poppen și Hedwig
Gernet – îndrăgostite de el (prezențe distinse, de o eleganță
aristocratică – îi vor scrie peste ani tatălui rănit, rugându-l
să le accepte ca fiice) și câțiva pacienți, ca și el, din toate
colțurile Imperiului și nu numai, ascultându-i Doina.
Cât despre Brașov, cu munții lui reci, cu iernile care le
repetă, poate mai accentuat, pe cele din Cernăuți (măcar
n-or fi fost ploile de la Stupca, din timpul vacanței, peste
care totuși trece cu ușurință), n-au făcut decât să declan-
șeze explozia finală a bolii. I-a fost dat, în fond, ca părțile
luminoase din viața lui să aibă rădăcinile înfipte în tenebre.
Poate că momentul cel mai elocvent e călătoria făcută de
la Brașov la Chizătău, în Banat. Descoperă acolo o lume
care putea să-l revigoreze moral: trăiau în Chizătău cu ade-
vărat oameni. Avea nostalgia acelor naturi care-și asumau
plenar neamul, identitatea etnică, ceea ce nu se întâmpla în
Bucovina. Paginile lui de jurnal spun, până la urmă, atât de
puțin în acest sens; spun totul însă, compozițiile sale și câte-
va gesturi – care pun în balanță dăruirea de care era în stare
și dezamăgirile ulterioare. Așadar, descoperă la Chizătău lu-
mea care putea să-l întremeze; drumul fusese însă, epuizant
și, odată întors, căderea e bruscă. Se va dovedi ireversibilă.
12
În totul, Ciprian este un spirit liber, atât de liber în-

cât nu devine nici măcar robul propriilor convingeri sau
al propriilor speranțe – și nu e un fanatic. Le scrie tatălui,
fratelui, surorii, în germană, își scrie jurnalul în germană,
vorbea poloneza (poate în amintirea strămoșilor pe linie
paternă, ori poate de dragul mamei sale – sau poate pur
și simplu pentru că trăia în Bucovina), rupea cel puțin ru-
teana (din care nu ezită să folosească ici-acolo sintagme),
pe lângă latina pe care o va vorbi în munții Bucovinei cu
un bătrân țipțer; de data aceasta chiar bătrân din moment
ce era bunicul probabilei soții a fratelui său etc. În paran-
teză fie zis, privise cu dispreț spre familia fetei de care era
îndrăgostit fratele său, Ștefan, dar despre dispreț se poate
vorbi mult aici. Îi disprețuiește și pe evrei; la rândul lor,
românii se simt disprețuiți. Disprețul, aroganța intră în lo-
gica lucrurilor, așa cum intră, finalmente, și conviețuirea.
Nu e un spațiu ideal Bucovina, dar nici unul al conflictelor
deschise. Sau viceversa.
Martir al Arboroasei, Ciprian e impresionat de Viena
și, aici, de figura împăratului – merge chiar la o ședință a
Parlamentului, în care, de-a lungul vremii, votaseră și ță-
rani români –, așa cum, în sens invers, dezaprobă muzica
religioasă ortodoxă ori intră în conflict cu canoanele ritu-
lui ortodox. E, evident, din altă generație decât tatăl său;
pare însă, din cu totul altă generație decât aceea din care
face parte Constantin Morariu, cu care (unul la flaut, ce-
lălalt la vioară) cântase în temnița din Cernăuți (nu va fi
fiind aceasta o legendă?) și căruia i se datorează în mare
măsură perpetuarea memoriei sale. Glumind, am spune:
în Bucovina, satelit îndepărtat al Vienei, atât de îndepăr-
tat încât abia se vedea, se cântă muzică înaltă nu doar la
Stupca și Ilișești – în casa unui preot ortodox sau în aceea a
13
Mircea A. Diaconu
unui pastor evanghelic, puțin importă –, se va cânta peste

ani și în Pătrăuții lui Constantin Morariu; se cântă până și
în închisoare.
Așa încât, pentru a face un pas înapoi, putem citit jur-

nalul – căruia trebuie să-i adăugăm celelalte documente
personale ale lui Ciprian Porumbescu – pentru a recon-
stitui Cernăuții din anii respectivi, o mică metropolă afla-
tă în pragul modernizării, pentru a reconstitui viața unui
student român din Bucovina imperială, ba chiar viața unui
preot greco-oriental de la marginea imperiului, pentru a
afla, așadar, cum trăiesc și, mai ales, cum gândesc oameni
concreți într-o lume concretă. Dar îl putem citi, totuși, mai
ales pentru a afla cine este Ciprian Porumbescu. Jurnalul e
o oglindă a locului și a epocii, dar este și oglinda vieții unui
tânăr. Să mergem până acolo încât să credem că este o via-
ță emblematică pentru spiritul timpului, sau măcar pentru
una din fețele lui? În tot cazul, citirea în sine a jurnalului
și corespondenței lui Ciprian ar putea da, cred, doar iluzia
unei locuiri în el. Faptele în sine sau, mai exact spus, sim-
pla lor înregistrare nu fac saltul către recunoașterea unei
identități; piesele din puzzle rămân disparate, desenul, ne-
semnificant. Or, ceea ce mă interesează pe mine este să trec
dincolo de fapte, să le topesc într-un profil, să reconstitui
omul interior, să identific sensul. Iar sensul e construcție.
Fie și o construcție din citate, prea multe citate.
Nu voi detalia aici în legătură cu portretul la care am
ajuns. E suficient să spun că dincolo de faptele existenței lui
Ciprian – în realitate, exclusiv prin ele, numai prin ele – e
imposibil să nu descoperi frumusețea pură a libertății. E
la mijloc libertatea omului tânăr și, mai ales, libertatea ar-
tistului genuin, a artistului veritabil, care, cu orice risc, își
14
transformă existența într-o continuă revanșă, revanșa în

fața vulnerabilității resimțite acut.
În fapt, Ciprian nu e tentat să-și pună hainele de mar-
tir, nici de preot, și nu-i surâde soluția vreunei mezalianțe;
nu acceptă, deci, să devină prizonierul vreunei înstrăinări.
Însoțit mereu de prieteni, într-o disperată rătăcire, e singur
împotriva tuturor. Căci nu numai singurătății, ci și mor-
ții, pe care o simte hămăind prin preajmă, ba chiar tatălui,
Bucovinei înseși, teologiei chiar, toate cu gradul lor de con-
formism, inerție și neputință, Ciprian le răspunde printr-o
vitalitate debordantă, prin jocuri de tot felul, lingvistice
mai ales, prin chefuri, taifasuri și, nu o dată, prin lungi scri-
sori în care se mărturisește. Trăiește intens și, dacă înregis-
trează și consemnează totul, o face poate tocmai pentru a
se purifica de presiunea concretului. Nu-i vorbă, râsul și
jocurile de tot felul sunt masca sub care se ascunde dispe-
rarea. Și fascinația vieții.
Dar să depășim acest moment introductiv, insufici-
ent să pună cu adevărat în scenă identitatea vulnerată a lui
Ciprian Porumbescu și să trecem la fapte.
15
Mircea A. Diaconu
II. CIPRIAN PORUMBESCU, UN GOLIARD?!
Cuvinte despre o identitate ultragiată
Cine este Ciprian Porumbescu?
P entru schița de portret intrată în conștiința publică

și în enciclopedie, ceea ce contează sunt două, poa-
te trei linii de profil esențiale. Înainte de toate, este vorba
de fascinația muzicii, de iubirea pentru Bertha, fatală și,
prin urmare, mitizantă, apoi de moartea prematură, dato-
rată tuberculozei, boala artiștilor, pictori, poeți etc., de la
cumpăna secolelor. Sunt date care, singure, pot muta viața
concretă în legendă. Li se adaugă, când și când, săptămâ-
nile de temniță din procesul Arboroasei, „primul proces
politic din Bucovina”. Nu e puțin, dar nici mult. În fapt,
oricât de iluzorie și de expusă riscurilor ar putea fi încerca-
rea de a schița un portret al lui Ciprian, ar trebui măcar să
fie cunoscută bine o suprafață – faptele lui –, singura sursă
acceptabilă pentru reconstituirea din fragmente disparate,
ca într-un puzzle, a unei identități. Sub aparența, fie și vag
înșelătoare, de clar și senin, ceea ce dă sens vieții este tu-
multul interior, care trebuie descifrat.
Or, nu doar interpretările faptelor și ale acestor linii
de profil, mitizante, sunt insuficiente; faptele în sine sunt
quasi-necunoscute. Când aflăm că a scris un jurnal, că e
16
accesibilă și o bogată corespondență pe care a trimis-o fa-

miliei, prietenilor, lucrurile se schimbă. Cernăuții din anii
1878 – 1879, în fond, la ceva mai mult de zece ani după ce
trecuse prin ei Eminescu, apoi viața unui student român la
Cernăuți ori la Viena și a unui bolnav într-un „sanatoriu”,
pe țărmurile Mării Ligurice, la Nervi, dar și viața într-o
casă de preot dintr-un sat de la marginea Imperiului, dacă
nu cumva, în general, viața românilor, iată teritorii ce pot
fi reconstituite din ampla suită de documente personale.
Dar toate acestea nu-s altceva decât spațiile în care Ciprian
locuiește; nu ele sunt în prim-plan, ci un subiect. Oricât ar
pulsa în subtext o astfel de miză, nu despre reconstituirea
unor lumi e vorba, ci despre identitate. O identitate ulce-
rată, vulnerabilă, fragilă și revoltată. O identitate în criză.
Scris în germană, Tagebuch-ul e o „oglindă a vieții de
tinerețe și de studenție” [Morariu 1986: 373] a lui Ciprian
Porumbescu, cum zice Leca Morariu. De fapt, în traduce-
rea lui, e vorba despre un Carnet zilnic asupra celor mai
importante evenimente, incidente și alte alotrii (blestemății)
înregistrate de la 18 ianuarie 1879 de C. G., în vreme ce
Dimitrie Vatamaniuc traduce: Jurnalul însemnatelor în-
tâmplări, evenimente și al altor zburdălnicii, ținut din 18
ianuarie 1879 de Ciprian Porumbescu. În primele zile, jur-
nalul e scris la patru mâini, căci notează în el și Schorsch,
prietenul pe care Ciprian îl cheamă să locuiască împreună.
Chit că experiența sfârșește foarte repede, nu e cu totul o
exagerare să spunem că Ciprian nu poate locui singur nici
măcar în jurnalul său. Să mai lansăm și ipoteza că, scris
în germană, semnând C. G, adică Ciprian Golembiovski
(cum își va semna și multe din compoziții), jurnalul este
locul unor fracturi? În tot cazul, Ciprian avea să ezite încă
multă vreme între Porumbescu și Golembiowski.
17
Mircea A. Diaconu
La 18 ianuarie 1879, când își începe jurnalul (acest

jurnal), Ciprian avea în spate câteva experiențe care tre-
buie invocate. Terminase teologia, fusese întemnițat vre-
me de 11 săptămâni pentru acuzația de crimă împotriva
Imperiului, ratând, astfel, se pare, o bursă la Viena sau la
Sankt Petersburg, petrecuse apoi un an la Stupca, învățător
provizoriu ținând „lecțiuni de gimnastică, de cântări bi-
sericești și naționale” [Morariu 2015: 400], compozițiile îi
aduseseră o oarecare notorietate, dar martiriul (de care se
vorbește) și prezența în viața muzicală nu-i schimbă statu-
tul social precar și marginal; și nu-i afectează nici libertatea
de a fi el însuși, căci Ciprian nu se hrănește din imaginea pe
care faptele lui ar fi putut să o livreze. Nici n-avea cum, de
altfel, căci e la mijloc o foame reală, un frig concret, o dis-
perare, în diferite grade, continuă. Pe de altă parte, lumea
n-avea ochi pentru Ciprian, un tânăr despre care se va fi
spus că e promițător, puțin iresponsabil, oricum prea rebel.
Ce-i drept, își trăia viața și nu devenise, nici n-avea cum,
prizonierul unei imagini. Deși student la istorie, e bântuit
de pasiunea muzicii, ca și de boală și de foame, și își trăiește
viața (singura, singura viață, cum ar spune Mihai Ursachi)
cu intensitate. Repetă, într-un alt timp, experiențele dure-
roase ale tatălui său, Iraclie, marcate de încăpățânarea unei
pasiuni, de arbitrar și de foame. Dar numele dat jurnalului
– care invocă incidente, evenimente și alte blestemății – are
ceva din autopersiflarea unui spirit medieval, sau poate
din Renașterea timpurie. Să spunem despre Ciprian că e
un goliard?! Poate că jurnalul și bogata corespondență sunt
tocmai în acest sens un document.
Întrebarea pe care, de fapt, trebuie să ne-o punem
este cum vom putea pune datele de care dispunem într-un
puzzle care să dea senzația sensului. Și, finalmente, ce date
18
avem? Înainte de toate, e pasiunea precoce pentru muzi-

că. Cu o spontaneitate și o fervoare uluitoare, prodigiosul
Ciprian improvizează și, pe texte preexistente, mai degrabă
simple pretexte, sau elaborate de el în fugă, compune conti-
nuu. Mintea îi stă numai la muzică; se comunică și trăiește
prin ea. Sunt ocazionale de tot felul, dar și texte comandate,
solemne sau ludice, pentru momente grave, dar și familiare,
compoziții religioase, naționale, de petrecere, tinerești, de
dragoste etc., etc. În posesia unei viori rare, o cremoneză cre-
ată de Nicolai Amati în 1626, singur sau cu profesori, nu o dată
cu prieteni, la vioară sau la pian, studentul la teologie, apoi
la filozofie studiază, exersează și compune oriunde s-ar afla,
improvizând zilnic polci, valsuri, serenade, rapsodii, doine,
marșuri, hore, nocturne, lieduri – o compoziție este, spune
Leca Morariu, „și bătrânească, și horă lină” [Morariu 1986:
369] –, căutându-se și construindu-se astfel. E fascinația, eli-
beratoare și luminoasă, a muzicii. De la un timp, își editează
compozițiile și le vinde; multe rămân însă în ciorne, risipite,
și sunt identificate și recuperate pur și simplu din întâmpla-
re. În 1933, cineva îi scria lui Leca Morariu cum două com-
poziții fuseseră salvate de la un anticar [Morariu 1986: 266].
Dar compozițiile sale sunt nu o dată pe teme religioase
și naționale. Să se fi născut sensibilitatea sa națională din
povestirile lui Iraclie, părintele său? Să se fi accentuat ea
în 1875, când, cu ocazia deschiderii Universității germane
din Cernăuți, timida încercare a boierilor de a se revolta
prin neparticiparea la festivități îi pune în situația de a da
explicații autorităților austrice? Ca student, Ciprian firește
că a fost martorul solemnelor festivități din toamna anului
1875; într-un fel sau altul, va fi fost chiar implicat în deru-
larea lor. Nimic explicit și direct însă în scrisul lui despre
fastul dezvelirii statuii reprezentând Austria ori despre in-
19
Mircea A. Diaconu
augurarea universității – germane – din Cernăuți, nimic

despre revolta mută a boierilor, care, simțindu-se ignorați
și marginalizați, au refuzat să-și ofere concursul și să parti-
cipe la evenimente. Îl vor fi înrăit cuvintele disprețuitoare
ale unora dintre vorbitorii oficiali și disprețul coloniștilor
germani? Discursurile oficiale vorbeau despre cei 100 de
ani de civilizație austriacă în Bucovina, limba localnicilor
nefiind, se spunea, aptă pentru știință.
Să se fi acutizat sentimentele naționale după cele 11
săptămâni de temniță? Încă de la primul ei comitet (din 7
decembrie 1878), Ciprian e ales secretar al societății acade-
mice Junimea, continuatoarea desființatei Arboroase, al cărei
președinte fusese. În același timp, e și membru, de fapt, chiar
vicepreședinte, al clubului studenților germani Lesehalle,
căruia nu-i ratează cnaipele, adică petrecerile. Student la
Conservatorul de Muzică din Viena, avea să dirijeze corul
Societății „România Jună” și să publice Colecțiune de cântece
sociale pentru studenții români, cuprinzând Cântecul gintei la-
tine, Cântecul tricolorului, Imnul unirii, Inimă de român, dar și
Hai să ciocnim, Anacreon cânta să bem ori Pân` era cioroaica
barză etc. Pe fondul acesta, reacții antigermane (deși pledoaria
decisivă în procesul Arboroasei fusese a lui Iosif Rott, preșe-
dinte al Partidului Național German din Bucovina), sigur an-
ti-evreiești, poate și anti-ucrainene – deși printre colegii care-i
stau prin preajmă sunt și germani, și ucraineni, aproape deloc
evrei. N-are nici o problemă să dejuneze la un moment dat cu
Patak, Köhler și Iaworski [Morariu 1986: 377], dar e scandali-
zat că la examenul semestrial al Societății Filarmonice, elevii,
ca și publicul, sunt în majoritate evrei. Cel mai bine cânta-
ră, spune el, admirativ, „d-ra: Statkewicz și încă una și micul
Rottenburg. Piciul ăsta îmi cuceri admirația cântând la fel
de minunat la vioară ca și la pian” [Morariu 1986: 421], dar
20
„covârșitoarea majoritate, aș putea zice 9/10, au fost

evrei. Între elevi și eleve, poate 25 la număr, 4 au fost
români, toți ceilalți evrei. Iar în auditoriu am văzut
abia 5-6 familii creștine. La parter am zărit chiar vreo
câțiva evrei în caftan și cu perciuni”
[Morariu 1986: 421]
și urmează ciudate, vom explica mai încolo de ce, puncte de

suspensie. În ultima ediția a jurnalului, realizată de Stanca
Scholz-Cionca, strănepoata lui Ciprian Porumbescu, tra-
ducerea continuă:
„Pretutindeni se bagă în față acest neam semitic. Și în

ce scop? Oare ca să practice și să cultive arta de dra-
gul artei? Să culeagă și să se bucure de fructele artei de
dragul artei? Nicidecum: ci dintr-o arogantă vanitate și
pretenție evreiască sau ca să facă din artă un gheșeft, să
obțină profit material, să facă din muzică un obiect de
vânzare și negoț. Astfel ajunge muzica în mâini profa-
ne, nevrednice și necioplite, care o îngrădesc, îi distrug
nimbul dumnezeiesc; muzica în mâinile semiților este
doar o măscăreală caraghioasă în comparație cu vibra-
țiile divine ale unui Beethoven, Mozart ori Haydn”.
[Porumbescu 2023: 103-104]
Într-o notă de subsol, Stanca Scholz-Cionca preci-

zează că Ciprian este „contaminat de spiritul epocii”, în-
șirând „clișee și prejudecăți” [Porumbescu 2023: 103].
D. Vatamaniuc făcuse la un moment dat precizarea:
„Compozitorul privește accesul evreilor la muzică drept
o expresie a politicii austriece de acaparare, din conside-
rente economice, și a acestui domeniu. Aprecierile sale
21
Mircea A. Diaconu
reflectă și condițiile societății românești din Bucovina, su-

pusă uni asalt al populațiilor alogene venite îndeosebi din
Galiția” [Vatamaniuc 1999: 215]. Mai mult, la precizarea
lui Ciprian că evreii ar face din muzică „obiect de artă și
de negoț”, Stanca Scholz Cionca ține să precizeze: „Cu totul
altfel va descrie o distinsă scriitoare cernăuțeană – e vorba
despre Rose Ausländer – setea de cultură a concetățenilor
săi evrei”, care „nu se gândeau să facă carieră, doreau doar
să cunoască, să se edifice, să se lumineze – pe drumul ști-
inței, al filosofiei, al politicii, sau prin trăire mistică, prin
poezie și muzică” [Porumbescu 2023: 103]. De altfel, pe
Ciprian Porumbescu îl contrazice chiar admirația lui pen-
tru „piciul” Rottenberg. Că nu erau elevi și spectatori ro-
mâni?! Evident că de vină pentru acest fapt nu erau evreii.
Dar fragmentul acesta – ocolit în 1986 – e semnificativ și
pentru altceva. Reiese de aici nu doar prețuirea lui pentru
Beethoven, Mozart ori Haydn, ci felul în care înțelege el
muzica: vibrație divină, artă de dragul artei.
În tot cazul, așa cum vom vedea, relația cu românii,
cu propria-i identitate, cu ceilalți e complicată. Declarase
la un moment dat, în clasele de liceu, că limba maternă
e polona, continuă o bună bucată de vreme să semneze
Golembiowski și e revoltat nu o dată de ceea ce sunt ro-
mânii în Bucovina. De altfel, știe prea bine ce e suferința,
care nu are granițe etnice. De aici, cuvintele calde despre
„usturoienii” – e denumirea disprețuitoare dată de ro-
mânii momentului zipserilor colonizați în Bucovina – de
care Iraclie voia să-l scape pe Ștefan, aflat pe punctul să
se căsătorească în creierii munților, la Pojorâta. Aici, spu-
ne Ciprian, a întâlnit „atâtea nurlii fete țipțărești de le-am
dat bună-ziua gândindu-mă: Și-n munții aceștia locuiește
fericirea și iubirea, și aici oamenii știu cum e durerea și
22
bucuria simțindu-le aproape chiar prea adesea profund și

necurmat” [Morariu 1986: 397]. În iulie 1879, știa și el prea
bine ce este și suferința, și fericirea.
Mai e apoi iubirea pentru Bertha, fiica pastorului
evanghelic Traugott Gorgon, din Ilișești, „pianist măies-
tru și pasionat”, cu care Ciprian cânta uneori în duet „3-4
oare continuu” [Morariu 1986: 365]. De Bertha, Ciprian
se îndrăgostise – brusc, definitiv și fără ca ea s-o știe – pe
21 iulie 1878. Un Constantin Morariu, care-l cunoștea
prea bine, spune că pe Ciprian „l-a încătușat” de Bertha
„o dragoste atât de înflăcărată și aproape patologică, încât
n-a mai uitat-o până la moarte” [Morariu 1986: 364]. E
„marea, fatala și fetișista lui iubire” [Morariu 1986: 185],
căreia proximitatea morții i-a intensificat incandescen-
ța. Ce se știe cu certitudine este că, din motive religioase,
părinții Berthei s-au opus cu fermitate perspectivei unei
căsătorii, marcând astfel cu un sigiliu nefast chiar destinul
Berthei. Ar fi fost de acord Iraclie cu o astfel de căsătorie?
El însuși se căsătorise cu o poloneză catolică, care trecu-
se însă la ortodoxie. Desele vizite la Ilișești ale lui Ciprian
sunt nu o dată prilej de ceartă cu părintele său – jurnalul
o dovedește –, iar trimiterea lui la Viena, după ce frecven-
tase doar un an din cei doi de la Filosofie, e percepută de
Ciprian tocmai ca o încercare de a-l despărți de Bertha. Să
fi avut Iraclie în vedere mai degrabă intenția de a-l înde-
părta de suferință? De a-l salva?
Peste timp, toate lucrurile acestea primesc o explica-
ție neașteptată. Într-o pagină de jurnal din 13 decembrie
1882, când Ciprian știe că totul e iluzie, notează: „Bietul
tata este, iarăși, bolnav și îmi face reproșuri în legătură cu
Gorgonenii! Pentru prima oară! (s.n.) Eh, la ce mai folosesc
și astea...” [Porumbescu 2003a: 271].
23
Mircea A. Diaconu
Biografia. Piese dintr-un puzzle
D ar dincolo de toate acestea, jurnalul și corespon-

dența lui pătrund în dedesubturile cotidianului și în
subteranele personajului. Înainte de experiența temniței,
Ciprian compune și scrie – permanent hâtru, ludic, viu –
versuri și muzică pentru polci și cuplete comice, ori, sub
pseudonime bizare, texte satirice, zgândărind solemnita-
tea, comoditățile, oportunismul și alte păcate cotidiene ale
unei lumi care trăia prea bine. O va face mai abitir după
aceea. Iată o zi, 1 februarie 1879, din viața lui Ciprian:
„Mă trezesc la ora 8, iau cafeaua și merg la cursuri.

Sch.(orsch) mai doarme. Onciul îmi plătește un dejun,
după care cu el împreună merg la prof. Ștefanovici,
pentru a încasa bursele noastre. Primesc 20 fl. După-
amiază mă dusei la Neunteufel și făcui muzică de la
7 la 12 ½ după miezul nopții cu Franzl. În drum spre
casă văd puternic iluminata clădire a Musikvereinului.
E sindrofie muzicală astăzi – lumea dinlăuntru petre-
ce cu muzică și dans, uitând orice grijă și necaz; câte
inimi tinere nu zbotocesc acolo mai vioi în melodicul
vârtej al unui vals, câte arzătoare priviri ale iubirii nu
se întâlnesc și-n câte fragede inimioare nu se furișea-
ză hoțeasca săgeată a lui Amor, pentru a le răpi pe-o
bucată de vreme voia-bună și liniștea – dar și prefă-
cătoria și perfidia lunecă acolo pe lustruitul parchet,
sub masca fracului și a pantofilor de lac – ademenind
– fascinând – seducând. Și tăcut, cufundat în gânduri
mohorâte, înot mai departe prin zăpadă, cu vioara mea
la subsuoară, meditând asupra divinului Mozart cu
24
care am petrecut adineauri – dar și dânsul a fost nu-

mai din pulbere născut, care, ca orice altul, a trebuit
să se scufunde în bezna lui Orcus – Mozart – musafirii
aceste sindrofii muzicale – totul „părere numai și vis
/ și val și spumă și-abis! / Doar fapta. Da! Fapta cea
bună / Etern te-ncunună!”
[Morariu 1986: 379]
Dincolo de suprafața lucrurilor – să vorbim aici de un

complex al fetei cu chibriturile? –, Ciprian pune față în față
obsesia morții și viața, iluzia ei. Deocamdată, ca-ntr-un ta-
blou straniu din vreun pictor expresionist din următorul
secol, rătăcește trist, îndurerat, cu un puternic sentiment al
deșertăciunii, însoțit doar de vioară, singura-i, la modul cel
mai propriu, iubită, și de Mozart, rupt de vulgaritatea și de
fericirea inconștientă a lumii care petrece. Reversul acesta
al durerii îl va trăi el însuși adesea, la Cernăuți sau la Stupca,
și-l va trăi nu cu inconștiență, ci dintr-un exces asumat.
Drojdia exuberanței sale, a taifasului, petrecerilor, glume-
lor de tot felul, a rătăcirilor, ca și a parafrazărilor parodice
ori a jocurilor de cuvinte, amare adesea, este acest senti-
ment al deșertăciunii și vacuității, căruia Ciprian îi răspun-
de cu o mască în hohote. Nu întâmplător, notează în jurnal
la un moment dat: „Trag la bere ca un condamnat la moar-
te” [Morariu 1986: 405]. Nu cumva tot ce face, că aleargă
frenetic prin pădurea de lângă Stupca sau că râde în hohote
cu Marica etc., etc., că-și epuizează energiile și că-și trăiește
intens viața, Ciprian o face ca un condamnat la moarte?
E mereu în lipsă de bani și în căutare de mâncare, la
prieteni, la rude, în localuri de tot felul – și atmosfera pe
care o caută se concretizează fatalmente în alcooluri. Sunt
prieteni la mijloc, e muzica, dar și băutură – cafea, vin,
25
Mircea A. Diaconu
bere, rachiu etc. –, e multă petrecere aproape sordidă, sunt

fetele cu care se hârjonește și, evident, e jurnalul, în care
notează în fugă, febril, fără altă preocupare decât transcrie-
rea existenței. Rezumatul nu poate nici pe departe reda at-
mosfera de ins liber, de artist vagant. Înainte de a pleca din
Cernăuți în vacanță, ziua de 15 iulie, ultima în Cernăuți, e
atotcuprinzătoare:
„Mă duc la Fl(ondor). Aici mai iau cafeaua, îmi pa-

chetez calabalâcul și-mi iau rămas-bun de la Otto și
Flondor. Mă duc la masă la Kronprinz. După-amiază
sunt mereu cu Waldberg; îmi aranjez lucrurile. Îmi
și cumpăr una-alta la iarmarocul lui Sân-Chetru, mă
mai duc la tanti Hermina de-mi iau ziua-bună și ci-
nez la Kronprinz. Apoi merserăm la vechea locuin-
ță, ne făcurăm bagajul cu Iulo împreună. Sosesc și
Prosh, și Ili, căci dânșii pleacă cu noi, ș.a. primul la
mine. La Kratschwill ne duserăm nițel; ne luarăm tan-
dru rămas-bun de la vechile noastre pocoiovuțe (ju-
pânese, explică D. Vatamaniuc, în ediția din «Analele
Bucovinei», nr. 1/1999, p. 220), mai merserăm la cafe-
neaua Wien și plecarăm, în fine, la gară. Aici aflarăm
mai mulți cunoscuți care și ei pleacă la noapte. Trec
sumar peste călătoria cu trenul. Ili rămâne la Dorneșți
și noi ajunserăm cu bine la Ițcani”.
[Morariu 1986: 427]
Iar la Stupca, în casa părintelui, naționalistului Iraclie,

a preotului văduv, se întoarce ca un erou, dar un erou pe
dos, Harap-Alb, din cunoscutul basm al lui Creangă, în
fruntea unei cohorte de inși pe jumătate amețiți, pe jumă-
tate veseli: natura însăși. Notează Ciprian:
26
„Ne așteaptă trăsura, dar a trebuit să mai iau un fia-

cru pentru multul meu bagaj. Mă simt în foarte bună
dispoziție. În Suceava ne oprirăm ceva mai mult. Mă
duc la Ioji; nu-i acasă. În schimb e Tuncio, care pleacă
la Stupca cu noi. Eu, Prosh și Iulo gustăm numai ce-
vașilea la Gewölb, Iulo își aranjează treburile; pe urmă
plecăm la Tuncio, pentru a-1 lua cu noi. Aici o revăd
după mult timp pe Zobția. În fine, ne urcarăm și vio!
o pornirăm înspre draga, frumoasa Stupcă. La crâș-
ma Șcheii, lângă rohatcă, ne oprirăm și intrarăm în
crâșmă și băurăm mult grog și mâncarăm ouă. Toți
eram nițel chercheliți de noaptea nedormită și de
multul grog. Plecăm peste Ilișești. La Laur ne-a prins
o ploaie zdravănă care până-n Ilișești ne-a făcut leoar-
că, încât a trebuit să ne adăpostim în crâșmă. Tuncio
face grozave nebunii. E băiat cumsecade. Și Prosh a
prins prepelița de coadă. Aici mai băurăm o mulțime
de beri. Doamna Vorob(chievici) a lui Isidor a fost și
dânsa aici, cu familia, căci pleacă la Pojorâta. În fine,
ne adunarăm bujenchițele și plecarăm. Ploua și cam
leoarcă, dar mai mult chercheliți, ne inaugurăm intra-
rea în Stupca. M-am bucurat foarte văzându-mă acu
acasă. Tata era însă, firește, foarte indignat că eram
afumați. Cei patru mai jucară un taroc. Ne-am culcat
de timpuriu”.
[Morariu 1986: 428]
Nimic anormal când pe 8 septembrie notează:
„Înainte de amiază veni la noi micul Hürtig. După-

amiază mersei eu, Lagler, Otto, Hürtig și Ioji pe jos la
Ilișești la un pahar de bere. Dintr-un pahar se făcură
27
Mircea A. Diaconu
7 sau 8 halbe. Și Fritz Kipper a fost câtva timp cu noi.

Dânsul petrecuse copilele la Van de Caselle. I-am vă-
zut numai din depărtare. Pe la ora 8 ne cărăbănirăm
după ce Hürtig mai furase o găină friptă din cuptorul
evreului (Judenrahre), pe care ulterior a trebuit s-o plă-
tesc eu. Eu și Ioji plecarăm pe jos; ceilalți își luară o
căruță”.
[Morariu 1986: 428]
Sunt fapte care reflectă în oglindă povestea lui

Schorsch, notată de Ciprian în chiar prima zi de Jurnal:
„Zilele următoare trecură în liniște, eu fiind ocupat

numai cu boala mea. Zilele acestea, Sch. a avut ocazia
ca împreună cu Miklau să benchetuiască și benchetu-
iala asta s-a terminat cu un final de tot drastic. După
noaptea tocată, se duseră adică ambii, Sch. și Miklau,
la un evreu, unde Miklau voia să-și scoată ceasul ama-
netat acolo. Evreul are o evreică și evreica o soră. Sch.
joacă rolul de medic, fiindcă evreica... se plânge de... (și
manuscrisul se pare că e aici deteriorat, n.m.) Și sora
evreicii e bolnavă. Amândouă sunt deci căutate dofto-
ricește de Sch. (la care ocazie, firește, nu lipsiră diverse
nu prea neintenționate alunecări pe la bourei și șol-
duri etc.) și dânsul le prescrise o rețetă în care Cuprum
sulfuricum figurează ca ingredient principal, sub care
dânsul mai scrise în slove grecești: Brause-Pulver. Or,
de evreica a comandat rețeta, nu știm, dar Sch. și-a ju-
cat rolul bine, drept care rămâne lucrul aici, ca bine iz-
butită ispravă studențească, fixat. Mie mi-i mereu mai
bine. Primesc vizitele a diverși colegi”.
[Morariu 1986: 375]
28
Tineri studenți, așadar, asemenea eroului din Duduca

Mamuca a lui Hasdeu, simulând știința, bucurându-se de
viață și de credulitatea celor din jur, răsturnând clișeele și re-
fuzând să trăiască în ordinea cuminte a celorlalți. Petrecăreți,
uitând de ei înșiși, de regulile societății, de ceea ce sunt.
Și urmează raiul de la Stupca: prietenii, care îl însoțesc
în permeanță, Ilișeștii pastorului Gorgon și al fiicelor sale,
muzica și viața întâmplătoare, hazardul umplut cu viață
elementară. Tăifăsuiește, bate câmpii, se plictisește, joacă
préférence, popice sau orice altceva, hălăduiește, bea multă
cafea și alcooluri de tot felul, aleargă prin pădure, merge la
vânătoare etc. etc. Să spunem că își pierde timpul – chiar
dacă, sub impulsul unor emoții dureroase sau luminoase,
compune adesea –, câștigându-și astfel existența? Așa în-
cât, singura salvare din Paradis, crede Iraclie, este trimite-
rea rebelului la Viena, un exil, unde va putea studia muzica.
De aici, traseul e simplu, și nu fac decât să-l rezum: comu-
nitatea studenților români de la „România Jună”, fascina-
ția Vienei, multele scrisori trimise acasă în care povestește
în detaliu despre locuri și întâmplări, foamea continuă și
disperarea morală, salvatorul Brașov unde boala i se acuti-
zează, apoi călătoria la Nervi și finalmente, pentru a muri
peste câteva luni, din nou la Stupca. Cu sentimentul că e
ultima șansă, de la Nervi, vrea neapărat să viziteze Roma.
O și face, vrăjit de frumusețe, prizonier al lipsei de bani: so-
licitați cu insistență de-acasă ori de la prieteni, când ajung,
nu-s suficienți decât să acopere costurile acumulate între
timp. Dar finalmente scapă, scapă de toate problemele, și
se întoarce la Stupca, „acăsucă”, unde, pentru a muri, e mai
bine decât oriunde.
Iată deci piesele de care dispunem. Nu numai că nu
sunt toate, dar nici cele care sunt nu pot fi percepute în
29
Mircea A. Diaconu
adevărata lor acuitate. Leca Morariu, de la care, într-o pro-

iecție labirintică, avem și jurnalul, și traducerea lui, și tot
felul de alte documente, invocă „pripa manifestată în atâ-
tea quasi-neglijabile inadvertențe ale formei precum sunt
atâtea inadvertențe de stil, de gramatică, de ortografie-n
Tagebuch” [Morariu 1986: 373]. În încercarea de a explica
faptele, perspectiva exegetică e cel mai adesea moralizatoa-
re. „E prea firesc lucru, explică Leca Morariu, ca subcon-
știentul acestui șubred organism, veșnic gonit de instinctul
caducității sale, să zvâcnească-n asemenea... protuberanțe”
[Morariu 1986: 373]. Puse în balanță, instinctul caducității
și excesele puteau releva punctul de origine al personalității
lui Ciprian Porumbescu; ceea ce urmează este însă dezapro-
barea și mutarea problemei în subconștient. Să eliminăm
din discuție orice deliberare? Asumat, saltul acesta de la
instinctul caducității la excese ar releva o conștiință tragică.
În tot cazul, jurnalul, spune Leca Morariu, conține
„confesiuni pe care alții nici nu le încredințează hârtiei.
Greu să le reproduci: le vom înlocui cu puncte de sus-
pensie” [Morariu 1986: 373] – și invocă, drept exemplu,
libertățile de limbaj dintr-o scrisoare trimisă de Ciprian
Porumbescu lui Zaharia Voronca. „Și nu uităm de explozia
spontaneității lui din scrisoarea-i stupcană de la 31 mar-
tie 1878, către Zaharia Voronca” [Morariu 1986: 373]. Dar
ce cuvinte erau considerate de Leca Morariu nedemne de
Ciprian Porumbescu, sau prea tari? Textul acestei scrisori
fusese publicat oricum integral în 1930, de Ilie Dugan. Lui
Zaharia Voronca, Ciprian îi scria: „După cum înțeleg din
epistola ta, din mult menționata «broșură» nu e nimică, să
le fie în obraz! Altora li-a legat mânile – și singuri – canci!...
mama lor! Apoi, ce a lehăit Concinschi?” [Dugan 1930: 46].
Or, în monografia sa, Leca Morariu substituie prin puncte
30
de suspensie secvența „Altora li-a legat mânile – și singuri

– canci!... mama lor!”. Nu e aici nimic obscen, nimic prea
dur, nimic lezant, Ciprian referindu-se pur și simplu la fap-
tul că, în vreme ce conducerea Arboroasei fusese întemni-
țată, cei rămași liberi n-au fost în stare să continue proiec-
tele pe care probabil le gândiseră împreună. În tot cazul,
în libertinajul lui – nu de limbaj, ci de atitudine –, Ciprian
vorbise în scrisorile către Zaharia Voronca de „potlogarii
de la Senat (e vorba de Senatul Universității, n.m.) și din
Consistoriu” [Dugan 1930: 45] – vom reveni asupra lor –,
de „domnii” care-și asumaseră sarcina editării unei broșuri,
abandonate însă, de „calomniile”, venite chiar din partea
unor români, la care vor fi fost supuși colegii săi de temniță.
„Vă compătimesc, fraților, că știu ce necaz duceți cu

calomniile, cu seminariul etc. Așa-mi gândesc câteo-
dată ce bine avem noi, bieților, ce recompensă pentru
cele multe rele ce le-am suferit? Alt necaz, alte griji,
alte chinuri, și așa până la moarte. O! și pentru ce, pen-
tru cine? Pentru un pic de viață, pentru o țâr de nume,
pentru un viitor care numai D-zeu știe cum a mai fi!”
[Dugan 1930: 45]
Mai ciudat este că, după ce precizase că în locul sec-

vențelor considerate prea tari va folosi punctele de suspen-
sie, la întrebarea „Ce vom divulga noi?”, Leca Morariu face
o pledoarie pentru „cât mai veridica prezentare a adevă-
ratului Ciprian Porumbescu și-ntru spulberarea întregii
mreje de falsuri cu care i s-a deformat chipul”, precizând
că „ne vom conduce pe directiva: Mai bine prea mult de-
cât prea puțin! Mai ales că anevoie se va afla cândva alt
(mai orientat) comentator!” [Morariu 1986: 373].
31
Mircea A. Diaconu
Totuși, punctele de suspensie continuă să existe (vor fi

fiind unele chiar ale lui Ciprian?), chiar dacă Leca Morariu
descifrează secvențele (pe toate oare?) în care Ciprian
Porumbescu preferase să stenografieze.
Artă și revoltă
P rin urmare, cum să ajungem la adevăratul Ciprian

Porumbescu? Analiza pe care o propun poate fi declan-
șată de o situație de ruptură. Printre hârtiile lui, Leca Morariu
a identificat un „manuscris așternut pe răbduria hârtie din
fuga condeiului, cu multe corecturi (și răituri, și întregiri),
în parte ilizibile” [Morariu 1986: 371] în care Ciprian for-
mula „o severă critică a cântării din catedrala Cernăuților”
[Morariu 2015: 124]. Deși o consideră „exagerată” [Morariu
2015: 124], Leca Morariu se solidarizează, de fapt, cu opinia
lui Ciprian, din moment ce altundeva vorbește explicit des-
pre „condamnarea nenorocitului conservatorism din muzica
bisericii ortodoxe” (s.n.) [Morariu 1986: 371]. Tot el invoca
„severul rechizitoriu” și „critica împotriva bietei, primiti-
vei cântări religioase din Catedrala ortodoxă din Cernăuți”
[Morariu 1986: 371], ba chiar faptul că Ciprian însuși ar fi
aparținut „aliluelor zbierete între «pocale»” [Morariu 1986:
267], cărora le adăugase însă „duioșia românească” [Morariu
1986: 267]. În concluzie,
„totul denotă dacă nu intenția, atunci cel puțin iluzia de-a

regenera cântarea (sau chiar muzica) religioasă din bise-
rica ortodoxă, constituind totodată încă o dovadă pen-
tru apreciabila orientare laică a lui Ciprian Porumbescu”
[Morariu 1986: 371].
32
Intenția aceasta, spune Leca Morariu, ar fi precedat cu

doi ani „formularea teoretică a principiilor lui” [Morariu
1986: 371] din ciorna invocată. Dar sunt cu adevărat formu-
late, în manuscrisul invocat, niște principii, un program?
Pe de altă parte, putem vorbi, altfel decât pamfletar, cu tot
ce presupune acest fapt, despre „aliluele zbierete între «po-
cale»” din muzica religioasă de până la Ciprian, cum o face
Leca Morariu?
Înainte de a apela la textul propriu-zis, să facem câteva
precizări de context. Pe 15 noiembrie 1878, când nota fugi-
tiv cuvintele la care mă voi referi, Ciprian era de aproape o
lună student la Facultatea de Filosofie din Cernăuți: studia
istoria. De ce să studieze Ciprian istoria? Chiar dacă nici o
disciplină nu viza istoria românilor, care putea fi cunoscută
doar clandestin sau pe cont propriu (în programă va apărea
abia în 1910) cu siguranță că lucrul acesta avea legătură cu
preocupările lui naționale. În tot cazul, nu era la mijloc o vo-
cație, nici vreun interes strict pragmatic, chiar dacă în lunile
de după ieșirea din temniță suplinise un post de învățător la
Stupca. În viața concretă, Ciprian nu întrevedea cu istoria nici
o soluție. La un moment dat, îi trece prin gând că ar putea să
renunțe la tot și să se dedice studiilor juridice. Pe 13 februa-
rie 1879, întorcându-se acasă de la unchiul său, se-ntreabă
„de n-ar fi mai bine să urmez dreptul. Teribil! Și to-

tuși acesta ar fi singurul studiu care mi-ar fi cel mai de
folos. Morariu și Pridie mi-au lămurit lucrul complet,
îndemnându-mă să mai schimb o dată macazul. Ce-o
să zică lumea? O să-l întreb mâine pe unchiul. Astăzi e
nunta lui Luția. Și acest a un om de compătimit, dar nu
în aceeași măsură ca mine”.
[Morariu 1986: 387]
33
Mircea A. Diaconu
Dar a două zi decizia e luată:
„Nu! Utopie să mai depeni înainte gândul de ieri. Că

doar nu m-oi canoni 7-8 ani fără de nici o lețcaie salar
până să ajung un jerpelit de adjunct; pentru una ca asta
sunt prea bătrâior și apoi, cu atâta, sper, s-a și încheia
cariera mea juridică. Afară de asta, nu-mi pot atât de
bine valorifica cunoștințele mele teologice și muzicale.
Rămâne deci cum a fost. Devii profesor și poate mai
ai norocul de-a fi pe placul unei copile și de-a o lua de
nevastă mai încolo la bătrânețe. Uuraaa, trăiască filo-
sofia!” [Morariu 1986: 387].
Fie ce-o fi, își spune. Tocmai de aceea, entuziasmul ex-

clamației e unul al disperării. Fascinat de muzică, încropise
încă din liceu, la Suceava, un cvintet instrumental (din care
făceau parte și Michael Kipper, la flaut, Elias Pollak, violo-
nist secund, Gheorghe Hnidei, cu chitara, și Eduard Kreutz,
violoncelist), dar, trebuind să-și declare viitoarea profesie,
din clasa a VI-a până într-a VIII-a Ciprian trecuse când
Medizin, cînd Technic, când ünbestimmt, adică nehotărât.
Ar fi dorit să ajungă la Viena, dar nu mai putea porni, ca
tatăl său, Iraclie, pe jos, cu traista-n băț, pradă hazardului,
spre locuri necunoscute, iar o cerere de stipendiere, adre-
sată în 1874 Societății pentru Cultura și Literatura Română
din Bucovina, îi fusese respinsă. Așa că studiase patru ani
teologia. Aici măcar îi era asigurată casa și masa. În plus,
rămânea în proximitatea muzicii, pe care o descifrase cu
ajutorul lui Carol Miculi. Dar Ciprian nu avea vocația teo-
logiei, așa cum nu o avea nici pe aceea a martiriului, cu atît
mai puțin pe aceea a temniței. O avea în schimb pe aceea
a umorului și convivialității. După ce mâncase jumătate de
34
gavanos din dulceața trimisă de Marica, pe 13 iulie 1877,

pus pe glume, îi scrie:
„Poți să-ți închipui ce durdur-ră grea am avut noaptea

asta... Și scufia de noapte am aflat-o sub paie, în tris-
tă singurătate... numai canafiorul i se legăna a veselie.
Sunt curios, cu ce priviri s-or fi fost uitând aceste cărți
sfinte la profana lor vecinătate!”
[Morariu 2015: 277]
Ciprian trăia puternic sentimentul apropierilor între

lumi incompatibile. Și, asemenea eroului din Cugetările
sărmanului Dionis, avea să continue:
„Tocesc la carte de-mi ies ochii; mai mare bucurie de

tine să-l vizitezi așa pe frate-tu, într-o înăbușitoare
după-amiază: în cămașă și inexprimabile, desculț, cu
căciulița de pisică, într-un vraf de hârțoage, ca un al
doilea Arhimede, sau chiar ca un prea învățat Rabi”.
[Morariu 2015: 276]
Peste ani, de la Viena, într-una dintre primele scrisori

trimise Maricăi (pe 20 noiembrie 1879], îi detaliază asupra
propriei formări astfel, persiflându-și – cum altfel? – trecu-
tul de student la teologie și la filosofie:
„La compoziție, se începe cu studiul formelor muzica-

le, analiza lucrărilor clasice, compoziții practice pentru
pian, orgă, instrumente cu coarde, canto solo și cor,
apoi, la sfârșit abia, instrumentația, compoziția practi-
că pentru orchestră și interpretarea partiturilor. Când
știi toate astea – și pentru aceasta îți trebuie cel puțin
35
Mircea A. Diaconu
3-4 ani – ești un compozitor complet și nu-ți mai tre-

buie nici teologie, nici filosofie. Ai înțeles?”
[Porumbescu 2003a: 113]
Și Ciprian spune toate lucrurile acestea după ce po-

vestise că în ziua respectivă s-a ocupat de muzică „nici mai
mult, nici mai puțin de 7 ore”. „Pentru 2-3 ore, mai merge, dar
șapte ore! – mult prea mult! Chiar și muzicianul cel mai ex-
tremist devine apatic chiar față de cea mai frumoasă simfo-
nie, cântată chiar și de Hauber”, și Ciprian întoarce discuția
spre tonuri glumețe: „Îmi zbârnâie capul de sunete și armo-
nii – ha, ha, mă apucă râsul; însă, dacă ar cânta-o altcineva,
cine știe, poate tot aș asculta-o... vreau să zic, dacă ai cân-
ta-o tu – fără gânduri ascunse!” [Porumbescu 2003a: 111].
Dar viața e mai complicată și, în încercarea de a obține
un post de profesor de muzică la Brașov, adresându-i-se
unui domn – pe care-l întreabă și despre Cisla, opereta lui
rustică, glumeață și satirică, îi vorbește de studiile sale astfel:
„Eu sunt teolog gr.ort., absolvent cu examen de stat (cu

excelență); în anul acesta, termin filosofia (cu absolu-
toriu); pe lângă noțiunile mele muzicale, nu aș putea să
capăt un post de profesor de muzică la Brașov? De mi
s-ar oferi un angajament convenabil, mai că l-aș primi”.
[Porumbescu 2003: 119]
Să revenim însă, la textul care marchează o ruptură.

Într-o stare de febrilitate, poate nemulțumit, furios și re-
voltat, într-un manuscris care poartă data 15 noiembrie
1878, Ciprian notează că, pentru cântăreții de la catedra-
la cernăuțeană, „un Dufay, Ockeghem, Josquin, Orlando
Lasso, Fink, Stolzer, Palestrina și cum se mai cheamă în-
36
nobilatorii maeștri ai artei muzicale” [Morariu 2015: 150]

n-au existat. „În zadar au viețuit și muncit un Händel,
Bach, Gluck, Haydn, Mozart, Beethoven pentru catedrala
noastră” [Morariu 2015: 150], avea să continue el.
„Aici muzica a încremenit în stadiul unei simple prac-

tice, care vegetează mecanic și, cu toate sirenele lui și
harpele cele dulci ca mierea, nu vrea să prospere. În
catedrala noastră, muzica a încetat a fi știință, artă.
Aici muzica bisericească și cântarea rituală au rămas
cam în stadiul pe care l-au avut pe timpul încreștinării
noroadelor... Biserica noastră deține, cum se exprima
Thibaut despre cea rusă, aproape țintuită în fier (...) Pe
când în Occident, prin orgă și magistrale compoziții
ale unor celebri muzicieni, o întreagă lume de sunete și
de efecte sonore vibrează în sfintele bolți și ideea muzi-
cală se înalță în văzduh, catedrala noastră, de cele mai
multe ori se articulează de către niște aproape complet
ignoranți într-ale muzicii, o behăială, văicăreală și hă-
uleală, ca și când cu toții s-ar fi conjurat a-l izgoni con-
secvent cu strigătele lor pe fiecare vizitator al bisericii
afară până la o revedere pe niciodată”.
[Morariu 2015: 150]
Răbufnește, se vede, aici o revoltă identitară și de con-

știință. Și după ce vorbește despre caracterul fatalmente
conservator al muzicii bisericești, Ciprian se întreabă: „E
oare nevoie ca în biserica noastră să domine acel muget
colorit de vechime al unei timorate, morbide scrupulozități
de anacronică ciudățenie pentru ca să ofilească orice floare
din senina, calda lumina zilei (...)?” [Morariu 2015: 151]. În
fond, retoric, Ciprian se întreabă dacă e normal ca mintea
37
Mircea A. Diaconu
trează, care iese de sub presiunea canoanelor, să fie urgisi-

tă, repudiată, considerată diavolească. Răspunsul e ferm:
„O, nu, desigur nu, căci atunci Rafael, Canova, Mozart și

Haydn ar trebui să se pârjolească în focul Gheenei până
la capătul lumii, fiindcă, urmând genialelor lor intuiri,
au ascultat în creațiile lor natura, au creat opere firești”
[Morariu 2015: 151].
Opțiunea lui Ciprian Porumbescu, un revoltat, e clară.

Ca și fractura interioară, de altfel. Cu tot militantismul său
național, suntem tentați să spunem că sensibilitatea lui este
a unui imperial. În fapt, e sensibilitatea unui artist. Ajuns
la Viena, e subjugat de frumusețea capitalei Imperiului;
iar de la Nervi, deși are conștiința sfârșitului apropiat și e,
la propriu, prizonierul datoriilor financiare, călătorește la
Roma pentru a simți pentru o clipă vibrația artei adevărate,
vibrația umanității înseși.
Dar fragmentul de mai sus trebuie citit nu doar în cheia
revoltei împotriva alor săi – asupra căreia voi reveni, ci și ca
un manifest care formulează o credință. Lui Ciprian îi sunt
familiari Händel, Bach, Gluck, Haydn, Mozart, Beethoven,
dar și compozitorii de referință din epoca Renașterii și ai
Renașterii timpurii. Invocarea acestor nume spune mult
despre orizontul lui muzical (să fi fost, totuși, studiați acești
compozitori de muzică religioasă la Institutul Teologic și
apoi Facultatea de Teologie?), dar și, într-un sens foarte
larg, despre opțiunile, poate chiar temperamentul său. Se
va fi identificat cu Guillaume Dufay (1397-1474), unul din-
tre primii compozitori care a folosit cântecul gregorian și a
compus nu doar muzică sacră, ci și laică (rondel, baladă, vi-
relai)? Dirijor de cor și profesor de muzică, deopotrivă bun
38
cântăreț fusese și Johannes Ockeghem (1410-1497), care pre-

figurase în unele din compozițiile sale religioase tehnicile
de parodiere a slujbelor din secolul al XVI-lea, iar Josquin
des Prés (1450-1521) a dezvoltat inovațiile atât în piese
de o înaltă complexitate tehnică, cât și în motete și chan-
son-uri de o simplitate și o eleganță, se spune, uimitoare.
Ciprian va fi fost atras însă mai degrabă de Orlando
di Lasso (1532-1594), căci, deși Conciliul de la Trento (din
10 septembrie 1562) ceruse „să nu se amestece nimic pro-
fan” în muzica religioasă și „să se alunge din biserică orice
muzică, fie în cântare, fie în cântarea la orgă, care conține
lucruri lascive sau impure” (Crook: f.a.), el nu ezită să fo-
losească polifonia liberă, disonanțele, corul dublu, dar și
verva, umorul, bonomia și jocul de cuvinte. Având simțul
umorului, trece ușor de la sublim la ridicol, neezitând să
fie satiric, ori să folosească bâlbâieli, vocile corului ameste-
cându-se într-o hărmălaie generală. Compozitor de curte
fiind, a compus și muzică laică, lied-uri pe versuri ușoare
sau comice, piese ocazionale, cântece de petrecere, potrivi-
te pentru taverne, madrigaluri (unul dintre ele pe versuri de
Petrarca), iar lucrările din seria chanson-ului variau stilistic
de la compozițiile grave, serioase, la cele jucăușe, bășcălioase
și amoroase. Unul dintre cele mai faimoase cântece de bău-
tură ale lui Lasso ar fi fost folosit de Shakespeare în Henric al
IV-lea (Bach f.a.).
În compozițiile religioase ale acestor compozitori, cu
care se va fi identificat, în care se va fi regăsit, Ciprian, care avea
să fie el însuși și dirijor, și profesor, și compozitor, va fi prețu-
it spiritul lor liber și frondeur. Cu o febrilitate devenită exis-
tență, el însuși compunea muzică religioasă și națională, dar
și tot felul de ocazionale – solemne, jucăuș-solemne, amicale
și dramatice –, dar și multe compoziții rebele, ludic-noncon-
39
Mircea A. Diaconu
formiste, muzică de petrecere frizând satiricul, dar și licen-

țiosul, pentru distrarea societății studențești, un fel de castă.
Jucărioare poeticești și muzicale. Carpe diem
C um ajunsese Ciprian Porumbescu aici? Ce anume con-

tribuise la o astfel de configurare a personalității sale?
Nu știu dacă putem spera să identificăm cauze, dar putem
detalia asupra unor dovezi relevante în acest sens. Printre
compozițiile religioase din 1875, Leca Morariu a identificat,
pentru cor bărbătesc, Liturghia Sfântului Vasile, care e înso-
țită de tot felul de comentarii glumețe. La tenor II, Ciprian
face „mucalita datare”: „Această liturghie fu compusă de
mine, Golembiovschi, scripcariu și băsariu și cântăreț vestit
în țara rămlenească pe timpul sedelniciii (=șederii) mele în
seminarul eposcopesc din Cernăuți, în 5 mai 1875” [Morariu
– 2015: 148]. Iar comentariul lui Leca Morariu e elocvent:
„Buna-dispoziție, gata-gata s-o dea pe coarda hazului,

se mai vede și-n subtitlurile partiturilor. La tenor I:
Liturghia Sfântului Vasile alcătuită și bine potrivită de
C. Golembiovschi. (De cântat lin și cu luare aminte); la
bariton: De cântat încet și cu frica lui D-zeu; la Bas II:
Bassu să cânte frumos și să eae samă să nu grișască”.
[Morariu – 2015: 148]
Chiar dacă, poate, în 1875 Ciprian Porumbescu nu-l

va fi cunoscut încă pe Orlando di Lasso, spiritul acestuia
avea să cadă pe un teren propice. Cântări bisericești pre-
cum Cade-se cu adevărat și Lăudați pre Domnul sunt, o
spune Leca Morariu, „laicizate” [Morariu – 2015: 224].
40
La mijloc sunt și date biografice mai terestre. La 22

de ani, deși nu cunoscuse încă stilul de viață din societăți-
le academice germane, Ciprian Porumbescu intră natural
în tumultul carnavalesc al vieții. În treacăt fie zis, încă de
la Suceava participase la tot felul de baluri, inclusiv car-
navaluri; pe 12 februarie 1874, Iraclie e rugat să facă parte
din comitetul de organizare al unuia. Cvintetul amintit
anterior permitea de asemenea participarea la o viață mai
intensă și mai neconvențională. Dar în 1875, când com-
pune în manieră ludică și histrionică Liturghia Sfântului
Vasile, oglindă a unui temperament deschis către spec-
tacular și poznă, compune și Gaițele (Cafe Sisters), Polka
(rapidă), compusă și dedicată tuturor surorilor de la Cafe
Sisters de C. Golembiovschi, și tot acum, în 1875, Suratele
de cafea, Polcă (în ritm de galop) compusă și dedicată cu
respectuoasă stimă tuturor «gaițelor» din jurul cafelelor de
C.G. – Cernăuți, la 26 faur, ora 11 a.m. 1875. Este, cum
zice Leca Morariu, epoca „polcilor, galopului, gavotei,
cadrilului, valsului”? [Morariu 2015: 147], căreia Ciprian
nu avea cum să i se sustragă. Și urmează întrebarea: „În
atâta roire a polcelor (și nu numai auzite, dar poate și pal-
pabil trăite, prin cele sindrofii familiale și-n sala de dans),
pututu-s-ar fi ca Ciprian, temperament atât de sociabil,
să n-ajungă a le și compune? [Morariu 2015: 147]. Mai
mult, aflăm că
„Polca Cafe-Schwestern (...) are calitatea că înșiră iscu-

sit 4 sprintene teme, în trei tonalități, ca și când patru
ar fi gaițele (coțofenele!) încinse la pălăvrăgeala cafe-
luței – iar limbuția dumnealor parcă s-ar auzi în cele
arpegii de șaisprezecimi...”
[Morariu 2015: 146]
41
Mircea A. Diaconu
Să fie toate acestea expresia unui timp? A unui spirit

liber și a unei culturi care permite și reversul sobrietății și
gravității, adică gesturile iconoclaste, teribiliste, plăcerea
însăși a glumei, bucuria jocului? Să fie, dimpotrivă, masca
hilară sub care se ascunde conștiința unei crize? Greu de răs-
puns, deocamdată. În tot cazul, e vremea în care, de dragul
amuzamentului celorlalți, Ciprian e inventiv și spontan în
direcție ludică, satirică, burlescă. Iar în perioada Arboroasei,
cu cnaipele ei care nu se puteau sustrage modelului german,
în care interacțiunea era și un mijloc de afirmare a propriei
identități, prin confruntarea cu comunitatea restrânsă a to-
varășilor de studiu, dar și cu societatea publică, Ciprian își
dă frâu liber creativității. Relevant este poate și faptul că, deși
scrie celor de-acasă, așa cum își va scrie puțin mai târziu și
jurnalul, în germană, toate creațiile acestea, versificări une-
ori stângace, cel mai adesea îndrăznețe, atât în linie morală,
cât și socială, făcute să umple cu sens spontanele compoziții
muzicale care-i reverberau instinctiv în minte, erau în limba
română. Toate discuțiile de la ședințele sociale ale Arboroasei
erau, de asemenea, în română. Nu-i vorbă, cu aceeași spon-
taneitate debordantă Ciprian se joacă și în germană (scriind
nu o dată versuri ocazionale), dar limba română e terenul cel
mai frecventat de spiritul lui deschis spre șarjă umoristică.
Pentru „ședința socială” a Arboroasei din 28 august
1876, de exemplu, el compusese, pentru cor bărbătesc, nu
doar Primăvara, ci și Cisla, „faimoasa Cisla” [Morariu 2015:
199], operetă rustică pentru cvartet comic, „foarte antrenan-
ta piesă, de cea mai autentică veselie” [Morariu 2015: 199],
„hazlie șarjă contra organelor administrative din sătucele bu-
covinene” [Morariu 1986: 176]. Comentează Leca Morariu:
„De mirare ce năstrușnice ghidușii mai împuiau capul te-
ologelului Ciprian!” [Morariu 2015: 199]. Și-ntr-adevăr, în
42
dialogul dintre Vornic, Corul deputaților și doi dintre de-

putați, e loc de multă petrecere pe tema banilor și a băuturii.
La întrebarea pusă de Corul deputaților despre greutățile pe
care le întâmpină satul, Vornicul răspunde: „Blagocestivi
consăteni / Din Prostești și din Făleni, / Creștini buni și toți
cu minte, / Ascultați a mele cuvinte!”. Strigând „Trăiască!”
[Morariu 2015: 201], Corul deputaților îl întrerupe, ca și mai
târziu, când, după ce Vornicul le mărturisește că „Avem bani
știți din grămada...”, Corul reacționează: „De bani e vorba,
de bani e vorba, / De bani e vorba! să-l auzim!” [Morariu
2015: 201]. Și vornicul le spune că, strânși cu mult chin, cu
sudori fierbinți, banii, e vorba de patru sute de arginți, ar
putea fi „puși la răcoare” pentru „camătă mare”, creștineas-
că (adică, explică Leca Morariu, „omenoasă, bună, grasă”)
sau evreiască [Morariu 2015: 202]. În vreme ce Corul de-
putaților replică de fiecare dată cu „Trăiască!” (ceea ce-l face
pe Leca Morariu să spună: „cât de savuros-echivoc vine, la
cuvintele jupânului vornic, docilul, slugărnicescul «să trăias-
că!»” – Morariu 2015: 202], Deputatul II ar vrea să se opună.
N-apucă însă, căci Corul reacționează: „Sfat muieresc! Sfat
muieresc! / Muierea-i dracu, ea te-nșală, / Nu voim nicide-
cum / Că-i sfat muieresc / Și vom fi înșelați, / Vom fi înșelați
/ Nu vrem să fim înșelați. / Că suntem domni deputați”. Și dacă
Vornicul vorbește despre dificultatea de a fi „domn și cu drep-
tate”, Corul confirmă: „E greu, e greu, e foarte greu! / Deci, ne
ajute Dumnezeu, / Că noi oameni slabi suntem / Numai plă-
cinte visăm... / Of, vai...” [Morariu 2015: 202]. Și aici intervine
Deputatul al IV-lea care invocă opinia tatălui său, o pledoarie
pentru horațiana carpe diem, în manieră rabelaisiană:
„Tatăl meu, când avea bani, / Iartă-l, Doamne Sfinte,

/ Nu-i mai da pe la... (versiunile posibile fiind: băcani
43
Mircea A. Diaconu
sau jidani*) / Ce ne scot din minte. / Îi plăcea a trăi bine

/ A mânca și-a bea domnește, / Deci, ascultați-mă pe
mine, / Că vă grăiesc pe românește / Nu ne-om bate
capul tare / Cum să-i punem la răcoare... / Hai să-i
bem ca deputați / Ca români și-n Hristos frați!”
[Morariu 2015: 203].
Iar versurile „Hai să-i bem! Hai să-i bem! Hai să-i bem
pân’ ce-i avem / Tot voioși, bucuroși!” [Morariu 2015: 201]
devin un refren pentru Corul deputaților. Cât despre versurile
„Că suntem cu voie bună / Că pușcăm cu bob în lună” [Morariu
2015: 2003], ele plasează totul în zona exuberanței. E satiră aici,
dar o satiră burlescă, prilej nu de sancționare morală, ci de pe-
trecere colectivă, ca într-un carnaval. De e o sancționare, ea nu
ucide, nici nu îndepărtează, ci provoacă hazul și complicitatea.
Închinat băuturii este și imnul alternativ al Arboroasei.
Cel oficial, partea văzută a aisbergului, era unul solemn, na-
țional, pe versuri de T. V. Ștefanelli. Dar Ciprian scrie și unul,
Sunt arboros (adică membru al Arboroasei), pentru spiritele
libere și pentru momentele de petrecere, judecat aspru – bi-
zară judecată, în fond – de Leca Morariu. „O lălăială bachică,
de factură burșichez-germană, ce cade în registre destul de
puțin spirituale”, spune el, continuând: „Elucubrații, a căror
teutonică proveniență se resimte parcă și-n... nemțismele
textului” [Morariu 2015: 214]. Iar judecata se explică de la
sine, când Leca Morariu spune: „se resimțea deșănțata copie
a tradițiilor studențești germane, cu o debordantă veselie”
[Morariu 2015: 216]. Apăreau aici versuri precum: „Iar pe
mormânt să-mi puneți paharul ce-l iubesc” și „Udă-ți gâtle-
jul grabnic în lume cât trăiești”, sau: „Și când murim atunci
* Termenul, cu conotațiile lui popular-familiare și peiorative, e folosit

uzual în epocă.
44
la o bere jurăm, / Că, fără vorbă multă, în bute ne-ngropăm.

/ Și-om bea și-n ceea lume, gâtlejului vom da / Și-n iad,
atuncea, dracii, de ciudă, vor crăpa”. De asemenea: „Purtăm
o viață dulce în vivat și în chiu” [Morariu 2015: 214]. Cu ace-
eași funcție, câteva versuri similare aparținându-i lui T. V.
Ștefanelli, un fel de Gaudeamus igitur, sunt mult mai rigide.
Bahicul Hai să ciocnim îndeamnă:
„Hai să ciocnim, pocalul să răsune, / Și pănă-n fund,

copii, să-l deșertăm, / Căci, dragii mei, Scriptura chiar
ne-o spune / Că traiu-i scurt și-n Hades toți intrăm. /
Gâl, gâl, cim, cim, cim, / Gâl, gâl, aleluia! // Și dragii
mei, în lumea cealaltă / Nu mai chilim! Vin, bere, nu
aflăm! / Cu litru-n mâini Sân Petru nu ne-așteaptă /
Și-ar fi păcat cu setea să luptăm. / Gâl, gâl, aleluia! (...)”.
[Morariu 2015: 216]
Din aceeași epocă, a anilor primei studenții, datează

alte câteva compoziții, recuperate sau reconstituite de Leca
Morariu, „cântece hazlii”, „cu caracter satiric și pline de
umor” [Morariu 2015: 140]. Despre cupletul Merge unu-
ntr-un hotel, din care el poseda o schiță scrisă fugar cu cre-
ionul pe manuscrisul unei alte compoziții (la care se adău-
ga tradiția familiei și o schiță realizată de Victor Morariu,
fratele său), monografistul spune:
„Chiar așa, simplu monofonic, cum se află, dar cu fe-

ricita, ingenioasa invenție melodică, cu insinuanta ei
scădere la tonalitate minoră în pasagiul «dar vine la
plătit», această jucărioară a veselei vieți studențești de
nuanță teutonică merită reținută”.
[Morariu 2015: 141]
45
Mircea A. Diaconu
Sigur că fără linia muzicală, esența însăși a compozi-

ției se pierde. Dar versurile spun mult despre spiritul care
hrănește compoziția în ansamblul ei:
Merge unu-ntr-un hotel,

Strigă: - Kellner, auf der Stell!
(cu varianta: Kellner, la Befehl!)
Mâncă, bea, ca-un grog bogat
Și fumează ca un magnat.
Iar când vine la plătit

El afară o-a tulit!
Și de ce, de ce, de ce?
Că-i domn cu guler și cu frac,
Cu castor, papuci de lac,
Deși-n pungă-i suflă vânt,
El îi domn pe-acest pământ!
Suflă iarna-un viscol rău

De-ți cauți iuti cojocul tău,
Vezi un domn, un îngâmfat,
Face Fenster promenad,
Numa-n bluză de satin!
Da fudul! Un paladin!
Că-i domn cu guler și cu frac.
De-mprumuți altuia bani,

Nu-i mai vezi în zeci de ani.
Ba se ține de-atacat,
De-i ceri înapoi îndat;
De-l pârăști la tribunal
46
El câștigă, zău, formal,

De se-ntâmplă-un post vacant,

Ah! Atunci un complesant,
Pentru că-i un protéjé,
Iacă-i comisar in spé!
Tu ai merite, el nu,
Dar postu’ tot nu-l capeți tu!
De-ai fost la un birt vestit

Cu nu-ș-care, de-ai chilit
Și ați tras, hăt, binișor,
Pierzi îndat al tău decor:
De-a și pica el mort de bat,
Tot tu, nu el te-a-mbătat!
Dar de ce, de ce, de ce?
Pleci de-aici pân-la Lujeni,

Tu și-un domn, cu Eisenbahn,
Conductorul, vei vedea,
Deschizându-ți o cupea,
Ție-ți zice: «Marsch daher!» (= Marș încoace!)
Lui: «Ich bitte gnäd’ger Herr!» (= Poftiți, slăvite Domn)
Altu-un mare amploiat

La cănțălării de stat,
Dă emisuri (= ordonanțe) ca-un tatar,
Încă cere biruri mari,
Deși mulți se plâng că-i greu,
47
Mircea A. Diaconu
El își merge drumul său...

Mulți țărani îs ascultați (= recrutați) ,

De tot chinu-s apărați,
Altul, de când e făcut.
El în veci nu s-a bătut.
Țăranul merge chiar în foc,
Iar ista bea la poloboc
Pe vremea studenției lui Leca Morariu, ar fi fost cu-

noscută și strofa „La armată decurmat, / Tot țăranu-i asen-
tat / Țărănușul intră-n foc – / Domnul, lângă poloboc! /
Că așa-i dânsul făcut: / Nu se vâră la bătut. / Și de ce, de ce,
de ce?” [Morariu 2015: 154], iar în 1953, din „restul unui
manuscris”, „pe un sfert de filă veche, ruptă”, cineva i-ar fi
comunicat lui Leca Morariu o strofă inedită, variantă pro-
babil pentru strofele 6 și 8: „La asentare ești chemat, / Să
slujești la împărat – / Tu și-un domn sunteți chemați / Sub
măsura drept să stați: / Ție-ți zice: – Marsch daher! / Lui:
– Ich bite...” (completează Leca Morariu: gnad’ger Herr!)
[Morariu 2015: 144].
Alte două cuplete sunt în același spirit. Din unul a rămas
doar titlul, Bate fierul pân-ce-i cald; celălalt, Criza de bani, este
„o oglindă socială a epocii arborosene, prezentând (bi-

ne-înțeles, cu hiperbola umorului) câte-un accent de
xenofobie anti-nemțească, sau șarjând excesul de toale-
tă al exponentelor sexului gingaș. Dar săgețile hăzosu-
lui autor nu cruță nici alte lipsuri, ca de pildă: îndoielni-
ca educație a domnișoarelor de prin convicte (institute
48
de educație private) și nesațul de zestre al chiar cole-

gilor din «sfânta» teologie!”* [Morariu 2015: 144-145]
Nu întâmplător, Leca Morariu amintește aici afirmația

lui Ilie Dugan că la percheziția făcută cu ocazia arestării ce-
lor cinci arboroseni, la un student va fi fost găsită și „o listă
a tuturor fetelor de măritat din țară și cu date exacte asupra
vârstei și zestrei lor” [Morariu 2015: 145]. „Nebulozitate a vor-
băriei”, „giumbușlucuri incoerente”, „imposibilități de limbă”
[Morariu 2015: 267], spune Leca Morariu, ba chiar, pentru el,
inacceptabile, câteva calcuri, probabil asumate, precum „cal de
Nil” pentru „Nilpferd” (= hipopotam]. Într-o versiune, apă-
reau și versurile: „Cu cântări ne veselim, / Uităm de năcaz și
chin” [Morariu 2015: 268]. Un marș de petrecere pentru eco-
nomiști, reluat într-o versiune ușor schimbată în Colecțiunea
de cântece sociale din 1880, „eboșă pentru altă elucubrație de
cnaipă studențească”, cuprindea pe contrapagină versurile:
„Anacreon cântă să bem, / Să bem – cânta chiar și

Horaț, valera! / Deci hai, poeților, s-urmăm / Că sunt
* Iată cupletul: „Să vă cânt cu vocea lină / De ce-acu de zece ani, / Preste
biata Bucovină / A căzut criza de bani! – bis // Unde mergi acu pe stradă
/ Întâlnești numai târtani / Ce ne-nșală și ne pradă, / Iată dar criza de
bani! – bis // Șvăbălăi din toată lumea / S-au înmulțit ca guzani, / Ce
deșartă fondul nostru (e vorba despre fondul religionar, n.m.), / Iată dar
criza de bani! – bis // Doamnele își poartă multe / Ciobotele-n gaetani,
/ Și frizura ca un munte, / Iată dar criza de bani! – bis // Pudruite și
sfeclite / Cu pudră de cinghiscan, / Decoltate de un metru, / Iată dar
criza de bani! – bis // Demoazele prin convicturi / Studiază zece ani, / Iar
când ies nu știu neci buche, / Iată dar criza de bani! – bis // Teologii de
acuma / Îngâmfați-s ca curcani, / La pețit cer mii și sute, / Iată dar criza
de bani! – bis // Muzicanți la noi în țară / S-au înmulțit ca ciobotari,
/ Dacă chiar și N.N. / Iată dar criza de bani! – bis // În Costâna, de
exemplu, / Cuconașul Emilian / Joacă rol de artist mare, / Iată dar criza
de bani! – bis” (Morariu 2015: 145).
49
Mircea A. Diaconu
de muze inspirați / Grecii și romanii / Hunii și alanii /

Beau necontenit. / Deci, hai! Deci, hai la lucru, hai! // Iar
Diogene, cel șachrai / Șădea-ntr-o bute ca-n săcriu. / Ce
însă de departe, vai, / Puțea a vin și a rachiu. // Moisi,
și Aron, și Diogen / Socrat, Anacreon, Horaț, / Ei toți
ne-nvață ca să bem / Să fim ca dânșii învățați”.
[Morariu 2015: 444]
Dacă Leca Morariu vorbește deseori pentru astfel de

cazuri de „șubrezenia textului” [Morariu 2015: 464], de data
aceasta spune că melodia e prea simplă, iar „textul mai de
duh ca-n alte pripite improvizații de texte ale celui care nu
prididea să-și îmbrace în haina cuvântului gâlgâirea de-
bordantelor sale melodii” [Morariu 1986: 373]. Undeva se
vorbește de „așa-zisa compoziție” [Morariu 2015: 442], iar
Când era cioroaica barză este un „exemplu de umplutură
lăutărească” [Morariu 2015: 402]. În același spirit va fi fost
și un cadril numit Pe Giumalău și pe Rarău și vara neaua-i
mare. Cadrilul, spune Leca Morariu „nu e propriu-zis dans
de-o singură pereche, ci o devălmășie a tuturor perechilor de
un foarte vesel amestecuș” [Morariu 2015: 262], iar despre
cel cu acest titlu, precizează: „În gloată, temperamentul lui
Ciprian Porumbescu lesne alunecă înspre veselie și umor”,
căci „pornind-o de la haz și șagă”, el ar coborî „până la ieftinul
și chiar deșănțatul desghin studențesc” [Morariu 2015: 263].
Să fi fost predispoziția aceasta spre glumă hrănită de obi-
ceiurile studenților germani? De creativitatea lui, muzicală,
dar și poetică, spontană? De identitatea sa în criză și de ne-
voia coagulării în jurul său a admiratorilor și petrecăreților?
50
Caragiale la Cernăuți?
Î n tot cazul, spiritul său alert se manifestă, aproape caragi-

alian, și pe alt teren. Și iată în ce context. În cadrul părții
neoficiale* a ședințelor/șezătorilor Junimii, la care, cel pu-
țin oficial, doamnele se pare că nu erau primite, un mo-
ment important îl reprezenta citirea unor publicații im-
provizate, scrise de mână, apărute în unic exemplar, pre-
cum „Bondariul” Junimii, titlu care, spune drasticul Leca
Morariu, „vrând să fie umoristic, nu e nici măcar spiritual”
[Morariu 2015: 230], cu dimensiunile „de cam 22¼ x 31¼”.
„Erau Kneipzeitungen (instantanee pentru chefuri), cum

le-ar zice jargonul burșichez, comentează monografistul,
foi menite turbulentei, gălăgioasei veselii dintre păhare,
foi care se aventurau în atât de dificilul domeniu umo-
ristic și care, acuză el drastic, nu ajungeau decât să fie
caraghioase și ridicole, ba chiar triviale și vulgare... Cum
din păcate era să fie și cazul cu «Bondariul Junimii»”.
[Morariu 2015: 230]
Și nu doar despre „Bondariul Junimii” e vorba, ci și

despre „Cocoveica Arboroasei”, „Leușteanul”, „Piperușa” etc.
[Morariu 2015: 262]. Redactorul și realizatorul exclusiv al
unora dintre ele, Ciprian Porumbescu, carnavalesc, semna
Lungânburtă sau Longin Handraburcă, construcție comi-
* Citim în Leca Morariu: „Ședința continuă și după ce musafirii
oarecum externi, de la ora 11 noaptea, se retrag de pe teren. Rămasă în
cerc intim-societar, asistența își urmează veselia «academică» (pân-cam
cătră ora 2), cu o altă serie de cântări și voroave” [Morariu 2015: 256].
Aici vor fi fost prezentate cupletele invocate și tot aici se vor fi citit public
paginile umoristice.
51
Mircea A. Diaconu
că, în care celebrul Longinus, autorul cărții despre sublim,

de nu va fi fiind vorba mai degrabă de soldatul, ajuns sfânt,
care l-a străpuns cu o lance pe Iisus, era asociat cu hilarul
Handraburcă. Pentru Leca Morariu, Longin este o „aluzie
la... Dein bruder, der lange von fernen Wien („Fratele tău,
plecat de mult din îndepărtata Vienă” – trimitere dureroasă
poate la faptul că Ciprian încă n-a ajuns în ea), și Handra,
continuă Leca Morariu, care „cam aduce cu a umbla handra
= a umbla de-a frunza frăsinelului, a umbla teleleu-tănase –
precum cam prea mult umbla Ciprianul nostru în cele exce-
sive cărări ale libertății academice” [Morariu 2105: 230]. Că
Leca Morariu le spune triviale? În cazul acesta, ce-ar fi spus
despre Rabelais?
Numărul 2 din „Bondariul Junimii”, al cărei redactor e
acest Handraburcă, avea subtitlul
„Fóie fórte politicósă-fundóasă și precopsósă pen-

tru tóte interesele vajnice, ciobotăresci, croitoresci
și dascalesci. Apare cu sfințitu sórelui, și se citește
numai în stadiul iluminării. Prețu-i târța, pârța mai
nemică, de aceea se abonează toți de mama focului.
Pe manuscriptele ne-ntrebuințate se coc colacii pen-
tru membrii fundători”.
Aflată în arhiva familiei și reprodusă, ca și o pagină din

„Bondariul Junimii”, în Porumbescu [2023: 24], „Piperușa”, a că-
rei deviză era „Tacendo bibamus”, îl are „redactor neresponsabil”
pe Longin Handraburcă, semnatar și al „articolului din fund”:
„Lesne e a ceti gazeta, dar și mai lesne a bé pe lângă

aceea și bere. Greu este însă a face gazete, și și mai greu
52
a face esamenele de stat pe lângă aceea. Dar ce-i de fă-

cut? Talantul carele i s-a dat fiecărui om, fie el de genul
bărbătesc sau de gel femeesc sau chiar de genul ames-
tecat, – talantul acela, zic, nu se poate îngropa, ci tre-
buie întrebuințat, cultivat, ecsploatat și altele -at, căci
va veni, cum zice Ch., timpul resplătirii, ș-apoi: «omen
animal post coitum triste». Făcătorul gazetei acesteia,
din întâmplare nu-i de neci un gen de cele mai nainte
enumerate – căci prin catastrofe elementare și erupți-
uni vulcanice a devenit eunuch. Chibzuitorul și cio-
plitoriul acestei minunate și vestite gazete, „Piperușa”,
avea și el un talant, dat de nu știu cine – de la Dzeu
nu era, căci era fără defect și cârpit – acuma însă pe
vremea asta, unde ninge și-i frig, și suflă vântu ca
prin pungile D-voastră, a trebuit să-l pună talantul la
Versatz, spre ca să-și cumpere un palton, în carele să se
reprezinte mai domnește, altmintrelea nu-i creditează
nime neci măcar un gulaș. Zic și repet încă o dată că
orice unealtă în lume ca cum d.e. dalta, toporu, vaca,
bou, sticlenții și alți calici, fiecare își are talantul său,
filosofii și cărturarii cei mai ochilăriți și mai pleșugi și
spănatici ș-a bătut capu și nasurile acuma de demult
– încă pe timpul invențiunii potopului și al isemnilor
fără brăcinari, ce fel de talant să fie acela, ce-l n-au stu-
denții, căci de regulă e atât de neînsemnat cât și știința
mediciniștilor noștri”.
E multă glumă de dragul glumei aici, e mult exces co-

mic și desacralizare, e multă libertate a spiritului care are
simțul burlescului, dar paltonul, frigul și gulașul spun ceva și
despre viața concretă de student a lui Ciprian Porumbescu.
53
Mircea A. Diaconu
La drept vorbind, textele lui Ciprian Porumbescu

seamănă mult cu cele pe care Caragiale le publica tot prin
1877-1878 în „Ghimpele”, „Claponul”, „Bobârnacul”, unele
chiar pe aceeași temă, a războiului ruso-turc de la Dunăre,
dar multe dintre ele pe tema, dureroasă pentru Ciprian, a
apariției, pe ruinele desființatei Arboroase (el spera ca un
recurs să anuleze desființarea ei de autoritățile austriece), a
societății academice Junimea. Astfel, la rubrica Sciri locale se
putea citi: „Corpurile studenților (din) Austria și Alemania
pórtă colțuni rupți, în semn de doliu că s-a înființat o socie-
tate națională nouă și provócă pe toți naționaliștii la duel cu
Knakwürste” [Morariu 2015: 231]. În Telegrame: „Sarajevo:
Toți bejii bosniaci au declarat formal a intra ca membri fon-
datori în societatea nóstră oferind totodată Comitetului spre
dispuseciune liberă haremurile lor” [Morariu 2015: 231-
232], dar și „Cap Horu, Patagonii binecuvântează cu plăcere
viă pe Comitetul nou înființatei societăți Junimea” [Morariu
2015: 232]. Cronica esternă: Turcia nota:
„Sultanul își transformă la anul nou haremul întreg

– esciind concurs pentru 30 de eunuchi. O copie de
concursul acela a ajuns și la noi, și cum am auzit din
versiune positivă, s-a anunțat pentru posturile acele 5
membri ai societății Junimea”.
[Morariu 2015: 232]
Iar o Cronica internă: „Astfeliu stau trebile preste tot

locul de minune, bine ce se cunóște încă și din evenimen-
tul eclatant – că studinții români din Cernăuți ș-a format
o societate fără fund și fără capac” [Morariu 2015: 232]. Și
tonul amar generat de apariția Junimii (în locul resuscitării
Arboroasei) continuă. La Știri din Bucovina se precizează:
54
„Țara e-mbrăcată-n veșminte albe și prin tóte locurile se

cântă psalmi de bucurie că s-a înființat o societate nouă.
Numai boierii se cam scarchină-n cap – știind prea bine
că trebuie să intre ca membri fundători...” [Morariu 2015:
232]. Tot la Știri din Bucovina se preciza: „Legea în contra
bețivității face progres voinic, începând de la Junimea până
la badea Iwan. Oamenii nu mai beau ca mai demult, pentru
că nu au cu ce” [Morariu 2015: 232]. În schimb, o telegramă
de la Paris, preciza:
„Un comitet de dame franceze face colectă de șignóne

și turniure vechi în folosul fondului societății Junimea;
ducele de Chambord promite a se înscrie ca membru
fondatoriu dacă va ajuta societatea la usurparea tronului
frances. Comitetul promite, cerând însă paralele înainte,
își reservă ținerea promisiunei sale ad calendas graecas”.
[Morariu 2015: 232]
La limita licențiosului burlesc, șignóne și turniure vor fi

făcut parte dintr-un vocabular cunoscut în lumea studen-
țească [Morariu 2015: 232]. Pentru turniure, Leca Morariu
precizează: „Turură, turniură, turnel = perniță pe care
moda timpului (cam 1860-1890) o impunea doamnelor ca
s-o poarte sub rochie, în partea de dendărăt a mijlocului,
menită să le augmenteze plasticizarea formelor bombate!”
[Morariu 2015: 292].
E abordată aici, o repet, și tema războiului din Orient,
și cea a Congresului de la Berlin. O Cronică esternă care
vizează explicit România spune: „Românii trec mereu în
Dobrogea, aflând acolo o țară de tot nouă unde fug pur-
ceii fripți prin mlaștini și de pe copaci spânzură polo-
bóce cu vin – în scurt trăiesc ca în ismenele lui Avraam”
55
Mircea A. Diaconu
[Morariu 2015: 233]. În aceeași Cronică externă care se

referă la România nu lipsește, probabil fiind după Pacea
de la Berlin, nici tema evreilor („În România însăși e pace
și merită atenție o lege ministerială prin care se oprește
evreilor a se taie împrejur” – Morariu 2015: 233], care e
asociată politicii austriece de numire a președintelui țării:
„Se aude cum că la anu are să vie un președinte al țerii nou
în locul acestuia și anume Iosl ben Kișki din Sadagura. Se
zice că președintele present auzind de asta voiește să se taie
împrejur, dar nevasta nu-l lasă” [Morariu 2015: 233-234].
Suntem, firește, în proximitatea trivialului. Un text e sem-
nat Poț Mihalaki din Căcăceni. Un anunț important vorbea
despre „paste aromaque fabricată de brânză de epure și păr
de virgină pentru gutunariu și durere de măsele” [Morariu
2015: 234], chiar dacă la unele dintre aceste lecturi vor fi
participat, totuși, și domnișoare. Într-o cronică a unei ast-
fel de șezători, publicată în „Familia” (an VIII, 1877, p.
202], Constantin Morariu relata despre
„citirea foii umoristice Cocoveica Arboroasei, compusă

de către membrii ord. ai societăți anume pentru ședin-
ța aceasta. Domnul Popescu a știut mai ales a face citi-
rea interesantă prin feliuritele sale mimice și gesticulări
comice. Domnișoarele ce râdeau cu atâta satisfacție pe
când se citea foiletonul Cocoveica Despre dragostea amo-
rului, desigur vor fi visând și prin somn de eschiama-
rea cea cu mare jălanie: «– Marghiliță! Fii milostivă!»”.
[Morariu 2015: 256]
Împotriva acestei mărturii, Leca Morariu continuă

să creadă că e vorba de „exhibiții care nu puteau consti-
tui amuzamentul publicului prezent în ședințele sociale
56
ale Junimii, precum fuseseră lecturile foii „Cocoveica” de

la Societatea Arboroasa” [Morariu 2015: 234], continuând
spusele tatălui, care, deși consemna râsul domnișoarelor,
credea, la rându-i, că citirea Cocoveicii merită „puțină laudă”.
Dar marea durere a lui Ciprian Porumbescu e, to-
tuși, dispariția Arboroasei. Nu întâmplător Sciri-le loca-
le ale „Bondarului” precizau: „Președintele Tribunalului
penal – dr. Dimitrie Bendela – auzind că s-a format o socie-
tate română nouă care neavând încă casă și masă a rezervat
în curțile sale 5 chilii pentru comitetul societății” [Morariu
2015: 231], iar marșul Arboroasei era definit astfel: „marș
funebral compus pentru două drâmbe cu acompaniare de
fagot natural de Gavril Barabulă” [Morariu 2015: 231]. Nici
înființarea Junimii, care însemna și acceptarea pierderii de-
finitive a Arboroasei, nu putea rămâne nesancționată. De
aici, oferta:
„Subsemnatul auzind de înființarea societății Iunimea,

își ia onóre de a-i recomanda diversele sale fabricate
de telegrame, epistole, adrese etc., etc., tóte după calup
modern, elegant și cu eticheta Detrunchiat – garantăm
totodată și pentru rezultatul cel mai bun – Vasile..., ca-
fetier și drogueur la Criminal din Ocna”.
[Morariu 2015: 231]
Detrunchiat?! Este cuvântul în jurul căruia procurorul

își țesuse acuzația de crimă împotriva Austriei care-i viza pe
tinerii arborosei. Iar după toate acestea, să apelăm totuși la
un text care arată ce se ascunde sub tonalitatea amuzantă, sa-
tirică, glumeață, trivială etc. pe care Longin Hadraburcă sau
Lungânburtă o exhibă. Este o replică la notițele febrile, scan-
dalizate și revoltate invocate la începutul acestor pagini, despre
57
Mircea A. Diaconu
muzica religioasă din catedrala gr.-or.: „Corurile catedrale, un

tezaur de urlete originale compuse după psaltichie de Iordache
Brânză, Vasile Ciufu librariu și editoriu” [Morariu 2015: 234].
Așadar, e vorba de măști la mijloc. Partea vizibilă a ais-
bergului e hâtră, glumeață, trivială; cum ar fi putut Ciprian
să pătrunde altfel în lume? Mai mult, cum ar fi putut în alt
fel să-și exhibe, mascându-le în același timp, suferințele, ne-
mulțumirile, revoltele? Și față de cine?! Față de tatăl său, față
de românii din Bucovina, față de eticheta și oportunismele
de tot felul. Revolta față de ceilalți și, nu o dată, probabil,
față de sine însuși? Într-o continuă rătăcire, el însuși actor și
obiect al unei disecții pe cord deschis, Ciprian Porumbescu
fugea de fapt de strigătul, disperat uneori, pe care, prin reto-
rtele sensibilității sale, considerate excesive, îl metamorfoza
în scenarii umoristice proiectate în tot felul de compoziții
muzicale, în texte umoristice sau pur și simplu în existență.
Singur împotriva tuturor
S ă facem însă un pas înapoi. Ciprian suportase cele 11

săptămâni de „criminal”, adică de temniță, și, în impo-
sibilitatea de a pleca la studii la Viena și în absența oricărei
alte perspective, se întoarce la Ilișești. Studiată vreme de 4
ani, teologia nu-l convinsese să i se dedice. Și aici nu putem
să nu ne întrebăm dacă nu cumva revolta împotriva muzicii
religioase din Catedrala ortodoxă nu trebuie plasată într-un
context mai larg. Într-o scrisoare din 1875, student la teolo-
gie, îi scria din Cernăuți părintelui Iraclie:
„Cu dihonia noastră de-aici din seminar încă nu s-a

isprăvit. Rectorul mi-a vorbit aproape 2 ore despre
58
asta sfătuindu-mă să tac și să mă fac a nu auzi nimică.

Chiar așa și fac și nu-mi bat capul cu aceste caraghi-
oase și idioate sforării”.
[Morariu 2015: 162]
Nu știm despre ce „dihonie” va fi fiind vorba, dar faptul

că există una și că există „sforării” nu putea decât să-l scan-
dalizeze pe Ciprian, care, într-o altă scrisoare, din 1 februa-
rie 1876, îi povestea Maricăi despre Nestor Worobkiewicz.
Drept sancțiune „pentru diverse matrapazlâcuri”, acesta ar
fi fost transferat la Iacobeni și, pare-se, degradat cooperator.
„Dumnezeu nu bate cu bota”, comenta el la subsol. De fapt,
„cică dânsul își tratează enoriașii în chip extrem de

brutal, jupuindu-i draconic. Astfel, zice că de la cu-
nunie să fi luat 150 de florini, și când perechea nupți-
ală era acum la cununie, să fi tras miresei, în fața în-
tregului norod, două palme pentru că-și pusese, cum
îi obiceiul în partea locului, în cap o cunună din care
atârna în față, până-n vârful nasului, de-o cordeluță,
un cățel de usturoi și un ban de argint. Și cu cuvintele
voi vreți să-mi împuțiți biserica cu usturoi, i-a alungat”.
[Morariu 2015: 189-190]
Și în paragraful imediat următor al aceleiași scrisori,

Ciprian își întreabă sora dacă Iraclie nu va fi primit o circulară
„în care se spune că preoții predică împotriva rachiu-

lui și ei înșiși nu săvârșesc un botez, o cununie etc.
până nu li se aduce jumătate oca de rachiu și chiar cu
ocazia clăcilor dau oamenilor la rachiu de se îmbată etc.”
[Morariu 2015: 190]
59
Mircea A. Diaconu
Toate acestea oferă schița unei lumi cu care Ciprian

nu se putea identifica. E aici ascunsă nu doar dezaprobarea
unor practici în fața cărora se revoltă, dar și o inaderență
totală la un mod de a trăi. Și lucrurile nu se opresc aici.
Într-o pagină de jurnal din 29 martie 1879, Ciprian con-
semna scandalul „cumplit” generat în Piața Unirii, la în-
mormântarea unui prieten, la care participau toți studenții:
„popa adică nu voia să permită să fie dus în biserică,

pentru că dânsul, înainte de moarte, refuzase să pri-
mească Sfintele Taine. Noi demonstrarăm. Popa tre-
bui să cedeze. Noi intrarăm în biserică. La mormânt,
studentul de filozofie Rump ținu o cuvântare foarte
frumoasă, la care am de făcut reflecțiunea c-a fost
prima auzită de mine în care nu s-a amintit nimic de
Dumnezeu și de-un dincolo.”
[Morariu 1986: 400]
Comentariile sunt de prisos. Și cam la fel stau lucrurile

și când e vorba să țină post. Pe 24 februarie, după ce cu o zi
înainte compusese o liturghie pentru post pe care o trans-
mite, de la Stupca, colegilor seminariști, Ciprian nota:
„Postim astăzi, fiind prima zi de post din postul mare.

Facem acum răsadnița; bucuria tatei că iarăși are ocu-
pație în grădină. Eu scriu piesele muzicale [Liturghia].
Facem puțină muzică; tăifăsuiesc cu Marica și tata
ș.a.m.d.” [Morariu 1986: 394]
Dar pe 28, vineri, notează: „Mă scol și scriu piese

muzicale. Astăzi postim, cu tot răzvrătul și protestul meu.
Trăiască!” [Morariu 1986: 396]. Această exclamație fina-
60
lă conține și revolta, și neputința, și abandonul. În fond,

cu tatăl va fi greu să se lupte. Tocmai de aici, măștile pe
care și le pune. Iar compozițiile religioase la care lucrează
vorbesc înainte de orice altceva despre artistul, nu despre
dogmaticul Ciprian Porumbescu. El e mai degrabă un an-
tidogmatic. Pe 5 august, de exemplu, obligat să intre, spre
slava tatălui, în rolul de absolvent de teologie, ba poate și
de martir al Arboroasei, abia își poate reține dezaprobarea.
Îl salvează jurnalul, în care Ciprian notează faptele din care
mocnește revolta:
„Trebuie să plec cu tata la Stroiești. Acolo e mare

Parastas. Adică toate rubedeniile familiei Popovicene
fură adunate din toate regiunile și astrucate într-un
comun cavou familiar. Mă îmbrăcai, așadar, în reve-
rendă și rasă și fur Moișe (Mână Moise!)! La Berariu,
descinserăm, merserăm la biserică și asistarăm la pa-
rastas. Tânărul Berariu și încă un alumn (Mateiciuc)
erau, de asemenea, în biserică. Toată boierimea veni-
se. Tata predică foarte frumos. După toată ceremonia,
mersei cu tata în cavou și contemplarăm șirul sicrielor
în care odihneau nobilii morți... La amiază am fost la
Popovici, unde se aflau mulțime de musafiri simandi-
coși, unde prânzirăm boierește și ne plictisirăm în chip
foarte boieresc. Apoi merserăm la Berariu. Acolo se
afla Chelariu, Drogli cu soția sa, care cântă ceva pe-o
grozavă rablă de pian și se acompania la cârâiala ei –
ne plictisirăm și aicea, dar în chip democratic și-n fine
plecarăm”. [Porumbescu 1986: 434-435]
Și cazurile elocvente nu se sfârșesc aici. Pe 18 august,

pentru a ține la biserică o cuvântare cu ocazia zilei împăra-
61
Mircea A. Diaconu
tului, „se aruncă în hainele popești” [Morariu 1986: 438],

folosind din nou, zice Leca Morariu, cuvinte „puțin reve-
rențioase față de cele preoțești” [Morariu 1986: 438]. Iar
peste două zile, la sfințirea unei biserici, blestemă, spune, tot
hramul bisericii, și cu Ștefan merge finalmente la o cârciu-
mă, unde erau o mulțime de popi, pentru un rachiu. „O ti-
căloșie de hram”, notează finalmente Ciprian, căci, nestând
lângă Iraclie, tatăl se înfurie groaznic [Morariu 1986: 438].
De fapt, cum vom vedea, tatăl e mereu o furtună, iar
Ciprian vrea să-și trăiască existența. De aici, revolta. În tot
cazul, revenit la Stupca imediat după eliberarea din temni-
ță, nu poate decât să-și exprime furia față de Consistoriul
bisericii greco-orientale și de Senatul universitar, ba chiar
față români, în general, și de colegii de temniță. Într-o scri-
soare scrisă în românește și trimisă pe 26 februarie 1878
(„Iubite amice, i se adresează el lui Zaharia Voronca, și voi
toți fraților conprisonieri”), Ciprian Porumbescu e scanda-
lizat de reacția „potlogarilor din Senat și din Consistoriu”
(printre ei, și români, unii cu greutate), care „încă nu v-au
dat nici o rezoluție” [Morariu 1986: 332]. De fapt, în tim-
pul procesului, pentru a elimina suspiciunile, Consistoriul
transmisese o enciclică în care cerea clerului să-și tempere-
ze „pasiunile naționale”, să se ferească de „luptele lumești”
și „să se alipească strâns de tronul imperial” [Balan 1937:
46]. Iar după ce acuzații fuseseră achitați de instanța jude-
cătorească, Consistoriul și Senatul universitar (din care fă-
ceau parte și Eusebie Popovici, decan, și Isidor Onciul, pro-
decan) declanșară ancheta disciplinară [Balan 1937: 64].
Peste o lună, pe 31 martie 1878, într-o altă scrisoare,
revolta e și mai incisivă. Ciprian e furios că ideea editării
unei broșuri, probabil despre procesul Arboroasei fusese
abandonată, ca și intenția recursului privind desființarea ei:
62
„După cum înțeleg din epistola ta, din mult mențio-

nata broșură nu e nimic; să le fie în obraz!! Altora li-a
legat mâinile – și singuri – canci!... mama lor! Apoi ce
a lehăit Cocinschi? Părintele-i foarte înfuriat. Acum
era un moment atât de apt – spre a se mișca încâtva și a
arăta șvabilor că mai există români în Bucovina, și nici
acum nu s-a făcut nimic! Când a mai fi un timp așa
favorabil? Cine s-a mai lăsa închis?
Cu pertractarea disciplinară a Senatului academic
și-a pus acesta coroana. A nebunit! Voi (ce) ziceți la
asta? De la ministeriu încă n-aveți nimic? Vai de capul
vostru. Sunteți toți la un loc, ori încă nu? Am primit
o epistolă de la redactorul Telegraful Român. Oamenii
de acolo mai mult s-au interesat de cauza noastră de-
cât mamaligarii bucovineni. Procesul Arboroasei, care
apăruse în Tel(legraful) Rom(ân) îl urmăriră cu nerăb-
dare și interes grozav. El, redactorul, ne salută pe toți și
scrie în stil foarte simpatic și călduros.
Ce-i cu recursul?”
[Dugan 1934: 46-47]
Cu recursul nu se întâmplase nimic. Iar Senatul uni-

versitar și Consistoriul, așa cum am văzut, tot amânau să ia
o decizie, chiar dacă instanța îi declarase nevinovați. În fine,
nici cu broșura pusă la cale nu se mai întâmplase ceva. Pe
acest fond, de nemulțumire, dezamăgire, neputință și revol-
tă, Ciprian mărturisește în finalul scrisorii: „Jucăm Șachrai
și cântăm «Of! săraca soacra mea»” [Dugan 1934: 47]. O fi
vorba cu adevărat de un joc? În ucraineană, polonă, bielo-
rusă, șachrai înseamnă escroc, farsor, șarlatan. Să ne amin-
tim că Ciprian îl folosise și în versuri precum „Iar Diogene,
cel șachrai / Șădea-ntr-o bute ca-n săcriu. / Ce însă de de-
63
Mircea A. Diaconu
parte, vai, / Puțea a vin și a rachiu” [Morariu 2015: 444]. De

altfel, i se confirmă acum ceea ce știa deja despre români di-
nainte de declanșarea procesului, căci „Familia” (în an XIII,
1877, nr. 8, din 14 februarie/4 martie, p. 95) publicase un
text semnat de Zaharia Voronca și Constantin Morariu, pri-
mul ca vice-președinte, al doilea, ca secretar al Arboroasei
(președinte era chiar el, Ciprian), în care se spunea:
„Astăzi, când spiritul național pare a fi amorțit și rece

în sânul Bucovinei; astăzi, când toate națiunile din
dulcea noastră maică Bucovina progresează în cultura
spirituală și noi rămânem înapoi, astăzi când tezaurul
nostru cel mai scump – limba și simțul național – sunt
în pericol de a se șterge din inimile bucovinenilor (...)”.
[Morariu 2015: 236]
Peste câțiva ani, în septembrie 1882, când pleacă din

Brașov la Chizătău pentru un concurs la care participau 10
asociații corale românești, constată dureros că
„prin Lugoj, Timișoara, Caransebeș etc., oamenii mă

cunosc mai bine decât la noi, în Bucovina. Și cu respect
se comportau față de mine... Mă purtau în brațe, iar, în
Lugoj făceau în onoarea mea, soirée și mese splendide”.
Dureros nu e doar faptul că în Bucovina era ignorat,

neștiut și nu-și găsise rostul, ci că în Banat descoperă o
lume la care bucovinenii nici nu visau. Îi scrie tatălui:
„Am văzut un centru puternic de românism, am vă-

zut ce poate românul dacă voiește, dar am și văzut că
64
noi, față de românii bănățeni, suntem în toată privința

foarte îndărăt și că nu purcedem pe o cale atât de să-
nătoasă și solidă ca dânșii. De aceea, au și devenit în
Banat, românii, națiunea predominatoare, pe când la
noi, cu indiferentismul și neglijența noastră, ne înghit
ungurii și sașii. Acuma, de bucovineni nu mai vorbesc:
acolo nu mai e scăpare. Putreziciunea a crescut prea
mult, încât nu s-ar mai putea vindeca ceva și numai un
eveniment elementar i-ar putea scuti pe românii noștri
de pieire totală”.
Iar peste câteva zile îi scrie Maricăi, din Brașovul care,

nu numai că-i oferise soluții de viață, dar îl și aprecia cum
nu fusese apreciat acasă:
„E cu totul tot altă nație pe acolo, decât oriunde la noi,

un neam care-și cuprinde situația și misiunea cu evla-
vie și cu sfințenie și care, departe de cunoscuta fârfâială
românească, izvodește numai lucru trainic și adevărat.
Societățile de cântare țărănești au prestat, după mine,
lucru neașteptat. Corurile premiate sunt minunate, în-
cât societatea noastră de cântare din Brașov îi, față de
ele, un fleac. Și acestea-s societăți curat țărănești, și nu-
mai de țărani instruite și dirijate. Te uitai cu emoție la
marțialele chipuri care, cu note în mână, urcau scena
și se așezau în semicerc, pe când dirigentul, postat în
mijlocul lor, dădea cu mâna măsura, cu acea mână cu
care noi știm că poate să poarte doar plugul și toporul.
Când, apoi, toate corurile deodată (300 de inși) into-
nară imnul Deșteaptă-te Române, atunci toți ochii se
umeziră. Cu capul descoperit stătea toată lumea, mai
65
Mircea A. Diaconu
bine de 2000 de oameni. Și fiecare ins și-a zis că un

neam atât de viguros și atât de însuflețit niciodată nu
poate pieri; ba, mai vârtos, că al lui e viitorul”.
[Porumbescu 2003a: 221-222]
Boala, moartea și metamorfozele râsului
C ând scrie toate acestea, Ciprian simțea puternic ame-

nințarea morții. Oare nu cumva tocmai moartea, care
îi stătuse mereu prin preajmă, e declanșatorul prim, imagi-
nea cea mai puternică a unei amenințări, căreia-i răspunde
instinctiv prin râs? La fel răspunde altor câtorva ipostaze
ale ei. Pentru a fi depășită, orice limită, presupunând auto-
ritate, convenție, etichetă, constrângeri de tot felul, putea
fi sabotată printr-o libertate în exces. În fața morții, însă,
doar râsul nu e suficient. Iar lucrurile încep foarte devre-
me. În cea de-a doua scrisoare către Zaharia Voronca, că-
ruia îi murise mama. Ciprian spune: „Știu prețui durerea și
o astfel de pierdere, știu ce poate la astfel de întâmplare un
cuvânt consolator, dar sunt și asigurat cum că numai tim-
pul este adevăratul și unicul medic care poate să vindece
o rană atât de adâncă” [Morariu 1986: 335]. Doar timpul?
În fond, întrebarea de la care pornim este ce răni vor fi
vindecând câteva dintre „faptele” lui Ciprian pe care le vom
supune atenției. Trecuse prea puțin timp de la moartea ma-
mei lui ca să vorbească despre răni vindecate. Nu-i rămâne
decât să se angajeze național, să se dea în spectacol în ședin-
țele Arboroasei, să fie hâtru ca să-și ascundă alienarea, să i se
pară viața un carnaval și să locuiască într-o lume pe dos; poar-
tă la vedere masca rebelă, nonconformistă și își exhibă de-
dublarea. Nu sunt toate acestea un fel de revanșă salvatoare?
66
Astfel de metamorfoze, deși oarecum cu alt sens, sunt

vizibile de timpuriu și, atunci când apar, oferă o cheie de
lectură a existenței lui Ciprian. Într-o scrisoare către un-
chiul Adolf Strigel, care le făcuse Porumbeștilor o vizită la
Stupca, el îi mărturisește că, după plecarea lui, pur și sim-
plu plânsese – de altfel, pe același fond emoțional, compu-
sese și o poezie; că e destul de convențională, e poate și mai
relevant. Or, din acest sol, ca un joc de artificii, explodează
scălâmbăieli lingvistice, scenarii ludice, măști vesele și alu-
zii de tot felul, în totul, o vivacitate quasi-solară. Chiar dacă
sunt invocate, durerea și sensibilitatea rănită se proiectează
în jocuri de limbaj, cuvintele fiind niște marionete pe care
Ciprian le pune în scenă cu un sentiment amar. Înscenată,
durerea ia chip carnavalesc. Scrie, deci:
„Ca să-mi ușurez inima, mă apucai și compusei stihui-

rea de mai sus, care să-mi rămână amintire de absența
d-voastră. Dar timpul nivelează totul; el șterge cica-
tricele rănilor noastre externe și interne, făcându-ne
indiferenți față de ceea ce înainte priveam numai cu
adâncă compasiune. Și astfel sunt acum consolat”.
[Morariu 2015: 134]
Dar ceea ce urmează – și să nu uităm că textul e scris

în germană – e și mai interesant:
„Când și când ne calcă Doboș, a cărui vizită fulgeră așa

ca trăsnetul din senin. Vă trimit o copie răutăcioasă a
acestui prea-în-călătorii plimbăreț-de pardesiu și um-
brelă și pălărie – purtăreț personagiu, bag samă vă va
stoarce un zâmbet”.
[Morariu 2015: 134]
67
Mircea A. Diaconu
Posibil să fi fost aici chiar și un desen al ridicolului și,

în reprezentarea lui Ciprian, fabulosului personaj. Iar apoi,
făcând aluzie la cine știe ce întâmplări cunoscute, o invocă
pe tanti Olimpia, care i-ar fi restituit finalmente unchiului
Mally ghetele, dar prea târziu. Fără ghete, unchiul nu i-a
putut vizita. De aici, posibila lui reacție: „Deh! Mi le dai
acuma, când vinu-i dus!” [Morariu 2015: 135]. Iar replica
în românește a mătușii Olimpia va fi făcând trimitere la
cine știe ce situații cunoscute: „Taci sărace, baci, dacă vrei
să mai trăiești!” [Morariu 2015: 135]. Și deconspirarea hâ-
tră continuă în cascadă, cu trimitere la părintele lui și la
prieteni apropiați din Stupca:
„Tata, la temperatură moderată, e în duși buni... Firește

că, din când în când, mai dă câte-o ploiță, dar fără de
trăsnete... Brejii de Fanteni scot cu succes pui din ouăle
ouate de bătrânul, în vreme ce marele geometru Gustel
tot măsoară cu vestitul lui compas cuibarele...”
[Morariu 2015: 135]
În fapt, în text se proiectează o lume rabelaisiană și

solară; nemulțumirile, revoltele, inclusiv „ploița fără trăs-
nete” a tatălui, care va trece ușor, nu o dată, la furtună cu
fulgere, sunt metamorfozate în spectacol, în râs.
De fapt, de ce să n-o spunem? Moartea era prin preaj-
mă și Ciprian o simțea cum adulmecă. Merită să facem o
mică incursiune în povestea rădăcinilor ei. Între 1850 și
1865, cu o pauză de doi ani (între 1857 și 1859, când accep-
tă să se mute la Boian), Iraclie e preot la Șipotele Sucevei, în
creierii munților, printre huțani. Se pare că o vreme a locu-
it în casa unui unuia dintre ei, chiar împreună cu el. În tot
cazul, pe 26 mai 1854, când Ciprian avea ceva mai puțin de
68
un an, doctorul Exelbirth Bezirksartz avea să noteze despre

casa preotului „greco-neunit” că
„e situată pe o colină mică, într-o strâmtoare a

Carpaților, aproape de izvorul râului Suceava și are
două camere și o cămară, ai căror pereți sunt construiți
din lătunoaie, clădite orizontal unul peste altul, lucrate
din topor și care nu sunt acoperiți nici cu lut sau ten-
cuială și nici altă apărare împotriva atmosferei externe.
În îmbucăturile și crăpăturile acestor bârne rășinoase
expuse direct căldurii interne s-a încuibat duium de
inextirpabile insecte, care pestilențiază aerul și alungă
somnul. Podelele amintitelor trei încăperi nu sunt po-
dite nici cu scânduri și nici un alt material tare, ci-s pur
și simplu lut bătucit, care răspândește în odăi umezeală
și exalațiuni periculoase”.
[Morariu 1986: 102]
Iraclie avea să scrie cam același lucru într-una din

prozele sale. Să căutăm aici cauza nenorocirilor care aveau
să urmeze? Când Ciprian are 7 ani, prin iulie 1860, moare
Emilian, fratele născut în 1852; la două săptămâni distan-
ță, moare Titu, care are în jur de-un an. Peste patru ani,
în 1864, moare Amelia, de câteva săptămâni; în 1866,
Eufrosina, de doar trei zile. Nu se scurg decât doi ani, și
Alexandru, de patru ani, e victima unei teribile întâm-
plări: moare opărit cu apă clocotită. Peste un an, în 1867,
la Ilișești, moare Ștefan Klodnicki, bunicul dinspre mamă,
la care Ciprian, ca elev, locuise între 1860 și 1863. Dar în
1876, lui Ciprian îi moare mama, Emilia, de pneumonie.
În anul următor, de 8-9 ani, după ce se-mpiedică având în
gură o țepușă care-i străpunge gâtul, moare Alecu. Rămân
69
Mircea A. Diaconu
în viață Ciprian, Marica și Ștefan – toți trei sub spectrul

bolilor de plămâni. Ce folos că la Șipote, în scurtă vreme,
lucrurile se schimbaseră, din moment ce mulți dintre oas-
peții accidentali, de la Viena, Cracovia sau Lvov, aveau să-și
amintească de ospitalitatea preotului? La ce bun paradisul
de la Stupca, cu casa încăpătoare, cu pavilionul turcesc
unde se putea sta pe canapele, cu arbuști și peluze aranja-
te și tunse simetric, cu „splendide glastre de porțelan”, cu
„azalee, pelargonii, mușcate, crizanteme” [Morariu: 2015:
50]? În vârful unui delușor, pe care erau plantați „250 de
trandafiri, de la alb-roz până la roșu, aproape negru”, era
„un tei, cu o harfă eolică, înconjurată cu 12 clopote de sti-
clă, care răsunau” [Morariu 2015: 47] în bătaia vântului. La
ce bun toate acestea după ce morbul le pătrunsese în trup?
Atâta frumusețe, care va fi existat probabil și la casa
pastorului Gorgon, nu o poate împiedica pe Miți, sora
Berthei, să moară, la rându-i. Pe 10 aprilie 1879, când,
după perioade lungi de boală și durere, Ciprian vine acasă
pentru vacanța de Paște, prima veste pe care o află în câr-
ciumă de la secretarul comunei este că Miți „o duce bine,
fiind dusă pe ceea lume...” [Morariu 1986: 402].
„Încremenit de spaimă mă uitam la el, neputându-mi

crede urechilor. Totuși era să fie adevărat! Plecarăm
imediat sus la Gorgoneni, intrarăm în cameră și-i
aflarăm în jurul unei mese pe bătrânul Pastor, Decker,
Kramer, Minuța, Berteluța și Lola foarte întristați.
După un scurt salut la care îmi părea că-mi pierd fi-
rea, rugai să mi se arate decedata Miți. Copilele luară
o lumânare și mă conduseră în camera cea mare. În
cameră era întuneric. Mina aprinse câteva lumânări –
și iat-o zăcând buna, scumpa Miți – palidă și moartă,
70
cu ochii scufundați și obrajii palizi, iat-o zăcând cre-

dincioasa surioră, amica cea bună cu care de-atâtea ori
m-am jucat, cu care în ore senine, de-atâtea ori m-am
hărățit. Buna, scumpa Melania, nu mai este! În hăinu-
ță albă și cu văl alb îmbrăcată, cu cunună de mirtă pe
frunte, visează de trecutele ei zile ale copilăriei, visează
de nunta ei, de fericirea ei. Sărmana, sărmănica Miți!
Acum îți zic Miți! De câte ori îmi interziceai să-ți zic
așa, accentuând mereu că te cheamă Melania și nu
Miți. O, vrear-aș să zac colo în locul tău! Ție-ți zâmbea
viața încă atât de trandafirie! Trebuia să mai trăiești,
să fii fericită! Cu asemenea gânduri mă uitam la ființa
moartă – și cu mii de lanțuri îmi era inima sugrumată;
îmi părea că mă prăbușesc și cu ochii înecați în lacrimi
am șovăit spre ușă... Am vorbit numai foarte puțin cu
copilele; ni s-a servit șuncă și vin. Berteluța arăta foar-
te rău. Bătrâna pastoriță a plecat la Frasin neputând
îndura durerea de acasă. Bietele copile sunt foarte de-
primate; la fel bătrânul – totuși foarte stăpânit. Am mai
zăbovit puțin și am plecat acasă. Acasă dormeau acu
toți. I-am trezit, am despachetat lucrurile aduse, sfă-
tuirăm, luarăm câte un ceai și ne culcarăm. E și Ștefan
acasă. Mult timp n-am putut dormi, gândindu-mă me-
reu la sărmana nefericita ființă”.
[Morariu 1986: 402]
După acest șoc, ajuns la Cernăuți după doar câteva

zile, se simte foarte rău. Pe 23 aprilie nota că are „un teribil
catar” și că tușește „de tot parșiv” [Morariu 1986: 404]. Pe
28 aprilie spune că i-e ceva mai bine. Pe 1 mai, că e foar-
te suferind și tușește grozav. Iar de pe 1 până pe 14 mai
notează, în sinteză: „De la 1 până la 13 n-am înregistrat
71
Mircea A. Diaconu
nimic. Sunt cumsecade bolnav, tușesc teribil și am dureri

în piept” [Morariu 1986: 404] și toată noaptea de 13 visea-
ză la Bertha. Iar de acasă știrile erau și ele dureroase: tatăl
era bolnav, Ștefan, bolnav. „Singură, Marica se mai ține”
[Morariu 1986: 404].
Va fi simțit Ciprian boala ca un prag al morții, ca,
oricât de difuză, o amenințare a ei? Din motive de boa-
lă, Ciprian fusese probabil obligat să repete un an de
liceu, dacă nu cumva acesta va fi fost și motivul pen-
tru care nu susținuse bacalaureatul în prima sesiune. În
tot cazul, corespondența și jurnalul sunt un barometru
constant al bolilor. Prima scrisoare păstrată, trimisă din
Suceava în 1871, semnată de Ciprian și Ștefan, scrisoare
glumeață în care cei doi frați povestesc în stil telegrafic
că fuseseră cu o zi înainte la „revelionul” din „biserica
nemțească (toate băncile erau bucșite” și ei au „căpătat
găluște și cartofi”), începe cu informarea: „Noi suntem,
har Domnului, sănătoși” [Morariu 1986: 212]. Nu e, cum
se poate crede, o formulă convențională; părinții erau
obișnuiți mai degrabă cu bolile lor. Într-o scrisoare din
1875, de la Institutul Teologic, Ciprian spune: „Sunt, în
afară de un zdravăn catar, sănătos”, pentru a continua:
„De când cânt la pian, orice nevoie de distracție îmi pare

de prisos. Zilnic mă duc la madam Procopovici și-mi
aflu cea mai frumoasă petrecere făcând ore întregi exer-
ciții de digitație. Pe când înainte vreme îmi aveam, cel
puțin din când în când, țigărica mea, acuma aflu că-i
un lux să dau banii pe una ca asta. Înainte mai trăgeam
ici-colo câte-o bere – acuma apa îmi pare mai bună ca
orice. Să spun că această renunțare a mea e firească sau
este ea consecința unei cauze interne, nu știu, numai de
72
atâta îmi dau seama că mă simt cât se poate de bine și

de mulțumit”.
[Morariu 1986: 222]
Dar, în scurtă vreme, pianul, muzica, studiul, visul unei

iubiri care-l subjugă, nimic din toate acestea nu-l va înde-
părta de tenebrele vieții. Ba poate dimpotrivă. Pe 1 februarie,
abia revenit la Cernăuți, le scrie părinților:
„Așadar, sunt acum iarăși în vechiul meu casteluț, în ve-

chea mea cameră la un loc cu vechii mei colegi. Atmosfera
generală e foarte favorabilă pentru mine, căci toți se
bucurară chiar de înapoierea mea și mă întâmpinară în
adevăr cu anumită cordialitate. Rectorul nici nu mi-a
cerut un certificat și sunt astfel și la dânsul acum scuzat”.
[Morariu 1986: 245]
Prin urmare, fusese acasă să se vindece. Iar jurnalul e

un martor fidel al bolii care-l exasperează. În prima zi de
jurnal, pe 17 ianuarie, consemnează: „După amiază veni
la mine Dr. Flinker și prescrise medicamentele necesare”
[Morariu 1986: 374]. Pe 28 ianuarie, nota: „Sunt acum atât
de restabilit, că pot părăsi patul. Mă scol, mă îmbrac și trec
dincolo, la tanti, ca să-i mulțumesc pentru grijulia ei căutare
din timpul bolirii mele” [Morariu 1986: 375]. Nu voi detalia.
Voi mai cita doar două secvențe. Pe 10 iunie, Ciprian nota:
„Plouă și-i o vreme oribilă. De astăzi înainte beau lap-

te proaspăt muls aici, în casă. Înainte de amiază mă
duc cu Max la lapte bătut. După-amiază m-am dus
la medic. Dânsul nu mă află chiar așa grav. Apoi la
curs. Vin acasă; scriu una-alta și merg la cină, fiind
73
Mircea A. Diaconu
foarte flămând. După cină mai mersei cu Max destul

de mult la plimbare; pe urmă, la culcat”.
[Morariu 1986: 409]
Iar pe 11 iunie:
„Capăt hainele cele noi; îmi stau foarte bine și mă

bucur de ele. Înainte de masă am fost puțin la unchiul.
Când să vin acasă, am scuipat iarăși cu sânge. După
amiază îi scrisei Maricăi o scrisoare în care o rog de 1
fl., pentru laptele proaspăt muls pe care-l beau zilnic.
Peste o zi sunt foarte trist și am plâns mult.”
[Morariu 1986: 409]
Pe 13 iulie, jurnalul consemnează:
„Semestrul ăsta a decurs în general bine. Până la boa-

la mea de 6 săptămâni, catarul de plămâni și expec-
torarea cu sânge, a decurs totul destul de bine. Cât
despre luxul meu, nu le-am făcut, din contra, am
dus-o foarte precar și mizerabil, dar am fost mulțu-
mit și vesel”.
[Morariu 1986: 427]
Așadar, prezență constantă și agresivă, boala e tot

mai perseverentă și încăpățânată. Ca și foamea. Ca și
frigul. Și atunci, cum să nu înțelegem că nu suportă sin-
gurătatea? Singur, străin lui însuși, Ciprian are nevoie
de prieteni ca să-și ogoiască inima. În scrisoarea din 26
februarie 1878, trimisă lui Zaharia Voronca și colegilor
de temniță, vorbește înainte de orice despre suferința
de a fi singur:
74
„Fericiți sunteți că vă vedeți, că schimbați ideile, vă re-

vocați unele și altele din cele pătimite și parcurse în
memorie, vă consolați unul pre altul, criticați, sfătuiți
etc., etc. Dar eu îs singur și, de mă apucă un dor cum-
plit – nu după crămănariu (id est temniță), dar după
voi – atunci n-am cui să-mi deschid inima sau să mă
jelesc sau să arăt bucuria mea – n-am pe nime, doar
numai biata mea violină, consoața necazului meu și a
bucuriilor mele”.
[Dugan 1930: 45]
În fața morții, atât de vii, și a bolii care-l macină, lui

Ciprian nu-i rămâne decât să saboteze și moartea, și boala,
printr-un exces de vitalitate, de energie, de râs, de joc. Scrie
continuu scrisori, notează febril în jurnal, povestește și tăi-
făsuiește, sau, în căutare de prieteni, de mâncare, de băutu-
ră, hoinărește prin Cernăuți, ori cântă, studiază, exersează
interpretează și compune, improvizează, versuri și muzică
deopotrivă. Trece din cafeneaua L`Éurope în Kratschwill,
de la bodega La Tabacar la Kronprinz sau la Göbl, e în
căutarea cuiva care să-i plătească un rachiu, un dejun, o
cină, are datorii și e căutat de procurori pentru fotogra-
fiile neplătite, joacă préférence, kauflabet, douăzeci-și-unu,
vreo partidă de écarté, și o face pe bani. Sporovăiește, tăi-
făsuiește, îi citește lui Schorsch anecdote, „cântarăm și pe-
trecurăm foarte bine”, notează într-un loc, dar deseori are
dureri de cap, se culcă după miezul nopții, merge la Clubul
studenților germani [Morariu 1986: 373], la „Societatea de
cântare” și se duce și la sindrofia Junimii.
Din coșmarul zilelor de boală, Ciprian se mută însă
în carnaval. După ce, între 20 februarie și 6 martie petrece
vacanța dintre semestre la Stupca, revenit la Cernăuți, pe 8
75
Mircea A. Diaconu
martie, durerile se declanșează violent. Urmează o perioa-

dă grea, cu tumoarea care „mai stăruie”, cu „comprese cu
gheață” etc., încât abia pe 21 martie se scoală cu greu din
pat ca să-și reia viața obișnuită. Iar pe 23 îl vizitează Onciul,
Cocinschi, Bujor și țin o ședință a comitetului Junimii, pe
24 își ține lecția la Flondor, apoi, la Universitate, dar și la
cafenea (notează că a stat aici, totuși, prea mult), pentru
ca pe 29 să participe la înmormântarea prietenului care
„refuzase să accepte sfintele Taine”. Iar luni, pe 1 aprilie,
Iulco se mută la el: „În Piața Făinii luarăm o hardughie de
fiacru sadaghirean (din Sadagura, n.m.) și cu zgomotoa-
să hălăcăială plecarăm la vechea gazdă a lui Iulco, pentru
a transporta lucrurile” [Morariu 1986: 400]. Și toate astea
nu sfârșiră fără „destule glose și glume proaste” [Morariu
1986: 400].
Jurnalul cernăuțean consemnează nevoia continuă
de a fi alături de alții, „camarazi de ștrengării”, spune Leca
Morariu [Morariu 1986: 394]. Iar în vacanță, la Stupca, în
celebrul pavilion e un du-te-vino continuu. Aici, tândă-
lește, hălăduiește, trăncănește, chilește, cum traduce Leca
Morariu, îi citește Maricăi, iese la vânătoare, trimite scri-
sori, inclusiv la Ilișești, în satul vecin, iar prietenii sunt pre-
zența obligatorie care-i dă sentimentul vitalității.
E în tot ce face o ardență care ascunde, în aceeași mă-
sură în care o relevă, suferința amenințării secrete a bolii.
Dar în vreme ce la Stupca boala parcă nu îndrăznea să-și
facă simțită prezența, la Cernăuți, sub spectrul ei, Ciprian îi
dă corpului ce este al lui, ca și sufletului, de altfel. Trupului,
pasiuni de-o clipă, îmbrățișări cu fete care-i inspiră sănăta-
te, tinerețe și joacă; sufletului, o dragoste imposibilă, iubi-
rea pentru o proiecție a minții, coborâtă parcă din sonetele
lui Petrarca. Iubita e o ființă, dar una intangibilă.
76
Iubirea, o fantasmă
A șadar, într-un fel care poate însemna și o fugă de sine,

Ciprian iubește cu fervoare, cu disperare chiar, viața
concretă. Pe 17 ianuarie, în chiar prima zi a jurnalului, no-
tează: „Acasă ne hârjonim cu puștanca Fanny” [Morariu
1986: 375], care în una din zilele următoare îi aduce ca-
feaua și face focul. Ce-i drept, hârjoana nu are neapărat
o conotație sexuală, din moment ce cuvântul apare și în
legătură cu Marica, sora sa. Dar peste câteva zile, pe 28 ia-
nuarie, se hârjonește cu Ietty, pe 30 ianuarie, la un unchi,
petrece „foarte bine cu o guvernantă” [Morariu 1986: 378].
Pe 16 faur, Ciprian notează: „H... la mine... la... și rămăsese-
răm până la ora 4... a mas la mine” [Morariu 1986: 389]. În
paranteză, nu putem să nu ne întrebăm: Vor fi fiind punctele
lui de suspensie? Ale lui Leca Morariu? La un moment dat,
pe 8 aprilie, la sfârșitul unei întâlniri a membrilor Junimii,
după cină, împreună cu Iulco, merge pe „promenada sirene-
lor”. Din nefericire, urmează din nou punctele de suspensie
ale monografistului-editor, care, la subsolul paginii, oferă,
totuși, pentru „promenada sirenelor” o explicație: „a feme-
ilor licențioase” [Morariu 1986: 401]. În ziua următoare,
după ce primise bani de acasă, punctele de suspensie reapar,
dar, peste o zi, când face un bilanț al primelor luni de stu-
dent la filosofie, mărturisește că s-a gândit adesea la Bertha
[Morariu 1986: 390]. Să psihanalizăm oare pe seama faptu-
lui că la Stupca o visează imediat după ce, cu o zi înainte,
primise de la Mali, fosta servitoare a familiei, acum în pra-
gul căsătoriei, o scrisoare de șantaj, cerând bani [Morariu
1986: 394]? De fapt, la un moment dat, Bertha îi va re-
proșa viața dezordonată de la Viena. Iar familia, așa cum
77
Mircea A. Diaconu
a făcut-o finalmente și Leca Morariu, se pare că va fi cos-

metizat ici-colo jurnalul, în care Ciprian nota tot. Doar că
Bertha e dincolo de existența concretă. Când, într-un vis
târziu, cineva folosise în legătură cu ea cuvântul curvă,
speriat parcă de vulgaritate, Ciprian îl stenografiază. O
face și în cazuri mult mai puțin lezante. În tot cazul, în
vacanța petrecută la Stupca între 20 februarie și 6 martie,
nu se întâlnește cu Bertha, chiar dacă în bilanțul făcut se-
mestrului încheiat, notase: „La Bertha m-am gândit adese
și mult m-am gândit la ea atât de duios; cum te gândești
la o scumpă ființă iubită; și adesea mi-am pus întrebarea
etc... știu eu bine ce?” [Morariu 1986: 390].
Așadar, poate tocmai pentru că n-o întâlnește,
Ciprian se gândește obsesiv la ea. Din prima noapte de
vacanță, o visează. Pe 21 februarie, notează în jurnal:
„Mă scol la 8½; am dormit foarte bine și ciudat c-am

visat de B. Făcui muzică cu Marica, apoi puțină lectu-
ră, dejunai; tândălesc prin casă și pe-afară; iau masa.
După masă, tăifăsuim; și iar citesc ceva, vreau să ați-
pesc, dar Maria m-a sâcâit și nu m-a lăsat să dorm;
ba mă întreba de ce unul dintre cei 2 ducați pe care
îi ținea în mână e mai greu decât celălalt, ba îmi zbă-
tăcea atenția asupra unei jucărioare, nușce, căreia îi
zicea «jabca» și care o distra mult, destul că n-am
putut dormi. Citesc puțin, facem muzică, apoi vrem
să mergem la plimbare; dar nu se alege nimic. După
cafea, tăifăsuim; apoi eu citesc. Maria scrie o scrisoa-
re către Gorgoneni. (Astăzi i-am scris și lui Ștefan].
Cinăm; apoi eu le scriu acestea și mă culc la ora 9.
Maria mai scrie. Tata doarme în camera de-alături”.
[Morariu 1986: 393]
78
Stenografiind, pe 22 februarie, după prima noapte

petrecută acasă, notase: „Mă gândesc mereu la Bertha. O
iubesc doară atât de mult”. Trecând prin Ilișești, în noapte,
a privit insistent să afle „dintre multele luminițe, care lică-
reau din cele case în întunericul nopții, lumina Berthei...”
[Morariu 1986: 394]. Ar merge la Ilișești, dar „un inconști-
ent, ceva” [Morariu 1986: 395] îl oprește. Și-atunci iese la
plimbare cu Marica: „Mergem vorbind, glumind, râzând
(...). Maria e foarte caraghioasă; vântul îi zburlește părul,
pălăria și vălul în toate părțile. Nu se mai poate descurca.
Să mori de râs, nu alta!” [Morariu 1986: 395]. E o veselie
excesivă. De altfel, știe că o astfel de veselie ascunde sau
anunță furtuna. Înainte de a pleca spre Cernăuți, ar vrea
să treacă pe la Ilișești, dar finalmente n-o mai face: „Joi, la
6, plecai în fine dimineața cu inima întristată. Îmi era jale
foarte. Trecui prin Il.(ișești) și-i mai trimisei B.(erthei) mii
de salutări în gând” [Morariu 1986: 398]. Nu peste mult,
pe 31 martie, are un vis cu un impact puternic; își hrănea
iubirea din visuri și umbre:
„Mă trezesc la ora 6 cu ochii umezi. Ah! am avut un vis

minunat de frumos. Se făcea că eram acasă, la Stupca
și anume cu B., singuri într-o odaie. Eu îi zâmbeam.
Dânsa zice: «Da, d-ta mă râzi». «Nu, d-ră B.» răspund
eu, «cum aș putea râde de d-ta când te iubesc atât de
mult!» Dânsa mă privi adânc și melancolic; o cuprinsei
și întreb: «Scumpă B., mă iubești tu, vrei să fii soția
mea?» Dânsa se-nfioară în brațele mele – un prelung,
dulce sărut fu răspunsul. Puțin în urmă trebuia să plec
la Cernăuți. Îmi luam vremelnicul bun-rămas și nu mă
puteam despărți de scumpa ființă. Plângeam amândoi.
Până ce dânsa se smulse și zise plângând: «Scumpe C.,
79
Mircea A. Diaconu
nu te voi uita niciodată» ... Mă trezii. Dumnezeule!

Împlinise-va oare cândva acest vis?...”
[Morariu 1986: 378]
Revenit, însă, la Cernăuți, Ciprian trece prin teribi-

la perioadă a bolii invocate anterior. Și lucrurile degene-
rează. Pe 11 iunie, scuipă sânge și, împreună cu unchiul
Sausse, își amintește de Șipote, „de buna, scumpa mamă,
de tanti Teresia, de bunici, în scurt, de toți ai noștri și ni
se făcu așa de jale, că ne curseră lacrimi pe bătrânii noș-
tri obraji” [Morariu 1986: 417]. Pe 6 iulie, un nou vis cu
Bertha:
„Mă scol târziu, fiindcă plouă. Noaptea asta am avut

visuri cumplite. Mama moartă, după care plângeam
așa de teribil că m-am trezit. Apoi, decedata tanti
Frosine care se mai mișca pe catafalc cu ochii des-
chiși, pe când eu discutam cu unchiul cât de grozavă
e moartea. Și pe tata l-am visat; o mulțime de popi
catolici care veniseră la înmormântare. În fine, urma
ca noi, mai mulți, să ieșim în mare ținută la îngropă-
ciune. Curios că eu mergeam chitit în ... cu B. și M.
într-un rând. Atât de aievea îmi apăru dânsa înaintea
ochilor, că toate frumoasele amintiri de mai înainte
reapărură deodată iarăși cu toată covârșirea. Va fi
bătător la ochi că amintesc acum atât de puțin de B.
Din 6 iunie n-am mai amintit de dânsa. E adevărat.
Și cred că am dreptate. Începe a-mi fi tot mai lămurit
că frumoasele mele visuri de aur vor rămâne baltă. Și
astăzi, la împrospătarea acelor fericite amintiri, mi-i
tot sufletul cald-alintat, ca și când mii de îngeri mi
s-ar fi furișat în inimă, îngânând o muzică divină.
80
După multă vreme, iarăși mi-i atât de jale, de dureros

și totuși atât de dulce ...
S-o lăsăm în seama Celui-de-Sus și voii Sale!”
[Morariu 1986: 421]
Dar pe 19 iulie Ciprian e din nou la Stupca, loc parcă

de pelerinaj pentru tot felul de prieteni, unde totul e viață.
Abia ajuns acasă, „merserăm cu toții – e însoțit de prie-
teni, firește – în frumoasa pădure verde; hăulirăm, chiui-
răm și ne bucurarăm de frumoasa natură, culeserăm bu-
reți” [Morariu 1986: 430] și i-e teamă că, după ce îi vor
pleca prietenii, îi va fi foarte urât. Face muzică, exersează
la pian, joacă popice, merge la stână să bea zer, stă la sfat
cu oricine, bea rachiu sau bere prin cele cârciumi, în fine,
la marginea Imperiului, viața unui fiu de preot și student
e una de belle époque, iar Bertha pare ascunsă undeva în
negurile minții. Când face, însă, prima vizită la Gorgoneni,
abia putu privi în ochii Bertheluței. „Cel mai bine aș fi fugit
iar afară” [Morariu 1986: 434], notează. Când nu e Bertha
acasă, cum se întâmplă pe 12 august, viața lui Ciprian la
Gorgoneni e o feerie:
„bătrânul și bătrâna mă salutară cât se poate de cordi-

al – și după ce traserăm o «săcărică», ne așezarăm la
muzică. Natural, a trebuit să rămân și la prânz; mâncai
supă de săcărică și-o friptură de vită. (Altădată, va mân-
ca la Gorgoneni colțunași cu perje, (n.m.) – Morariu
1986: 445). După-amiază făcui cu bătrânul o partidă
de șah și mă făcu mat; apoi bătrânul se culcă. Eu mai
discutai cordial cu pastoreasa, care era aparent amabi-
lă. Apoi veni Decker. Ieșii în grădină; jucai puțin cu băieții
popici, mă plimbai. Pe urmă veni și Kraemer. Cântai iarăși
81
Mircea A. Diaconu
cu bătrânul câteva sonate de Haydn. Luarăm cafeaua. Pe

la ora 6½ plecai (...) Eram în foarte bună dispoziție. O,
Doamne! Cum n-oi fi! Am fost doar în căminul iubitei!”
[Morariu 1986: 436].
Dar pe 16 august, la o zi distanță după întâlnirea cu

o fată de altădată, care-i propune reluarea vechii legături
(și Ciprian pare să fie de acord), Bertha e, în sfârșit acasă,
„într-o jachețică albă”, „cumplit de jovială”. „Ne saluta-
răm prin fereastră”, notează el, pentru a constata, pentru
prima dată, „un anumit interes pe care-l manifestă față de
mine” [Morariu 1986: 437].
Trecuse un an de când Ciprian se îndrăgostise de
ea, o visase mult între timp, în jurnal îi urase nu o dată
„Noapte bună!”, iar Bertha, obiectul pasiunilor și visuri-
lor sale, nu știa încă nimic. Iar Ciprian continuă:
„Nu mai descriu acel dulce sentiment care mi se furișă-n

suflet în apropierea ei și nici nu mai vreau să vorbesc de
privirile ei atât de expresive care îmi pătrund așa de pro-
fund în inimă – numai atât știu și spun că totuși o iubesc
nețărmurit și că veșnic o voi iubi”.
[Morariu 1986: 437]
Până pe 8 octombrie, când va fi obligat să plece la Viena,

nu mai sunt decât câteva săptămâni, perioadă de mare in-
tensitate emoțională. Pe 18 august, discută cu Bertha, care
era în „rochița ei gri de stambă”,
„despre pianistică, privindu-ne atât de profund fericiți.

La urmă, îi spusei cât de cu drag aș vrea s-o văd odată
la pian și atunci simții cum roșeața mi se urcă în față,
82
privind-o atât de vrăjit și fierbinte, încât dânsa roși pâ-

nă-n vârful urechiușelor. B. fu cumplit de nebunatecă”.
[Morariu 1986: 438]
A doua zi, pe 19 august, Ciprian dormi foarte prost, căci,

spune, „întruna am gândit la B. Toți nervii îmi vibrează când
mă gândesc la această scumpă ființă” [Morariu 1986: 438].
Un moment cu adevărat special se petrece duminică,
pe 7 septembrie, când Ciprian notează:
„Mă plimb dimineața prin grădină. Mergem la bise-

rică; în ogradă, culegem trandafiri. Ceia se așază la
taroc. Eu, cu Maria, fac muzică. La ora 4 după-amiază
plec eu, tata, Lagler și Maria la Ilișești. Pe drum râse-
răm mult; Lagler ședea prost. În fine, ajunserăm. Toți
erau acasă. Cântai cu bătrânul până la cafea. După ca-
fea, petrecui mereu cu copilele. Era și Lenca de față. Ne
duserăm cu toții la dânsa. La întoarcere, B. îmi oferi o
floare cu ghimpi zicând ca să mă înțep. Eu zic: – Pentru
matale, dragă d-ră, dacă-ți face plăcere, o fac cu drag!
Și cum dau s-o iau, dânsa o retrase: – Nu! Nu vreau
să-ți producă durere. Scena aceasta mi-i foarte scum-
pă. Am petrecut foarte mult cu B. Stăteam toți la un
loc în salon, când copilele mă rugară să le cânt ceva și
o doină. O cântai și apoi: – Ești ca o floare. Doamne,
ce-mi fu a îndura, mâna-mi tremura, abia mai puteam
apăsa o coardă; atât de firav, de tainic vibrară sunete-
le în spațiosul salon, până atinseră urechea iubitei și-i
adiară știre despre durerea mea, despre iubirea mea. Și
mai amplu i se bolti frumosul sân, și mai repede îi bate
inimioara, părând că vrea să-și rumpă finul văl, când
sunetul se aplecă acum sfârșitului; încă o singură înfio-
83
Mircea A. Diaconu
rare a arcușului și un adânc suspin se ridică din adora-

tul piept... Eram atât de mișcat, că n-am putut rămâne
în odaie. În cursul serii mai stăturăm mult de vorbă.
Bătrânii jucară cu Lagler taroc. La cină era pilaf de
conopidă. Şezui lângă Berta, discutând cu dânsa atât
de cu drag. Ea-mi arătă mâna, pe care eu o aflai atât de
mititică. Târziu, tocmai pe la ora 11, ne despărțirăm
de dragii noștri, cu bucurie-n inimi și senin în suflete”.
[Morariu 1986: 446]
Pianul, trandafirul cu țepii lui destinați unei sângerări,

sânul care se boltește imperceptibil, mâinile mici, înfiora-
rea care ar putea rupe finul văl, iubita ca o floare, sunetele
viorii care transmit durere, toate acestea fac parte dintr-un
scenariu al iubirii ideale și imposibile, erotica unei corpo-
ralități care-și răsfrânge dureros extazul neputinței. Nimic
nu poate ostoi prea-plinul ființei, decât jalea intensă.
Bertha la pian e o imagine încărcată de dorință, iar jocul
cu trandafirul poartă în el semnificația unei jertfiri. Mai
e un pas până ca Bertha să fie un înger. Și Bertha rămâne
în sfera angelicului, căci dragostea, în dimensiunea aceas-
ta spiritualizată, continuă să-și facă jocul, într-o atmosferă
candidă, casnică și diperată. Pe 16 septembrie, Ciprian ră-
mase la Stupca singur-singurel, așa încât pleacă la Ilișești.
„Jucai cu Mina o partidă de șah și mă făcuse mat. Mă

zădărâi cu B. care avea săptămâna gătitului, ne făcu
cafea, ne-o turnă așa de drăguț, s-o sorbi cu ochii. Și
multe, multe s-au vorbit. Lenca era și ea de față și-o
făcu pe pastorița, îmbrăcându-i rochia și scufia. Pe la
ora 6 plecai cu jale-n inimă. Când fusei acum afară,
B. îmi cântă un marș; dulcile sunete mă însoțiră până
84
acasă. Noaptea am avut frisoane și am avut teribile

aiureli; capu-mi ardea ca focul și sângele-mi curgea în
vine fierbinte ca plumbul. Asta o face iubirea!”
[Morariu 1986: 449]
Nu-i de mirare că peste câteva zile, pe 22 septembrie,

Ciprian compuse o nocturnă cu titlul Bertha, „sfințită, zice
Leca Morariu, de sfâșierea unei însângerate, transcenden-
tal de ideale iubiri neîmplinite” [Morariu 1986: 453]. Cu
două zile înainte de a pleca la Viena, după ce, revoltat de
supărarea lui Iraclie, își părăsi casa și tatăl pentru câteva
zile (de fapt, fugi pur și simplu de-acasă, după ce Iraclie îl
dezmoșteni pe Ștefan), merge la Ilișești ca să-și ia adio „de
la ce mi-i mai scump”.
„Petrecurăm până-n seară, apoi însă, adio, scumpă

Bertheluță! Cu inima sângerândă îi strânsei scumpei fi-
ințe de rămas-bun dulcea mânuță – încă o privire ume-
dă și un an întreg să n-o mai văd pe scumpa ființă. Mai
bine aș fi izbucnit în lacrimi, dar nu se putea, cu nici o
tresărire a feței nu mi-i iertat să dau de ghicit că acest
înger mi-i atât de scump. Așadar, adio, scumpă B. Cu
bine! D-zeu să te ocrotească! La revedere! Și cu sufletul
întristat o pornirăm peste dealul pe care nu l-oi umbla
atât de curând! O privire încă asupra scumpului Ilișești
și dispărut fu în mijlocul nopții drăguțul sătuleț! Întristat
pășeam alături de draga mea surioară înspre casă”.
[Morariu 1986: 457]
O pasiune devoratoare, așadar, pasiunea unei corpo-

ralități care-și transcende limitele și dorințele. Și-n timpul
acesta, o fată îi aruncă lui Ciprian priviri fierbinți, unchiul
85
Mircea A. Diaconu
Sausse sperase că Ciprian îi va acorda mai multă atenție

fetei lui („Din păcate, nu merge...”, notează el – Morariu
1986: 390], întâlnită întâmplător, prin august 1879, o fos-
tă iubită îi amintește de dragostea de odinioară dorind-o
reluată [Morariu 1986: 437], iar ideea unei căsătorii de
conveniență îi trece prin cap ca o săgeată autoironică, de
abandon care ascunde exasperarea [Morariu 1986: 387]. În
epocă și, mai ales, printre absolvenții de teologie, în ecu-
ația căsătoriei iubirea era o necunoscută. Când un coleg
petrecuse o noapte cu „o dulcinee (...) pasabilă, numai cam
de anticariat și prea stătută și uzată” [Morariu 1986: 381],
Ciprian îl taxează cu dezaprobare.
Or, el iubește ceva ce nu poate fi atins: o imagine.
Iubirea este un produs al minții, al memoriei, al durerii –
o absență. Să fi citit oare Ciprian sonetele lui Petrarca? El
proiectează totul într-o combinație de adorare, pasiune și
durere. De fapt, născută în 1861, Bertha avea în timpul de-
clanșării acestei pasiuni 17 ani. La douăzeci, la câteva luni
după moartea lui Ciprian, îi scrie Maricăi: „Sufăr nespus;
tot ce-am sperat și-am dorit mi-i doară nimicit (...), tot
ce s-a chemat fericire mi s-a răpit!” [Morariu 2017: 212].
Fotografia primită este „ancora cu care să pot răzbi mai
departe prin bântuirea vieții”, pentru a-și exprima ulterior
convingerea unei întâlniri mistice, chiar dacă funcția ei e
de a face suportabil realul: „Trebuie să existe o revedere;
cu ce s-ar mai îmbărbăta altfel sărmana inimă?” [Morariu
2017: 212].
86
Explorări complementare: trupul și arta
S, i-n timpul pasiunii devoratoare, trupul, bolnav, trăieș-

te într-un continuu exces. Reacția lui are semnificația
unei revanșe, a unei recuperări; în vreme ce moartea e pă-
călită – viața își continuă agonia. Ciprian știe de la înce-
put că iubirea aceasta nu e posibilă, că singura ei realitate
este în idee. La fel cum simte că boala îi va consuma de-
vreme trupul. Puțin probabil ca la Nervi să nu fi simțit de
la început iluzia oricărei speranțe. Și în aceste clipe, ceea
ce-l mai putea salva era singura lui mireasă, cremoneza, și
arta, care-l vrăjește. Așa cum fusese orbit și îngenuncheat
de frumusețea Vienei, de muzica lui Mozart, de întâlnirea
cu Împăratul, tot așa, din Nervi, deși e prizonierul sărăci-
ei, își dorește să viziteze Roma.
Pe 29 ianuarie 1883, scria acasă:
„Nu voi să ies din Italia fără să văd Roma și Neapole,

căci mi-ar plânge inima de durere. Așadar, mâine plec
la Roma și, până la întoarcerea mea, sper că Gebauer
îmi va fi și trimis paralele la Nervi, de unde apoi plec
acasă cu trenul prin Viena - Cracovia - Lemberg.
Poate că merg numai până la Roma. Și astfel să ter-
min cura mea italiană. Bine ar fi fost să mai fi ținut
vreo lună”.
Iar peste două zile, din Genoa, în trecere spre

Florența, le scrie pe 31 ianuarie 1883 celor de-acasă, hră-
nindu-se cu umorul de care e încă în stare:
87
Mircea A. Diaconu
„Plouă grozav – spune el –, cu toate acestea mă simt

bine tușind ba pe C-Dur, ba pe F-Moll. (...) La 10 seara
sosesc la Florenza, rămân o zi două, s-o văd pe Madona
dela Sedia a lui Rafael care e acolo, ș-apoi plec la Roma,
să-i sărut papei pantofii”.
Dar de la Roma, pe 4 februarie, mărturisește: „Sunt

mult prea fericit ca să nu comunic și altuia despre ferici-
rea mea. Astăzi e a 3-a zi pe care o petrec la Roma și am
văzut deja așa de multe, că aș putea să mă culc liniștit și
să mor” [Porumbescu 2003: 67]. La Florența, deși a plouat
și a fost frig,
„Mergând printre operele nemuritoare ale eroilor ar-

tei, deodată s-a făcut foarte senin și cald. Ca niște sanc-
tuare mărețe mi s-au părut mie imaginile și statuile,
sanctuare în care maeștrii și-au pus inima și sufletul în
intenția de a crea ce e mai bun și mai frumos. Cel mai
mult mi-au plăcut Madona dela Sedia de Rafael, Teseu
cu capul Meduzei de Benvenuto Cellini, grupul de mar-
moră de Michelangelo și Domul”.
Ajuns la Roma, după o noapte de odihnă, de la 8 di-

mineață începe „peregrinările”. Îl impresionează Biserica
Sfântului Petru.
„Când am intrat în interiorul ei, m-am oprit ca un bou

și am căscat gura de un cot. Este admirabilă și așa de
mare și totuși nici un locușor gol sau poate superfluu.
Am văzut și mormântul Sf. Petru, dar ceea ce am făcut
88
eu în primul rând e că m-am gândit, fără să vreau, la

mizeria mea și am plâns. Mi-am muiat degetele în ba-
zinul cu agheasmă și mi-am udat buzele, am sărutat pi-
ciorul statuii Sf. Petru și am îngenunchiat și m-am rugat
la o icoană gigantică lucrată în mozaic și care reprezintă
Liturghia Sf. Vasile (un fel de cuminecătură după ritul
nostru]. Am rămas 3 ore în biserică și nu am văzut de-
cât superficial, apoi am ieșit afară și am privit mai în-
deaproape piața impozantă cu coloanele ei multiple și
obeliscul. Am plecat apoi cu un omnibus la o biserică,
S. Pietro in Montario, de unde e o vedere admirabilă
asupra întregii Rome. Era o vreme splendidă și senină.
Soarele se apropia de asfințit și își trimitea razele lui aurii
asupra orașului etern. Am stat aici si m-am uitat la mă-
rețul oraș, vechea Romă, și iarăși m-am uitat și nu mă
puteam despărți de acest aspect plăcut. Operele de artă
florentine au un efect insinuant, care merge la inimă, aș
spune aproape că te vrăjesc. Privindu-le, ți se încălzește
și înmoaie sufletul, plângi chiar. Roma, din contra, pro-
duce un efect copleșitor prin măreția ei majestuoasă. O
privire de pe Montario și o reamintire momentană a ve-
chii Rome, cum a existat ea aici de la Romulus până la
Augustus. Trebuie să fii de bronz ca să nu plângi ca un
mucos, tocmai așa cum am făcut eu. Această priveliște
îmi va rămâne de neuitat. Când am scoborât apoi și am
venit pe Piazza Venezia – unde se găsește ambasada aus-
triacă –, ce contrast! Aici domnea animația cea mai vie
de pe lume. Aici era instalată o fanfară militară și cânta
un vals vesel. O mulțime de oameni cât cuprinzi cu ochii
umplea Piazza și se așezase de-a lungul Corso-ului, în
timp ce prin mulțime se înghesuiau trăsuri, cortegii de
măști și tot felul de nebunii își montau manevrele lor
89
Mircea A. Diaconu
carnavalești. O zarvă și o larmă, toți aruncă și se aruncă

asupra lor flori, fâșii de hârtie, confetti de la ferestre și de
pe balcoane care sunt aranjate special în acest scop, ai
putea spune că plouă cu asemenea nimicuri. Toți – mic
și mare –, bătrâni și tineri, toți gesticulează ca nebunii.
Și să nu crezi că e vorba de oameni din păturile de jos ale
populației, nu, de la cea mai înaltă aristocrație, cu mască
de mătase, în trăsuri elegante, până la jos la ciociari, care
au venit și ei în oraș pe măgărușul lor mic, și-au agățat
câteva panglici și s-au alăturat și ei pe măgărușii lor la
cortegiu și aruncă cu multă îndrăzneală buchețelele lor
în echipajul apropiat al unui conte. Desigur că au loc
cortegiile cele mai caraghioase și mai comice din lume.
Frumoasă era o trăsură aranjată cu un coș de flori nu-
mai cu pansele, în ea fete și tineri acoperiți cu flori. Apoi
un cortegiu al spaniolilor. Comică era trăsura medicilor.
O locomotivă gigantică trasă de doi măgăruși, care se
mișcau foarte iute; deasupra, „Progresul artei medicale”
etc., etc. Îmi țiuia deja capul de toate frumusețile pe care
le-am văzut în ziua aceea și m-am dus acasă – dar cum?
– îmbrâncit și lovit de buchete și confetti. Dar și eu am
răspuns cu toată îndrăzneala, aruncând și eu; și atâtea
frumoase cu brațele și umerii goi s-au ales cu vânătăi”.
Târziu în noapte, totul i se pare un „un spectacol groaz-

nic”. Și disperat, conchide: „Mascaradele durează toată
noaptea, fără încetare” [Porumbescu 2003a: 71].
În ziua în care îi scrie Mărioarei, Ciprian vizitase
„Roma veche, Columna lui Traian, Capitoliul, Forul,

Coloseul, Panteonul etc., etc., despre care îți voi scrie mai
90
amănunțit din Nervi – îi spune –, deoarece astăzi sunt

obosit. La sfârșit, am văzut, în panteon, o clădire rotun-
dă colosală, cu o cupolă înaltă boltită și cu o singură des-
chizătură în vârf, rămasă încă de pe timpul romanilor și
care a fost prefăcută într-o biserică, mormântul lui Victor
Emanuel și al lui Rafael. O placă simplă de marmoră în
perete arată locul modest unde odihnește marele maestru.
Mâine mai rămân aici pentru a vedea Vaticanul etc”.
Iar lui Nastasi îi scrie:
„Spre a-ți scrie ceva din frumoasa mea călătorie la Roma,

mi-ar trebui coli întregi și încă nu ți-aș putea descrie fru-
musețile dumnezeiești ale „eternei cetăți”, antichitățile ro-
mane, operele de artă antice și moderne. Am văzut și am
admirat de mi se suia păru-n sus, am stat pe vechiul for ro-
man, poate chiar pe același loc pe care a umblat străbunul
Cesar și Cicero, am stat răzămat de stâlp de granit și, privind
la rămășițele triste a mărețului popor roman, am plâns ca
un mucos. Am plâns și m-am gândit la bietul poporul nos-
tru carele e atât de mic și slab, putea-va el rezista în decursul
timpurilor năvălirilor puternice străine? Ce putere ingeni-
oasă a dezvoltat imperiul roman – și iată rămășițele gloriei
lui! Dar încă pigmeul popor român, ce-l așteaptă pe el?”.
[Porumbescu 2003: 73-74]
O ultimă mărturisire:
„Eu mi-am făcut ultimul tribut ce eram dator Italiei,

am fost și am admirat Florența, Pisa și Roma! Ultimul
91
Mircea A. Diaconu
tribut, dar si ultimul creițar s-a dus. Poate că mă vei

ține de ușor de minte, că, fără să mă cuget la viitor, am
făcut călătoria aceasta atât de scumpă, în loc să cruț
banii și să-i întrebuințez pentru călătoria reîntoarcerii
mele. Iar de altă parte îți spun că, de știam că trebuie
să mă-ntorc acasă fără să văd Roma, îmi vindeam și
pantalonii cei de pe urmă, numai să-mi ajung dorința
aceasta care am visat toată viața mea”.
[Porumbescu 2003: 72-73]
Aproape agonizând, Ciprian ia în răspăr durerea,

moartea, și, cu toate dificultățile financiare în care se află,
călătorește la Roma. Ce e în obsesia și admirația aceasta
pentru Roma? Victor Emanuel, al cărui mormânt îl amin-
tește, fusese invocat de avocatul Iosif Rott în apărarea ti-
nerilor rebeli naționali. E apoi durerea formulată explicit
că românii nu vor atinge nicicând măreția strămoșilor ro-
mani. Pe urmă, e durerea trecerii înseși – pe care Ciprian
atât a amânat-o, încercând s-o păcălească. Și, finalmente,
e vibrația unui suflet nobil în fața artei, a frumuseții pure.
Totuși, singura salvare e arta, pare să spună Ciprian.
Un goliard?
A șadar, e Ciprian Porumbescu un goliard?

Pentru Jacques Le Goff, goliardul e definit de triada
vagabondaj intelectual, imoralism și critica societății. Fără
mijloace de trai sigure, studenților – tineri teologi, mai ales,
care cel mai adesea nu simțeau atracție pentru teologie –, nu
le rămâne decât să fie niște rătăcitori, flămânzi adesea, care
se revoltă în versuri împotriva clerului și a oricărei autorități.
92
Iar viața lor decurge din acest program fatal. Libertinajul lor
constă în slăvirea jocului, a vinului și a amorului și în satiri-
zarea, prin intermediul bestiarului grotesc chiar, a clerului.
În aceste condiții, spre deosebire de trubadurii care
cântau amorul metafizic, goliarzii erau adepți ai iubirii fizi-
ce, râzând de moarte, de solemnitate, de ceea ce părea fals.
În tot cazul, sărăcia nu putea fi depășită decât prin preaslă-
virea petrecerii, huzurului, carnavalului, prin sancționarea
morală a autorităților. Moartea însăși era una. Niște anar-
hiști, așadar, care-și suportă, poate cu orgoliu și superbie,
marginalitatea. Este Ciprian Porumbescu unul?
În tot cazul, a întreba ce anume câștigă el din această
asociere și cum se redesenează astfel imaginea lui e în sine
puțin relevant. Ciprian e împotriva austriecilor, dar și a ro-
mânilor din Bucovina, a muzicii bisericești și a teologilor,
a bolii agasante și a morții, așa cum e împotriva iubirilor
convenționale, un intelectual robit de frumusețe, un artist.
Scrie muzică religioasă, dar și de petrecere și satirică. E lo-
cuit de morbul morții și se dezlănțuie în escapade care-l
epuizează. Candoarea cu care iubește îi aprinde creierii, iar
trupul devine un spațiu al adorării și durerii.
În fond, sunt la mijloc câteva contraste a căror ecu-
ație rămâne nerezolvată. Căci, nu putem evita întrebarea:
ce-a fost mai întâi? Boala sau libertatea? Dacă totul s-a
născut din presentimentul morții, libertatea a fost revanșa
continuă. Dacă, dimpotrivă, la început va fi fost instinctul
primar al libertății, atunci presentimentul morții n-a făcut
decât să-l lumineze. Oricum ar fi, la marginea Imperiului,
experiențele lui Ciprian Porumbescu sunt ale cuiva care
trăiește chiar în inima lui; exersează libertatea cu o natura-
lețe care nu ține cont că astfel oferă argumente morții. Iată
privilegiul artistului veritabil.
93
Mircea A. Diaconu
III. CONTRAPUNCTE
EXPLICAȚIE
D
incolo de exagerarea pe care o implică, situarea
analogică și metaforică a lui Ciprian Porumbescu
în proximitatea goliarzilor din urmă cu câteva
secole, care trebuie citită nu în litera, ci în spiritul ei, are
măcar avantajul de a obliga la o problematizare. Evident că
Ciprian Porumbescu nu e un goliard; el este un tânăr din a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, artist de la marginea
estică a Imperiului, pasionat și rebel, cu intuiția marii arte,
care-și trăiește intens condiția de exclus. Dar negativitatea
devine exuberanță națională, socială, biologică chiar. În tot
cazul, de aproximare fiind vorba, schița de portret rezul-
tată impune nuanțări, atât în sensul dezvoltării anumitor
linii de profil, cât și în acela al atenuării altora. Iată de ce,
ca într-o multitudine de voci, contrapuncte-le sunt absolut
necesare. Unele vin în continuarea așteptărilor implicite,
altele, în contrast discret cu ele. Să convenim că o conti-
nuare de felul acesta poate aboli simpla demonstrație în
favoarea coborârii în complexitatea vieții.
Asumate sau, dimpotrivă, prezente obsesiv în țesă-
tura scrisului său, manifestate explicit sau implicit, câte-
va teme constituie osatura naturii intrinseci a lui Ciprian
Porumbescu. Firește, izolarea lor prin simplificare e iluzo-
rie, ca și încercarea de a le extrage din noianul existenței.
94
În fond, cu toată articularea structurii unei construcții,

detaliile fac diferența, și detaliile relevă continuități și me-
tamorfoze, dar și fracturi sau contradicții. Și acest lucru e
cu atât mai pregnant cu cât Ciprian nu e un apolinic, ci un
dionisiac. Tumultul haotic, atât de prezent, în fond, în scri-
sul lui, funcționează ca un mijloc de eliberare. Finalmente,
ca și muzica, scrisul e o formă de salvare care transformă
disperarea tot mai acută în vitalitate, joc exploziv, specta-
cular exhibat.
Ceea ce-mi propun aici este să cobor din nou în deta-
liile vieții lui Ciprian Porumbescu, să explorez hățișul idei-
lor, corporalității și biografiei lui, prin intermediul textului
rămas de la el, cu toate precaritățile lui de editare, căci, de
exemplu, scrisoarea pe care el i-a trimis-o lui Ștefan pe 29
noiembrie 1882, prezentă atât în Porumbescu 2003a: 242-
245, cât și în Porumbescu 2003b: 116-117, conține diferen-
țe uriașe, și nu doar de traducere, greu de explicat.
Dincolo de astfel de situații, textul care urmează în-
cearcă să ordoneze acest haos biografic și existențial din
spatele textului, creând un ipotetic fir al Ariadnei. Fără
doar și poate, nu e singurul posibil. Din nou, așadar, cu
Ciprian, în explorarea biografiei lui, cu speranța configu-
rării unui portret mai uman și mai credibil.
Problema evreiască și arta
Î nceput în 20 februarie 1881, drumul spre Viena –

este vorba de a doua plecare a lui Ciprian în capitala
Imperiului – devine prilejul unor relevante și previzibile
observații referitoare la evrei. Problema evreiască este una
definitorie pentru spiritul epocii, căruia Ciprian îi aparține
95
Mircea A. Diaconu
din plin. Tocmai de aceea, notează în jurnal: „Am călăto-

rit mizerabil, într-un compartiment plin cu evrei”, pen-
tru a preciza puțin mai încolo: „ticsit de evrei antipatici”
[Porumbescu 2003a: 132]. Apoi, abia coborât din „societa-
tea blestemată a porcovanilor acestora de evrei”, Lembergul
(denumirea germană a Lvov-ului, capitala Galiției) îi face
„o impresie oribilă. Un cuib de evrei împuțit strâmt și

murdar, lipsit cu totul de gust și plin de dughene de
cămătari à la Lagler. Nu există o stradă frumoasă, nici
o piață frumoasă, nici o casă frumoasă. Numai evrei –
mă înfior și acum când îmi amintesc de acele caftane
bălăngănindu-se, vezi Doamne, după anumită manie-
ră de oraș mare”.
Sunt cuvinte dure – scrise, după cum ușor se poate

constata, după sosirea la Viena, de unde deducem că tim-
pul n-a atenuat cu nimic impresiile imediate –, care amin-
tesc de acelea, de altă dată, ale lui Budai-Deleanu, care,
scriind despre evreii din Bucovina, firește că nu se putuse
elibera de imaginea evreilor din Lvov, unde trăia.
Dar lucrurile se schimbă în timp. Cum se va fi pro-
dus această schimbare? Cât de puternică este ea? Înainte
de toate, mutațiile produse reflectă ceva din fibra cea mai
intimă a lui Ciprian Porumbescu. Spre sfârșitul perioadei
petrecute la Nervi, de exemplu – unde mersese cu speranța
salvării (nota de jurnal e din 8 februarie 1883; pe 24 fe-
bruarie, avea să trimită la Stupca telegrama cu mesajul „Joi
dimineață, Ițcani”, prin care își anunța sosirea acasă), când,
oricât va mai fi pâlpâit vreo speranță de vindecare, era deja
convins că totul e iluzie, Ciprian nota că Weissmandl, unul
96
dintre colocatari, este evreu: „Știu asta, dar n-are nici o im-
portanță” [Porumbescu 2003a: 316]. Nu mai are nici o im-
portanță, căci Weissmandl e unul dintre prietenii cu care
Ciprian împarte viața la Nervi. Călătoresc împreună, spun
glume, fac farse, fac muzică, joacă tot felul de jocuri de so-
cietate. Într-una dintre primele consemnări de la Nervi,
din 3 decembrie 1882, Ciprian nota:
„Domnii Weissmandl din Viena, Drey din Dresda, pe

seama căruia fac fetele glume, Kuhn, un inginer, stu-
dentul prusac, cu hăinuța lui, Desideri, italianul, și un
tânăr din Hanovra, aceasta este societatea noastră”.
Suportă împreună frigul, merg cu barca, joacă tot felul

de jocuri cu fetele, ba chiar tușesc împreună, deși boala e
până la urmă o afacere individuală; într-una din zile, du-
pă-masă, după ce jucară 21, ies cu toții la plimbare:
„bem bere, ne ducem la poștă, apoi, la ceasornicar, la

croitor etc.; ne încolonăm în monom, toți patru, Fribl,
Weissmandl, Frank și eu; unde unul are treabă, acolo
ne ducem cu toții. Ne întoarcem acasă. Facem muzică
cu Weissmandl și îmi scriu jurnalul”.
Așadar, Weissmandl e unul dintre prietenii cei mai

buni. Alături de el, în vagonul numit Nervi, Ciprian tră-
iește clipe luminoase, de bucurie și libertate. Îi unesc ritu-
alurile vieții cotidiene și neprevăzutul fiecărei clipe, sufe-
rința, dar și muzica. Ca să înțelegem cât de apropiați sunt,
să precizăm că Weissmandl e cel care cântă Fantome, valsul
97
Mircea A. Diaconu
compus de Ciprian pentru Gebauer, editorul din București

de la care spera să obțină ceva bani. Mai mult, Weissmandl
aduce veștile bune: el îi anunță sosirea așteptatei viori.
Poate nu e lipsit de interes să spunem că Weissmandl venea
din fosta Polonie și că Ciprian suferă alături de el, pentru el
chiar. Luni, pe 18 dec. 1882, notează:
„După-masă, am cântat Nocturna, cu Weissmandl; po-

lonezul plângea. Ne ducem la mare. Vremea este splen-
didă. Marea e liniștită și netedă ca o oglindă; soarele își
împrăștie razele argintii până departe, deasupra pânzei
întinse de apă, care strălucește ca o ploaie de argint.
Bărcile alunecă atât de liniștit! Barcagiii își aruncă nă-
voadele și undițele. O liniște de sărbătoare domnește
împrejur; din când în când, se aude unduirea delicată a
valurilor ce se izbesc ușor de mal. Departe, la orizont, se
vede detașându-se o dungă vânătă închis, ca și când aco-
lo ar fi sfârșitul mării. Norișori dantelați alunecă liniștit,
lăsând să se întrevadă, ca printr-un văl, albastrul închis
al cerului. În depărtare, înaintează majestuos, în veș-
mânt strălucitor, un cargobot, cu toate pânzele desfășu-
rate. Un vaporaș se rostogolește, de-a lungul cargoului,
ca un spiriduș. Pe plajă, vizitatorii se odihnesc și se plim-
bă. Falezele sunt înțesate de oameni. Toți sărbătoresc și
se bucură de frumoasa și splendida natură. Se bucu-
ră și oftează în același timp; mâine, oare va fi mai bine?
O, speranță, speranță! Pentru câți dintre noi numele tău
este echivalent cu mizerie și moarte?!”
Se vede că imaginea mării, de reverberații impresio-

niste, nu lasă loc nici unei iluzii.
98
Viena: muzicăreală, Bertha, fete, petreceri
D e fapt, experiența vieneză fusese de la început una a

spargerii barierelor de tot felul. Abia ajuns la Viena,
Ciprian constată că nimic altceva în afară de muzică nu
contează. Pe 20 noiembrie 1879, îi scria Maricăi despre
„romanul” lui cu o anume Mina Harder (i-a aflat numele
de la un coleg; ea pe al lui nu-l cunoaște), roman al cama-
raderiei, căci, cu fervoarea tinereții, viața e pusă în slujba
muzicii, studiului, vieții; totul se trăiește într-un fel de beție
a ei, ca în transă. Îi scrie Maricăi:
„Să-ți spun despre Conservator. Când ajungi la eta-

jul 2, în coridor, tot aranjamentul este foarte elegant,
cu covoare, ca să nu se facă zgomot, deci, când ajungi
sus, ai impresia că ești în altă lume; aici, auzi un pian,
dincolo, viori, colo, canto, aici, trompete, aici, trilurile
unei fete, dincolo, gânguritul unui tenor îndrăgostit,
cineva trage cu arcușul sunete atât de dulci și, deoda-
tă, intervine o trâmbiță atât de disperată, ca și cum ar
suna pentru judecata cea din urmă; apoi, zdrăngănit
la pian, în toate colțurile; îți spun, te simți înnebunit!”
De fapt, vrăjit de muzică, fascinat de atmosferă,

Ciprian trăiește ca într-un vis:
„Dar și cum cântă toți! Dacă te pui, la o ușă, și asculți, e

ceva splendid; peste tot, concerte, peste tot, muzică de-
săvârșită! Apoi, spre ora 12 și ¼, ies o mulțime de fete,
printre care multe frumoase, toate vesele, râzând zbur-
99
Mircea A. Diaconu
dalnice și îndrăznețe. Ele cred că sunt viitoarele artiste,

pot renunța la modestia caracteristică fetelor. Multe au
și ele curs, până la ora 2, și, atunci, mănâncă în coridor
– fiecare scoate o franzelă sau cozonac, pâine cu unt sau
altceva, și se plimbă, astfel, pe coridor; noi, desigur, cu
ele – fac glume proaste despre noi, noi despre ele, până
la întoarcerea în săli, unde începe din nou muzicăreala”.
Nu-i vorbă, și aici e „un fel de amestecătură”; un vi-

oloncelist e „prost ca gardul”, doi fagotiști sunt cam ase-
menea; cât despre Mina Harder, pe care Ciprian a con-
dus-o, „din nou, până la podul Elisabeta”, „este o fată
din clasa de pian și canto, care cântă minunat la pian
și din gură și nu este deloc urâtă. Mie îmi place, pentru
că poartă părul împletit în două cozi, e sveltă, blondă și
sinceră. Încolo, nu-i nimic de ea” [Porumbescu 2003a:
110]. Altceva e important:
„că, la conservator, poți să faci ușor cunoștințe și

prietenii, căci toți urmăresc același scop, anume
însușirea culturii muzicale, iar muzica nivelează
toate diferențele, îndepărtează barierele, eticheta,
deosebirile de sex. Cu Mina, de exemplu, am fost,
azi, abia pentru a doua oară, împreună, însă sunt cu
ea familiar ca și cu tine, discutăm în mod absolut
degajat între noi; bineînțeles, numai despre muzică;
facem glume proaste despre profesorii noștri etc.,
însă nici nu ne-a trecut prin cap să ne facem gân-
duri în urma faptului că ea e fată și eu băiat; sau
poate să ne întrebăm de nume – asta nu există”.
100
De fapt, prima perioadă petrecută la Viena (între

13.10.1879 și 7.04.1880), când locuiește în condiții bune,
când foamea nu e devoratoare (spune la un moment dat –
la persoana a II-a, ca și cum ar fi altul: „La 2, ieși flămând
ca un câine și bucuros că poți merge, undeva, să mănânci”),
când locuiește în condiții de tot rezonabile, când studiază cu
Mandicevschi, e una fastă. E aproape zilnic la Epaminonda
Bucevschi și nu ratează un concert al Academiei de canto,
o serată a doamnelor din Societatea Albert Dürer, un spec-
tacol la Theater an der Wien, ori la Singakademie etc., etc.
Boala își retrăsese colții, Bertha era încă o speranță, iar el,
fascinat de Viena, glumește adesea.
Multe se vor schimba însă în cea de-a doua perioadă
petrecută la Viena (20.02.1881 – 4 august 1881), la zece ani
după vremea studiilor lui Eminescu în capitala Imperiului,
când Ciprian beneficiază de un stipendiu care nu-l obliga la
nimic, căci poate studia orice, oricum:
„Înainte de amiazi, am fost la Morariu, la hotelul Zum

Oster Hof, mi-am luat banii depuși la el și am discutat
împreună felul cum urmează să mi se plătească bursa.
Aceasta mi se va trimite, în rate lunare anticipate, de
la Cernăuți, prin mandat poștal. Încolo, n-am nici o
obligație, pot studia unde vreau și ce vreau. De aseme-
nea, am libertatea să-mi aranjez vacanțele când vreau.
Intenționez să rămân aci până la sfârșitul lui iulie și să-mi
iau examenul de profesor de muzică; afară de acesta, să
învăț teoria la Mandicevschi și unde cred eu de cuviință”.
[Porumbescu 2003a: 136].
Dar acum, în cea de-a doua perioadă petrecută în fas-

cinanta Vienă, Ciprian redescoperă foamea și retrăiește
101
Mircea A. Diaconu
boala, ca și durerea pentru Bertha, pe care o visează frec-

vent. Își construise în legătură cu ea superstiția că, dacă o
visează, va avea o zi bună.
„Toată noaptea am visat pe scumpa mea iubită. Am

sărutat-o atât de drăgăstos, ea mă îmbrățișa cu atâta
căldură și era așa de scumpă și frumoasă! Când m-am
deșteptat, mi-era așa de dor de ea. Mi-era așa de greu,
dar, totuși, aveam inima plină de fericire. Mă gândeam
numai la ea, la ea, la scumpa mea atât de îndepărta-
tă, și ea, poate – știe Dumnezeu – nici nu se gândește
la mine. Într-un elan nestăpânit, am luat portretul ei,
l-am strâns și l-am sărutat de nenumărate ori. Mă apu-
că jalea, când mă gândesc la viitorul meu, care, fără
ființa aceasta dragă, se scufundă în neant.
De câte ori o visez pe scumpa mea copilă, se ni-
merește ca, ziua următoare, să mi se întâmple ceva plă-
cut. Sunt curios să văd ce lucru plăcut mă așteaptă azi!
Mă duc la Morariu pentru a afla vești despre bur-
sa mea. Din păcate n-a sosit nimic în legătură cu aceas-
ta. Cum am ajuns acasă, factorul îmi aduce un pachet
de la Meșederu. Va să zică, asta era bucuria care nu
putea să întârzie azi. Ei, o cunosc eu pe scumpa mea
Bertha, care îmi apare, întotdeauna, ca un înger vesti-
tor de bucurii”.
Peste câteva zile, ceva similar: „am visat pe dulce-

le meu înger. Ziua de azi este, deci, păzită de orice rele”
Tind să cred că, nedatate, scrisoarea de la Adamina
Gorgon, mama Berthei, un răspuns dat lui Ciprian, și, o
102
alta, indirectă, de la Bertha, care-i scria Maricăi, sunt ulte-

rioare acestor vise. Bertha îi transmitea: „Scrie-i lui Ciprian
că nu stă în puterea mea să-l fac fericit, că eu, totuși, nu
sunt singură, că am obligațiuni pe care mi le-a impus via-
ța și pe care să le scutur de pe mine îmi lipsește curajul”
[Porumbescu 2003a: 157]. Iar Adamina Gorgon:
„Dumnezeul meu! ! de ce trebuie să suferim sila de a-ți

face inimă rea Dumitale, pe care te stimăm și te iubim?
Dar altfel nu se poate. E în contra tuturor principiilor
noastre. Nu ne putem da copila unui preot ortodox, de-
oarece știm că ea, atunci, ar trebui să nu mai creadă în
ceea ce avem noi mai sfânt. (…) Am cumpănit noi ches-
tiunea toată ziulica și am judecat, dar nu merge. Nimic
în contra persoanei Dumitale. Ne desparte numai abi-
sul pe care-l recunoști și dumneata și nu vedem nici o
punte peste care l-am putea trece. Fă-ți datoria, gândeș-
te-te la noi fără ură și fii asigurat de prietenia noastră”
În aceste condiții, Ciprian crede că se poate vinde-

ca de iubirea pentru Bertha și, bravând, îi scrie Maricăi:
„Povestea cu Gorgonii – să-ți spun drept – mă lasă rece.
(...) Dacă sunt atât de absurzi, să persiste în încăpățânarea
lor, nu trebuie și eu să fiu atât de prost să-mi pun toată viața
și existența în joc. Dar, de durut, mă doare, tare mă doare!”
În fapt, la Nervi, obsesia Berthei era încă aprinsă, chiar
dacă Ciprian cochetează cu Emilia von Poppen și, mai ales, cu
Hedwig Gernet, aceasta din urmă, îndrăgostită de el. După
moartea lui, cele două estoniene aveau să corespondeze atât
cu Marica, cât și cu Iraclie. Glumind, Ciprian nota în jurnal:
103
Mircea A. Diaconu
„Seara, în timp ce cântam cu Weissmandl, au venit și

cele două estoniene. Când s-au retras, «a mea» mi-a
făcut o reverență delicioasă. Am fost încântat. Fata are
ceva din biata mea Bertha – figura sau poate sprânce-
nele. O, scumpa mea Bertha!”
Să revenim, însă, la Viena. Într-o duminică, Ciprian

merge de la 8 la 12 prin patru biserici diferite, pentru a
asculta muzică. Nu spiritul critic al lui Ciprian, care func-
ționează din plin, contează, ci emoția pe care o caută.
Finalmente, muzica purifică:
„Duminica asta, am fost în nu mai puțin de 4 biserici,

de la 8 la 12. Îți poți închipui ce muzică diversă poți
asculta! De la 8 la 9, în biserica Minoriților, o liturghie
în stil gregorian, cu un foarte redus acompaniament
instrumental și cu orga dezacordată. De la 9 la 10, în
Biserica Franciscanilor; acolo am observat că la Viena,
se poate auzi și muzică bisericească mizerabilă. Într-un
loc, sopranul s-a oprit, deodată, cu totul și și-a lăsat, cu
cea mai pură resemnare, soarta pe seama unei tobe,
acordată cu un semiton mai jos, iar toboșarul, pentru
a face față situației penibile, plin de disperare, bătea cu
furie și astfel, au dus la bun sfârșit bietul Benedictus.
De la 10 la 11, am fost la capela grecească, unde am dat
prilej celei cu genele cu cremă să se delecteze la pri-
virea mea, iar, la 11, am mers la capela Curții. Acolo,
a fost frumos; acolo, este totdeauna frumos. Ieri, nu,
vineri, de Bunavestire, s-a cântat, acolo, un Ave Maria
pentru soprană și alto, cu acompaniament de coarde,
în tonalitate mixolidică, de Brahms. Îți spun, draga
104
mea Marica, a fost atât de frumos, dar atât de frumos

cum n-am mai auzit vreodată! Oamenii aveau ochii
plini de lacrimi și, la sfârșit, a fost un șters de nas co-
mun! Și pare atât de simplu, construit cu mijloace atât
de neînsemnate, și, totuși, atât de minunat! Dar tocmai
aceasta e măiestrie, să creezi, din ceva atât de neînsem-
nat, ceva cu deosebire de însemnat!”
În fapt, la Viena, Ciprian ascultă Haydn, Strauss,

Beethoven, Planquette, Saint-Saëns, Strauss, Schubert,
Bach, primește adesea gratuit bilete sau invitații la con-
certe, de la Strauss, de la Bucevschi, de la tot felul de cu-
noștințe, dar viața lui, fatalmente dezordonată, îl face să-
și plimbe foamea și stranietatea, prin restaurante, bodegi,
cafenele, birturi, cârciumi etc. Într-o zi de sâmbătă, iată ce
i se întâmplă:
„Către amiazi, mă duc la Epaminonda. Găsesc, aici, pe

Theresa, dar eu sunt prost dispus, fiindcă nu am bani
și nici speranțe să mănânc la prânz. La ora mesei, o iau
din loc, pentru ca să mănânc nibeto (nimic); în realita-
te, îmi plimb foamea prin cartierul Mariahilfer și să mă
mulțumesc numai cu mirosul fripturilor, care se răspân-
dește din diferitele birturi pe lângă care trec. La ora 1,
mă întorc la Ep, chipurile fiind după masă, la o cafeluță
– capăt însă, din fericire, și o farfurie de supă de ficăței
cu orez, pe care, vezi Doamne, o gust din curiozitate,
dar, de fapt, o înghit cu pofta unui lup. Când am vrut să
plec, sosește Halipa, cu care m-am întors, întâi, acasă și,
apoi, ne-am dus într-un birt, la o bere. Dintr-un pahar
de bere și-au făcut 5 jumătăți de litru și am uitat, în felul
105
Mircea A. Diaconu
acesta, de foame, de griji și de toate. Bine dispus, m-am

dus și mi-am amanetat acul de cravată pentru 2fl.”.
Își plimbă, așadar, foamea cel puțin în aceeași măsu-

ră în care merge la operă, la teatru, la Capela Imperială, la
Musikverein, la Biserica Franciscană etc., etc. E vânat de fete
din familii românești, dar el preferă să se întâlnească cu o
enigmatică H, pe care o vizitează îndată după ce ajunge la
Viena și căreia îi cântă la vioară („După-masă, mă duc la
Leopldstadt, la H. O găsesc acasă; ea are o vioară, eu îi cânt
câte ceva, stau de vorbă cu ea și, apoi, mă duc la Theater an
der Wien – Porumbescu 2003a: 149), care ar vrea să învețe să
cânte la vioară cu Ciprian („Aici, am întâlnit și pe Nachtigal,
pe Gafencu și Wolf. De aici, am trecut la Lafferl. Amintiri
vechi – aceeași societate agitată – fețe cunoscute și chiar și
Helen. M-am bucurat să o revăd. Spune că vrea să învețe vi-
oara și m-a rugat să trec pe la ea” – Porumbescu 2003a: 145),
cunoaște o Theresă:
„M-am dus la Ep. Aici, fac cunoștința unei fete foarte

gentile, drăguțe și vesele – un model. Nu e prea frumoa-
să, dar micuță, grațioasă și cochetă. Locuiește la Hernals,
Hauptstasse no. 8. et. I, camera 19. O cheamă Therese
Muller. Am rămas, acolo, la prânz și ne-am amuzat foar-
te bine cu Theresa. Am stat și la gustarea de după-amiazi,
le-am cântat și am rămas până după cină. Spre, la ora 10,
am însoțit-o pe Theresa până acasă la ea, cu tramvaiul”.
Iar cu Theresa, povestea lasă urme. Peste câteva zile, no-

tează în jurnal:
106
„La prânz, rămân, firește, la Josefina, care ne-a făcut o

surpriză: găluști. Am petrecut destul de bine și ne-am
tachinat, toată vremea, cu Theresa. După masă, a venit
Halipa. Am stat împreună cam până la 7 seara, după
aceea, m-am dus, cu Theresa și cu Halipa, în cartierul
Hernals, la Gschwandtner; și aici ne-am amuzat bine,
ca de obicei, la Heuriger; i-am plătit Theresei o masă,
am comandat și vin de Voslau, muzica nu era prea rea,
societate veselă, neîncorsetată; intimă, ce mai dorești?”
Totuși, la mijloc nu e o poveste, sau nu în sensul tare al

cuvântului, din moment ce, spre ora 3 din dimineață,
„Gobl căuta, în ciuda halului fără de hal în care se găsea,

să o convingă pe Theresa să se ducă cu el acasă și când,
în sfârșit, a devenit prea insistent, am plecat. De altfel,
se făcuse ora 3 dimineața. Am condus-o pe Theresa
până la locuința ei, i-am vârât în mână câteva băncuțe
pentru portar și m-am întors acasă. Este o noapte fru-
moasă, cu lună (…)”
Aceeași viață liberă, de fapt, de studenți săraci, slu-

jind muzicii, robiți de ea. După ce reușise să mănânce la
Epaminonda supă de ficăței cu orez, împreună cu „doam-
nele Amselberg și Guttman”, Ciprian ajunge într-o socie-
tate foarte animată. În ce-l privește, va dansa „un cadril
cu sora lui Breitwieser, un vals cu Guttman și o polcă cu
d-ra Roland, cumnata lui Schubert”, „fată cu mult șic, înal-
tă, sveltă și frumoasă, care mi-a plăcut foarte mult”, notea-
ză Ciprian. „Din păcate, eram prea legat de societatea în
107
Mircea A. Diaconu
care mă aflam pentru ca să-i pot da fetei mai multă atenție”.

Interesant e și altceva:
„Am luat, împreună cu Amselberg, o maioneză cu peș-

te, în schimb i-am oferit o bucată de roast-beef-ul meu.
Împreună cu Ulrich, am mâncat o porție de pui; se în-
călzise bine băiatul și devenise amabil, a comandat până
și vin de Voslau, după care se înveselise de-a binelea”.
Dar cu societatea aceasta Ciprian merge la concerte,

ba chiar în mai multe zile consecutive. Îi scrie Maricăi:
„După-masă, am fost, precum ți-am mai scris, la un

concert Strauss. Am fost într-o lojă cu Amselberg,
Guttman și cu mama lor. M-a amuzat foarte mult,
Strauss a cântat răpitor, adică orchestra lui excelen-
tă. El însuși țopăie mereu, ca o păpușă de cauciuc,
dirijează cam în genul unui sucitor de aluat, totuși,
foarte bine. Cel mai mult mi-a plăcut un marș de
concert pentru harpă și orchestră și Danse macabre,
de Saint-Saëns. O instrumentație extraordinară; vezi
și auzi clămpănitul scheletelor și gemetele înfricoșă-
toare. Hermina (Guttman) m-a plictisit mult, ea este
extraordinar de curioasă și te poate chinui de moarte
cu întrebările ei. Joi, am fost din nou, în aceeași com-
panie, la un concert al Filarmonicii. Nu vreau să te
plictisesc cu descrierea detaliată”.
În fond, doamna Amselberg face parte din lumea

bună; casa în care locuiește are un mobilier sofisticat, la ea
108
se mănâncă lucruri fine, se fumează țigări rafinate. Apoi,

„s-a discutat, s-a mințit, ne-am plimbat, ne-am plictisit și,
la 10 și ½ am plecat acasă și am visat la munți de chiftele”
Cea mai interesantă întâmplare e cea din „cuibul”, adi-
că atelierul lui Bucevschi. Când, la un moment dat, îi vizi-
tează Vasile Morariu,
„Bucevschi tocmai făcea portretul doamnei Amselberg,

într-un costum de țigancă unguroaică; ea se refugiase
în cabinet, cred că el a observat aceasta și, de aceea, și-a
scurtat vizita. De altfel, îl aștepta birjarul jos, căci mai
avea și alte vizite de făcut. Lui Bucevschi i-a spus, când
a văzut muierile pe jumătate goale și goale pe pereți,
în glumă: – Așa, în loc să faci sfinți, faci blasgonii de
aeste!... Noi l-am condus până la trăsură; locuitorii ca-
sei au ieșit, tiptil, din toate camerele, pe coridoare, mai
ales femeile (O, vienezele astea sunt atât de curioase!)
și s-au uitat la el ca la un «Wauwau!»”.
Vor fi ajuns poveștile acestea și la Ilișești? Să fi fost fe-

tele acestea doar modele? Să fi fost mai mult decât prie-
tenele casei? Dna Amselberg, cum am văzut, locuiește
foarte bine. În tot cazul, aceasta e lumea în care viețuiește
Ciprian, un vertij. Pe 4 martie, într-o vineri seară, merge
la doi prieteni la care bea vin. Cu ei, pleacă la Vindobona
(probabil o cârciumă) și, după ce se întâlnește cu tot fe-
lul de cunoștințe, merg la Ronacher, „un restaurant foarte
elegant, la subsol, cu muzică bună” [Porumbescu 2003a:
144]. De aici, trec la Lafferl și o revede pe Helen. Spre ora
1 din noapte, ajung la Föderl, unde întâlnește alți prieteni
109
Mircea A. Diaconu
și o „societate foarte veselă”. După un timp, pleacă cu alți

prieteni la Schönwiesel, unde „servesc «muieri» îmbrăca-
te în costume destul de elegante” și unde unul dintre prie-
teni, pe care îl va conduce finalmente acasă, are o alterca-
ție (veritabilă bătaie, se pare) cu un ceh, așa încât ajunge
acasă abia la 7 dimineață, „nu fără un oarecare sentiment
de jenă față de gazda mea. Era, doar, pentru prima dată
când îmi făcusem de cap, venind așa târziu” [Porumbescu
2003a: 145].
Nu avea să fie și ultima. Pe 12 martie, merge, cum
știm deja, la balul Albert Dürer, unde va împărți ma-
ioneza cu pește a d-nei Amselberg, căreia-i oferă, în
schimb, din roast-beef-ul lui. După multele întâmplări,
cu dans, băutură, multă zarvă, sărută mâna „unei fru-
moase Roland” și se duce la 6 dimineață la Epaminonda,
unde bea o cafea, trage o șliboviță și abia apoi ajunge
acasă. S-a trezit însă la 12. Pe 19 martie, după ce o visa-
se pe Bertha, se duce la Epaminonda, se tachinează cu
Theresa, merge prin tot felul de restaurante și bodegi, cu-
noaște tot felul de inși, unii sunt beți, alții, „chercheliți
bine” [Porumbescu 2003a: 162-163], și pe la 3 diminea-
ță o conduce acasă pe Theresa. „Este o noapte frumoa-
să, cu lună, și străbat, în bună dispoziție, strada Laverlo,
Strozzi-Neubau, strada Eszterhazi, până la locuința mea,
unde, odată ajuns, fac constatarea că, în fond nici eu nu
sunt prea treaz” [Porumbescu 2003a: 163]. „O noapte
furtunoasă” [Porumbescu 2003a: 163], notează a doua zi
în jurnal, când merge la Biserica Franciscană, unde as-
cultă „o muzică sacră mizerabilă” („Ei, drăguților, n-o
să ne revedem așa de curând” – 2003a: 163, le transmi-
te interpreților), apoi, la un birt obscur, unde mănâncă
„un gulaș veritabil din carne de cal” – 2003a: 163), apoi la
110
„biserica grecească, la Hofkapelle (o „Mesă! de Schubert,

grandioasă, splendidă”]. După alte peripeții, ajunge aca-
să: „Dormisem atât de puțin noaptea trecută, și, azi, am
ascultat atâta muzică, încât...” [Porumbescu 2003a: 164].
Liber, în luptă cu deșertăciunile
C um să ne explicăm acest vertij existențial? Ciprian că-

uta peste tot muzică, petreceri, prieteni, fete. În fond,
în tot ceea ce face, pulsează energiile unui om liber care
sparge așteptările și convențiile. Nonconformist și rebel,
frondeur fără doar și poate, în stare de gesturi teribiliste,
Ciprian trăiește intens, cu un entuziasm disperat. Să fi pre-
luat ceva din natura colerică a lui Iraclie?
E la mijloc nu doar libertatea omului tânăr, ci și a ar-
tistului care slujește unei voințe oarbe, poate chiar a copi-
lului crescut la țară, și nu în puf, a băștinașului revoltat pe
aristocrația simulată sau formală din Bucovina. De aici,
fuga de convențional, de artificial, de fals, de stratul gros
de fard social și de ipocrizie. Probabil de aceea nu-l încântă
ideea unui bal mascat; de fapt, îl revoltă neputința lui și
lipsa de griji a celor din jur. Notează în jurnal:
„Am luat masa, am venit acasă și m-am dus, apoi, cu

Halipa, la Gyula, pe care l-am găsit, împreună cu Jezi
și alți ofițeri, în fața unor sticle pline. M-am alăturat
și eu, până seara, când a sosit Marie, cu cele două su-
rori mai mici ale ei, și, împreună cu toții – în afară de
Jozi –, am trecut peste drum, la Haffner, acolo fiind
bal mascat. Am stat destul de nepăsător și am privit
cu grozavă indiferență la mutrișoarele și mutrele ace-
111
Mircea A. Diaconu
lea mascate și nemascate, cum se învârteau în cerc, râ-

deau, se tachinau și, câteodată, deveneau chiar brutale.
Nu prea aveai cu ce să te alegi din toate acestea și plic-
tisit, dar mai mult chinuit de un dor nespus de scumpa
mea Bertha, am plecat, curând, acasă, pentru a domoli,
dormind, nepotolita mea durere”.
La mijloc e deja amintitul complex al fetiței cu chibriturile:
„Azi, e ultima zi de carnaval. Toate localurile de pe-

trecere vor fi ticsite, veselii vienezi își dau drumul; nu
sunt decât strigăte de bucurie și dans, veselie și chiote.
Fiecare e cu aleasa inimii lui, cu care, azi, strigând și
dansând, intră în postul Paștelui. Și eu am o aleasă a
inimii mele, dar departe, foarte departe de aici. Oare se
gândește ea puțin la mine? Eu n-am pe nimeni, decât
bietele mele gânduri, n-am pe nimeni cu care pot să mă
bucur și eu, decât dorul meu nespus, cu care mă duc la
culcare, uitând de toate nebuniile carnavalului. Scumpa
mea iubită îndepărtată, tu ești totul pentru mine, dure-
rea și bucuria mea! Noapte bună, scumpa mea copilă!”.
Iar cu altă ocazie mărturisește:
„Aici, carnavalul e în toi, baluri, mascarade, ceaiuri,

etc., zilnic muzică, dans – o viață și forfoteală conti-
nuă, că nu-ți mai vezi capul în târgul Vienei. Poate
merg și eu, odată, la un astfel de bal mascat – când o
să am bani – așa, mascat ca un prinț spaniol, cum mi-
ar plăcea mie; și, atunci, se îndrăgostește o prințesă de
112
mine, și, atunci, da, atunci, o să fiu mândru și îngâm-

fat, de n-o să mă mai recunoașteți”.
Avea, ce-i drept, 27 de ani când, într-o scrisoare tri-

misă unei persoane nu foarte apropiate din moment ce i se
adresează cu formula „prea stimate domnule”, face o con-
fidență tranșantă:
„Ce privește conducerea Reuniunii de cântare, încă nu

știu dacă o voi putea lua asupra mea, auzind că pu-
blicul brașovean este foarte pretențios și îngâmfat, și
eu, care am primit o creștere mai mult germană, iu-
besc, așadar, sinceritatea și, cum zice germanul «Das
Gemütliche» (adică agreabilul, plăcutul, intimul, con-
fortabilul, n.m.), adeseori mă voi afla în conflict cu
domnii și doamnele din reuniune”.
Trecem peste faptul că, ajuns la Brașov, Ciprian va lua

conducerea Reuniunii și că publicul brașovean îl va ovați-
ona, pentru a reține mărturisirea fără menajamente a unui
fel de a fi care nu exclude brutalitatea. De ce să se explice
o astfel de „iubire a sincerității” prin educația sa germană?
Lui Ciprian îi repugna „boieria”, fuga după titluri nobilia-
re și, poate, curentul general printre români de simulare a
germanității, disprețul de sine al românilor. Să ne amintim
de boierul Mustatza, nu Mustață, constata Iorga, boier care
„s-a făcut vestit prin răspunsul ce dădu Regelui Carol,

când acesta-i vorbi românește în gara de la Cernăuți:
«Majestät, wir sind deutsch erzogne», «Maiestate, sun-
113
Mircea A. Diaconu
tem crescuți nemțește». Aceasta a adus baronului o de-

corație austriacă, multe simpatii austriece și reproba-
rea tuturor românilor bucovineni care se țin în adevăr
de neamul lor”.
[Iorga 1938: 349]
Dar aici, revoltat, exasperarea lui denunță, de fapt,

educația germană pe care a primit-o.
În tot cazul, Ciprian refuzase să-și asume rolul de mar-
tir, să devină prizonierul unei imagini, să încerce să profite
de avantajul social și public al procesului politic. Îi displa-
ce obiceiul cuiva de a „se complace în fraze bombastice și
pretențioase” [Porumbescu 2003a: 147], iar într-o scenă de
falsă hiperbolă autoironică povestește cum „ne-am făcut
intrarea în orașul Cracovia fără nici o pompă sau altă de-
șertăciune omenească” (s.m.), el, cărând „asemenea unui
evreu” „boccelele” [Porumbescu 2003a: 134] partenerului
de drum, un negustor de porci cunoscut în tren. Și nu e vor-
ba doar de eludarea „deșertăciunilor omenești” aici, ci și de
un accentuat simț al umorului și al ridicolului. Nu-i vorbă,
lui Ciprian îi stă prin preajmă „proasta de lacrimă”. Plânge
când se gândește la propria-i soartă, când de la Stupca le
pleacă musafirii, când își amintește de cei de-acasă ori de
rude, când admiră opere de artă și când se gândește la soar-
ta sărmanilor români din Bucovina, plânge, de asemenea,
când România ajunge Regat. Tocmai pentru că lacrimile
apar prea des, își face peste tot prieteni, e vitalist, vioi, exu-
berant, ludic, pastișează și parodiază limbaje, scene, per-
sonaje, trăiește din plin într-un fel de expunere fără rest.
114
Fascinația civilizației, în câteva scenarii
D ar cine este necunoscutul cu care Ciprian vizitează

Cracovia? Ochiul lui – și nu numai ochiul; scrisul
lui – e unul balzacian, din care respiră rafinamentul unui
Cervantes și o doză puternică de ironie caldă. După în-
tâmplările de la Lemberg (e vorba aici de „rubedenii plic-
ticoase de moarte”, de „o Xantipă de străbunică”, de „o
verișoară care făcea pe supermodesta și nepretențioasa”,
care-l fac să se gândească, cu ironie blândă și amară, la
„luptele de eliberare poloneze” – Porumbescu 2003a: 133-
134), Ciprian ia trenul spre Cracovia și pe traseu cunoaș-
te „un brav negustor de porci”. De fapt – și lucrul acesta
va trebui detaliat –, Ciprian vede lucrurile cinematogra-
fic. Sunt multe secvențe în corespondența sa, în jurnalul
său, în care, ca un veritabil scenarist, oferă ochiului detalii
semnificative, hilare, grotești, comice, dar și solemne ori
lirice.
„La Cracovia, povestește el, am coborât împreună

și am hotărât să facem ruta care ne-a mai rămas cu
trenul mixt, iar timpul până la plecare să-l petrecem
vizitând vechea și glorioasa cetate princiară polo-
neză de altă dată. O idee nu chiar atât de rea, dacă
rinocerul ăsta de negustor de porci n-ar fi fost atât
de prins de meseria lui, bănuind în fiecare trecă-
tor un concurent de breaslă și dacă nu s-ar fi oprit,
timp de mai multe minute, în fața tuturor dughene-
lor de mezeluri, pentru a cerceta dacă cârnații atâr-
nați afară provin din carne de scroafă sau de vier”.
115
Mircea A. Diaconu
Iar mai târziu, la Biserica Sfintei Fecioare,
„bunul negustor de porci căzu, fără vrere, în genunchi

și, gata-gata, era să-i urmez și eu pilda, dacă nu mi-ar
fi atras luarea aminte niște sunete nazale, care veneau
dintr-o nișă, în care ședea un pater cu ochelari negri și
care, din când în când, pronunța niște formule latinești
cu o nemaipomenită monotonie. O habotnică bătrână
ne-a lămurit că acestea sunt rugăciuni care se fac pen-
tru principii polonezi ce odihnesc în această biserică.
Deci, aici se odihnesc, de pe vremuri, odraslele familii-
lor Krapulinski și Warșlapski, visând despre luptele lor
victorioase și frumoaselor lor muieri!”
Ce-i drept, la Cracovia, care i-a făcut „o impresie mai

bună decât Lembergul”, ceea ce l-a deranjat a fost „berea
proastă și curvele prea multe”, care bănuiau că cei doi drumeți
nu pot fi decât niște „grofi bogați” [Porumbescu 2003a: 135].
La Nervi, asemenea unei camere de înregistrat scene în
mișcare, ochiul lui fixa
„o nouă englezoaică, care poartă mereu cu ea cognac

și soarbe în tot momentul câte o înghițitură din el. Îmi
creează impresia că ar fi mereu beată, înjură și, la dineu,
bea, mai întâi, o sticlă de vin roșu, iar după friptură, o
întreagă sticlă de șampanie. Și, cu toate astea, e întot-
deauna trează. Citește «Times», pe care și l-a comandat
special, în dosul căruia se ascunde, anume așa de mare
este acest jurnal. Cel mai mare din lume. Are o cameris-
tă, Dumnezeu să ne ferească – lungă ca mine, uscățivă
și subțire, poartă o rochie scurtă, cu pătrățele albe-gris
116
și foarte strânsă pe talie, cizmulițe mici, o bonetă; fu-

mează și se zice că bea veșnic grog. Arată ca o ciumă!”
Scenariile construite de Ciprian sunt nu o data memo-

rabile. Călătoria unei trupe de studenți săraci și cam prost
îmbrăcați într-un sat de lângă Viena într-o zi de Paști, ori
multe momente, hilare ori chinuitoare, din irealitatea ime-
diată a vieții de la Nervi, ca și descrierile de tablouri făcute
cu ochiul de mai târziu al unui pictor impresionist, toate
acestea pot face obiectul unor ecranizări care să fixeze spi-
ritul sub care Ciprian își trăiește viața.
Iar scena tinerilor studenți în călătorie de Paște prin
preajma Vienei chiar în acest context trebuie detaliată,
căci despre libertate e vorba. Abia ajuns acasă, la 8 seara,
constată că „cei ai casei dorm duși; pentru ei, sărbătorile
par făcute numai ca să poată dormi mai mult ca de obicei”
[Porumbescu 2003a: 125]. Or, el tocmai se întorsese din-
tr-o călătorie pe care i-o descrie Maricăi, nu înainte de a-i
vorbi despre dificultatea de a reține totul: „la infinit ar tre-
bui să-mi lungesc poveștile, pentru a-ți oferi doar o palidă
imagine a vieții care se desfășoară la Viena, sub ochii mei”
Și după tot felul de informații despre Viena, urmează
acest tablou, proiectat ipotetic:
„ajuns în Parcul Praterului, ar trebui să-ți povestesc

cum, zilnic, mica Arhiducesă Valerie, însoțită de o
doamnă de onoare și de profesorul ei, un preot, culege
floricele, țopăind ca un copil zbenguitor al oricărui și
bucurându-se de florile aflate; cum, apoi, prin nesfârși-
tele și nenumăratele alei, defilează, nesfârșit, nenumă-
117
Mircea A. Diaconu
rat de multe șiruri de oameni, echipaje de tot soiul, cu

unul, cu doi, cu trei sau patru cai, călăreți, călărețe cu
și fără trabanți, pe minunatele șei și pe mai minunații
bidivii, de mai că te apucă amețelile; cum, în Praterul
«mititeilor», tânăr și bătrân se bucură de galopantele
caruseluri, de teatrul de păpuși, tiruri, panorame, hi-
podrom etc., etc.”.
Altcândva, Ciprian povestește cum se uită cu gura căs-

cată la spectacolul străzii, în tumultul căreia nu ezită să intre:
„O mare de oameni, trăsuri nenumărate se perindau, pe

chei, în sus și în jos; toate restaurantele, cafenelele erau
pline și era o zăpăceală, o gălăgie ca la război. Eu am fost
într-o societate foarte veselă și, după ce am făcut, în mod
obligatoriu, pe «gură cască», adică m-am uitat la diver-
sele trăsuri, printre care cea cu împărăteasa, Gisela, cu
prințul moștenitor, diverși arhiduci etc., ne-am așezat,
la «Romacher», la o masă pe care am cucerit-o cu greu
și am băut bere. (…) Apoi, am mers în «Wurstelprater»
și am participat la toate năzbâtiile, adică am tras la țintă
(cu pușca de salon), ne-am dat cu călușeii, noi golani bă-
trâni – închipuiește-ți-l pe lunganul tău de frate șezând
așa, pe o cămilă, apoi am mers la hipodrom, un fel de
circ, unde, pentru 20 creițari, te poți lăsa scuturat, timp
de 5 minute, de o mârțoagă vie; trânta pe jos e gratuită.
Vei înțelege ușor că aceasta s-a întâmplat chiar unora
dintre noi, după ce atât de greu se poate ajunge în situ-
ația de a călări astfel de armăsari nobili. Cât timp este,
încă, comanda la pas, este unul care comandă și gloabele
ascultă, mai treacă-meargă, dar, când se comandă trap,
118
ajungi din ce în ce într-o situație mai critică, te apuci, de

frică de moarte, de orice, numai de șea și de frâu nu și
ajungi, adesea, chiar și în genunchi pe spatele calului -
ceea ce are, fără îndoială, ca urmare o inevitabilă tumbă.
Eu, din fericire, m-am ținut destul de bine, am pierdut
însă frâul, scările și șeaua și am ajuns pe gâtul armăsa-
rului! Le-aș fi mai dat 20 creițari, să mă lase să cobor, și
am mulțumit tuturor sfinților, când m-am văzut iar cu
picioarele pe pământ. (…) Ne-am așezat, apoi, într-un
tramvai ticsit de lume - în care, cu acești vienezi veseli,
n-a lipsit voioșia - și am plecat acasă”.
Dar Ciprian își dorește și altceva decât agitația străzii.

„La cer și la soare, la zare și la orizont, la tihnă și la liniște,
departe în zările albastre, la țară și la libertate! Soare, mai
mult soare!” [Porumbescu 2003a: 170-171], exclamă, final-
mente, parafrazându-l poate pe Goethe. Într-o călătorie, cu
colegi studenți, ajunge la Perchtoldsdorf, „târg mititel, cât
Ilișeștii de mare, și frumos ca Rădăuțul, dacă Rădăuțul ar fi
cu 50% mai frumos de cum este” [Porumbescu 2003a: 128].
De altfel, trecuseră prin Mödling, „frumos, foarte frumos.
Orășel cam cât Humorul nostru de mare și ca Cernăuțul
de arătos” [Porumbescu 2003a: 127]. Iar civilizația e și aici
prezentă. „Până și în comunele rurale, constată el, străzile
au nume și casele sunt numerotate” [Porumbescu 2003a:
127]. În fine, „veseli și gălăgioși”, se adăpostesc într-o ospă-
tărie, mănâncă „pâine cu unt și cvarghel (un fel de brânză
intrată în putrefacție, n.m.), ridichi, carne afumată”, trag
câte o bere, pentru ca la 7 să participe la ritualul Învierii.
Cum totul e notat la timpul prezent, jurnalul creează
un puternic efect de simultaneitate. Așadar,
119
Mircea A. Diaconu
„La ora 7, e Învierea; la 8 și 1/2, trebuie să fim la gară, în

Liesing, pentru a ne înapoia, încă astăzi. Acum e 6 și 1/2; se
pare că nu mai plecăm. Ne ștergem ghetele, ne curățăm ha-
inele, ne aranjăm cravatele, suntem doar studenți vienezi
și trebuie să le impunem Perchtoldsdorf-ilor acestora. La
mine și Codru, treaba merge lesne; Rațiu, însă, avea pan-
talonii cu desăvârșire rupți și, pe jos, complet destrămați,
încât trebui să-i suflece, ca la noroi. Pe braț, purta, cochet,
un pardesiu rupt; pălăria veche, găurită, barbă țepoasă, o
bâtă de salcâm în mână – cui naiba să-i impună?”
Și astfel îmbrăcați, fără doar și poate amuzându-se, sunt

martorii procesiunii:
„Har Domnului, Christos îi gata înviat! Deodată, ce

aud? Muzică! Imediat după prapori, pășește un taraf
format din cetățeni; numai alămuri. Fără să vreau, mi-
aduc aminte de muzica lui Timinger din Clit. Că, zău,
nu era mai bună! Bieții oameni nu știau, se vede, ori
poate că așa e aici obiceiul – ca să-i trâmbițeze învia-
tului Christos, în toiul procesiunii, și fiindcă, probabil,
nici nu prea știau altceva, îi trăgeau, pur și simplu, o
polcă veselă, într-un tempo ceva mai lent, dar cu o ne-
păsare care mă făcea să mă prind de pântece. Și nici c-o
uit! Merge așa... așa... și încă o parte, dar tot cam așa,
în trecere, ca o cârjobatură și un helicon și o hodorogi-
tură de bombardon hodorogit; cântă consecvent si în
loc de do și la în loc de sol! Cornii și trompeții făceau
obligatul secund, cu ham-tra-ta-ra-ta, de-ți venea mai
curând să dansezi, decât să fii pios”.
120
Evident că nu mai pleacă în acea seară la Viena și totul

seamănă a spectacol grotesc:
„Noroc că orga și timpanele înăbușeau totul.

Timpanistul bubuia atât de furios – fusese soldat și
făcuse campania din Italia – de parcă s-ar fi fost aflat
în toiul unei bătălii. O cârâială și o miorlăitură, de
parcă toți strigoii s-ar fi fost năpustit prin văzduhuri.
Violinele tălăiau ca niște pui de vrabie, cornul zbârnâia
ca o drâmbă stricată, clarinetele țârâiau ca niște lilieci,
dar nimeni nu se sinchisea de nimica!”
Deducem că, finalmente, Ciprian a trebuit să intervină

și să intre el însuși în orchestră, să cânte, să se arate. Și dacă
i-au mulțumit „pentru binevoitoarea colaborare”, cei din
taraf au făcut-o invocând greșelile pe care le-ar fi făcut și
el în interpretare: „când ajunserăm la critica fiecărui cântă-
reț, atunci primul tenor îmi spune, așa, de tot confidențial
(prietenește), că-n cutare loc aș fi greșit, dar lucrul nu s-a
observat, fiindcă orga a acoperit totul cu al ei forte. Asta-mi
fu mulțumita!...” [Porumbescu 2003: 129-130]. După toate
acestea, nu le rămâne decât să intre într-o ospătărie unde
descoperă un bărbier, sas din Mediaș, care știe românește,
să dejuneze și să urce pe un deal de unde priveliștea era
minunată, și era minunată în sensul descoperit de Dinicu
Golescu și nu numai:
„Departe-n întinsul țării, se vede apeductul care vine

din Schneeberg, de le aduce vienezilor apa izvoarelor de
munte; pretutindeni, semne ale hărniciei și strădaniei
omenești, ale străduitorului talent, ale binecuvântatei
121
Mircea A. Diaconu
culturi. Lumea, aici, pretutindeni, e atât de prietenoasă,

de parcă ne-am cunoaște de cine știe când. Ne credeau,
fiindcă, între noi, vorbeam mereu românește, în general
unguri. Unul, care se socotea mai deștept, își dădu cu pă-
rerea că am fi «talieni’». Și, când le spuserăm că suntem
români, încremeniră și nu izbuteau să-și închidă gurile
căscate, de parcă am fost provenind din fundul Asiei”.
De fapt, deși totul îi amintește de viața la țară – chiar

descrierea hotelului din Nervi e făcută prin analogie cu casa
de la Stupca –, pe Ciprian îl uimește civilizația din lumea
largă. Pe 21 octombrie 1879, la puțin timp după ce ajunsese
la Viena pentru prima dată, le scrie Maricăi și lui Ștefan:
„Cu tramvaiul n-am fost încă. Însă un telefon – în reali-

tate e vorba despre un tip de interfon, n.m. – am văzut.
Acesta este așa: Deci, jos, în casa respectivă, unde sunt
telefoane, este un cadru cu numere: la fiecare număr,
este un buton și, lângă buton, este numele locatarului.
Sub cadru, sunt pâlniile telefoanelor. Acum, de exem-
plu, am nevoie de unul de la cel indicat cu nr. 7, iar re-
spectivul locuiește, de exemplu, la etajul V. Deci, de ce să
alerg până la etajul V? Eu apăs pe butonul nr. 7. El aude
și răspunde, și tot așa mai departe. Este foarte practic.
La «România Jună» este o astfel de instalație. O, aici, la
Viena este minunat! – continuă el. Palate splendide, pră-
vălii extrem de frumoase, de toate felurile. Parcă te tra-
ge ceva să intri. În special confecțiunile de damă, seara,
strălucesc toate în lumina cea mai briliantă! Și oamenii!
Ca furnicile, și toți aleargă ca apucați și alungați”.
122
Totul în Viena e un spectacol: tramvaiele, trenurile, vi-

trinele, oamenii, moda, clădirile.
„Amuzantă este treaba asta la tramvaie. Îndată ce ninge,

doi merg de-a lungul șinelor și unul are o roabă plină
cu sare; sare amestecată cu grafit, ca să nu fie comesti-
bilă. Celălalt presară mereu pe șine și imediat se topește
zăpada și se topește atâta cât ninge. Acum, gândește-te
câte șine aleargă prin oraș și peste tot se toarnă sare – cât
costă asta! Dacă nu s-ar turna, ar trebui să se întreru-
pă comunicația, deoarece șinele s-ar astupa cu zăpadă
și vagoanele s-ar împotmoli. Îți spun, aici zăpada nu-i
o binefacere, ca la noi, pentru semănăturile de iarnă”.
Mai târziu, la Nervi se lasă sedus de Canada:
„Călătoria de la Hamburg în America costă, aproxima-

tiv, 40-50 de mărci pentru un emigrant. Sosit acolo, se
adresează unei Societăți pentru emigranți, care îi re-
partizează o parcelă oarecare, după hartă, pe care sau o
achită, imediat sau mai târziu, în rate. Dacă omul este
harnic și se ocupă, în același timp, și cu creșterea vitelor,
în 10-15 ani poate deveni un fermier foarte bogat. Un
dolar care valorează 4 mărci = 5 fr. 25 cenți. Un dolar, în
America, echivalează cu 1 franc la noi. Se trăiește foarte
scump în America; totul este aproape de cinci ori mai
scump ca la noi. Veniturile, în schimb, sunt și ele mari”.
Pastorul elvețian din New York, care îi povestește

despre Canada (ar locui la „jumătate de oră depărtare de
123
Mircea A. Diaconu
Cascada Niagara”), e „vânzător într-un magazin de mătă-

suri și are un salariu de 1200 de dolari”.
Altădată, la Genova, e vrăjit de frumusețea, care în-
seamnă curățenie și noblețe, a unui vapor, de spectacolul
lui pitoresc și exotic:
„Dimineața, cânt. După-masă, plec, cu Walder, la

Genova, pentru a vizita vaporul cu care pleacă Kuhn. La
cafeneaua «Roma», am luat o cafea, iar, apoi, ne-am dus
în port; acolo, am luat o barcă până la «China», cel mai
mare vapor din Genova, proprietatea firmei Rubatios
& Cie. O realizare colosală, cu o lungime de aproape
100 metri, cu două mașini de abur. Am urcat scara flo-
tantă, l-am găsit pe Kuhn și am vizitat, apoi, vaporul.
Este splendid amenajat. Clasa I – ca un basm. În sala de
mese, o pianină splendid; deasupra – cum s-ar zice, pe
punte – se găsește un fel de galerie, acoperită cu sticlă,
în plus, protejată contra vântului printr-un sistem care
permite închiderea geamurilor laterale, un fel de salon
cu fotolii, foarte elegant, cu o pianină și un armoniu.
Pe punte, totul de o curățenie exemplară și minunat
amenajat. Hala mașinilor, colosală. Tocmai se încărca
fân, probabil pentru vitele de pe vapor, care se vor tăia
în timpul călătoriei, cu scopul de a avea mereu carne
proaspătă. «China» pleacă la Bombay; călătoria durează
23 de zile; necesită 14 zile pentru a fi complet descăr-
cat de toată încărcătura. Pe vapor, am băut, de adio, cu
Kuhn, vin de Marsale; ne-am luat rămas bun și am ple-
cat. (...) Walder îmi spune că prin Canalul de Suez nu
poate trece, deodată, decât un singur vapor; există, însă,
așa-zise stații de evitare, unde vapoarele pot fi garate”.
124
Altcândva, trecând mai degrabă întâmplător prin portul

din Genova, e fascinat de măruntaiele mecanice ale unui vapor:
„în portul Genova, la 2 nave de război engleze și una

americană, pe fiecare – câte 24 de tunuri, iar în interior,
colosal înarmate, blindate, coloși gigantici; sala mași-
nilor este ca o mare fabrică, așa de multe roți, pârghii,
pompe și săli pentru cazane – 6 etaje. Cabinele soldați-
lor, ofițerilor etc., mecanismele tunurilor, pe scurt, totul
– extraordinar; și am plecat, după ce am făcut câteva
cumpărături, bine dispus, la Nervi”.
La Roma provocările sunt de altă natură. Când a intrat

în Biserica Sfântului Petru,
„m-am oprit ca un bou și am căscat gura de un cot,

spune el. Este admirabilă și așa de mare și totuși nici
un locușor gol sau poate superfluu. Am văzut și mor-
mântul Sf. Petru, dar ceea ce am făcut eu în primul rând
e că m-am gândit, fără să vreau, la mizeria mea și am
plâns. Mi-am muiat degetele în bazinul cu agheasmă și
mi-am udat buzele, am sărutat piciorul statuii Sf. Petru
și am îngenuncheat și m-am rugat la o icoană gigantică
lucrată în mozaic și care reprezintă Liturghia Sf. Vasile
(un fel de cuminecătură după ritul nostru)”.
[Porumbescu 2003b: 68]
Apoi,
„am plecat cu un omnibus la o biserică, S. Pietro in

Montario, de unde e o vedere admirabilă asupra între-
125
Mircea A. Diaconu
gii Rome. Era o vreme splendidă și senină. Soarele se

apropia de asfințit și își trimitea razele lui aurii asupra
orașului etern. Am stat aici si m-am uitat la mărețul
oraș, vechea Romă, și iarăși m-am uitat și nu mă pu-
team despărți de acest aspect plăcut. Operele de artă
florentine au un efect insinuant, care merge la inimă, aș
spune aproape că te vrăjesc. Privindu-le, ți se încălzește
și înmoaie sufletul, plângi chiar. Roma, din contra, pro-
duce un efect copleșitor prin măreția ei majestuoasă”.
Între exilul în Paradis și existența naturală
N u întâmplător, vorbind despre Viena, Ciprian folo-

sește adesea cuvântul minunat, deși chiar uimirea e
marcată contrapunctic de umor. După acel intermezzo abia
invocat referitor la tramvai, Ciprian face un pas înapoi:
„Și oamenii s-au îmbrăcat ca pentru iarnă. Doamnele

poartă pălăriile cele mai exorbitante, apoi au niș-
te mantale rotunde, în care se învelesc întocmai ca
îngrijitorii noștri de porci într-un țol. Unora le șade
bine... Și, acum, să-ți mai spun cum se poartă, acum,
mâinile. Anul trecut, la Cernăuți, se purta o mână în
buzunar și una în sân, acum se poartă amândouă îm-
preunate, în față, pe burtă. Să le porți și tu așa, este
destul de drăguț, serios! Nu chiar pe burtă, dar așa
între piept și burtă, împreunate, cum le ține, câteoda-
tă, soția pastorului”.
126
Minunată e și casa lui Epaminonda Bucevschi, care
„este foarte bine aranjat, are mobilă frumoasă și o

mulțime de bibelouri luxoase și tablouri frumoase,
abia aici constați ce talent mare posedă omul acesta, în
colțuri, se află o mulțime de modele – între altele, o fi-
gură în mărime naturală, învelită în pânză, căreia poți
să-i dai pozițiile cele mai variate și de care mă sperii,
totdeauna, când trec pe lângă ea. Ieri, a venit la dom-
nișoara Josefina o cusătoreasă, care servește de model,
atât la Academie, cât și lui Epaminonda”.
Nu-i vorbă, după căutări dificile, găsește el însuși o lo-

cuință care-l încântă:
„Locuiesc într-o odaie foarte elegantă, nu într-un cabi-

net, amenajată cu tot confortul posibil – intrare sepa-
rată și vedere pe Münzwardeingasse –, la niște oameni
bătrâni și foarte amabili. El are prăvălia în față, fiind
comerciant în branșa sticlăriei. Au un băiat de vreo 18
ani, cred eu, și o fată cam tot de aceeași vârstă, foarte
blondă, nu urâtă, care îmi face, totdeauna, reverențe
pline de respect și, când trec prin bucătărie, se scoală în
picioare, plină de modestie. Am un pat ca Domnul din
ceruri, 2 pilote, 2 perini, rulouri, perdele și obloane la
ferestre. O masă de scris, o masă rotundă cu cuvertură,
o canapea elegantă, verde, 4 scaune frumoase, o oglin-
dă mare, un lavabou, un șifonier, noptieră, comodă,
cuier, tablouri frumoase și nu mai puțin de 3 ceasuri:
o pendulă ca la noi acasă, un ceas de perete mare, fru-
mos și negru, care bate orele și sferturile, și, în sfârșit,
127
Mircea A. Diaconu
un ceas de masă, de argint, foarte drăguț, sub cilindru

de sticlă. Podeala este ceruită, pereții zugrăviți frumos,
de pe plafon atârnă un lustru frumos – pe scurt, foarte
frumos, foarte comod, foarte elegant. Camera costă 15
fl., inclusiv serviciul. Acesta e locuința mea”.
Așadar, la Viena, în exil? Dacă e să vorbim despre exil,

atunci Ciprian e exilat într-un paradis. Ce diferență, în
fond, între Viena, capitala Imperiului, și o metropolă de
provincie, ca Cernăuții, sau viața la Stupca, chit că pe el
îl duce mereu gândul spre locurile de-acasă! Doar că lu-
crurile se vor schimba. Prin iunie 1881, pe Albertgasse nr.
13, locuiește iar bine, cu 10 florini pe lună, dar într-o carte
poștală trimisă acasă spune:
„Unde am locuit până acum, a fost prea umed și plin

de ploșnițe, și eram necesitat, având cu doamna de
casă ceartă, pentru necurățenia ce o ținea în casa mea
și pentru defectuosul serviciu, am părăsit cabinetul.
Îmi venise foarte greu, chiar acu, ne-având parale”.
E dezamăgit că Marica, suferind ea însăși de plămâni,

nu vine la Viena; chiar și numai locuirea în acest oraș, cre-
de el, ar vindeca-o:
„și tu, totuși, nu vii la Viena? Pentru cei câțiva florini?

Crezi că dezastrul va fi mai mare, dacă vei cheltui vreo
70-80 fl. Nu, Maria, ai să regreți veșnic; așa ceva se
întâlnește numai o dată și, din cauza asta, n-ai să te
nenorocești; și-ți rămâne o amintire pe toată viața! O
128
rațională folosire a unei călătorii la Viena face, după

părerea mea, cât 2-3 ani într-o stațiune balneară, asta
are s-o recunoască oricine. Și o ocazie atât de bună,
desigur, că nu se va mai ivi!....”.
În cele din urmă, la Gleichenberg, pentru tratament,

vor veni și Marica, și Ștefan, ba chiar și Laura, soția lui.
Abia când ei sunt aici, departe de Iraclie, Ciprian le mărtu-
risește despre sine, despre adevăratele dureri. A abandonat
umorul cu care își vindeca nu o dată durerile, pe care pre-
fera să le păstreze pentru sine:
„O, Doamne, cât de mult aș vrea să vin la voi, dar,

dragă soră, eu nu ți-am scris niciodată acasă ca să nu
mă plâng fără rost și ca să nu prindă tata scrisorile –
dar trebuie să ți-o spun că-mi merge mizerabil – sunt
bucuros să am, în fiecare zi, un gulaș ori o pereche de
cârnăciori de mâncare. Azi n-am nimic! Pe credit nu
mai vreau să iau nimic, deoarece sunt dator 10 fl. Pe
lângă aceasta, veșnica mea supărare – și, totuși, mă
simt mai liber și mai bine decât aș fi, acasă, la strachine
pline; acolo, n-aș mai putea suporta o zi...”.
De fapt, știa că Iraclie nu are cum să-l înțelea-

gă, Iraclie despre care spune la un moment dat că le
va supraviețui tuturor.
Dar, cu toată civilizația, pe care o admiră, cu toată fru-
musețea din Milano, sau din Roma, care-l îngenunchează,
cu tot spectacolul mării din preajmă, în care asemenea unui
pictor impresionist, parcă se topește, visul lui constant este
129
Mircea A. Diaconu
viața la țară, viața simplă, nesofisticată. În sensul acesta tre-

buie citită o secvență dintr-o scrisoare trimisă lui Ștefan, de
la Nervi, pe 30 decembrie 1882. E scrisoarea care începe cu
mărturisirea radicală „Din nou am scăpat din gura morții”
[Porumbescu 2003a: 287] și în care Ciprian își dă jos mas-
ca folosită pentru cei de-ai casei, apelând finalmente, la o
altă mască, a umorului, creând brusc o comunitate în care
Marica, Drey, o englezoaică, acum și Ștefan, participă la un
adevărat spectacol:
„Ție nu-ți merge bine cu sănătatea, dar atunci ce să zic

eu? Dacă nu aș fi aici, cred că aș fi încetat de mult să
mai respir. O, mie mi-a mers destul de rău la Brașov.
Nimeni nu o știe, numai eu și medicul și nici nu e ne-
voie să știe cineva, căci și așa nu-mi folosește la nimic.
Triluri de ciocârlii?... Da, frumoase ciocârlii, acesta e
deja lătrat de câine, dar nu tril de ciocârlii, cum a spus,
de curând, lungana de englezoaică, nu de mult, pros-
tănacului din Dresda, un oarecare Drey, despre care
i-am scris Maricăi de atâtea ori!”.
În această scrisoare, acum foarte bolnav – pentru că

nu mai avea voie nici să compună, nici să cânte, medicul îi
luase și vioara, și hârtia pentru note –, Ciprian mărturiseș-
te că ar vrea să se retragă la Pojorâta:
„Acolo aș voi să mă retrag, să mă retrag în munți, de-

parte de orice zgomot și de toată agitația lumii, numai
eu singur și cu gândurile mele, și, eventual, și cu vioara
mea. O, dulce trebuie să fie să șezi, singur, la focul de
lemne de brad, ce pârâie și să visezi, să visezi... Sau să
130
visezi în pădurea de brazi, ce freamătă, șezând pe muș-

chi moale, să visezi mereu! Lumea mi-a devenit așa de
insipidă, așa de grețoasă, oamenii așa de plictisitori!
Muzica mea ar putea să mă înveselească, să-mi alunge
toanele mele, dar mizerabilul meu cadavru nu vrea să
admită – sunt doar bolnav”.
Cu o lună înainte, pe 29 noiembrie, îi scria, de asemenea:
„Ție îți este așa de dor de scumpa noastră casă părin-

tească și te găsești numai la câteva ceasuri departe de
ea. Tu ai vrea să mănânci, la cină, cartofi prăjiți cu cea-
pă, lapte, unt și Dumnezeu știe câte alte nenumărate
delicatese. Te distrezi în desfătări rurale ca tăiatul lem-
nelor, scoaterea apei din fântână și altele. O, fericitule,
de două și de trei ori fericitule! Cum te invidiez pentru
viața ta paradiziacă. Ce născocire mizerabilă este fe-
lul meu de viață, în comparație cu felul tău natural, o,
Doamne! și, ce e principal, e că ești la noi, acasă.
Eu am avut, încă din copilărie – tu nu mai puțin –, o
antipatie de neînvins, întotdeauna, contra străinătății;
îți aduc aminte numai de bocetele noastre, când trebuia
să ne întoarcem la școală, după vacanță, și cum bleste-
mam noi biata Suceavă. Eram legat, cu atâta duioșie și
dragoste de patria mea, de casa părintească, că îmi că-
dea, totdeauna, greu să mă îndepărtez de ea, chiar pen-
tru scurtă vreme și de câte ori n-a trebuit ca eu, fiind
deja măgar bătrân, să ascund «lacrimile mele proaste».
Că această patrie, această casă părintească, adică
apropierea de cei dragi mi-a devenit tot mai scumpă, se
înțelege de la sine. Și cât de departe am ajuns cu înclina-
131
Mircea A. Diaconu
ția și cu pornirea mea de a rămâne în patrie și de a trăi în

ea? Cum am știut să-mi păstrez dragostea și afecțiunea
mea față de patrie și față de casa părintească? Aruncat,
departe, între străini, trebuie să-mi câștig pâinea,
aruncat, departe, de scumpii mei, trebuie să-mi caut
sănătatea, vesel, printre oameni străini, în țară străină.
O, ce fericit ești tu! Tu mănânci cartofi prăjiți, eu
– portocale, pe care le culeg chiar din pom; tu – înză-
pezit, eu plec în largul mării, într-o barcă, la o tempe-
ratură de 20 de grade C; tu ai, alăturea de tine, o soție
dragă și pe care o iubești, eu – câteva figuri insipide și
ofilite englezești și franțuzești; tu mănânci unt galben
ca aurul, lapte și pâine și eu șed ca pe jăratic la dineu
și table d’hote, între o englezoaică sfrijită și un italian
și mai sfrijit; trebuie să o rup la dreapta franțuzește, la
stânga englezește, încât, adeseori, îmi vâjâie capul și nu
mai ies din comme ça – n’est-ce pas sau o prego, a piace-
re, questa cosa; trebuie să las să-mi treacă pe dinainte
6-7 feluri de mâncare, feluri despre care, adeseori, nu
știu dacă se mănâncă cu furculița sau cu cuțitul! Tu
te culci, după cină, comod, în pat, cină care, pentru
mine, e o himeră, deoarece, după dineu, la orele 18,
nu se mai servește cină, eu trebuie să ascult, în sala de
conversație, un jargon fraco-anglo-italo-german și să
stau singur, foarte obligat, cu doamnele de vorbă. O,
ce fericit ești tu, cu Vuliva ta intimă și discretă, unde
nu-ți vâjâie, în continuu în urechi, bubuiturile talazu-
rilor, ci freamăt dulce de pădure, unde nu-ți asurzește
urechile un jargon înmiit, ci auzi numai sunete dulci
și inteligibile din patrie, ale limbii tale materne dulci
și scumpe!...”
[Porumbescu 2003a: 243-244].
132
Avea să noteze în jurnal: „O! Italie, Italie! Frumoasă si

dulce mai ești! Ah, dar ce folos? Nu plătește toată frumu-
sețea și dulceața ei o ceapă friptă, dacă colea peste gard nu
mă pot sui la Stupca!...” [Porumbescu 2003b: 130].
Și acum însă, poate sub iluzia unor speranțe de care se
lăsa furat, ar vrea să-i convingă și pe cei din familie că nu e
totul pierdut. Lui Ștefan îi scria pe 29 noiembrie 1882:
„Zilele trecute iar fusei bolnav, încât pot zice că am scă-

pat din ghearele morții. În timpul bolii mele de acum
mi-am făcut cele mai curioase planuri. Anume, de a fi
să devin tuberculos – o, să nu crezi că mă tem – , atunci
cruțându-mă anul acesta, aș da cu orchestra din Brașov
câteva concerte acolo și în București și apoi, din banii
aceștia și din ce ar incurge pe compozițiunile mele, mi-
aș agonisi un mic capital și m-aș retrage în țara mea, ca
aici să-mi termin încet sărmana mea existență”.
Scriindu-i lui Ștefan, revine la visul vieții în natu-

ră – nemailăsând însă nici un dubiu asupra sănătății sale,
trupului său. Știe prea bine că nu mai există nici o șansă:
„Muzica m-ar putea învioșa, mi-ar putea risipi greierii din
cap, dar cadavrul meu mizerabil nu-mi permite, sunt prea
bolnav” [Porumbescu 2003b: 116]. În tot cazul, peste puțin
timp, pe 23 ianuarie, îi scria Maricăi:
„Să nu crezi cumva că eu aș vroi să joc pe cuconașul se-

rios față de aceea sau față de tine, pentru că mă găsesc
întâmplător în Italia, dar nu merge. Omul s-a dezvățat,
în urma atâtor de multe supărări, griji și în special în
urma multor boli, de atâtea obiceiuri vechi, din care
133
Mircea A. Diaconu
unele chiar foarte caraghioase, în vorbire, gest și scris

și, numai uneori, când cade vreo rază de soare asupra
tristei lui existențe, izbucnește într-un râs convulsiv și
scoate la iveală vreo glumă veche sau vreo vorbă veche
și drăguță, ca pe un cântec dispărut de demult, și apoi
se miră că nu le-a uitat încă. Tu continui să fii veselă;
dacă aceasta e artificial sau natural, nu o știu; eu nu
reușesc nici într-un fel, nici în altul”.
[Porumbescu 2003b: 48-49]
E o mărturisire elocventă aici asupra cauzelor com-

portamentului de odinioară. Obiceiurile vechi, caraghioa-
se, „în vorbire, în gest și în scris”, nu mai sunt cu putință.
Când o lumină apare, amintindu-și de glumele de altă dată,
râsul e convulsiv.
Pe 19 ian. 1883, convins că orice șansă de vindecare a
dispărut, plănuia deja să se întoarcă acasă cu vaporul, prin
Constantinopol și Brăila, după ce spera să mai stea 3 săptă-
mâni la Napoli și 5 zile la Roma:
„câte-odată-mi pare, a ce bine ar fi să nu mai exist! Și

parcă nu aflu pentru nime o scădere prin moarta mea,
iar de altă dată, dacă nu cuget la unele și altele, îmi vine
să plâng și-apoi mă rog și eu, mă rog cu toată râvna,
cad în genunchi și implor și grația dumnezeiască, doa-
ră nu m-ar lăsa să mor așa curând...”.
În aceeași scrisoare, trimisă tatălui său, continuă:
„A, sper, sper cu toată încrederea că nu voi muri; simt

că pe zi ce trece mă fac tot mai bine și, dacă-mi vor re-
134
veni iarăși puterile fizice, reveni-va cu dânsele și liniș-

tea sufletească. Mizerabila și blestemata mea viață m-a
forțat a bea paharul amărăciunilor până-n fund și mi-a
răpit într-un timp tot curajul de existență și activitate,
m-a zdrobit și m-a zbuciumat până-n măduva-mi cea
mai ascunsă și mă mângâi acum cu nădejdea că, cu
reînvierea sănătății mele, o să reînvie și o altă soartă
mai fericită pentru mine...”.
Un pas înapoi: semne din Paradis
P eregrinările, rătăcirile, hălăduirile în grupuri de tot

felul, cel mai adesea datorate hazardului, nevoia de
a intra în dialog cu oricine, de a sporovăi și a sta la ta-
clale, toate acestea, dincolo de dovada unei firi deschise,
vor fi fiind replica, naturală și nedeliberată, la momentele
de singurătate zdrobitoare, la presentimentul lor. În fapt,
Ciprian simte nevoia de a comunica, de a se comunica,
de a le povesti celorlalți ceea ce vede, ceea ce i se întâm-
plă. Și dacă umblă, cum crede, „ca o stafie prin Nervi”
[Porumbescu 2003b: 50], căscând nu o dată gura la spec-
tacolul străzii – fără doar și poate, la fel o va fi făcut și-n
Cernăuți, și-n Viena –, o face pentru a se bucura, dar și
pentru a se pierde pe sine. E la mijloc o cerebralitate pen-
tru care dialogul, nevoia de a se confesa celor apropiați, de
a-i face părtași la experiențele lui, nevoia de a articula co-
munități, de a trăi prin ele, într-un fel care suspendă spai-
mele încă neconștientizate sunt esențiale. Poate tocmai de
aici ideea unui jurnal, care-i dă sentimentul de acasă, și
corespondența debordantă cu cei de-acasă.
135
Mircea A. Diaconu
În fond, oriunde s-ar afla, punctul de reper e acasă,

cum știm, tot o proiecție a minții. În prima scrisoare de la
Viena, din 13 octombrie 1879, mărturisește: „Propriu-zis,
n-am nimic deosebit de important de scris, fiind, însă, în
timp ce scriu, cu gândul la voi, acasă, o fac cu mare plăcere
și cred că are să vă intereseze, dacă scriu de una și de alta”
[Porumbescu 2003a: 103]. O parte dintre scrisori sunt ve-
ritabile „foiletoane”, pe care ar fi vrut să le publice. Uneori,
Ciprian întrerupe o scrisoare pentru a o continua în zilele
următoare, sau o scrie în fugă și întâmplările povestite se in-
tercalează cu observații referitoare la condițiile în care scrie,
într-un zig-zag în care spontaneitatea e dublată de fericire.
Nu o dată, scrie în zile succesive lui Ștefan, Maricăi și lui
Iraclie, făcând trimitere în una dintre scrisori la informați-
ile din celelalte. Vrea, fără doar și poate, să-i bucure pe cei
de-acasă, mai ales pe Marica. Parafrazând, pastișând, si-
mulând diferite roluri, parodiind dialectul vienez, scrisorile
devin în sine un spectacol pe mai multe voci.
De fapt, e aceasta și un fel de a nu spune decât indirect
ceva despre sine, ba chiar de a spune cu totul altceva decât
adevărul. Să ne amintim de mărturisirile făcute lui Ștefan
și Maricăi că scrisorile trimise la Stupca tocmai adevărul
despre bolile lui nu-l spun, căci ele constituie mai degrabă o
scenă pentru spectacole, în vreme ce jurnalul devine deseori
raport clinic. Într-o scrisoare către Epaminonda, până la a-i
cere disperat, în finalul scrisorii, un împrumut, fără de care
nu putea pleca din Viena, bate câmpii vorbind despre orice
altceva, știind că Epaminonda se va fi întrebând la ce sunt
bune toate aceste lucruri fără importanță; dar în cele din
urmă Ciprian își deconspiră strategia și intenția. Mascată,
amânată și, în același timp, astfel, deconspirată, e la mijloc
o jenă venită din disperare. O altă scrisoare, amplă, din 20
136
noiembrie 1879, în care Ciprian îi povestește Maricăi întâm-

plările de peste zi, începe astfel:
„La 7 scularea, la 7½, iau cafeaua – știi tu, o cafea

«soarbe fără grijă, e subțire, dar multă», dar m-am
obișnuit cu ea și-mi place excelent; și, ceea ce e bine,
mi se dă o oală întreagă din această băutură divină, cu
o «Schusterlaibe» (un fel de franzelă mai mărișoară),
astfel că mănânc pe săturate. După cafea, urmează
cântatul la pian. Am ajuns la gamele în terțe și cânt,
pe lângă sonatinele de Clementi, și studiile de Bertini”.
Iar după un paragraf referitor la bănuiala că i-a fost

deschisă corespondența, continuă:
„Ei drace, afară ninge să-ți salte inima de bucurie, dar

nu la toți, căci în cabinetul meu este, cum s-ar spune,
puțin cam umbră, căci gazdele mele s-au culcat, iar
singur nu pot să-mi fac foc, căci n-am surcele și bles-
temații de cărbuni nu vor să ardă așa, cu una, cu două!
Stai așa, acum am terminat cu gâsculița mea! Îmi vine
să râd – o gâsculiță din Stupca la Viena, desigur că n-a
visat că va ajunge, vreodată, la Viena!”
E vorba, așadar, despre frig, despre foame, despre umor.

Gâsculița să fie mâncarea primită de-acasă? Să fie, astfel, o
aluzie la Bertha, sau poate la Marica însăși? Cât încă umorul
este posibil, Ciprian e salvat.
De fapt, e ca și cum acasă ar fi la doi pași. Primește
de la Stupca, trimise de Marica, dulcețuri, zaharicale, câr-
137
Mircea A. Diaconu
nați cu varză („au fost, într-adevăr, două zile de sărbătoare,

ieri și azi, cârnați cu varză acră – delicios!” – 2003a: 115),
ba chiar și bezele spaniole, făcute, se pare de Bertha. „Cu
stomacul plin”, spune, i-a revenit „umorul și curajul vechi”
[Porumbescu 2003a: 107], așa încât, semnată „Lunganul de
frate din îndepărtata Vienă” [Porumbescu 2003a: 108], con-
cepe o poezie în germană chiar pe tema untului proaspăt și
a cremei, care nu e de ghete, ci desert, din care citez: „Acum,
la sfârșit, iubită surioară, nu pot / Să nu-ți dau a înțelege, în
mod delicat, / Cât de mult voi ști să prețuiesc cadoul tău, /
Mâncându-l cu tot cu ambalajul și cu ștampilele de pe el”
[Porumbescu 2003a: 108]. La un moment dat, pe 3 mai
1881, îi scrie Maricăi:
„Am primit așa-zisele «resturi neglijabile de la masa

de Paști» și, mulțumindu-ți din inimă pentru ele, ai să
mă înțelegi că mie nu mi-au făcut impresia că ar fi luate
drept «resturi neglijabile». Eu, Epaminonda și Josefine
ne-am lins degetele după ele și am lăudat, după merit,
arta ta de a coace. Nici cei 50 de creițari nu m-au lăsat
rece; tocmai eram gata să plec în Prater – era doar 1 Mai
și o zi splendidă, și mie îmi lipseau exact 50 de creițari!”
La Nervi, Marica va continua să-i trimită semne din

Paradis. Din Viena, trimisese și el acasă o cravată, lui Ștefan, o
zaharniță și un polonic, probabil de argint, Maricăi, partituri,
tablouri de Bucevschi și S.O.S.-uri care trebuiau descifrate.
În fond, își amanetează ceasul, acul de cravată, pantalonii,
un lanț, obiecte de tot felul. Și nu neapărat pentru a mânca,
ci pentru că trebuie, de exemplu, să-i plătească legătorului
de cărți pentru un album pe care-l concepuse pentru Bertha.
138
Acasă, o fantasmă în plus
D ar acasă, oricât de mult ne-ar contraria o astfel de

idee, este prilej de dezolare și dedublare. Și dacă am
lăsat la sfârșit această temă, esențială, a scrisului intim al
lui Ciprian, am făcut-o și pentru că ea implică deopotrivă
două dintre cenzurile existențiale din viața lui: boala și banii.
Nu știm ce îi va fi comunicat Iraclie într-o scrisoare pe
care Ciprian o primește îndată după balul Societății „Albert
Dürer”, la ce dureri îl va fi făcut părtaș (Să fi fost vorba despre
bolile Maricăi și ale lui Ștefan? Să fi invocat Iraclie dificultăți-
le materiale prin care poate trecea? Să fi fost greutățile vieții
de zi cu zi?), dar, puțin după primirea ei, Ciprian îi transmite
părintelui său depresia profundă pe care o trăiește. Dincolo
de sentimentul acut al nedreptății, acutizat acum („ici, vese-
lie și voioșia fără nici măcar o umbră de tristețe; dincolo, mi-
zerie și nefericita noastră soartă; dincoace, încă-mi sună în
urechi ariile dansante ale balului petrecut; acolo, mă sfâșiară
jalnicele cuvinte ale epistolei Matale; o ironie – un vis prost, ce
mă urmărește” – 2003a: 121), Ciprian îi spune lui Iraclie cât de
mult e afectat. E o scrisoare din care a dispărut orice urmă de
teatralitate. Așadar, pe 1 martie 1880, Ciprian îi scrie tatălui său:
„Era 10 ore dimineața, mă ridicai din pat, după ce dormii

3 ore, și o apucai, ca nebun, la fugă fără scop, fără țintă;
doream Dunărea să fie în apropiere, să mă arunc în ea.
O, numai Dumnezeu știe ce o să se aleagă din noi!
Nu-i, într-o parte, o rază de mângâiere, nicăieri un punct
luminos; – numai tristețe și durere, abis și întuneric. Nu
mai zic nimic, sunt disperat de tot și, cu cât puțin curaj
și voie bună lucram, în studiile mele, până acum, dacă
139
Mircea A. Diaconu
cugetam numai la sacrificiile cele mari, cu care petrec fi-

ecare zi pe aici, acuma și acela l-am pierdut. Îmi vine să
fug de aici, departe, departe peste munți, peste văi, să mă
pierd, să mă sfârșesc. Și, cu toată seriozitatea, vă mărtu-
risesc că, de nu se vor schimba treburile, îmi iau catrafu-
sele și mă duc. Cu cât mai timpuriu, cu atâta mai bine”.
Ce-l va fi adus pe Ciprian în această stare de disperare?

Și-n vreme ce el încerca să-și menajeze frații și pe Iraclie des-
tăinuindu-le prea puțin din ce i se întâmpla, de acasă veștile
îl duc în pragul dezastrului. De fapt, lui Iraclie, Ciprian nu-i
destăinuie decât foarte puțin din viața tenebrelor în care
trăiește, și numai atunci când lucrurile nu mai pot fi ascun-
se. Într-o scrisoare din 12 ianuarie 1883, îi scrie Maricăi:
„Îmbolnăvirea mea, aparent subită, trebuie să vă fi lo-

vit, acasă, destul de rău și de neașteptat. Motivul este
de fapt că nu v-am descris starea mea anterioară cu
preciziune și conform cu realitatea, încă din Brașov.
Dar la ce bun? Vouă nu v-ar fi fost de nici un folos; voi
v-ați fi speriat groaznic și eu nu m-aș fi făcut mai bine.
Acuma, când starea mea s-a ameliorat atâta că pot spu-
ne că ceea ce a fost mai rău a trecut și eu mă găsesc,
fără nici o îndoială, pe calea ameliorării sănătății mele,
pot să vă povestesc ceva mai mult despre boala mea”.
Finalmente, trebuie să-i scrie și lui Iraclie: „ce capri-

cioasă este boala la plămâni! Când ești pe jumătate mort și
îți faci testamentul, când te simți tot mai tânăr și ai vrea să
sari ca un țap” [Porumbescu 2003a: 292] și, printre altele,
140
vorbește despre banii pe care-i așteaptă de la Nastasi, priete-

nul din Brașov, și de faptul că, mergând la Genova să întrebe
de ei, găsește la gară avizul de la Iraclie. Apoi, în jurnal, no-
tează riguros câți bani a ridicat și cât a plătit pentru pensiune
Dar, pe 29 ianuarie 1883, Ciprian îi scrie lui Iraclie o
scrisoare în care furia și revolta, abia reținute, lasă la vedere
reproșurile profunde. Rugase să i se trimită 100 de florini
(de fapt, nici suma aceasta nu-i era suficientă; îi spusese că
mai are nevoie de 150] și primește 14: „Prea iubitul meu pă-
rinte!”, își începe el scrisoarea, redactată în limba română,
pentru a continua:
„Ieri am primit a doua oară 14 fl. = 29 franci de la D-Voastră,

trimiși prin Lola din Ițcani. Vă mulțumesc foarte mult; de
ce așa târziu? D-zeu îi știe cum manipulează ei aici. Astăzi
am primit și epistola D-Tale – răspunsul la epistola mea
în care v-am rugat 100 fl. Ce să răspund?... nu mai știu
într-adevăr. M-a surprins până-n adâncul inimii mele.
Când V-am scris întâiași dată că în decursul petrece-
rii mele în Italia voi mai avea lipsă de vreo 150 fl. pe care îi
rugasem de la D-Voastră, am reflectat la toate eventualită-
țile, la toate izvoarele de unde aveam speranță să mai capăt
parale și am aflat că plusul acesta de 150 fl. – ca adaos la
salariul meu – îmi este indispensabil și nu am din alt loc de
unde să-1 aștept decât de la D-Voastră. Numai 150 fl. – am
pus ca preliminariu, luând toate celelalte spese, în stadiul
lor cel mai normal, în considerare. Morbul meu a întrecut
preliminariul meu general cu vreo 200 franci.
Din întâmplare și venitul fu mărit prin 100 fr. Cu
toate acestea eram necontenit în deficit”.
141
Mircea A. Diaconu
De fapt, odată cu trimiterea celor 14 florini, Iraclie îi

va fi invocat tot felul de greutăți; deducem lucrul acesta din
răspunsul lui Ciprian:
„La epistola aceea a mea mi-ați răspuns că vă merge

greu, sania era de făcut, clavirul de reparat etc. Am
știut a aprecia aceste toate, căci știu că nu suntem ca-
pitaliști cu fonduri de sute și mii. Însă, prin aceea,
starea mea nu se făcu mai bine. Pe la începutul lui
ianuarie capitalașul meu de la concert era deja spesat,
pe ianuarie salariu n-am căpătat – ce era de făcut?
Iarăși m-am adresat la străini și mi-a ajutat cu ceva”.
Continuarea e nemiloasă în disperarea ei:
„Mă cugetai încetul la călătoria mea. Mă îngrozii.

Făcui contul și preliminariul speselor și a intratelor.
Am reflectat iarăși la feluritele izvoare și am aflat că-
mi mai trebuiesc numaidecât 100 fl. De unde să-i iau
aceștia. Iarăși de la străini? Brașovenii m-au asigurat
până acuma cu vro 800 franci. De la dânșii a cere nu-
mi mai permite obrazul. Alți străini care mi-ar pu-
tea face bine n-am. Iarăși m-am adresat – cu toată
rușinea – către D-Voastră. Nevoia, numai nevoia mă
îndeamnă de astă dată iarăși a Vă molesta. Și iarăși stă
clavirul la mijloc. Nu voiesc – ferit-a Dumnezeu – să
Vă îngreuiez spesele ce le aveți; mi-am făcut deci pla-
nul și m-am decis să mă întorc cât de curând acasă;
cât mai am de tușit, mai tușesc acasă, fără spese, decât
aici cu spese enorme”.
142
Să reținem că în aceste condiții, Ciprian dorește să

plece, totuși, a doua zi la Roma. „Mi-ar plânge inima de
durere”, spune el, dacă n-ar face-o. Dar în continuare sunt
detaliate complicațiile financiare:
„Planul meu este acesta: astăzi am în pungă 150 de

franci (salarul meu pentru faur din care plătit pen-
tru o săptămână pensionul; trebuie să mai adaug aici
că am petiționat la Eforie să mi se acorde salariul pe
martie și april și s-a refuzat). Cu aceștia plec mâine la
Roma, dacă... Am telegrafiat lui Gebauer și i-am făcut
concesiuni care cred că le va primi; aștept de la el 200
franci și răspuns telegrafic dacă se învoiește. Dacă nu
se învoiește, îi las cu 100 și o altă sută mai storc eu din-
tr-un loc unde am speranță să capăt și acesta-mi este
tot capitalul disponibil – 350 franci. Ar mai fi de plătit
medicii și farmacia cu vreo 60 franci și m-am cotorosit
de toate obligamentele”. [Porumbescu 2003b: 61-62]
Și rugămintea de a i se trimite bani e reluată:
„Chiar primesc răspuns de la Gebauer, numai 120

franci îmi trimite, n-am ce face, trebuie să primesc.
Deci trebuie să mă uzez de bunătatea D-Voastre: ba-
rem 100 franci dacă mi-ați trimite și să nu trebuiesc să
aștept aici atâta pe bani. Fiecare zi mă costă 8-9 franci”.
Nu știm dacă de la Stupca va fi primit acești bani.

Și chiar de-i va fi primit, a avut totuși un noroc uluitor.
Aflăm de acest lucru dintr-o scrisoare trimisă prin mar-
tie, de la Stupca, lui Nastasi:
143
Mircea A. Diaconu
„Din ultima ta epistolă scumpe Nastase, ce mi-ai adresat-o

încă la Nervi și care mi s-a trimis de acolo încoace la Stupca,
am înțeles ce sacrificiu mi-ai făcut tu încă la urma urmelor
cu acei 50 fl., care G. Popp nu-i mai voia să-i scompteze.
În considerarea justă a nevoii mele de atunci ai căutat tu
toate mijloacele, spre a satisface cererea mea în urma te-
legramei și așa viind eu la Contofel am aflat acolo 49 fl.”
În scrisoarea către Iraclie, reproșurile continuă:
„Și astfel se termină cura mea italiană. Bine ar fi fost să

mai fi ținut vreo luna, dar dacă nu se poate, nu se poate.
Mie după primirea epistolei acesteia nu-mi mai scrieți.
6 zile cred că voi petrece la Roma, întorcându-mă 2 la
Nervi fac 8; 4 până la Ițcani, așa că prin 11-12 faur sunt
acasă. De la Nervi Vă voi scrie, iar în ziua plecării mele
din Nervi și din Viena Vă depeșez”.
Dar știm: la Roma va pleca ceva mai târziu, banii nu-i

vor ajunge la vreme, iar la Ițcani sosește abia prin aprilie.
La ce-i ajută însă revolta?
După răspunsul lui Iraclie, pe care, dacă se va fi
păstrat pe undeva, nu-l știm, Ciprian avea să revină
cu o scrisoare pe 13 februarie. În condițiile bolii ca-
re-l obligă să se întoarcă acasă – unde altundeva s-ar
fi putut duce? –, Ciprian a renunțat la orice revoltă.
Nu-i rămâne decât să-și ceară iertare, să plece capul.
„Scumpul meu părinte! – îi scrie lui Iraclie. Astăzi, pri-

mind epistola D-Tale, mă grăbesc a o și răspunde. În ne-
144
cazul bolii mele, numai Dumnezeu mai știe ce nu mă irită.

Dacă am înțeles altfel epistola D-Tale decât cum era scrisă,
numai situațiunea mea prezentă susceptibilă e cauza; știu
eu prea bine că D-Ta nu m-ai supărat, nici nu voiești să
mă superi și eu, din altă parte, nu voi căuta scrupulozități
nejuste spre a le imputa D-Tale. Doară numai pe D-Ta mai
am în lumea aceasta, care-mi e ultimul sprijin și ultima
mângâiere. Defavorizat de soartă până la ultima nimică a
vieții de toate zilele, mai sunt și un biet calic bolnav fără
putere și sănătate; dacă mă voi lipsi încă și de dragostea pă-
rintească, o, atunci de-a dreptul mă pot arunca în adâncul
mării, căci nu mai am ce căuta pe lumea asta. Am căpătat
ieri de la Nastasi o epistolă că mai capăt de la școală salarul
pe martie și april – 82 fl. – care, până ce-or veni, îmi vor
ajunge numai bine spre a plăti aici contul hotelului. Dacă
i-aș avea astăzi – mai având încă vreo 80 franci – astăzi aș
pleca acasă, dar așa? Nu știu ce-oi mai face – mai aștept
dintr-un loc un răspuns”
[Porumbescu 2003a: 75-76].
Dar pentru a-i șterge lui Iraclie din cap orice iluzie, își ter-
mină scrisoare spunând:
„Societatea în hotel s-a schimbat în timpul din urmă foar-

te mult, numai bolnavi au rămas. O biată maică cu fiul său
și o altă cu fiica – amândouă vieneze – și amândurora co-
piii zac de oftică! Un bărbat cu soția sa – ea biata-i mai gata
și așteaptă în toată ziua să moară. O altă doamnă foarte
bolnavă, un tânăr german etc. – un spital întreg.
Cu toate acestea cei sănătoși se distrag cum pot –
spre a uita de boală și de moarte”.
145
Mircea A. Diaconu
Finalmente, totuși, Ciprian va fi primit de la Stupca banii

cu care să poată pleca spre casă. Pe 16 februarie, îi scrie lui Iraclie:
„Asigurându-mă D-Ta a mă putea ajuta, V-am rugat

a-mi trimite aici la Nervi 50 fl. (o negreală mizerabilă)
prin asignație poștală, cred că în 8 zile tot o să vină, spe-
rând că n-o să am lipsă de mai multe parale. Poate capăt
și oareșicari moderațiuni pe vreo cale ferată și o să câr-
pesc ce mai pot, numai să mă văd odată acasă. Parcă n-o
să mai ajung – așa mi-i de dor. Astăzi e în 16; sper că cel
mult, atât de la Brașov cât și de la D-Voastră, în 10 zile
o să fie paralele aici – va să zică până-n 26 – așa că pe
la 1, 2 martie aș fi deja acasă” [Porumbescu 2003b: 81].
Ulterior îi mărturisește lui Iraclie că preluarea obligați-

ilor pe care le are la Brașov e cu totul inoportună și, de fapt,
imposibilă. De aici, neliniștea:
„N-am scris până acuma despre aceasta, căci D-Voastre

nu Vă folosesc și mie nu-mi ajută. A zis adică medicii că
pentru mine aerul de școală și ocuparea cu cântarea în
școală este venin. Conducerea unui cor, a unei orches-
tre, cu răceală și fără multă iritare, conced ei; dar intra-
rea într-o clasă plină de duhoare și de praf și ieșirea pe
urmă, fiind înfierbântat, vorbirea multă sau chiar cân-
tarea în clasă nu sunt pentru mine. Și așa mă frământ
în mine cugetând și bătându-mi capul ce o să încep - și
nu-mi vine nici o idee. Câteodată cred că iau lumea în
cap și mă tot duc până la sfârșitul sfârșitului, doară m-aș
prăpădi mai curând. Ș-apoi iarăși mă mai mângâi cu
una cu alta și sper la Dumnezeu că doară nu mă va lăsa”.
146
Să-i fi scris ulterior despre moartea lui Wagner pen-

tru a-l obișnui pe Iraclie cu iminența propriei morți? În tot
cazul, pe 24 februarie notează în jurnal că a primit de la
Iraclie 50 de florini.
Concluzie provizorie: boala, o imanență
C ert este că, deși sperase în permanență că se poate sal-

va, Ciprian era convins încă de la Brașov că amenința-
rea morții nu e vorbă în vânt. Plecase de acolo în pripă – și,
în sensul cel mai propriu, speriat de moarte. De fapt, po-
vestea declanșării bruște a primelor crize violente e poves-
tită într-o scrisoare târzie, trimisă Maricăi pe 12 ianuarie
1883 [Porumbescu 2003: 303-306]. Se întorsese de curând
de la Chizătău, mai erau câteva zile până la concertul atât
de așteptat, și, în urma unor exerciții de gimnastică („sus
la bara fixă, mă învârt de câteva ori și mă cobor iarăși, mă
țin însă numai cu mâna stângă și rămân, câtva timp, ast-
fel agățat” – Porumbescu 2003a: 305), urmează o noapte
cu hemoragii teribile. Prietenii îl sfătuiesc să anuleze con-
certul; deși stă tot timpul în pat, se ridică numai pentru
repetiția generală și pentru concertul propriu-zis la care
nu poate renunța: corul nu s-ar fi descurcat fără el, piesele
erau prea grele. Așa încât pe 27 octombrie ține concertul.
Într-o scrisoare trimisă Maricăi pe 28 octombrie, a doua zi
după concert, când se decisese să plece la Nervi, face totul
pentru a elimina orice bănuială, deși, totul ar trebui să-i
deconspire starea foarte gravă:
„De când am revenit la Brașov, din septembrie, nu pot

zice că am fost bolnav, dar nici sănătos n-am fost. Pe
147
Mircea A. Diaconu
lângă toată cruțarea și îngrijirea mea, totuși, ba tușesc,

ba am catar, ba fierbințeală, ba una, ba alta, pe scurt,
nu sunt sănătos. Slăbiciunea asta a mea, în timpul din
urmă, a crescut foarte mult și, chiar acuma, înainte de
concert, am zăcut la pat și, din pat am mers la concert.
Acuma, ce e de făcut? De murit nu vreau să mor și
poate că nici n-o să mor așa curând, cu toate acestea,
starea sănătății mele prezente e periculoasă, sau, cel
puțin, nefavorabilă și să intru cu ea în iarnă, și mai rău!
Eu acestea toate nu le-am observat – dar alții, străini, și
se vede că acuma la concert s-ori fi precugetat dânșii,
văzându-mă că tot aș fi de folos și, dorind să trăiesc și
să lucrez încă cât de mult, s-au convorbit bunii oameni
de-aici între ei să mă trimită peste iarnă în Italia”.
Ciprian face orice ca să diminueze efectul. Ar fi vorba,

le scrie Maricăi și lui Iraclie, doar de „a întări plămânii și a
evita o tuberculoză, care ușor s-ar putea furișa, e mai bine
să mă duc și să mă restaurez, decât mai târziu, când n-a
mai folosi la nimica” [Porumbescu 2003b: 102]. Ba chiar își
ia și măsuri suplimentare pentru diminuarea impactului:
„Parcă-l văd pe tătuța cum se întristează, cum oftează

și o fi zicând: «Oho, dacă merge în Italia, apoi rău tre-
buie să-i fie». Dar nu e așa. Spre a evita, pentru viitor,
boli mai grele, să spui copilului pe nume, pentru a evi-
ta o tuberculoză, care ușor s-ar putea furișa, de aceea
mai bine acuma să mă duc și să mă refac, decât mai
târziu, când n-a mai folosi nimic. Pentru aceasta, au
declarat «unele persoane» a-mi da 2-300 fl., pe lângă
salariul întreg. Se înțelege că acești 300 i-aș încasa prin
148
vreun concert ori așa ceva și m-aș duce, pe jumătate de

an, la Nisa și Napoli. Trebuie să mă consult cu medicii
să văd ce zic ei. Pe D-Voastră vă rog să nu vă îngrijiți
deloc... De ce să nu mă duc în Italia, dacă pot s-o fac
lesne și-mi este chiar de folos? Dar mai știi că n-o iau
și pe Marica cu mine?”.
E, în final, unda de umor – amar și sceptic. Va mai fi

putut cu el să ducă pe cineva în eroare? În fapt, la plecarea
din Brașov, Ciprian știa prea bine că există riscul să nu se
mai întoarcă vreodată. Își lăsase oricum totul în deplină
orânduială, din moment ce pe 8 mai, de la Stupca, îi scrie
lui Nastasi rugându-l să-i scoată ceasul amanetat (îi trimi-
te, în acest sens, banii necesari) și să-i trimită lucrurile lă-
sate în ordine:
„Dacă nu-ți cade greu, te rog foarte mult să faci bine și

să te duci în locuința mea. Acolo, în lada cea mare, vei
afla o jiletcă (Weste) de iarnă, verzie; caută deci în bu-
zunarele jiletcii aceleia, vei afla o cheiță de aur, șnur, în
șublada de la canapea este bastonul meu cel negru și tot
în ladă pare-mi-se Schattensgender (Țundra) meu. (...)
N-as mai avea trebuință să-mi trimiți chiar și bastonul
din Brașov, dar m-am dedat cu el și va fi pentru slăbiciu-
nea mea pe promenadele din Gleichenberg foarte bun”.
Spera oare cu adevărat că va face cura de la

Gleichenberg? Avea să se stingă pe 6 iunie, peste mai puțin
de o lună. De fapt, ajuns la Stupca de doar trei săptămâni,
îi scria aceluiași Nastasi:
149
Mircea A. Diaconu
„Trei săptămâni sunt astăzi, că m-am întors din Italia

acasă, și din momentul acela zac necontenit în pat, tu-
șind și neputându-mă reculege deloc iarăși. Diferența
grozavă între clima italiană și cea de aici, lipsa de aer
proaspăt cald, mă face să pierd aproape tot ce cu atâtea
greutăți mi-am câștigat în Italia. Medicul vine, medi-
cul se duce și numai atâta mângâiere-mi dă, că dacă o
să se facă mai cald, mie o să-mi fie mai bine”.
Peste încă zece zile, pe 25 martie, plonjând în umor

amar, continua: „Tristă veste în țara neamțului. Pe zi ce
merge, mă simt tot mai slab și mai debil și mi-e teamă că nu
mai am mult ce încurca lumea asta” [Porumbescu 2003b:
92]. Umor amar? E ca și cum Ciprian n-ar fi murit acasă,
ci printre străini, în „țara neamțului”. Cât de profund să fi
fost sentimentul neputinței și înstrăinării, dacă țara în care
s-a născut – și-n care se întoarce să moară – e resimțită ca
o țară străină?
150
IV. Mică poveste despre rochia Berthei
O incursiune printre
manuscrise, ediții etc., etc. *
T
ot ceea ce s-a editat din jurnalul lui Ciprian
Porumbescu – sau, pentru a nu risca, aproape
tot – i se datorează lui Leca Morariu, sau, în ulti-
mă instanță, lui; căci, după ce vor fi stat o vreme în pose-
sia familiei (mai exact, a surorii lui Ciprian Porumbescu),
manuscrisele au ajuns la el. Fără preocuparea lui devotată,
febrilă și, bănuiesc, fascinată (nu cred c-a fost vorba doar
de o datorie morală la mijloc), ele ar fi putut rămâne, în cel
mai bun caz, în arhiva sa, în ceea ce D. Vatamaniuc numeș-
te „fondul Leca Morariu” [Vatamaniuc 1998: 412]. Ținea
de spiritul lui Leca Morariu pasiunea pentru documente,
reviste, ziare, culise, el însuși primise și păstra alte fonduri,
iar în timpul refugiului la Râmnicu Vâlcea – abia acum în
exil – pasiunea aceasta se va fi manifestat cu atât mai in-
tens, cu cât, în condiții de precaritate continuă și umilitoa-
re**, ea avea sensul unei revanșe. Revanșa unei supraviețuiri.
În fond, pe urmele tatălui său, Constantin Morariu, coleg
* Într-o versiune puțin diferită, această secvență a fost publicată în
„Transilvania”, nr. 2/2021, p. 79-96, accesibil la https://revistatransilvania.
ro/wp-content/uploads/2021/03/Transilvania-2.2021-Diaconu.pdf
** Își câștiga existența „prin lecții particulare sau ascuțind lame de ras”
[Morariu 2014: XIV].
151
Mircea A. Diaconu
de temniță austriacă cu Ciprian Porumbescu și prim bi-

ograf al acestuia, Leca Morariu pune în circulație, într-un
fel sau altul, jurnalul lui Ciprian Porumbescu. Dar cum o
face? Existau, firește, mai multe soluții; cred că a ales-o pe
cea mai „spectaculoasă” din punctul de vedere al propriului
sine, căci personalitatea lui se va manifesta astfel din plin.
Din perspectiva jurnalului însă aș risca să spun că e soluția
cea mai nefericită, pentru că, așa cum vom vedea, e inefici-
entă și creatoare de confuzii.
Așa încât, astăzi nu avem o ediție cât de cât acceptabilă
a jurnalului lui Ciprian Porumbescu. Nu e vorba de o ediție
critică, ci măcar de una credibilă editorial, care să nu suscite
întrebări majore și, mai mult, care să se afle, cum din tot felul
de motive merită, într-o circulație reală. La un moment dat,
D. Vatamaniuc spune că „acest document se înfățișează ca
o enciclopedie a informațiilor despre viața și opera compo-
zitorului” [Vatamaniuc 1998: 412]. Firește că lucrurile stau
așa. În ce mă privește, mă interesează Ciprian Porumbescu,
indiscutabil, dar prin intermediul lui putem reconstitui și
ceva din spiritul unui timp altfel inaccesibil. Jurnalul e preți-
os din acest punct de vedere, căci nu oferă o poză contrafă-
cută (a sinelui și a lumii), ci adevăr, autenticitate. Oricum ar
fi, versiunile care există sunt din nefericire nu numai aproape
inaccesibile, ci, mult mai grav, inacceptabile. Nu e de mirare
că existența sa ține de domeniul quasi-clandestinității. Ce-i
drept, în puține cazuri, memoriile, jurnalele, ficțiunile auto-
biografice ale autorilor bucovineni mai vechi sau mai noi au
fost editate cât de cât riguros și se află în circulație publică.
Cert este că, mai mult decât în alte zone ale țării – și lucrul
aceasta ar trebui cumva explicat –, a exista printre intelectualii
din Bucovina un instinct al fixării identității, preocuparea pen-
tru astfel de scrieri care să consemneze prezența în istorie. Să
152
fie, într-un fel, revanșa fiilor de țărani și de preoți în fața „aris-

tocrației” locului, temă, de asemenea, de luat în discuție? Să
fie tocmai o primă consecință a rigorii din școala austriacă și
a conflictului, implicit, dintre o conștiință (individuală, etnică
etc.) în criză și o autoritate străină? Să fie consecința educați-
ei care dă un sentiment mai accentuat al prezenței ce trebuie
certificate și nevoia unei legitimări? Să nu uităm, fapt similar
prin semnificație, de insistența lui Ciprian Porumbescu ca
martorii din Procesul Arboroasei să facă o fotografie de grup,
tot așa cum, a doua zi după pronunțarea verdictului, cei cinci
inculpați fac deja cunoscuta fotografie. Pe 26 februarie 1878
îi scrie, de la Stupca, lui Zaharie Voronca: „Doresc și cred
că ar fi consult ca Voiuţchi, Buliga și Cerniavschi să se foto-
grafieze într-o grupă de cabinet și să-și ia și ei și voi câte un
esemplariu, eu însă vreo 2-3. De nu voiți să vă luați voi nici
ei, atunci rog ca ei să se fotografieze și eu îmi voi lua jumăta-
te de duzină pe spesele mele. Lui König i-am trimis deja pe
conto acestor grupe a martorilor 3 fl; ei trebuie, așadară, nu-
mai să meargă și să se fotografieze” [Morariu 1986: 332-333].
Firește, Leca Morariu ar fi avut la îndemână soluția cea
mai simplă – și, sigur, cea mai bună – a cărei experien-
ță o făcuse, în familie (căci îi era cumnat) I. E. Torouțiu,
care a publicat cele 13 volume de Studii și documente lite-
rare. În anii comunismului, când publicarea altor volume
devenise imposibilă, Torouțiu a donat uriașa sa arhivă, cu
scrisori pentru încă vreo cincisprezece volume, Bibliotecii
Academiei. Acelei Academii care între timp îl exclusese din
rândurile sale. Așadar, Leca Morariu ar fi avut la îndemână
soluția restituirii integrale a jurnalului sau a celor două ca-
iete realizate de el (sau poate, postum, de membrii familiei
lui Ciprian Porumbescu și completate de el) numite, cum
vom vedea, Ciprian I și Ciprian II.
153
Mircea A. Diaconu
În cazul lui Torouțiu, a fost soluția mai modestului

băiat de țăran de la Solca în fața lui Leca Morariu, fiu de
preot de anvergură, crescut în spirit național și într-un me-
diu în care se făcea muzică înaltă (el însuși, instrumentist
ales), universitarul și polemistul care-și încrucișase spada
cu G. Călinescu. Ba Leca Morariu ar fi putut face chiar o
restituire critică, dacă ar fi precizat de fiecare dată dificultă-
țile de descifrare a textului și lecțiunile probabile, multele
greșeli de ortografie, prescurtări și neglijențe de tot felul
în redactarea în fugă parcă a lui Ciprian Porumbescu, sec-
vențele scrise în altă limbă decât germana. De asemenea,
o astfel de ediție ar fi trebuit să precizeze riguros secven-
țele stenografiate (eventual cu transliterarea lor), ca să nu
mai spunem că Leca Morariu ar fi putut include aici toate
comentariile referitoare la oameni, locuri, obiceiuri etc. Și
restituirea aceasta, într-un volum de sine stătător, fie și cu
publicare incertă.
El alege însă, o altă soluție. Cum lucrează asiduu la
monografia Iraclie și Ciprian Porumbescu, monografie a
Porumbeștilor și, în cele din urmă, indirect, enciclopedie
a Bucovinei, secvențe ample din jurnal sunt introduse aici,
întrerupte de comentarii, analize, digresiuni etc. Poate ar fi
mai bine să spunem invers: biografia pe care o scrie Leca
Morariu e realizată prin intermediul secvențelor ample din
paginile de jurnal ale lui Ciprian Porumbescu și din diferi-
te alte scrieri ale acestuia (corespondență înainte de toate,
dar și „foiletoane” ori teme de seminar), pe care el le in-
clusese, se pare, în jurnalul propriu-zis. Când va fi început
Leca Morariu proiectul? În 1928, Liviu Rusu, muzicologul,
vorbea despre faptul că Leca Morariu „pregătește o biogra-
fie, bine informată, pe care sperăm să o avem curând la
îndemână” [Porumbescu 2014: XCI]. De asemenea, scriind
154
despre monografia realizată de Ștefan Pavelescu în 1940,

Ion Diaconu invoca faptul că Leca Morariu ar fi lucrat la
propria-i monografie „de 20 de ani” [Porumbescu 2014:
XCI]. Va fi avut el vreodată sentimentul finalizării lui sau
măcar convingerea că proiectul e finalizabil? Într-un fel,
cred că această carte despre Iraclie și Ciprian Porumbescu
și despre Bucovina de după jumătatea secolului al XIX-lea
e firul alb în jurul căruia i se derulează lui Leca Morariu
existența sau măcar a doua parte a ei.
În tot cazul, folosit în felul acesta (ca mijloc de realizare
a monografiei), jurnalul nu e prezentat (și nu e perceput)
ca operă în sine. Totuși, la un moment dat, înainte de ple-
carea lui Ciprian Porumbescu pentru prima dată la Viena,
Leca Morariu însuși face un fel de analiză de etapă, cu ca-
racter concluziv, în care obiectul constatărilor și reflecțiilor
îl constituie imaginea lui Ciprian din jurnal; așadar, jurnalul.
Repet însă: e o analiză de etapă, unică în felul ei, căci – parțial
inconsecvență metodologică, în fond – Leca Morariu nu va
face același lucru pentru perioadele următoare din biografia
lui Ciprian Porumbescu. Paginile de jurnal reapar, sinteza
monografistului, nu. Mai mult, poate mai ales din cauza edi-
torilor (și vom vedea mai încolo de ce), jurnalul devine greu
lizibil și, prin urmare, posibilul statut de operă autonomă
rămâne un deziderat. De aceea (sau: și de aceea), cred că e
bine să explorăm edițiile existente ale jurnalului, pentru a
înțelege clar ce avem la îndemână, cu ce lucrăm, care sunt
sursele pe care le putem folosi. În tot cazul, povestea editării
jurnalului lui Ciprian Porumbescu este, strict vorbind, una
nefericită. Pe de altă parte, și ea spune ceva despre istoria
Bucovinei și despre spiritul bucovinean.
Cum s-a înțeles deja, jurnalul lui Ciprian Porumbescu
apare pentru prima dată în monografia elaborată de Leca
155
Mircea A. Diaconu
Morariu Iraclie și Ciprian Porumbescu. Finalizată în anii

`50 ai secolului trecut, a fost pregătită pentru tipar de
Vasile D. Nicolescu, care a murit însă înainte să-și încheie
proiectul, procesul editării fiind continuat de muzicologul
Vasile Vasile. Din cele două volume proiectate, primul, ex-
pus la tot felul de ingerințe, nu numai direct sau indirect
politice, ci și tipografice, apare în 1986. Volumul sfârșea
cu reproducerea ultimelor note de dinaintea plecării lui
Ciprian Porumbescu la Viena (miercuri, 8 octombrie 1879)
și cu deja invocata analiză de etapă („bilanțul știrilor din
Tagebuch-ul 1879” – [Morariu 1986: 460]), numită Reflecții
și sinteze. Este vorba de 7-8 pagini în care Leca Morariu
fixează, cumva enumerativ, temele jurnalului care rezumau
existența cotidiană a lui Ciprian Porumbescu și liniile mari
ale unui portret în mișcare. E irelevant că între aceste sec-
vențe, care ar fi trebuit să fie unitare, Leca Morariu discută
în câteva pasaje ipoteza conform căreia, cu o zi înaintea
plecării la Viena, Ciprian Porumbescu ar fi compus Fleurs
d`automne. Spune Leca Morariu:
„Semnalăm că totuși Carnetul iarăși nu e complet –

și, pe ziua de 7 octombrie ar fi trebuit să înregistreze
că-n acest ajun de plecare la Viena, noul Ovidiu – sit
venia verbo – ostracizat, nu înspre un barbar Tomis,
ci-nspre puternic-atrăgătoarele mirajuri ale Vienei, cu
toată frenezia preparativelor de călătorie, a prididit să
le aștearnă pe portativ cele – să zicem – 4 pagini de coli
mari ale compoziției amintite, din capul locului, Fleurs
d`automne. (...) Așadar, Flori de toamnă, arse – poa-
te – de prima brumă a lui octombrie și floarea iubirii
(Bertha!), brumată de spaima iminentei despărțiri!”
[Morariu 1986: 458]
156
Un mic comentariu se impune. Când Leca Morariu

spune că jurnalul nu e complet, cu sigurnață că are în ve-
dere faptul că Ciprian Porumbescu nu notează în el date
esențiale din biografia sa, că există o fractură între existen-
ța trăită și existența consemnată; nu cred în nici un caz că
e vorba despre absența din jurnal a unor fragmente de text,
ci a unor fragmente de viață.
În fine, aici, după această frază care poate fi considera-
tă parțial elocventă pentru stilul monografistului, poate că
e cazul să facem o mică prezentare a întreprinderii lui Leca
Morariu, pornind de la dificultățile cu care s-a lovit și pe
care, evident, trebuia să le soluționeze. Leca Morariu avea
zeci de manuscrise, scrisori, fotografii, documente, păstra
biblioteca familiei și, se pare, a lui Iraclie Porumbescu, avea
mărturiile tatălui său și, probabil, un acut sentiment de ra-
tare. Mai mult decât personală, colectivă. Nu numai că în
România se instaurase comunismul, nu numai că nordul
Bucovinei fusese pierdut, dar simțea că Bucovina în sine e
un continent pe cale să se scufunde. Voia să recupereze și să
salveze cumva totul. Incursiunea în viața și opera lui Iraclie
și a lui Ciprian Porumbescu era prilejul cel mai bun pen-
tru o monografie, o enciclopedie a Bucovinei înseși, de pe
la 1850 încoace. Fascinat de Bucovina, între timp ruptă în
două, era un militant care purta în spate greutatea numelui
tatălui său, coleg și admirator al lui Ciprian Porumbescu.
Știa multe, poseda documente de tot felul, începuse o cores-
pondență* cu mulți dintre cei care îl cunoscuseră sau care se
aflaseră în preajma lui Ciprian Porumbescu și, prin natura
sa, pe care i-o reproșase Călinescu și care-l împingea spre
* E vorba despre scrisori din 1952 (primate, de exemplu, de la Livia

Cionca, nepoată de soră a lui Iraclie Porumbescu), din 1950 și 1951,
de la Emanoil Iliuț sau de la Filaret Doboș [cf. Morariu 2015: 78; 167).
157
Mircea A. Diaconu
detalii, voia să reproducă toate aceste scrieri în integrali-

tatea lor. În fond, de detaliile acestea nu s-ar mai fi ocupat
nimeni și ele trebuiau cumva salvate. Poate că nu reușea
să stabilească suficientă distanță și nu avea harul sintezei.
Cum să pună ordine într-un labirint, nepierzând detalii-
le despre viața românilor din Bucovina care și-ar fi putut
găsi aici locul? În plus, Leca Morariu știa suficientă muzi-
că pentru a-l recupera pe Ciprian Porumbescu și din acest
punct de vedere*. Contribuția sa la recuperarea și salvarea
partiturilor lui Ciprian Porumbescu a fost decisivă. Și, ce-i
mai important, Leca Morariu avea la îndemână și jurnalul
lui, pe care-l copiase (cu caractere latine, căci fusese scris
în gotice) și îl tradusese în românește. Ce s-a întâmplat cu
originalul? Unde se va fi pierdut? Părerea mea este că, de
fapt, având experiența unor documente distruse ori pier-
dute, în refugii, în bombardamente etc., l-a copiat de mai
multe ori, nemaivorbind de faptul că, în monografia finală,
jurnalul e copiat din nou de soția sa, Octavia Lupu Morariu.
Indiscutabil, Ciprian Porumbescu făcea parte din mito-
logia familiei Morăreștilor, a lui Leca Morariu în special.
Să spunem că avantajele se transformă în dezavantaje?
Totuși, cine ar fi putut să scrie mai bine această monografie
decât el? Să rezumăm: Leca Morariu e parte structurantă
a Bucovinei românești, are suficientă competență să spu-
nă ceva în cunoștință de cauză despre muzica lui Ciprian
* Vasile Vasile vorbește despre „dovezile peremptorii ale pertinenței

muzicologice a lui Leca Morariu. Aproape toate analizele au în vedere
criterii literare, dublate de cele muzicale: ritmice, melodice, armonice,
structurale, stilistice, estetice etc.” [Morariu 2014: LXXXI]. De altfel, în
casa de la Pătrăuți a lui Constantin Morariu „se alcătuiește un cvartet
sui-generis: Victor Morariu – vioară, Aurel Morariu – flaut, Alexandru
(Leca) – violoncel, Victoria și Elvira Morariu – pian, susținători ai unor
renumite concerte camerale” [Morariu 2014: XXX].
158
Porumbescu, trăiește având un cult pentru cel cu care ta-

tăl său fusese închis de administrația austriacă a Bucovinei,
mai mult, are obsesia detaliilor, documentelor și certificării
pozitiviste a faptelor. În plus, dacă am discuta despre jur-
nalul lui Leca Morariu*, vom putea vorbi despre afinitățile
de structură dintre ei. În vreme ce Constantin Morariu,
tatăl său, e apropiat (nu numai structural, temperamen-
tal, ci și prin destin biografic) mai degrabă de Iraclie, tatăl
lui Ciprian, Leca seamănă mult cu Ciprian Porumbescu:
e rebel, ironic, predispus spre umor, poză, ironie, se lasă
prins în vârtejul vremii și al vieții, al unor libertăți la limi-
ta convențiilor acceptate, dar tânăr, mereu tânăr, el însuși
autor de jurnale, pe care le tot rescrie în vederea unei po-
sibile publicări, folosind la rându-i scrierea stenografică
pentru a-și ascunde excesele, numai că, spre deosebire
de Ciprian, e sănătos și preocupat constant de sănătatea
trupului. Leca Morariu știa totul, dacă se poate spune așa
despre Bucovina (e vorba despre Bucovina românilor și
nu numai), știa și germana în care Ciprian își scrisese jur-
nalul și bună parte din corespondență și avea, cred, sen-
timentul acestor afinități structurale. Monografia era nu
numai o afacere de familie, ci, până la urmă, și o afacere
personală.
Așadar, pagini consistente din jurnalul lui Ciprian
Porumbescu devin publice abia (deși la fel de bine am pu-
tea spune totuși) în 1986, prin această monografie căreia
Leca Morariu i-a dedicat ultimele decenii de viață. Era
Sagrada Familia lui. Evident, cu o construcție arborescen-
* A se vedea Viață, în Opere, vol. II. Beletristică, Ediție îngrijită, Notă
editorial și Prefață de Liviu Papuc, Editura TipoMoldova, Iași, 2011,
și Opere vol. IV, Jurnal (1909-1919), Text stabilit și note de Maria
Olar și Olga Iordache, Cuvânt introductiv de Liviu Papuc, Editura
TipoMoldova, Iași, 2018.
159
Mircea A. Diaconu
tă*, se adresează prioritar muzicologilor și celor pasionați

de Bucovina – un public prin forța lucrurilor restrâns;
în plus, cuprinde sute de portative cu compozițiile lui
Ciprian Porumbescu, cu note de subsol care ar putea să
pară insidioase, nesemnificative, digresiuni și paranteze
explicative de tot felul, în așa fel încât, din nefericire, jur-
nalul – care ar fi putut fascina în sine – se pierde în această
construcție amplă, și am în vedere doar volumul publicat
din 1986, de aproape 500 de pagini. Câți dintre cei care au
văzut volumul lui Leca Morariu bănuiau că el cuprinde și
jurnalul lui Ciprian Porumbescu? Câți dintre ei știau că
un astfel de jurnal a existat? Totuși, o repet: în volumul
din 1986, care se referă la viața lui Ciprian până la prima
plecare la Viena, jurnalul poate fi destul de ușor „recupe-
rat” ca operă autonomă, citit, adică, izolat. Pentru a fi ri-
guroși, precizăm: volumul conține jurnalul din perioada
17 ianuarie – 8 octombrie 1879. Este jurnalul studenției
cernăuțene (17 ianuarie – 18 iulie 1879), cu „pauzele” de
la Stupca din intervalele 21 februarie – 5 martie 1879 și 10
– 16 aprilie 1879, urmat de jurnalul vacanței de la Stupca
(intitulat Die Ferienzeit), din perioada 19 iulie – 8 octom-
brie. Așadar, Ciprian începe jurnalul pe 17 ianuarie 1879,
la revenirea de la Stupca la Cernăuți (în fapt, cum vom ve-
dea, existase anterior cel puțin un alt caiet), îl continuă pe
tot parcursul semestrului al II-lea, când au loc două reve-
niri la Stupca (o dată, din cauza bolii lui Miți, una din fii-
cele pastorului Gorgon; altă dată, din motive cumva neclare,
* Monografia era concepută, se pare, ca două trasee distincte, al
lui Iraclie Porumbescu și al lui Ciprian Porumbescu. Vasile Vasile
precizează într-un loc că a avut o intervenție decisivă în reorganizarea
manuscrisului lăsat de Leca Morariu, vorbind despre „modificarea
esențială a contopirii celor două trasee, respectiv destine biologice și
spirituale, al lui Iraclie și al lui Ciprian” [Morariu 2014: CLXII].
160
chemat, probabil, de Iraclie pentru a încerca o intervenție pe

lângă Ștefan, fratele său, care urma să se căsătorească cu o
țipțeriță* din creierii munților Bucovinei), pentru ca, după
terminarea semestrului al II-lea (și odată cu el, și a studii-
lor), Ciprian să continue jurnalul, pe toată perioada verii și
începutul toamnei, la Stupca, înaintea plecării, inopinate în
fond, pe 8 octombrie, spre Viena. Tot acest jurnal e prezent
în volumul de care vorbim.
Pentru informații de tot felul referitoare la manuscri-
sul avut la dispoziție de editori, cred că e necesar să reluăm
aici și câteva din mențiunile pe care, în prefața ediției, le
face Vasile Vasile, care precizează că manuscrisul original
se află „la soția lui Leca Morariu, la Suceava” [Morariu
1986: 41]. Astfel, citim:
* Țipțerii (din germ. Zipser), minoritate de etnie germană „colonizată
de stăpânirea austriacă” [Morariu 1986: 397]. Ei să fie usturoienii la care
merge Ștefan?! În tot cazul, „merg cu Ștefan la mireasa lui. O aflarăm
scriind. O copilă foarte drăguță, plăcută și bine crescută. Bătrâna e și
dânsa o doamnă foarte inteligentă și încă frumoasă. Discutăm una-
alta, eu am un rol teribil secundar. Apoi veni bătrânul Hänel, bunicul
copilei; cu dânsul conversez latinește, beau rachiu și-l invidiez pe Ștefan
pentru pârtie (sic!) E vorba de fapt de fr. parti, folosit aici cu sensul de
partidă, n.m.). Petrecurăm bine – mai ales că bătrânul mi-a fost pe plac.
La ora 4 mă duc la Ștefan și la ora 5 pornesc zicându-i posomorâtului,
mohorâtului, înzăpezitului munte sănătate. Am întâlnit atâtea nurlii
fete țipțărești de le-am dat bună-ziua gândindu-mă: Și-n munții aceștia
locuiește fericirea și iubirea, și aici omenii știu cum e durerea și bucuria
simțindu-le poate chiar prea adesea profund și necurmat” [Morariu
1986: 396-397). În creierii munților, în Bucovina, firesc să se vorbească
latinește. Cu ani înainte, probabil pe la 1844, Iraclie Porumbescu,
învățător ambulant, îl cunoaște pe Franciscus Pálffi de Poliany (de la
Vatra-Moldoviţei), forestierul locului și protector al său, urmaș al
unor aristocrați din Transilvania, cu care „vorbea latinește, românește,
polonește, nemțește, ungurește și franțuzește, dar toate aceste limbi le
vorbea slab, așa că, nevenindu-i un cuvânt în minte în limba în care
vorbea, lua din alta, a treia, a patra și mai departe; el era adecă un turn
babilonic” [Morariu 2014: 46).
161
Mircea A. Diaconu
„Prezenta lucrare se publică pentru prima dată,

după exemplarul (dactilografiat de Octavia Lupu-
Morariu) lui Leca Morariu – Iraclie și Ciprian
Porumbescu, aflat la fondul bibliotecii Uniunii
Compozitorilor, cuprinzând patru volume ce de-
pășesc cu mult 1500 de pagini. Avem în vedere că
celor 1300 de pagini numerotate (vol. I – 312 pa-
gini, vol. II – 260 pagini, vol. III – 338 pagini, vol.
IV – 390 pagini) se adaugă cel puțin încă alte 500 de
pagini nenumerotate, cuprinzând notițele de sub-
sol, care sunt continuate, în cele mai frecvente ca-
zuri, pe contrapagină. Textele, corectate de Octavia
Lupu-Morariu – care a încredințat lucrarea Uniunii
Compozitorilor și tiparului – au fost redactate de
îngrijitorii ediției, concentrându-se materialul și
renunțându-se la versiunea germană a celor mai
multe pagini de corespondență, cât și de însemnări
personale zilnice și la unele amănunte nesemnifica-
tive pentru urmărirea vieții și activității lui Iraclie
și Ciprian Porumbescu (și îndeosebi la cele ce se
repetă pe parcursul impresionantului volum)”.
[Morariu 1986: 39]
Iar la sfârșitul notei asupra ediției, Vasile Vasile precizează:
„Amatorilor de detalii asupra întregii lucrări a lui

Leca Morariu precum și a unor texte omise, de-
terminate de economia cărții, le stă la dispoziție
exemplarul dactilografiat al manuscrisului aflat la
Biblioteca Uniunii Compozitorilor, la care am făcut
și noi frecvente trimiteri ori de câte ori a fost nevoie”.
[Morariu 1986: 41]
162
Ce-i drept, nu o dată în monografia publicată în 1986

cititorul e trimis prin note de subsol la manuscrisul aflat
la Biblioteca Uniunii Compozitorilor (B.U.C.). Trimiterile
acestea vor fi fiind și un mod de a preciza indirect că exem-
plarul dactilografiat pe care editorul l-a folosit a fost, într-un
fel sau altul, împotriva voinței sale, trădat. Căci, altfel, con-
sultarea lui era dacă nu o utopie, cel puțin o soluție nerealistă.
Citim într-un loc, într-o notă de subsol: „Vezi Leca Morariu,
Iraclie și Ciprian Porumbescu, B.U.C., vol. III, p. 266-267”
[Morariu 1986: 387]. Altădată: „Vezi Leca Morariu, Iraclie și
Ciprian Porumbescu, B.U.C, vol. III, p. 306” [Morariu 1986:
408]. Ne oprim la ultimul caz nu întâmplător. Precizarea
aceasta trimitea către un vis cu Bertha, considerat cine știe
de ce prea intim, pe care Ciprian l-ar fi avut după o întâlnire
tulburătoare a privirilor lor. Deducem că, în locul transcrie-
rii lui, editorul își trimite cititorii la manuscris.
De fapt, din cauza compromisurilor pe care a fost obli-
gat să le facă la prima ediție, pe care o recuză cu totul, edi-
torul nu o numește așa. Pentru el, vol. I din 1986 nici nu
mai există. Referitor la intervențiile asupra textului, edito-
rul precizează la un moment dat, în prefața la ediția a doua:
„Spațiul redus acordat monografiei, prin planul editorial,
viziunea de ansamblu și necesitatea renunțării la unele in-
cursiuni istorice, filologice, lingvistice, culturale, teologice
etc., ale lui Leca Morariu (foarte interesante pentru valoa-
rea lor intrinsecă), impunea o concentrare a întregului ma-
terial și aducerea la zi a unor date clarificate după moartea
autorului. Se cerea reredactarea întregului material, reduce-
rea aparatului critic revăzut și corelat, operație ce a revenit
semnatarului acestor rânduri” [Morariu 2014: XCVIII]
Ce va fi fost obligat să elimine Vasile Vasile în pri-
ma ediție? Ce surprize ne putea oferi manuscrisul aflat la
163
Mircea A. Diaconu
Biblioteca Uniunii Compozitorilor Români la pagina in-

dicată? Spre ce anume își îndrepta editorul cititorii? Or,
în ediția a doua a monografiei nu există nimic nou în sec-
vența care vizează visul cu Bertha. Ediția a doua a mo-
nografiei (a se vedea Morariu 2014; 2015; 2016; 2017)* și
deci și a jurnalului conține aici aceeași paranteză în care
se află punctele de suspensie care marchează ceva elimi-
nat. Părerea mea este că, deliberat sau din neatenție, Vasile
Vasile a copiat în 2015 secvența din ediția 1986, fără tri-
miterea făcută acolo și fără să se raporteze la manuscris.
O surpriză e textul în germană, în transcrierea cu carac-
tere latine făcută de Leca Morariu, copiată ulterior de
Octavia Leca Morariu, care conține mai multe paranteze
între care e scris cu majuscule cuvântul STENOGRAME.
În fapt, după ce găsește specialistul competent, Leca
Morariu transcrie aceste secvențe stenografiate în germa-
nă și le traduce, ulterior, în românește. De ce să-și trimită
Vasile Vasile cititorul spre manuscris dacă în el nu se află
traducerea românească a textului stenografiat în original?
În tot cazul, repet, în ediția a doua, versiunea românească
e identică celei din 1986.
Vasile Vasile vorbește, cum am văzut, despre secvențe
la care a trebuit să renunțe ori pe care a trebuit să le compri-
me, poate chiar să le rezume ori să le rescrie. Nu cred însă,
că a renunțat și la fragmente din „însemnările zilnice” ale
lui Ciprian Porumbescu. Chestiunea e dezvoltată în ceea
ce eu numesc ediția a doua a cărții, ediție asupra căreia vom
insista ceva mai încolo. E acesta prilejul ca Vasile Vasile
să invoce dificultățile sistemice întâmpinate în publicarea
volumului și intervențiile externe arbitrare ori abuzive.
* La editura Heruvim din Pătrăuți, au apărut în 2014 și 2015 primele

două volume dintr-o nouă ediție.
164
Cum își evaluează Vasile Vasile însuși ediția din 1986?

Analiza merită citită și pentru că face precizări în legătură
cu manuscrisul propriu-zis:
„Am redus materialul la aproximativ 800 de pagini,

eliminând textele în limba germană și preluând doar
traducerile în limba română. (...) Așa cum a apărut,
cartea reprezintă doar pentru cei obișnuiți cu scrieri
lacrimogene, romanțioase și pentru cei ce nu sunt in-
teresați și nu au acces la analize muzicologice, o carte
«fastidioasă», ea fiind în realitate o adevărată rușine
chiar și pentru îngrijitorul ediției, ținând seama de
forma originală a lucrării, rușine echilibrată doar de
faptul că ea n-a fost concurată de o alta superioară.
Altfel spus, fără ea rămânea un și mai mare gol în con-
turarea personalității celor doi reprezentanți ai culturii
românești”.
[Morariu 2014: C]
Dintr-un anumit punct de vedere, e surprinzătoare

afirmația de mai sus, ilogică chiar. De ce anume să fie car-
tea editată în 1986, pentru cei obișnuiți cu scrieri lacrimo-
gene și pentru cei care nu au acces la analize muzicologi-
ce, „fastidioasă”? Și, ca și cum cuvântul fastidios ar avea
conotații pozitive, se precizează că, în realitate, volumul e o
rușine. Greu de prins miza spuselor lui Vasile Vasile, în afa-
ră de faptul că ele deconspiră reacția furioasă a editorului.
Nu-i vorbă, există în „«Istoria» prezentei cărți” și în „Nota
asupra ediției”, publicate în vol. I din ediția a doua (2014),
destule fraze incoerente, pline de tot felul de stângăcii.
Trecând peste această chestiune, nu putem să nu-i
dăm dreptate lui Vasile Vasile, care va fi trăit, în editarea
165
Mircea A. Diaconu
primului volum, în 1986, experiențe nefericite. Dificultățile

erau însă de tot felul; într-un loc, vorbește de exemplu des-
pre greutatea de a înțelege „formula laconică” „Boianul lui
Eminescu” [Morariu 2014: XCIX] prezentă în monografie
sau invocă eliminările sau comprimările pe care a fost obli-
gat să le opereze:
„Eu trebuia să găsesc care-i explicația sintagmei ce re-

zuma nu mai puțin de 77 de pagini de profund tra-
gism, care au fost amputate ajungând în cartea tipărită
doar la 6. (...) Încerc o satisfacție cu totul deosebită că
ajung în fața cititorilor cele aproape 80 de pagini con-
sacrate «dramei de la Boian», ale cărei semnificații tre-
buie cunoscute așa cum au fost reconstituite de autorul
monografiei”. [Morariu 2014: XCIX]
În același timp, ediția din 1986 beneficiase de un re-

dactor de carte profesionist, notele, trecute la subsol (nu
la sfârșitul capitolelor), puteau fi urmărite ușor, pagina de
carte era destul de aerisită; în fine, în ediția aceea blamată
acum nu existau atât de deranjantele erori de tehnoredac-
tare din ediția a doua. Și nu e vorba doar de erori de tehno-
redactare, ci și de ortografie, logică etc., etc.
În tot cazul, tipografic vorbind, jurnalul, atât cât e,
e mult mai bine pus în evidență în acel volum din 1986.
În ediția a doua, textul jurnalului și al corespondenței din
corpusul strict al monografiei apare inițial în germană,
apoi în română, însă cu același corp de literă ca restul tex-
tului. Mai mult, notele de subsol, cuprinzând comentarii,
digresiuni etc., sunt atașate textului în germană, evident,
mult mai puțin accesibil, și trimit nu la subsolul paginii, ci
la sfârșitul capitolului. Prin urmare, greu de urmărit, devin
166
„fastidioase”. În totul, discursul lui Leca Morariu, oricum

arborescent, laborios, plin de detalii și paranteze, barochist
în bună măsură, devine și mai greu de urmărit.
Poate că, după experiența de editor sub dictatură, Vasile
Vasile va fi ajuns la polul opus, iar în spatele deciziilor edi-
toriale pe care tocmai le-am invocat se va fi aflat intenția de
a păstra volumul în forma lăsată de Leca Morariu. În locul
abuzurilor de odinioară, o fidelitate rău înțeleasă acum. Dar
timpurile s-au schimbat, iar posibilele schimbări, explicate
și asumate, ar fi fost perfect justificate. În fond, Vasile Vasile
mărturisește că, tot din motive de logică internă, cum am vă-
zut, a intervenit tocmai în restructurarea materialului avut la
dispoziție. În tot cazul, nu-mi explic de ce ediția I ar fi adec-
vată unei lecturi patetice și nici de ce s-ar adresa nespecialiș-
tilor în studii muzicologice (ediția a doua nu face schimbări
semnificative la acest nivel). Dar, prefațată de un text patetic,
simplist și neonest științific, o hagiografie pe fond polemic și
revanșard, acuzator, fapt care pune totul sub semnul îndoie-
lii și al rezervei*, ediția a doua e nu numai greu lizibilă, din
cauza amatorismului editorial (sau a grabei, a lipsei de expe-
riență etc.), dar și intruvabilă, căci nu cred să fi fost pătruns
în circuitul de librării; măcar e accesibilă în spațiul virtual.
În tot cazul, dacă în volumul din 1986 jurnalul e ușor deta-
șabil, aici lucrurile sunt, și din cauze editoriale, dar și din
motive de concepție a lui Leca Morariu, mult mai dificile.
* Ultima frază a „Notei asupra ediției” sună astfel (am păstrat toate
erorile, de tot felul): „Autorul monografiei își invită cititorii la ospățul
restituirii personalității celor două ilustre figuri ale culturii românești,
cu limbajul loc și al celor care i-au cunoscut și pot contribui la luminarea
celor mai întunecate unghere ale vieții și activității lor polivalente. De
aceea, am respectat majoritatea evidențierilor lexicale și a semnificațiilor
textului original, știind că este opera unor străluciți stiliști, aparținând
însă unor perioade diferite ale culturii și formelor de esprimare în limba
română” [Morariu 2014: CLXVII].
167
Mircea A. Diaconu
Următorul episod din istoria editării jurnalului lui

Ciprian Porumbescu, după cel din 1986 – prilej cu care am
discutat și ultimul episod, reprezentat de ediția în patru vo-
lume a monografiei semnate de Leca Morariu –, se petrece
târziu. În două numere succesive din „Analele Bucovinei”
(anul V, 1998, nr. 2, p. 411-431, și anul VI, 1999, nr. 1, p.
193-221), D. Vatamaniuc publică Tagebuch-ul din perioa-
da cernăuțeană (17 ianuarie 1979 – 18 iulie 1879), pentru
ca, tot el, și tot în „Analele Bucovinei” (anul X, 1/2003,
p.51-83), să publice jurnalul din perioada 19 iulie 1879 – 8
octombrie 1879, numit Die Ferienzeit. Așadar, pentru ceea
ce există în ediția I a lui Leca Morariu (vol. din 1986) și
în ediția a doua (vol. II-III din 2015, 2016), mai avem cel
puțin o versiune editorială*. Să precizăm că în toate aceste
cazuri textul jurnalului e publicat în ambele versiuni, ger-
mană și română, fie pe două coloane, fie în succesiune.
Prin urmare, edițiile de până în 2003 (includ aici edi-
ția Leca Morariu – 1986 și edițiile Vatamaniuc) nu trec
dincolo de octombrie 1879, fapt care ar sugera că inter-
valul 17 ianuarie 1879 – 18 iulie 1879 e singura perioadă
din viața lui Ciprian Porumbescu pentru care există un
jurnal. În acest context, fără să se precizeze undeva anul
publicării, care este însă, tot 2003, apare volumul Ciprian
Porumbescu, Puneți un pahar cu vin și pentru mine, editat
de Nina Cionca (descendentă a lui Ciprian Porumbescu)
și Ion Drăgușanul, care cuprinde jurnalul, în quasi-inte-
gralitatea lui, din 17 ianuarie 1879 până în 24 februarie
1883. Strict cronologic vorbind, volumul a apărut înain-
tea numărului 1/2003 al „Analelor Bucovinei”, în care se
publica Die Ferienzeit. Așa se explică constatarea lui D.
* I s-a adăugat acum, în 2023, o nouă ediție, în traducerea și îngrijirea

Stancăi Scholz-Cionca, la editura Corint.
168
Vatamaniuc dintr-o notă de subsol: „Tipărim acest text din

Tagebuch, omis din lucrarea: Ciprian Porumbescu, Puneți
un pahar cu vin și pentru mine (Suceava, 2003), volum ce
cuprinde jurnalul și o parte din corespondența lui Ciprian
Porumbescu” [Porumbescu 2003c: 51]. În fond, în 2003 se
împlineau 150 de ani de la nașterea lui Ciprian Porumbescu
și 120 de la moartea sa.
Fără doar și poate, volumul acesta putea fi o contribu-
ție majoră. Cum vom vedea însă, fără nici un fel de știință
a editării, fără nici un fel de explicații referitoare la sursele
folosite ori la autorul traducerii, cu texte de diferite fac-
turi puse alături, cu paranteze în text despre care nu știm
cui aparțin etc., etc., volumul e o improvizație. Mai mult,
deși publicat probabil într-un tiraj foarte mare, nu cred să
fi fost pus în circulație prin vânzare; prin urmare, un tiraj
pur și simplu pierdut. În afara paginilor de jurnal, volumul
conține, de-a valma, un text introductiv, emfatic, o biogra-
fie a lui Ciprian Porumbescu, semnată de Nina Cionca, un
text al lui Aron Pumnul, preluat din „Junimea Literară”
(nr. 10-11/1923), un text al lui Constantin Morariu, inti-
tulat „O amintire despre Ciprian Porumbescu”, fără să se
precizeze sursa și fără să se explice de ce, dintre multele
despre Ciprian Porumbescu scrise de Constantin Morariu,
se alege acest text, și, fără vreo precizare, transcrierea unui
document, atestatul eliberat lui Ciprian Porumbescu de
rectorul seminarial I. Filipoviciu, la 1/13 oct. 1877, cu
situația școlară a ultimului an de seminar. De asemenea,
în partea ultimă a volumului sunt incluse destul de multe
texte, fără precizarea vreunei surse și fără vreo explicație,
care ar trebui să aibă semnificația unui deznodământ: o
mărturisire a Mărioarei Porumbescu-Rațiu (în fapt, din-
tr-o scrisoare către Leca Morariu), o scrisoare a Berthei
169
Mircea A. Diaconu
Gorgon trimisă surorii lui Ciprian Porumbescu, un text

(probabil inedit) al Ninei Cionca, intitulat „Distinsele
doamne, Emily von Poppen și Hedwig Gernet”, alte două
texte, semnate de Vasile Halip (prieten vienez și coleg bra-
șovean al lui Ciprian Porumbescu) și Leca Morariu, pre-
luate din „Junimea Literară”, nr. 6-7, 1923, ori nesemnate,
din „Junimea Literară”, nr. 8-9/1923, dar și o notiță din nr.
6-7/1923. Prin urmare, un ghiveci.
S-ar putea crede că, dincolo de interesul reconstituirii
patetice a unei biografii, miza editorilor va fi fost să pu-
blice tot ce ține de scrierile la persoana I ale lui Ciprian
Porumbescu. Dar în acest caz ei ar fi putut include toate
scrisorile, de dinainte de începerea Tagebuch-ului, aflate în
volumul lui Leca Morariu din 1986, pe care Ciprian le-ar
fi inclus, probabil, în jurnalul ținut în acei ani, așa cum ar
fi trebuit să includă o mulțime de alte scrisori, trimise de
Ciprian Porumbescu după revenirea lui la Stupca (și după
ultima telegramă trimisă de la Nervi pe 24 februarie 1883),
aflate la îndemână, în Muzeul Național al Bucovinei din
Suceava. Ca reacție la acest volum, tot în 2003, Nicolae
Cârlan avea să publice câteva zeci de scrisori preluate
din Arhiva Porumbescu din cadrul Muzeului Național
al Bucovinei, ignorate în ediția Cionca Drăgușanul. Este
vorba de volumul apărut sub egida Complexului Muzeal
Suceava, Ciprian Porumbescu, Corespondență, Ediție și
cronologie de Nicole Cârlan, Suceava, 2003. În Nota edito-
rială, Nicolae Cârlan precizează că volumul este
„nu o replică (...), ci o completare, nedorită de noi, dar

strict necesară la cea (cartea, n.m..) intitulată Puneți
un pahar de vin și pentru mine în care se publică pen-
tru prima dată jurnalul (Tagebuch-ul) lui Ciprian și
170
(când a fost cazul) traducerea textelor aparținând mai

mult decât probabil lui Ciprian Rațiu, fiul Marioarei
Rațiu-Porumbescu, sora ilustrului compozitor Ciprian
Porumbescu. Un exemplar din această lucrare se păs-
trează la Complexul Muzeal Bucovina (Suceava), în
Arhiva Porumbescu”
[Porumbescu 2003 a: 5]
Câteva precizări merită să fie făcute. Pe de o parte, e

aici dovada faptului că jurnalul lui Ciprian Porumbescu,
publicat în 1986, e considerat inedit. Pe de altă parte,
posibil ca exemplarul din jurnal care, cum vom vedea,
ajunge la D. Vatamaniuc de la Nina Cionca într-o altă
traducere decât a lui Leca Morariu să fie în traducerea
aceluiași Ciprian Rațiu, a cărui fiică este Nina Cionca.
În tot cazul, nu jurnalul lui Ciprian Porumbescu
(eventual cu scrisori intercalate) contează, ci – ținând
cont și de multele texte parazitare care încadrează jur-
nalul – impactul de popularizare. Un impact până la
urmă anulat chiar de lipsa de circulație reală a cărții.
Totuși, așa cum e, Puneți un pahar cu vin și pentru mine
e singurul volum mai aproape de amplitudinea concretă
a scrierilor lui Ciprian Porumbescu. El include, interca-
late cu pagini de corespondență, paginile de la Viena
ori din Brașov, și pe cele din Genova și Nervi, acum po-
sibil de reconstituit, cum am văzut deja, și din ediția a
doua a monografiei lui Leca Morariu. Fragmentat de ti-
tluri date de editori*, jurnalul începe cu „Carnetul zilnic
al celor mai importanțe evenimente, incidente și alte
alotriii (blestemății), înregistrate de la 18 ianuarie 1879
* De genul, „Cu ochii înecați în lacrimi, am șovăit spre ușă”, „Nu mă tem
de moarte, doar de murit” sau „Am avut un vis de tot bizar”.
171
Mircea A. Diaconu
de Ciprian Porumbescu”*, până la 18 iulie 1879; urmează,

începând cu 13.10.1079, corespondența de la Viena, trimi-
să întregii familii sau cel mai adesea Mărioarei, ori numai
tatălui, sau celor doi frați (Mărioara și Ștefan), ultima, din
7 aprilie 1880. Apoi, pagini de jurnal dintr-o nouă călăto-
rie la Viena** și, din nou, intercalată, începând cu 7 martie
1881 (dată la care îi trimite o scrisoare Maricăi), cores-
pondență vieneză, după care, între 28 martie și 3 mai, o
pauză inexplicabilă. Alte două scrisori, din 23 iunie și din
25 iulie, dau senzația că ritmul se accelerează. Dar, după
o ultimă scrisoare trimisă tatălui pe 4 august 1881, de la
Viena, ajungem la Brașov, de unde, pe 14 noiembrie 1881,
Ciprian adresează o cerere unui comitet solicitând postul
de dirijor al corului de la biserica Sf. Nicolae (era deja pro-
fesor de muzică la Brașov), cerere anunțată de un pream-
bul al editorilor, neprecizat ca atare („Ciprian Porumbescu
concurează la postul de diriginte (sic!) al corului bisericii
Sf. Nicolae din Scheii Brașovului” – [Porumbescu 2003
b: 183]), pentru ca apoi să urmeze o pată albă până la 9
februarie 1882, când Ciprian trimite o nouă scrisoare lui
Iraclie. Apoi un raport de activitate din 13/25 aprilie și din
nou câteva scrisori disparate: trimise lui Iraclie (pe 1 mai,
3 iunie, 6 și 8 septembrie) sau surorii: pe 1 septembrie. De
fapt, pe 1 septembrie îi trimite Mărioarei două scrisori lun-
gi. În plus, pentru septembrie sunt reproduse articolele din
„Gazeta Transilvaniei” despre „Serbarea de la Chizătău”,
* Editorii plasează acest titlu, cu litere mici, după titlul pe care îl dau
primei secvențe (din împărțirea proprie), și anume: „Împlini-se-va oare
cândva acest vis?...” [Porumbescu 2003a: 54]
** Cu ciudățenii editoriale: titlul, probabil dat de Ciprian Porumbescu
este „Jurnal, fascicola II. Drumul la Viena și Viena, 20 faur – 20 martie
1881” [Porumbescu 2003 b: 132], dar jurnalul (și corespondența
intercalată) continuă fără nici o pauză după 20 martie 1881.
172
semnate Longinus, urmate de câteva scrisori din septem-

brie, octombrie, noiembrie 1882. Din 23 noiembrie 1882
datează prima scrisoare trimisă „Măriuței” din Geneva,
căreia îi succed scrisorile din Nervi și disparate pagini de
jurnal. Din Nervi, pe 24 februarie 1883, Ciprian trimi-
te acasă o ultimă telegramă, prin care, definitiv resemnat
se pare, își anunță revenirea acasă: „Joi dimineață, Ițcani”
[Porumbescu 2003a: 316]. Aceasta e povestea lui Ciprian
Porumbescu în versiunea Cionca Drăgușanul, deopotrivă
a jurnalului și scrisorilor, întrerupte de câteva documen-
te, de foiletoane (se vor fi aflat în jurnal?), dar și de câteva
precizări ale editorilor, scrise ca și cum i-ar fi aparținut lui
Ciprian Porumbescu. Să fi făcut toate parte din acele regis-
tre numite Ciprian I și Ciprian II? Să fi fost copii ale acelor
registre?
De fapt, ce sursă vor fi folosit editorii? O vreme, am
avut sentimentul că s-au folosit de Tagebuch-ul din volumul
lui Leca Morariu publicat în 1986, căci textele păreau iden-
tice. Detaliile fac însă, diferența, căci Cionca Drăgușanul se
comportă ca și cum jurnalul nici n-ar fi apărut în ediția Leca
Morariu 1986. De exemplu, pentru o scurtă perioadă, în
„omnibuz” (așa-și numește Ciprian caietul cumpărat pen-
tru jurnal) scrie nu doar el, ci și Schorsch, amicul pe care-l
primește să locuiască împreună. În vreme ce Leca Morariu
precizează despre ce e vorba și pune textul lui Schorsch în-
tre paranteze, în ediția Cionca Drăgușanul, deși anterior
nu se fac nici un fel de precizări, apare din când în când
indicația: „Scrisul lui Schorsch”. Pentru cititor, enigma e
totală. În alte locuri, în schimb, apar precizări inutile, chiar
ridicole. Citim într-un loc: „Tata nu-mi răspunde nimic în
chestiunea pârii (pentru datoria la fotograf*) și Ferlievici –
* Ciprian era urmărit, se pare, de justiție pentru neplata fotografiilor
173
Mircea A. Diaconu
tot nimic” [Porumbescu 2003 b: 61]. Or, precizarea din pa-

ranteză, o explicație, nu se regăsește în Leca Morariu 1986.
Peste două pagini, o situație similară: „Grigori (Vindereu)
cânta de pierit”, sau: „Aseară am primit de la Ștefan (fratele
lui Ciprian) o scrisoare” [Porumbescu 2003 b: 63]. Că în
paranteze e vorba de precizări ale unui cititor care abia se
obișnuiește cu contextele e clar, iar Leca Morariu n-ar fi
avut de ce să le facă din moment ce lucrurile îi erau cla-
re. Poate că, totuși, cei doi editori să fi avut la îndemână o
versiune mai timpurie a traducerii, în care Leca Morariu
își clarifica lui însuși situațiile neclare. Dar poate au avut
la îndemână chiar cele două registre: Ciprian I și Ciprian
II, realizate de membrii familiei, care precizau anumite
chestiuni nu atât pentru ei, cât pentru un posibil cititor. De
altfel, numele celor două caiete apar în volum, dar capătă
o valoare periferică, fiind subordonate titlurilor stabilite
de editori pentru anumite secvențe biografice. Așa încât,
dacă n-ai ști din alte locuri despre ce e vorba, construc-
țiile Ciprian I și Ciprian II ar părea de-a dreptul oculte.
Undeva apare și precizarea „JURNAL, Fascicola II: Drumul
la Viena și Viena, 20 faur – 20 martie 1881” [Porumbescu
2003 b: 132]. Cui aparțin aceste cuvinte? Despre ce fel de
caiet e vorba? În ce limbă e scris textul? Cine îl va fi tradus?
E evident însă, că, deși au folosit traducerea lui Leca
Morariu, editorii n-au folosit versiunea jurnalului din Leca
Morariu 1986. Și ne bazăm nu doar pe o serie de mici di-
ferențe*, nu pe faptul că în loc de cuvântul evreu, folosit în
martorilor la procesul Arboroasei, pe care, cum am văzut, el le solicitase.
* Un exemplu, doar. În versiunea Cionca Drăgușanul, o scrisoare
trimisă pe 29 martie 1880 de Ciprian, de la Viena, surorii sale începe
așa: „Dragă surioară / E ora 8 seara. Cei ai casei dorm duși; pentru
ei, sărbătorile par făcute ca să poată dormi mai mult decât de obicei”
[Porumbescu 2003 b: 125]. În Leca Morariu, textul e următorul: „Prea
174
ediția 1986 (poate din motive de sistem politic), în Cionca

Drăgușanul se folosește tot timpul echivalentul jidan*, ci
pentru că, într-o secvență de felul acesta, textul din Cionca
Drăgușanul e mult mai amplu. Pe 6 iulie, duminică, Ciprian
Porumbescu merge la Musikverein, unde se desfășoară
un examen semestrial al elevilor. Citim în Leca Morariu:
„Întâi a venit violina, apoi canto și la fine pianul. Violoniștii

cântară destul de binișor, mai ales un oarecare Rettig
Blaukopf și Rottenburg. Între cântărețe realizară presta-
ții destul de remarcabile d-rele Deker din Ilișești, care a
cântat Aufenthall-ul lui Schubert, apoi d-ra Göbl, Salter
și Dornbaum. Cel mai bine a cântat Salter; cel mai mize-
rabil a ieșit un duo executat de d-rele: Weiser și Negruș.
Urmară pianistele – nenumărate. Cel mai bine a cântat
d-ra Statkewicz și încă una și micul Rottenburg. Piciul
acesta îmi cuceri admirația cântând la fel de minunat la
vioară ca și la pian. La fine s-a executat wagnerianul Marș
imperial pentru 8 mâini la 2 piane. A fost mai mult public,
dar ceea ce-am observat și-i foarte semnificativ pentru
timpul nostru și spiritul timpului nostru fu că atât între
executanți cât și-n public covârșitoarea majoritate, aș pu-
tea zice 9/10, au fost evrei. Între elevi și eleve, poate 25 la
număr, 4 au fost români – toți ceilalți evrei. Iar în auditoriu
am văzut abia 5-6 familii creștine. În parter am zărit chiar
vreo câțiva evrei în caftan și cu perciuni (...)”.
[Morariu 1986: 421]
scumpă surioară / E ora 8 seara. Căsenii mei dorm duși; pentru ăștia,
sărbătorile par făcute numai ca să poată dormi mai mult ca de obicei”
[Morariu 2016: 222].
* În manuscrisul în germană transcris de Leca Morariu e folosit
cuvântul Iuden.
175
Mircea A. Diaconu
Iar textul se termină cu aceste puncte de suspensie puse

în paranteză, fără ca Vasile Vasile să precizeze dacă sunt ale
autorului (Ciprian Porumbescu), ale lui Leca Morariu (care
transcrie textul și îl traduce) sau ale lui însuși (făcute sub pre-
siunea cenzurii). Ipoteza că eliminarea îi aparține editorului
e confirmată de recursul la originalul (și la traducerea în pa-
ralel) publicat de D. Vatamaniuc în „Analele Bucovinei”, an
VI, 1/1999, p. 215, dar și de cea de-a doua ediție a monogra-
fiei lui Leca Morariu [Morariu 2015: 522-523], în care însă,
se va folosi în continuare, ca în ediția I, cuvântul evreu. Dacă
citim textul în Cionca Drăgușanul, constatăm mai întâi că
peste tot, cum am precizat deja, în locul cuvântului evreu e
folosit cuvântul jidan.
Nu problema evreiască ne interesează aici (am văzut în
alt loc cum continuă textul), ci acuratețea editorială. Cert
este că, deși folosesc traducerea lui Leca Morariu, Cionca
Drăgușanul nu folosesc ediția din 1986 a jurnalului – pe
care parcă nici nu au văzut-o – , ci o altă versiune a tradu-
cerii, în care Leca Morariu făcea, pentru sine, tot felul de
însemnări explicative. Pe de altă parte, din moment ce sec-
vența care lipsește în Leca Morariu 1986 e prezentă nu doar
în Cionca Drăgușanul, ci și în ediția Vatamaniuc, dar și în
ediția a doua a monografiei lui Leca Morariu, putem trage
concluzia că atât corespondența, parte, poate, a jurnalului,
cât și jurnalul propriu-zis au beneficiat de transcrieri și de
traduceri succesive, aflate în diferite locuri.
Și aici e necesar să mai facem o observație. Dacă pen-
tru perioada 17 ianuarie 1879 – 17 iulie 1879, între versi-
unea Morariu 1986 și versiunea Cionca Drăgușanul 2003
putem spune cu certitudine că e vorba despre aceeași tra-
ducere, pentru epocile următoare lucrurile stau cu totul di-
ferit. Vom da un singur exemplu.
176
Iată notația din data de 7 martie 1881 în Morariu 2016,

unde există, pe coloană paralelă, textul în germană:
„Dimineața e de tot plăcută. În cameră cald, îmi beau

cafeluța bună și citesc ziarul. În fine primesc o scrisoare
de la Marica. Cu toate că m-a bucurat, mi-a adus și o ves-
te tristă. Când deunăzi, Marica a fost pe la Gorgoneni,
dânsa fu primită de Mina – care tocmai se înapoiase de
la Rădăuți, Bertha mai rămăsese acolo – rece, distantă.
Ce să cred despre aceasta? E-n adevăr cumplit. Mă-nșel
oare unde de acest mie atât de drag om, sau vor să mă
țină cu forța departe de casa lor și să-mi distrugă orice
speranță într-o viitoare relație cu scumpa copilă. Sânt
foarte agitat și plin de mâhnire. Marica mi-a trimis și
5 fl. După prânz scriu o scrisoare. Și tatei i-am scris și
îi trimit albituri și icoane de la Ep. Care-și face toaleta
pentru balul țărănesc de astăzi – ca țăran olandez”.
[Morariu 2016: 360]
În Cionca Drăgușanul, traducerea e următoarea:
„Diminețile sunt foarte plăcute. În sfârșit, primesc o

scrisoare de la Marica. Cu toate că m-am bucurat, mi-a
spus și o știre proastă. Și anume, când Marica a făcut
o vizită familiei Gorgon, Mina, care tocmai sosise din
Rădăuți cu Bertha Brichtl – Bertha mea a rămas a aco-
lo – a primit-o cam rece și cam înțepată. / Ce să cred? E
îngrozitor. Oare m-am înșelat în privința acestei ființe
atât de dragi sau intenția familiei este să ne țină, cu
forța, departe de casa lor, zădărnicind, astfel, o viitoare
căsătorie cu scumpa mea fetiță. Sunt foarte tulburat și
cuprins de tristețe. Marica mi-a trimis 5 fl. După-masă,
177
Mircea A. Diaconu
îi scriu o scrisoare, de asemenea, și tatei, și trimit rufele

mele și tablouri ale lui Ep. Acesta se pregătește pentru
balul țărănesc de diseară, costumat în țăran olandez”.
[Porumbescu 2003 b: 146]
În acest caz, e evident că e vorba despre traduceri diferi-

te și de surse diferite. Repet, însă: îngrijitorii ediției din 2003
nu oferă nici un fel de informații referitoare la sursele folosite.
După toate acestea, să spunem că jurnalul lui Ciprian
Porumbescu nici nu există? Firește că e o exagerare (în pre-
fața ediției Porumbescu 2023, străstrănepoata lui Ciprian,
Stanca Scholz-Cionca, mărturisește că îl posedă), dar
afirmația surprinde ceva din istoria nefastă a editării lui.
Singura apariție editorială care conține jurnalul, nici aici
însă integral, de asemenea corespondența, și ea cu lipsuri
inexplicabile, este acea ediție de vulgarizare, improvizată
de Nina Cionca și Ion Drăgușanul. O ediție serioasă ar tre-
bui să includă și toată corespondența expediată de Ciprian
Porumbescu, inclusiv scrisori care preced Tagebuch-ul în-
ceput în 17 ianuarie 1879 (în tot cazul, un jurnal a existat
și înaintea acestei date*), și Micul Tagebuch (câteva pagini
scrise pe 20 august 1880**. [Morariu 2016: 246-249]). Să
* Mărturie stă o precizare din Tagebuch-ul în vacanță (e traducerea lui
Leca Morariu pentru Die Ferienzeit) din 21 iulie 1979: „Astăzi e o zi
memorabilă... E exact anul c-am cunoscut-o pe Bertha. În vechiul meu
carnețel scrie așa: «Pe scumpa mea B, n-am văzut-o din copilăria mea.
Abia la 21 iulie 1878 am fost cu Maria și tanti Teres la Gorgoneni de-am
văzut-o prima dată (...)»” [Morariu 1986: 430].
** Scrie Leca Morariu: „Și acum, în pustiul știrilor despre C. Porumbescu
– o mică – foarte mică oază! Cinci (5!) păginuțe de Tagebuch al său de pe
anul 1880 salvate! / Totul – foi volante! Foi, ca din întâmplare ajunse la
noi, din aprigele furtuni cari au bântuit peste patrimoniul porumbesc!”.
Urmează descrierea diferitor tipuri de foi, după care: „Scrisul e gotic
și-n obișnuința nonșalanță a lui Ciprian față de ortografie. / Începutul
abia-n 20 august, carnetul e retrospectiv, glăsuind din amintire despre
178
invocăm aici și bănuiala lui Leca Morariu că o parte din

jurnalul perioadelor petrecute la Viena e posibil să fi fost
distrus de membrii familiei Porumbescu? Într-o notă de
subsol referitoare la „aprigele furtuni cari au bântuit peste
patrimoniul porumbesc”, Leca Morariu spune: „Bănuim
însă că fărâmițarea Tagebuch-ului (prea sincer!) fu realizată
și cu concursul familiei pentru ca Ciprian să nu iasă... prea
deochiat cu o seamă de apucături ale sale (bahice, eroti-
ce)” [Morariu 2016: 309]. Bănuială credibilă dacă aducem
în discuție o afirmație a Berthei Gorgon, care, într-o scri-
soare trimisă din Anglia către Lola Lichtenberger, sora ei
din Ițcani (care mijlocise corespondența dintre Ciprian și
Bertha), spunea că ar fi fost jignită profund de Ciprian „prin
toate isprăvile lui” de la Viena [Morariu 2017: 192; 210].
Dar anumite date despre jurnal și despre istoria editării
lui pot fi aflate din precizările oricât de minimale ale editori-
lor. Cele din ediția 1986, care-i aparțin lui Leca Morariu, fă-
cute atunci când e invocat pentru prima dată „Tagebuch-ul la
Cernăuți” (cu subtitlul: „oglindă a vieții de tinerețe și studen-
ție”), sunt esențiale. De altfel, s-o spunem încă o dată: tot ceea
ce există din jurnalul lui Leca Morariu (cu excepția unei ver-
siuni a secvenței numite Die Ferienzeit) i se datorează lui. Cităm:
„Și intrăm în anul 1879! Calea cercetărilor ni-i mult

netezită acum prin adesea amintitul Tagebuch (Carnet
zilnic) al lui C. Porumbescu, carnet care începe la 17
(18) ianuarie și se-ncheie cu 8 octombrie 1979, ziua-n
care Ciprian pornește la Viena. (...)
Dar acest Carnet era scris numai pentru conta-
bilitatea intim-personală a omului care, ca-n general
zilele 17, 19 și 31 iulie și 4, 8, 13 și 19 august și dându-ne data precisă a

plecării lui Porumbescu la Viena” [Morariu 2016: 246].
179
Mircea A. Diaconu
firile de artiști, aveau foarte dezvoltat cultul amintiri-

lor. Sunt aici confesiuni pe care alții nici nu le încredin-
țează hârtiei. Greu să le reproduci; le vom înlocui cu
puncte de suspensie*. Și să nu uităm de explozia spon-
taneității lui din scrisoarea-i stupcană de le 31 martie
1878, către Zaharia Voronca.
De altfel, biologic e prea firesc lucru ca subconști-
entul acestui șubred organism, veșnic gonit de instinc-
tul caducității sale, să zvâcnească-n asemenea... pro-
tuberanțe!... Oricum, mai întreg patrimoniul Ciprian
Porumbescu (și cel muzical) mereu se resimte și de
această pripă manifestată în atâtea quasi-neglijabile in-
advertențe ale formei precum sunt atâtea inadverten-
țe de stil, de gramatică, de... ortografie-n Tagebuch-ul
său. Și poate că acest Carnet atinge și confesiuni care
au aparținut numai lui Ciprian Porumbescu!...:
«Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ...».
Chestiunea e: ce vom divulga noi? Până la ce den-
sitate se va țese vălul discreției porumbescologice?
Desigur că, întrucât mai veridica prezentare a adevăra-
tului C. Porumbescu și-ntru spulberarea întregii mreje
de falsuri cu care i s-a deformat chipul (ca să ne amin-
tim numai capodopera de mistificare, opereta Lăsați-
mă să cânt...), ne vom conduce pe directiva: Mai bine
prea mult decât prea puțin! Mai ales că anevoie se va
afla cândva alt (mai orientat) comentator!
Procedeul va fi mereu cel cronologic – cu anumi-
te popasuri până la incidentalele alte evenimente inter-
* În ediția a doua, nenumită ca atare, Leca Morariu precizează într-o

notă, devenită notă de subsol: „Dar pentru mine (Leca Morariu, n.m.)
voi reproduce TOTUL!!! (26/2 1958... L.M.)” [Morariu 2015: 544].
180
puse cronologic din Tagebuch. Paralel cu textul german*

(în grafie gotică), punctat ici-acolo cu stenograme sistem
Gabelsberger, traducerea și cuvenitele note de subsol.
Formatul manuscrisului, puțin deteriorat în josul pagi-
nii și-n colțul din dreapta sus, e cel curent în albumele
«omnibus»** de școala austriacă, de cam 19,4 x 16,3 cm.”
[Morariu 1986: 373-374]
După care, pe pagina 1 (paginarea a fost făcută de Leca

Morariu), urmează titlul și subtitlul carnetului: „Carnet zil-
nic / al (= asupra) celor mai importante evenimente, inci-
dente și alte alotrii (blestemății) înregistrate de la 18 ianu-
arie 1879 de C.G.” [Morariu 1986: 373-374], titlu în spirit
rabelaisian: ironic, hiperbolic, exuberant, poznaș.
* Există aici o notă de subsol a editorului (Vasile Vasile): „Inițial, autorul

a gândit să prezinte bilingv acest caiet de însemnări zilnice, în paralel
textul german cu traducerea românească. Acum, din multe motive, vom
renunța la textul german. Vom consemna aceste însemnări numai în
limba română, traducerea fiind realizată de Leca Morariu” (nota edit.)
[Morariu 1986: 374]. Probabil că e o confuzie la mijloc, nefiind vorba
despre autor, ci despre editor. Cum să ne explicăm altfel precizarea din
ediția a II-a [Morariu 2015: 544]: „Inițial, autorul a gândit să prezinte
bilingv acest caiet de însemnări zilnice, în paralel textul german cu
traducerea românească. Procedeul este greoi din cauza grupării diferite
a cuvintelor de către calculator. De aceea am apelat la modalitatea
întâlnită și în capitolele precedente, de a prezenta cele două variante în
mod consecutiv” [Morariu 2015: 544]. Interesantă și continuarea, după
alte câteva rânduri: „Voi consemna la locul lor însemnările și notele
explicative, în limba română, aparținând lui Leca Morariu, mai ales că el
a avut în mână varianta scrisă cu litere gotice, cu unele greșeli (corectate
de el), prescurtări sau aproximații și din loc în loc apar stenograme,
descifrate cu un specialist” [Morariu 2015: 544].
** Într-o notă de subsol, atunci când Ciprian Porumbescu vorbește despre
cumpărarea carnetului, Leca Morariu precizează: „Deci, precum se va
vedea, un carnet (zis, latinește în nota timpului) Omnibus (pentru de toate)
al nostru (unser), al lui Ciprian și... Karl Schorsh [Morariu 1986: 375].
181
Mircea A. Diaconu
Textul acesta introductiv merită câteva comentarii

și observații referitoare atât la originalul invocat, cât și la
ediția lui Leca Morariu (într-un fel, și a lui Vasile Vasile)
din 1986. Este vorba deci de un jurnal scris în germană,
cu caractere gotice, având intercalate paragrafe stenogra-
fiate, jurnal scris în fuga condeiului, de o maximă sinceri-
tate, cu prea puțină grijă pentru caligrafie, ortografie etc.,
un fel de transcriere pe viu – operație pe cord deschis – a
vieții imediate. Or, Leca Morariu transcrie întâi textul cu
caractere latine, completează prescurtările, corectează aco-
lo unde e cazul, mai mult, traduce textul stenografiat – și
aici intrăm deja pe un teren al incertitudinilor. Așa cum
am văzut într-o anterioară notă de subsol, Leca Morariu
precizează că ar fi „tradus” secvențele acestea, însă exclu-
siv pentru sine. Textul în germană e întrerupt de secvențe
în care se precizează: „text stenografiat”. Cine citește doar
versiunea românească în traducerea lui Leca Morariu nu
mai află care sunt aceste secvențe. Va fi tradus el, pentru
sine, toate secvențele stenografiate? Inițial, am suspectat o
lipsă de consecvență în atitudinea lui Leca Morariu. Ce-ar
mai fi însemnat pledoaria lui pentru autenticitatea dusă la
extrem din moment ce anumite secvențe vor fi rămas „ne-
traduse” pentru ceilalți? Nu spunea el „mai bine mai mult
decât prea puțin”, pentru a nu periclita adevărul existen-
ței lui Ciprian Porumbescu? În realitate, după confruntări
multiple (cum se va vedea ceva mai încolo), am înțeles că,
dacă textul german e întrerupt de informația referitoare la
secvența stenografiată, versiunea românească tradusă de el
o și cuprinde. Nu știm însă dacă se întâmplă așa în toate
cazurile. În plus, în multe locuri, textul stenografiat pare să
nu fie nici pe departe atât de „compromițător” cum lasă să
se înțeleagă Leca Morariu.
182
De asemenea, pentru informații editoriale, dar și refe-

ritoare la jurnalul propriu-zis și la sursele folosite, e de reți-
nut textul cu care D. Vatamaniuc precedă textul jurnalului:
„«Jurnalul» lui Ciprian Porumbescu, Tagebuch, 1879,

cum se specifică pe copertă, a fost redactat în limba
germană, cu caractere gotice și originalul, după câte
știm până acum, nu s-a păstrat. El a fost transcris de
Leca Morariu, cu litere latine, în două caiete dictando,
liniate, cu file scrise pe amândouă fețele. Primul caiet
cuprinde 95 de file, iar al doilea 48, dintre care 39 de
file scrise și 9 file rămase albe. Numerotarea celor două
caiete este continuă, făcută cu creion negru, de la 3 la
175. Leca Morariu integrează Jurnalul în două regis-
tre masive, Ciprian, I, cuprinzând 300 file, și Ciprian,
II, cu 302 file. Textele sunt scrise pe ambele fețe. Leca
Morariu face numeroase însemnări pe coperțile din
față și pe cele finale. Jurnalul este integrat în expune-
rea lui Leca Morariu privind biografia și activitatea lui
Ciprian Porumbescu; se deschide cu însemnările din
ianuarie 1879 și se încheie cu octombrie 1879, după
care se continuă cu Carnet vienez, pentru epoca stu-
diilor universitare. Ciprian, I expune viața compo-
zitorului de la nașterea sa, mediul familial, formarea
intelectuală și artistică, prezintă pe larg activitatea sa
la Societatea Junimea, precum și procesul Societății
Arboroasa, cu toate implicațiile și consecințele sale.
Metoda de integrare a Jurnalului în expunerea
vieții și operei lui Ciprian Porumbescu merită să reți-
nă atenția. Leca Morariu redă textul pe două coloane,
în stânga originalul german și în dreapta, paralel, tra-
ducerea sa. Textul este prezentat în secțiuni succesive
183
Mircea A. Diaconu
și cu marcarea fiecărei pagini din originalul german.

Fiecare pagină este prevăzută cu note de subsol, iar
după fiecare secțiune se fac comentarii ample privind
problemele puse în discuție în acea parte a Jurnalului.
Astfel, acest document se înfățișează ca o enciclopedie
a informațiilor despre viața și opera compozitorului.
Manuscrisul original după care s-a făcut tran-
scrierea, precizează Leca Morariu, era deteriorat și a
operat completări în funcție de ansamblul textului,
însă au rămas multe goluri. Sunt goluri și în traducerea
originalului german și se folosesc prescurtări pentru
numiri de localități, de societăți, precum și pentru
nume de persoane. Leca Morariu face completări în
notele de subsol și o parte din ele le preluăm și noi, cu
unele completări în notele noastre de subsol, care le
înlocuiesc pe cele ale editorului.
Jurnalul este un document excepțional pentru
cunoașterea mediului familial în care s-a format com-
pozitorul și asupra climatului studențesc din Cernăuți,
capitala Bucovinei. Asistăm la drama populației româ-
nești, autohtone, îngrădită tot mai mult în dezvoltarea
sa de imigrarea masivă de elemente alogene, îndeosebi
din Galiția, sprijinită de Curtea de la Viena. Această
politică urmărea transformarea provinciei într-o regi-
unea cosmopolită”.
[Vatamaniuc 1998: 412]
În continuare, D. Vatamaniuc precizează că jurna-

lul oferă o imagine elocventă asupra iubirii lui Ciprian
Porumbescu pentru Bertha, urmează o scrisoare a
Adaminei Gorgon, mama Berthei, trimisă lui Ciprian,
în care acesta îi explică motivele pentru care căsătoria
184
cu Bertha e imposibilă, iar D. Vatamaniuc precizează aici

de unde e preluată scrisoarea: „Ciprian, II, p. 392-331”
[Vatamaniuc 1998: 412]. Deducem, prin urmare, că cele
două registre masive cuprind, pe lângă alte documente
importante (sunt invocate cele referitoare la procesul
Arboroasei), atât jurnalul, cât și, încorporată probabil în
ea, corespondența lui Ciprian Porumbescu, și nu doar
corespondența expediată, ci și cea primită. O va fi inclus
în jurnal și apoi în registru Marica, sora lui Ciprian, îna-
inte de a-l prelua Leca Morariu? Va fi continuat operația
Constantin și apoi Leca Morariu? O va fi făcut Ciprian
Porumbescu însuși? Câteva din informațiile din acest
text introductiv însoțesc, în notă de subsol, și alt text al
lui Dimitrie Vatmaniuc, „Ciprian Porumbescu și marea
sa iubire”, publicat în Bucovina între Occident și Orient.
Studii și documente. Vatamaniuc [2006: 288-321], sub
titlul „Jurnalul lui Ciprian Porumbescu”, transcrie frag-
mentul Die Ferienzeit (iulie – octombrie 1979), precizând
din nou: „O parte din Jurnal (ianuarie – octombrie 1879)
este reprodusă cu unele modificări în volumul Iraclie
și Ciprian Porumbescu, la care m-am referit mai sus.
Jurnalul Tagebuch și alte documente, după care am făcut
reproduceri, ne-au fost puse la dispoziție de Maria Olaru
(sic!), farmacistă în Suceava, din fondul Leca Morariu,
aflat în păstrarea sa”.
Celelalte câteva paragrafe din prezentarea lui D.
Vatamaniuc pot fi considerate nesemnificative. Sigur,
sunt anumite afirmații, deja citate, care pot fi judecate cri-
tic. Jurnalul, de exemplu, conține mult prea puține date
despre „formarea sa intelectuală și artistică”. La drept vor-
bind, nu avem de-a face cu un jurnal de creație. De aici,
de fapt, una dintre dificultățile pe care le întâmpină Leca
185
Mircea A. Diaconu
Morariu, care, tocmai de aceea, își propune să reconstitu-

ie când, unde, în ce condiții și conjuncturi biografice ar fi
compus Ciprian Porumbescu o horă, o polcă, o doină etc.
și de aceea apelează la orice detaliu, face supoziții, recon-
stituie atmosfera, analizează artistic compozițiile etc. Nu
e un jurnal de creație, nu e nici unul național sau politic*;
e, ca să apelăm la titlul pe care-l dă Leca Morariu unuia
din jurnalele sale, viață, pur și simplu viață; jurnalul unui
tânăr artist, care se livrează carnetului în care notează
fapte cotidiene în tot adevărul său netrucat, nelipsit, ba
dimpotrivă, de spirit ludic. Un tânăr schimbând locuin-
țele din tot felul de motive, însoțit de prieteni, cu o nevoie
congenitală de a fi împreună cu cineva, trecând prin câr-
ciumi în căutare de prieteni cu care să mănânce, mai me-
reu flămând, sau dacă nu flămând, cu perioade alarmante
de boală care-l izolează, cu mici escapade amoroase, în-
drăgostit de o fată pe care o proiectează în ideal, urmat
parcă de o fatalitate cu care însă nu-și bate capul, oferind
prin scrisul său mărturii despre viața din Cernăuți, din
Imperiu, viața unui tânăr român (și nu numai român),
ca mulți alții. Dar această conștiință a diferenței, pe care
n-o exhibă niciodată, pe care însă o va fi avut, nu-l rupe
de viața reală, concretă. Aceasta apare în jurnal în toată
nuditatea ei.
Să precizăm acum că în ediția Vatamaniuc, jurnalul
poată titlul „Jurnalul însemnatelor întâmplări, evenimen-
te și altor zburdălnicii, ținut din 18 ianuarie 1879 de către
* Nici pe departe nu e vorba despre un jurnal în care, cum zice D.
Vatamaniuc, am asista „la drama populației românești, autohtone,
îngrădită tot mai mult în dezvoltarea sa de imigrarea masivă de elemente
alogene, îndeosebi din Galiția, sprijinită de Curtea de la Viena. Această
politică urmărea transformarea provinciei într-o regiune cosmopolită”
[Vatamaniuc 1998: 412].
186
Golembiowski” (cu originalul Tagebuch der wichtigsten

ereignisse, erlebnisse u. sonstiger Allotria aufgezeichnet seit
dem 18, Jänner 1879 von Golembiowski (I). Cât despre Die
Ferienzeit, publicat în „Analele Bucovinei”, an X, 1/2003,
D. Vatamaniuc precizează:
„Tipărim acest text din Tagenbuch, omis din lucrarea:

Ciprian Porumbescu, Puneți un pahar cu vin și pen-
tru mine (Suceava, 2003), volum ce cuprinde jurnalul
și o parte din corespondența lui Ciprian Porumbescu.
Foarte important în privința cunoașterii marii iubiri
a compozitorului, textul ne-a fost pus la dispoziție de
Nina Cionca, împreună cu traducerea în românește,
cu unele deosebiri față de cea a lui Leca Morariu din
originalul germano-român aflat în păstrarea noastră”.
[Porumbescu 2003c: 50]
Ce ciudat! Nina Cionca îi pune lui D. Vatamaniuc

la dispoziție o versiune a jurnalului din timpul vacanței
– Die Ferienzeit, alta decât cea din Leca Morariu, edițiile
1986 și 2016 (în traducerea probabil a tatălui său, Ciprian
Rațiu), dar nu include aceste pagini în volumul apărut în
același an pe care l-a îngrijit împreună cu Ion Drăgușanul,
volum care avea tocmai miza completitudinii.
În fine, cum pentru aceste pagini de jurnal există două
traduceri (una a lui Leca Morariu, alta, cu traducător nei-
dentificat; e posibil să fie Ciprian Rațiu), se impune analiza
lor comparativă. Până a ajunge însă acolo, o surpriză: versi-
unile în germană sunt și ele diferite. Ținând cont că notele
de subsol sunt identice (și ele se referă la secvențele ste-
nografiate), putem conchide că ambele îi aparțin lui Leca
Morariu, iar cea din versiunea Vatamaniuc ar putea fi mai
187
Mircea A. Diaconu
veche, căci nu beneficiază încă de specialistul în stenografie.

În tot cazul, punerea în paralel a celor două versiuni germa-
ne ne oferă prilejul să vedem care este statutul secvențelor
stenografiate. Textul în germană e întrerupt de câteva ori
de paranteze în care editorul notează: „note stenografice”.
Pentru analiză, vom lua în discuție fragmente de jurnal
din 21 iulie 1879, prilej de a intra, într-un fel, clandestin în te-
matica notațiilor zilnice ale lui Ciprian Porumbescu. Așadar:
1* 2** 3***
Morariu 2016: 12-13 Porumbescu 2003c: 54
Abends begleitete ich Julo u. die Abends begleiteten ich und

Mädel in`s Gewölb, giengen bei Julo die Mädel in`s Gewölb,
Perker`s sahen dort den Hurting gingen bei Perker`s vorbei,
u. sangen Quo, quo. Er kam auch sahen dort den Hurting und
heraus, wir aber machten uns sangen Quo, Quo. Er kam auch
aus dem Staub. Nach Hause an- heraus, wir aber machten uns
gekommen erfahre ich von Stef. aus dem Staub. Nach Hause
eine sehr traurige Geschichte*. angerkommen, erfahren wir
(STENOGRAME**) Der Vater von Stefan eine sehr trauri-
hat nämlich den Stefan verstos- ge Geschichte. (două rânduri
sen u. heisst ihn gehen wohin note stenografice – s.n. M.A.D.)
wolle! Er meinte auch, dasselbe Bravo! Stefan (Note stenografice
erwarte auch mich! Bravo! Stef. – s.n. M.A.D.) Humora. Ich bin
(STENOGRAME***): ist ganz auch recht traurig und mißge-
gefasst. Er fährt morgen nach stimmt, schreibe mein Tagebuch
* Versiunea în limba germană din Morariu (2016: 12) precizează aici

„STENOGRAME”, ca și mai jos, după Ștefan. Iar la note Leca Morariu (probabil
el, nu Vasile Vasile) spune: „Stenograme de la «Der Vater» până la «auch
mich», iar în cazul următor: „Apoi stenograme de la «ist ganz geffast. Er fährt
morgen nach»” [Morariu 2016: 96]. Să fi consultat D. Vatamaniuc o altă ediție,
din care textul stenografiat nu e transcris în germană, dar e tradus în română?
** Nota precizează și aici: „Stenograme de la «Der Vater» până la «auch
mich»” [Morariu 2016: 96].
*** Nota precizează: „Apoi stenograme de la «ist ganz geffast. Er fährt
morgen nach»” [Morariu 2016: 96].
188
Humora. Ich bin auch recht trau- und lege mich nieder. Warum
rig u. missgestimmt, schreibe die ganze Geschichte über den
mein Tagebuch u. lege mich nie- armen Teufel gekommen ist,
der. Warum die ganze Geschichte weiß ich nicht; der Vater aber
über den armen Teufel eigentlich war darüber höchst aufgebracht,
gekommen ist, weiss ich nicht; daß wir nach Illischeschti ge-
der Vater war aber darüber höchst hen und nicht zu Hause sitzen.
aufgebracht, dass wir nach Illisch. Und so hat dieser so lieblich und
gehen u. nicht zu Hause sitzen. schön begonnene Tag so trau-
Und so hat dieser so lieblich u. rig geendet. Es ist der Jahrestag
schön begonnene Tag so traurig meiner Bekanntschaft mit B.
geendet. Es ist der Iahrestag mei- Wird auch die so traurig enden?
ner Bekanntschaft mit B. Wird
auch die so traurig enden?...
Înainte de vedea cele două traduceri și de a face câteva

comentarii, să precizăm că în ediția Morariu 1986 există
următoarele greșeli: Gewöld în loc de Gewölb, erfhre în loc
de erfahre, schrei be în loc de schreibe, u. Nicht în loc de
u. nicht, begonene în loc de begonnene. Sunt greșeli care fac
inacceptabilă și în bună măsură inutilizabilă versiunea în
germană din ediția Vasile Vasile. Și nu cred că e vorba de
erori de transcriere ale lui Leca Morariu, ci ale editorilor.
Să vedem, în continuare, cele două versiuni românești,
cea din ediția 1986, identică, firesc (dar ce mai e firesc aici?!)
cu cea din 2016, și cea a necunoscutului din ediția Vatamaniuc.
1*2.
Leca Morariu 1986: 430-431 Porumbescu 2003c: 70.
Seara conduserăm eu și Iulo co- Seara am însoțit fetele la pră-

pilele la Gewölb*, promenarăm vălie, am trecut pe la Perkeri,
* Scrie Leca Morariu la subsol: „Gewölb, mare bodegă la Suceava!

Așadar, ciudat salt! De la Stupca deodată până la faimosul Gewölb! Și cu
ce fel de Mädel, copile?” [Morariu 1986: 430].
189
Mircea A. Diaconu
pe la Perkereni, îl văzurăm acolo l-am văzut acolo pe Hurting,
pe Hurting și cântarăm Quo, quo. am cântat Quo quo și apoi am
Dânsul veni afară, dar noi ne lu- șters-o. Ajunși acasă, am aflat
arăm tălpășița. Sosit acasă, aflu de la Ștefan o istorie foarte
de la Ștefan o istorie foarte tristă. tristă. Tata l-a dezmoștenit pe
Tata, adică, l-a dezmoștenit pe Ștefan și i-a spus să plece înco-
Ștefan și-i spune să plece încotro tro vrea. Dânsul mai spune că
vrea. Dânsul mai spune că ace- același lucru mă așteaptă și pe
lași lucru mă așteaptă și pe mine! mine! Bravă! Ștefan e foarte re-
Bravo! Ștefan e foarte resemnat. semnat. Dânsul pleacă mâine la
Dânsul pleacă mâine la Humor*. Gura Humorului. Eu sunt foar-
Și eu sunt foarte trist și discordant; te abătut și rău dispus, scriu în
îmi scriu carnetul și mă culc. De jurnalul meu și mă culc. Cum a
ce adică s-a prăbușit toată istoria căzut bietul om în această isto-
peste bietul băiat, nu știu. Tata era rie, nu știu; tata e foarte supărat
însă cumplit de furios de aceea că că plecăm mereu la Ilișești și nu
plecăm la Iliș. și nu stăm acasă. / stăm acasă. Și așa s-a terminat,
Și astfel, această atât de plăcut și cu atâta tristețe, ziua aceasta
frumos inaugurată zi s-a înche- atât de plăcut și frumos începu-
iat așa de trist. E aniversarea de tă. Este aniversarea cunoștinței
un an a cunoștinței mele cu B. mele cu B. Se va termina oare și
Încheie-se-va și aceasta așa trist? **
ea tot atât de trist?
1 2 * **
Puse față în față, traducerea lui Leca Morariu și

aceea din versiunea D. Vatamaniuc relevă diferențe de
* De citat, de asemenea, nota de subsol a lui Leca Morariu: „Și ce

amarnică dârdoră avea de înfruntat sărmanul părinte Iraclie cu dezmățul
acestor zburdălnicii ale paharelor date de dușcă și ale cartoforiei și ale
celorlalte... Mai ales că și întunericul norilor unei iubiri din capul locului
neîmplinibile se ridicau prevestind dezastru...” [Morariu 1986: 431].
** De reținut, față de versiunea din ediția a II-a [Morariu 2015, 12-13],
micile erori: „Dânsul mai spune”, în loc de „Dânsul mai spuse”; sau:
„discordant”, în loc de „discordat”.
190
tot felul, ceea ce arată clar că este vorba de doi traducă-

tori diferiți. Primul, mai liber, mai expresiv și pe alo-
curi mai creativ și inspirat, poate tocmai în spiritul lui
Ciprian Porumbescu, cel de-al doilea, mai fidel lexical și
gramatical, dar mai sec. Câștigurile sunt și de o parte, și
de alta. După versiunea Vatamaniuc, evident, vom ști că
unul din numele frecvente din Die Ferienzeit e Korjin/
Corjin, nu Korjiu/Corjiu*. Păcat însă, că D. Vatamaniuc
nu pune cât de cât în paralel cele două versiuni pentru a
observa diferențe și pentru a reconstitui mai exact spiri-
tul lui Ciprian Porumbescu. În tot cazul, mie traduce-
rea lui Leca Morariu mi se pare nu numai mai expresivă,
dar și mai apropiată de spiritul lui Ciprian Porumbescu.
Omul acesta, fascinat și obsedat de documente, de bi-
blioteci, arhive etc., face parte din stirpea de mai târziu a
lui Luca Pițu și descinde, ca și acesta, prin asumare, din Ion
Creangă. Ingenios, inventiv, sabotând rigiditatea academi-
că, dar și anecdota fără suport documentar, cunoscător de
detalii, enciclopedist care îmbină livrescul cu experiența di-
rectă, reconstituie o lume. La toate acestea, se adaugă notele
de subsol, precizările de tot felul, modul cum pune limba,
documentele, reconstituirile și atitudinea într-un veritabil
spectacol. În fine, fără el, Ciprian Porumbescu ar fi fost
fără doar și poate altul (în mintea noastră vreau să spun).
În fond, scrierile lui de referință nu sunt studiile despre
Creangă sau Eminescu ori textele istroromânilor, ci, pe lân-
gă această monografie care cuprinde și ratata ediție a jurna-
lului lui Ciprian Porumbescu, propriul jurnal, editat și el, în
baza unor transcrieri repetate, în mai multe versiuni, și De
la noi, poveștile care apar în prima ediție în 1915, când Leca
Morariu era ofițer în armata austriacă, culese încă dinainte
* Aceasta va fi și forma folosită în Porumbescu 2023.
191
Mircea A. Diaconu
de a pleca pe front. A VI-a ediție, cu completări succesive,

apare în 1942. Poveștile acestea îi aparțin lui Leca Morariu
tot așa cum Miorița îi aparține lui Vasile Alecsandri.
Bijuterii de limbă și de lume, pe nedrept intrate într-un con
de umbră definitiv, sunt micile povești ale lui Leca Morariu.
Dar să punem pe două coloane câteva secvențe pentru
a vedea de ce pariem pe versiunea lui.
Leca Morariu: D. Vatamaniuc:

Carnet zilnic al / asupra celor mai Jurnalul însemnatelor întâm-
importante evenimente, inciden- plări, evenimente și a altor zbur-
te și alte blăstămății înregistrate dălnicii, ținut din 18 ianuarie,
de la 18 ianuarie 1879 de C.G. 1879
Așadar, astăzi, sâmbătă mă scu- Deci astăzi, sâmbătă, ne-am
lai cu Prosh și Marica devreme sculat eu cu Proch și cu Marica
și ne duserăm la zară – o dimi- devreme și ne-am dus să bem
neață foarte frumoasă – măr- zer. A fost o dimineață foarte
găritare de rouă pe firele de frumoasă. Mărgele de rouă pe
iarbă și-un balsamic zefir adie firele de iarbă și mireasmă adie
dinspre pădure. Te simți atât dinspre pădure. Mă simt atât de
de liber și slobod în mijlocul liber și de independent în mijlo-
frumoasei, fermecătoarei Firi. cul naturii frumoase și fermecă-
[Morariu 1986: 429] toare! [Porumbescu 2003 c.: 69]
Veseli și bine dispuși în marș, Voioși și bine dispuși mărșăluim
intrând la Corjiu, tras un rachi- într-acolo – am intrat la Korjin,
uaș, luat pe el, pe sus și harțun am băut un rachiu, l-am luat și
mers la crâșmă. Înaintea crâș- pe el și ne-am dus Korjin, glonț la
mei îl întâlnim pe Decker, care cârciumă. [...] Ne-am împărtășit
și el veni cu noi. O bună bere – cu o bere bună. După ce am con-
spumegândă – fu palpabilitatea sumat o cantitate considerabilă
pe care ne-o puserăm la inimă. ne-am dus acasă. Am mers foar-
După ce am rostogolit pe gâtiță te repede, fiindcă ne amenința o
o zdravănă cantitate, ne-ndru- ploaie ce plana deasupra capete-
192
marăm spre casă. Deci, în ga- lor noastre și ne-a fost frică să nu
lop, peste băț și bolovan, prin ne udăm. Deci, în goană, pe dru-
desiș și luminiș pân-ce din fe- muri neumblate, nu ne-am dat
ricire, ajunserăm acasă înaintea înapoi de la nicio piedică și din fe-
ploii. [Morariu 1986: 429] ricire, înainte de ploaie, am ajuns
acasă. [Porumbescu 2003c: 69]
Dimineața tata pleacă la Dimineața, pleacă tata la Gura
Humor. Fantenii, Colomițchi Humorului. Frații Fanta,
și Victor vin, mă iau și plec cu Kolomitzki și Victor vin, mă iau
dânșii. În cârciumă băurăm și plec cu ei la Ilișești. La cârciu-
și mâncarăm, dar și rachiul și mă, am mâncat și am băut, dar
berea au fost proaste. De aceea rachiul și berea au fost proaste.
ne despărțirăm curând și eu mă De aceea, ne-am despărțit curând
dusei la dragul, scumpul meu și eu m-am dus la sanctuarul meu
sanctuar, la Gorg. Acum de la drag și scump, la familia Gorgan.
fântână îmi spuse frumoasa Însă deja lângă fântână mi-a spus
Karolin că copilele nu-s acasă, frumoasa Carolina că fetele nu
ci au plecat cu Anna șu Michel sunt acasă, ci au plecat cu Anna
la Rădăuți. Intrai așadar; bătrâ- și Michel la Rădăuți. Am intrat
nul și bătrâna mă salutară cât se totuși în casă. Bătrânul și bătrâna
poarte de cordial – și după ce m-au salutat foarte cordial, am
traserăm o «secărică», ne așeza- băut un «Kümmel» (chimion) și
răm la muzică. Natural, a trebu- ne-am așezat la cântat. Firește, a
it să rămân și la prânz; mâncai trebuit să rămân și la prânz și am
supă de săcărică și-o friptură de mâncat o supă de chimion și o
vită. După amiază făcui cu bă- friptură de vacă. După-masă am
trânul o partidă de șah și ajun- jucat cu bătrânul șah și m-a făcut
sei mat; apoi bătrânul se culcă. mat; apoi pastorul s-a culcat și eu
Eu mai discutai cordial cu pas- am stat de vorbă cu preoteasa în
toreasa, care e aparent amabilă. mod foarte plăcut fiind nespus de
[Morariu 1986: 436] amabilă. [Porumbescu 2003c: 74]
Cea mai interesantă secvență privește însă rochița

Berthei, din ziua de luni, 18 august 1879. Și ea e cea mai
193
Mircea A. Diaconu
bună demonstrație de ce nu te poți baza nici pe transcrieri,

nici pe traduceri, cu atât mai puțin pe edițiile existente;
între timp, trecutul însuși a devenit o umbră. Nu te poți
baza pe nimic. Totuși, lumea aceasta a existat. Iar jurna-
lul ne ajută să reconstituim câte ceva, chiar dacă rochița
Berthei va rămâne în veci o enigmă. Deși detaliile fac dife-
rența, trădările acestea nu pot distruge spiritul lui Ciprian
Porumbescu. 1*
Azi e natala împăratului. Mă Astăzi este ziua de naștere a îm-
arunc în haine popești* și mer- păratului. Mă îmbrac în hainele
gem la biserică; acolo e paradă. preoțești și ne ducem la biserică.
Militarii rezerviști, sub coman- Acolo este paradă. Rezerviștii,
da învățătorului Ciornei fac sub conducerea învățătorului
felurite rățoieli. La urmă eu le Ciornei, execută diferite mișcări
ținui o cuvântare și cu asta ser- spectaculoase și eu le-am ținut
barea se încheie. După amiază un discurs și cu asta s-a termi-
veni tânărul Decker cu Maria nat serbarea. După-prânz au
pe jos. Jucarăm popice. Deodată venit tânărul Decker cu Mani
vine și «Furtuna» - cu mare lar- pe jos. Am jucat popice, când
mă și toți foarte bine dispuși; deodată vine «furtuna», cum se
mai ales Mina era foarte dată numesc ele însele: M., B., Lis și
râsului. Și bătrânul pastor a ve- Albertine cu mare gălăgie și toa-
nit. La popicărie m-am tachinat te bine dispuse, mai ales Mina
cu Mina pentru «grațioasa» ei este mereu gata să râdă. A venit
dare la țintă. B. era de partea și bătrânul pastor. La popicărie
mea și noi pierdurăm jocul. ne-am tachinat cu Mina pentru
Unde-mi era mie-n gând po- grația arătată la popice. B. este de
picăritul; eu o priveam mereu partea mea și noi am fost bătuți.
pe draga, adorata Bertha, care Nu m-au interesat de loc popi-
astăzi era iarăși extraordinar de cele, m-am uitat fără încetare
* Iar la nota de subsol Leca Morariu precizează: „Și, mereu, în langajul

lui C. Porumbescu, acest fel, puțin reverențios față de cele preoțești – de
parc-ar fi I. Creangă! Ce ți-i și cu umoriștii ăștia!” [Morariu 1986: 438].
194
drăguță și de frumoasă. Rochița la Bertha mea dragă și scumpă,

ei gri de stambă (s.n.) o prinde care astăzi a fost foarte frumoasă
foarte bine*. Făcui apoi muzi- și mai drăguță ca oricând. Rochia
că cu Albertina. Apoi discutai ei de percal verde (s.n.) o prindea
cu B. despre câte toate, despre de minune. Am cântat apoi și
pianistica ei, privindu-ne atât cu Albertina. Dă aceea, am stat
de profund fericiți. La urmă mult de vorbă cu B. despre ea și
îi spusei cât de cu drag aș vrea ne-am uitat unul la altul, atât de
s-o văd odată la pian și atunci fericiți! În cele din urmă mi-am
simții cum roșeața mi se urcă exprimat dorința s-o aud o dată
în față, privind-o totodată atât cântând la pian. Deodată, simt
de vrăjit și fierbinte, încât dânsa cum mi se urcă roșeața în față și,
roși până-n vârful urechiușelor. uitând-mă atât de exaltat și ar-
[Morariu 1986: 438] zând de dragoste la ea, observ că
și ea a roșit până peste lobii ure-
chilor. [Porumbescu 2003c.: 75]
2*
Va fi avut traducătorul din ediția D. Vatamaniuc ace-
lași text suport, adică transcrierea în germană făcută de
Leca Morariu? Va fi avut în față originalul scris cu carac-
tere gotice? Va fi fost altceva la mijloc? În detectivistica
aceasta pe care o fac în încercarea de a înțelege cum arăta
originalul, cine l-a transcris, cum l-a tradus, mai apare
un fapt important. În ediția a doua, Morariu 2016, într-o
notă de subsol, textul acesta apare într-o nouă traducere:
„După amiază sosi tânărul Deker cu Mari pe jos.

Jucam la popici – și deodată veni furtuna cum își zi-
seră dânsele: M., B., Lu și Albertina, cu mare tărăboi
și poate foarte bine dispuse, mai ales Mina fiind foarte
* Nu precizează Leca Morariu, ca în originalul tradus corect în D.
Vatamaniuc, cine e furtuna; transformă totuși și rochița de percal verde
în stambă gri. O fi cu adevărat percalul stambă; verdele nu poate fi însă
în nici un caz gri.
195
Mircea A. Diaconu
veselă. Venise împreună și bătrânul pastor. La popici

mă tachinai cu Mina pentru aruncatul ei grațios. B.
era de partea mea și noi pierdurăm jocul. Unde-mi era
mi-e jocul în cap; nu mă uitam mereu decât la draga,
scumpa Bertă care astăzi era iarăși așa de deosebit de
drăguță și frumoasă. Rochia surie de cit (stambă) (s.n.)
o prinde foarte bine. Cântai apoi încă și cu Albertina;
vorbii apoi una-alta cu B. despre pianistica ei și ne pri-
veam atât de fericiți – în sfârșit, îi zisei cât de cu drag
aș vrea s-o văd la pian – atunci simții cum mi se urcă
roșeața-n față – pe când dânsa arăta atât de transporta-
tă și aprinsă, încât se-nroși până-n vârful urechiușilor”.
[Morariu 2016: 427]
În germană, celebra rochie verde, gri, surie arată ast-

fel: „Ihr grauses Perkailkleid (= Perkalkleid!) lässt ihr sehr
gut” [Morariu 2016: 427]. În versiunea D. Vatamaniuc
(Porumbescu 2003c: 58), textul e însă următorul: „Ihr grü-
nes Perkalkleid läßt ihr sehr gut” [Porumbescu 2003c: 58].
În ultima clipă, avem la îndemână o nouă ediție, cea
realizată de Stanca Scholtz-Cionca, strănepoata Maricăi, în
posesia căreia se află jurnalului lui Ciprian. Vă propun să
citim în integralitatea lor notațiile din 18 august 1879:
„Azi e ziua de naștere a Împăratului. Mă arunc în

straiele popești și ne ducem la biserică; acolo se ține o
paradă. Rezerviștii conduși de învățătorul Ciornei fac
o seamă de demonstrații, la sfârșit țin și eu o cuvân-
tare și cu asta se termină festivitatea. După-amiază so-
sesc tânărul Decker cu Mari pe jos. Jucăm popice, când
deodată năvălește «furtuna» – așa își spun ele – adică
M[inna], B[ertha], Li[eschen] și Albertine – cu gălăgie
196
mare, toate bine dispuse: mai ales Minna era înconti-

nuu pusă pe râs. Le-a însoțit bătrânul pastor. La popice
am tachinat-o pe Minna pentru grația cu care împingea
bilele. B[ertha] era într-o echipă cu mine și am pierdut
împreună. Dar ce-mi stătea mie capul la popice, o pri-
vam doar pe draga, pe adorata mea Bertha, care era și
astăzi desăvârșit de drăgălașă și frumoasă. Cât de bine îi
stătea în rochia de stambă gri. Am mai jucat pe urmă și
cu Albertine, apoi am discuta cu Bertha despre progre-
sele ei la pian, în timp ce ne sorbeam unul pe altul din
ochi – în cele din urmă, i-am spus că m-aș bucura să o
aud cântând la pian. Simțeam că mi se urcă sângele în
obraz și o priveam atât de înfocat, încât ea roșise până
în vârful urechilor. Ne înțelegeam de minune. Fetele
s-au mai dat și în leagăn. Bertha era teribil de zvăpăiată.
Minna parcă devenise gânditoare și tristă. După pleca-
rea lor m-a copleșit jalea. Spre seară au venit la mine niș-
te țigani să-i învăț niscaiva muzică. Le-am cântat Hora
lui Miculi, dar a mers greu. Și așa s-a încheiat această zi
atât de fericită pentru mine”.
După această validare, să acceptăm că rochia Berthei e

gri și de stambă. Ce ne facem însă cu alte detalii? În versi-
unile de până acum, Ciprian „cântă” sau „făcu muzică” cu
Albertina. De data aceasta, se jucă cu ea.
Să trecem însă peste aceste detalii și peste aceste erori.
Ceea ce mi se pare semnificativ e altceva. Există o secvență,
discutată deja și petrecută pe 7 septembrie, în care un mic
dialog despre un fir de trandafir în care Bertha îi dorește lui
Ciprian să se înțepe decantează un scenariu erotic. Cu trei
săptămâni înainte, acasă la Ciprian, pasiunea îi răvășise,
197
Mircea A. Diaconu
cum vedem din secvența citată, pe amândoi. Rugând-o să

cânte la pian, e ca și cum Ciprian ar fi rugat-o să-i cedeze.
Acceptarea acestei propuneri e similară unei dezbrăcări,
dar o dezbrăcare de tot ce e lumesc; erotica lor se consu-
mă într-un timp și într-un scenariu spiritualizat. În fond,
e aici o intensitate pasională care amintește de Francesca
de Rimini și Paolo Malatesta. Cei doi se îndrăgostesc ci-
tind despre Lancelot și Guinevere; Ciprian și Bertha, cân-
tând la pian. Ca să simplificăm, arta îi spiritualizează, fă-
cându-i să-și trăiască sexualitatea dincolo de corp, într-o
ardență a spiritului.
Or, după toate acestea, formal, incertitudinile privind
transcrierile și traducerile jurnalului persistă și nu vom ști:
e vorba despre două sau mai multe transcrieri diferite ale
textului german (una poate cu caracterele originale, goti-
ce, alta cu caractere latine)? e vorba despre două sau trei
traduceri diferite făcute de Leca Morariu? e vorba, pur și
simplu, de indescifrabilul text al lui Ciprian Porumbescu
și de dificultățile majore de traducere? e vorba poate nu-
mai de o anumită cădere a luminii care transformă mate-
ria în iluzie? Celebra rochie se va lăsa cu greu deslușită.
Vom merge însă cu toate riscurile mai departe. Nu
știm ce culoare va fi avut rochia Berthei, dar Bertha a
existat, prea plina zi din casa Gorgonilor, de asemenea, și
toate acestea, trecute prin ochii lui Ciprian Porumbescu și
prin gotica lui dezordonată, în fugă, ajunsă la noi printr-o
succesiune de transcrieri, traduceri, publicări, recitiri etc.
S-ar mai putea pune oare puțină ordine în acest hățiș sub
care, gata să dispară, asemenea vremurilor de odinioară,
stă o realitate devenită tot mai nesigură? Cert este că, deși
pare să agonizeze, jurnalul lui Ciprian Porumbescu există
și este nu numai mărturia existenței unui tânăr artist tră-
198
ind la marginea imperiului, ci și oglinda în care se reflec-

tă cotidianul unei lumi definitiv dispărute. Și o pasiune
devoratoare.
199
Mircea A. Diaconu
V. ULTIMELE ZILE LA VIENA
ÎN JURUL UNEI FOTOGRAFII
S
unt câteva fotografii prin intermediul cărora pot fi re-
constituite momente cheie din existența lui Ciprian
Porumbescu. Cea mai cunoscută, firește, este aceea în
care, imediat după eliberarea din temniță, apare alături de
„con-prisonierii” Eugen Sireteanu, Orest Popescu, Constantin
Morariu și Zaharia Voronca. Mesajul este unul politic. O alta
este fotografia în care Ciprian e în corul studenților teologi,
condus de Isidor Vorobchievici. Cât despre afișul concertului
din 27 octombrie 1882, de reținut scrisoarea trimisă a doua
zi acasă. Ciprian vorbește în ea de succesul fulminant, dar, cu
destulă precauție – era cu adevărat speriat și nu voia să-i îngri-
joreze pe cei de-acasă –, și despre decizia de a pleca la Nervi.
Fotografia care face obiectul acestor pagini, pe care aș
pune-o, de altfel, în miezul existenței lui Ciprian, e făcută la
Viena în 1881. Ciprian este alături de fratele și de sora sa, Ștefan
și Marica. Ce să caute copiii preotului Iraclie de la Stupca la
Viena? Mai mult: ce gânduri se vor fi ascunzând în spate-
le privirilor cumva absente? Privirea în obiectiv e o privire
în neant. Atelierul Reuter & Pokorny (avea să devină atelier
regal din 1899) avea nu doar decorurile lui solemne, clasici-
zante, ci și o anumită strategie de expunere. Degajați, într-o
stare de relaxare în care mondenitatea trebuia să se vadă, pe
fețele fraților Porumbescu se citește mai degrabă mâhnirea.
200
Ștefan, Marioara și Ciprian Porumbescu (Viena, 1881)
Într-o scrisoare trimisă Maricăi pe 29 iulie 1881, care

deja plecase din Viena la Gleichenberg, Ciprian precizează:
„Am fost alaltăieri acolo (la atelier, n.m.) și m-am uitat

la grupul nostru și la portretele cabinet ale lui Ștefan.
201
Mircea A. Diaconu
Ștefan a ieșit foarte bine, atât singur, cât și în grup. Noi

amândoi, dacă în realitate am fi așa, ar trebui să mai
facem foarte multe cuceriri; căci tu ești drăgălașă, tâ-
nără și frumoasă ca o fetișcană de 17 ani, iar eu – ca și
cum abia acum aș fi terminat liceul, cu o guriță mică și
drăgălașă, numai s-o săruți.
Na, ce să mai zic, ce mai poți păți la bătrânețe!
Pakorny a expediat fotografiile chiar în aceeași zi. Tata
are să aibă o bucurie nebunească de copiii lui”.
(Porumbescu 2003a: 180)
Ciprian nu-și pierduse umorul. Dovada e această au-

to-proiectare într-o exagerare glumeață. La ce bun chipul de
adolescent ingenuu din moment ce, simțindu-se bătrân, pare
să fie dincolo de orice amenințare? De fapt, ideea pe care
Ciprian vrea s-o sugereze este că trecuse prin prea multe ca să-l
mai poată speria ceva; tocmai așa ceva ar trebui să se citească
probabil pe chipul lui. Altfel, Iraclie îi scrisese ca Pakorny să-i
trimită Maricăi fotografiile, plata urmând să fie făcută ram-
burs. Ciprian ținea însă să precizeze sec că pentru comenzile
ulterioare, „costă, o bucată, 1 florin” (Porumbescu 2003a: 180).
Să fi fost ipotetica bucuria a lui Iraclie posibilă? Să fi fost ironia
lui Ciprian la mijloc? După cum vom vedea, fotografia aceasta
vorbește, în fond, despre boală și despre bani.
Așadar, Marica ajunsese la Viena și de aici plecase la
Gleichenburg. De fapt, la Viena ar fi trebuit să ajungă, se
pare, doar Ștefan. Într-o scrisoare trimisă la scurt timp
după ce frații îi sosesc în capitala Imperiului, cu o undă
de reproș, Ciprian îi scrie lui Iraclie: „M-am bucurat foar-
te mult văzând că vin ai noștri cu toții, de cari n-am știut
că vor veni”. Îi întâmpinase împreună cu un anume domn
Hartl (Probabil vreunul dintre musafirii lui Iraclie. Într-o
202
altă scrisoare îi mărturisește Maricăi că nu l-a mai vizitat),

luându-i să locuiască la el, „având toată comoditatea și ser-
viciul cel mai necesar de la bătrâna gazda mea. Petrecem la
un loc, privim ce este de văzut, că mult nu-i, fiind teatrele
toate închise” (Porumbescu 2003a: 173).
Ar urma să mai viziteze „Schönbrunn-ul și vilegiaturi-
le din împrejurime”, după care, în ziua următoare, Ștefan va
pleca la Gleichenberg. El era bolnavul. Medicul din Viena
la care Ciprian îl dusese pe Ștefan fusese optimist:
„Kandros, asistentul prim al lui Bamberger și cel mai

renumit doctor de piept mi-a spus că boala lui Ștefan
nu e atât de periculoasă. Plămânul stâng, în capătul de
sus, e atacat și e foarte potrivit a-1 trimite pe Ștefan la
Gleichenberg, ca de cu timpuriu să se poată evita pe-
ricolul unei tuberculoze. I-a dat adresa unui medic în
Gleichenberg și i-a spus că, dacă se va întoarce îndărăpt,
să vie iarăși la el, ca să-i deie ordinațiunile următoare”.
Așadar, Ștefan urma să meargă la Gleichenberg, dar

singur: „Nu-l pot însoți, precizează Ciprian, neavând para-
le și neputând, de altă parte, s-o las pe Marica singură aice”.
De fapt, nici pe Marica n-o poate însoți „subt nici o condi-
țiune, neputând, înainte de 15 august, să mă urnesc de aice”.
Avea să se urnească, totuși. Deocamdată, Ciprian pledează
ca Marica să mai rămână la Viena, cerând însă deciziile ta-
tălui: „De mai aveți, deci, să mai ordonați ceva în privin-
ța călătoriei Marichii, care observ anume că nu mă costă
mult, dacă mai rămâne și mai mult timp aicea, Vă rugăm a
ne înștiința, în tot cazul, până miercuri seara” (Porumbescu
2003a: 173). O scrisoare, așadar, ca un proces verbal.
203
Mircea A. Diaconu
Dar, cum am văzut, Marica l-a însoțit pe Ștefan la

Gleichenberg (va fi fost decizia lui Iraclie) și de acolo îi
comunicase în detaliu lui Ciprian cum stau lucrurile cu
Ștefan, ba chiar îi reproșase că-i răspunsese pe un ton ne-
serios. Așa se explică răspunsul lui Ciprian:
„Ceea ce am scris în ultima mea scrisoare, în mod bat-

jocoritor, cum zici tu, nu trebuie deloc să-mi reproșezi,
îi răspunde Ciprian. Vezi că a fost un mijloc excelent să
obțin de la tine – și asta am vrut – anume o scrisoare
amănunțită. Desigur că scrisoarea conține, mai ales, o
parte sumbră, anume starea sănătății lui Ștefan; dar, la
începutul tratamentelor, este totdeauna așa, abia mai
târziu se clarifică și se așază toate – zic și sper eu”.
În același timp, Ciprian îi spune că nu are cum să-i

viziteze. Deși textul e tradus cu destulă imprecizie fiind
uneori cu totul neclar, se pare că firma Sudbahn n-ar mai
putea să-i acorde o reducere pe căile ferate. În dialectul
familial pe care Marica îl va fi cunoscut, faptul că Ciprian
ar fi plătit deja o amendă va fi fost o glumă, rămasă pentru
noi neînțeleasă. O glumă, descifrată însă la finalul scriso-
rii, era și informația că scrisoarea aceasta nu fusese tim-
brată: „ca să ajungă cu atât mai sigur...”, spune Ciprian.
În Post Scriptum însă, precizează: „Nu te supăra că n-am
francat scrisoarea, însă, zău – „nima groșa” (și edito-
rii precizează: „«Nu-s bani», în ruteană”) (Porumbescu
2003a: 181).
De fapt, acum, pe 29 iulie 1881, Ciprian îi mărturi-
sește Maricăi motivele pentru care nici la Stupca nu-i va
putea însoți:
204
„Nici acasă nu pot pleca, din mai multe motive întemeiate:

1) nici eu, nici tata n-avem bani, 2) nu pot obține, acum, de-
oarece au început vacanțele, nici o reducere, iar acelea care
erau destinate lui Ștefan au fost utilizate de altul, 3) în caz
că eu aș pleca, n-aș putea rămâne decât 2 săptămâni acasă,
deoarece trebuie să plec la 1 septembrie, la Brașov, deci să
fac o călătorie tot atât de costisitoare. Ar fi rentabil oare, să
azvârl, așa 50-60 florini pentru 2 săptămâni? Așa, plec de
aici direct la Brașov și mă va costa mai puțin, deoarece de la
Stupca ar trebui să plec prin România – alt drum nu este”.
Alte detalii din scrisoarea aceasta destăinuie ceva des-

pre lumea mondenă de la Gleichenburg, despre Marica și
despre lipsurile lui Ciprian. Marica își lăsase la Viena ro-
chia de catifea și-l rugase pe Ciprian să i-o trimită:
„Nu înțeleg capriciul tău să obții, numaidecât, rochia

de catifea. Probabil acolo oamenii nu sunt în toate
mințile, de poartă la promenadă rochii de catifea; și, în
caz că le poartă, totuși, atunci desigur sunt altfel lucrate
ca a ta, cu trenă lungă – asta e numai în salon. Lasă-mă
să-ți spun, nu purta rochia de catifea. De altfel, cum să
ți-o trimit? N-am cutie potrivită și s-ar boți toată. Însă,
dacă ții neapărat s-o ai, scrie-mi și o să ți-o trimit”.
De fapt, cum să i-o trimită dacă nici pentru francarea

scrisorii nu avusese bani? Totuși, deși precizase anterior că
nu are cum să plece din Viena (așa-i mărturisise lui Iraclie,
încercând să-i explice de ce n-o poate însoți pe Marica prin
împrejurimi), Maricăi îi vorbește despre o posibilă călăto-
205
Mircea A. Diaconu
rie cu un coleg, de pe 4 sau 5 august, pentru o săptămână,

în Alpii austrieci, până în Salzkammergut:
„În caz că nu ajungem atât de departe într-o săptămână,

mergem numai până la Aussee și, apoi, prin Gesäuse,
la Admont și retour, iar la 13-14, sunt iar la Viena și,
până atunci, se va termina, cred, și tratamentul lui
Ștefan și mă veți putea găsi, din nou, în Albertgasse.
Voi expedia cărțile tale poștale. Chiar acum merg la
B.A.I. Eisenbahn și la Carl-L[udwig]-Bahn. Biletul de
tren pentru Norbahn e valabil până la 4 septembrie”.
Greu de spus dacă, nedatată, o altă scrisoare din acele

zile o precedă pe aceasta, cum reiese din cronologia texte-
lor din ediția Porumbescu 2003a; cred, mai degrabă, că îi
urmează. Reiese din ea că Marica îi scrisese de frumusețile
de la Gleichenburg insistând să vină și el, că uitase să trea-
că adresa la care se vor muta (greșise și adresa lui Ciprian,
scriind nr. 12 în loc de 13), mai mult, că Ciprian îi trimise-
se, cu două zile în urmă, 23 de florini și e acum îngrijorat,
neștiind dacă banii au ajuns sau nu la destinație. Relevant
cu totul e altceva. Trecând peste tonul glumeț din cealaltă
scrisoare, aici Ciprian se destăinuie fără menajamente:
„O, Doamne, cât de mult aș vrea să vin la voi, dar,

dragă soră, eu nu ți-am scris niciodată acasă ca să nu
mă plâng fără rost și ca să nu prindă tata scrisorile –
dar trebuie să ți-o spun că-mi merge mizerabil – sunt
bucuros să am, în fiecare zi, un gulaș ori o pereche de
cârnăciori de mâncare”.
206
Și continuă:
„Azi n-am nimic! Pe credit nu mai vreau să iau nimic, de-

oarece sunt dator 10 fl. Pe lângă aceasta, veșnica mea supă-
rare – și, totuși, mă simt mai liber și mai bine decât aș fi, aca-
să, la strachine pline; acolo, n-aș mai putea suporta o zi...”.
(Porumbesc 2003a: 174)
O destăinuire care va fi provocat un mic cutremur. De

fapt, Ciprian ia în calcul ideea de a merge la Gleichenburg și
chiar făcuse o cerere la Sudbahn „pentru un bilet cu redu-
cere”, pe care, dacă l-ar fi primit, ar fi putut ajunge cu trenul
până la Feldbach, de la Feldbach la Gleichenburg urmând să
meargă pe jos. În același timp, îi trimisese se pare un bilet
lui Ștefan, spunându-i să-l schimbe cu un bilet și jumăta-
te la clasa a III-a. Dar, finalmente, călătoria lui Ciprian la
Gleichenburg nu are loc. Va fi plecat în Alpii austrieci.
Dar lucrurile iau o altă întorsătură. Pe 4 august Ciprian
îi scrie lui Iraclie o scrisoare, revoltat – revoltă abia reținută
– că dintr-o telegramă tocmai primită de-acasă nu înțelege
nimic. Prin urmare, nu-și va schimba planul prezentat deja
în detaliu în scrisoarea pe care i-o trimisese în dimineața
aceleiași zile, în care Ciprian confirmase primirea cu două
zile în urmă a unei telegrame cu 5 florini, iar acum, a unei
„asignații cu 2 fl. 50”. Mulțumește pentru bani „din toată
inima”. Cât despre planul comunicat aici, plan riguros, pus
la cale pe zile și localități, reiese că a doua zi Ciprian urma
să plece dis-de-dimineață în călătoria invocată, așa încât
pe 10 august să fie la Hieflan, Admont, în Stiria, „de nu
vor interveni împiedicări elementare, precum, de exemplu,
un morb sau vreun context neplăcut cu lotri sau tâlhari”
(Porumbescu 2003a: 182). Morbul putea să apară, deși lui
207
Mircea A. Diaconu
Iraclie nu-i mai vorbise deloc de el. Lotrii și tâlharii erau

invocați doar așa, ca ipoteză glumeață, pentru a atenua
efectul morbului și pentru a plasa totul sub semnul glumei.
Cert este că urma să plece din Viena pe 5 august, pe
traseul Schecarzensee, Gschaid, Mürzsteg, Weichselboden,
Wildelpe, Hieflan, Admont, pentru ca pe 11 și 12 august
să se întoarcă (pe jos sau cu trenul, încă nu știe) spre a se
întâlni pe 13 cu Marica, pe care ar urma s-o însoțească la
Viena. Ce se va fi întâmplat cu Ștefan, cu Laura? Cu sigu-
ranță, erau și ei în discuiție. În treacăt, Ciprian invocă și
că are toate documentele la el, în caz că i s-ar trimite ceva
parale, „de care poate că voi avea trebuință, în caz că să mă
duc de la Admont, cu trenul, la Eisenerz. De aici, pe jos la
Leoben și, de aici, cu trenul la Mürzzuschlag” (Porumbescu
2003a: 182). Pe 14 dimineața (sau pe 13, seara) ar urma să
fie în Viena și după 2-3 zile „plecăm spre Stupca”. În tot
cazul, „de la stațiunile mai însemnate vă voi scrie despre
rezultatele călătoriei mele”, îi declară tatălui.
Să fie cu adevărat vorba despre plănuita călătorie pe
care Ciprian urma s-o facă în Alpii austrieci? În tot cazul, îi
comunică totul, în detaliu, lui Iraclie. De altfel, orice iniția-
tivă trebuia validată. Scrisoarea este aproape un exemplu de
supușenie și finalul o dovedește: „Sărutându-vă, în urmă,
mâinile, rămân al d-voastră devotat fiu”, scrie Ciprian. În
plus, cum știm deja, deși își propusese să meargă din Viena
direct la Brașov, și cauzele erau, cum am văzut, foarte seri-
oase, Ciprian hotărăște în ultima clipă (din ce motive, nu
vom ști) să o însoțească pe Marica la Stupca. Să fi fost la
mijloc decizia tatălui? În sfârșit, Iraclie putea fi mulțumit:
rebelul se îmblânzise.
Așadar, în dimineața zilei de 4 august, Ciprian îi trimi-
sese lui Iraclie această scrisoare, apoi îi scrisese Maricăi pu-
208
nând-o în temă cu planul detaliat (urmau să se întâlnească

pe 13 august la Mürzzuschlag), dar telegrama primită pe la
ora 13 îl pune în mare încurcătură. Se chinuie să-i desci-
freze sensurile și nu înțelege nimic. Așa că, până la o nouă
scrisoare de la Iraclie din care să înțeleagă ce vrea tatăl
său, rămâne fixat, spune, pe ceea ce-i scrisese dimineață.
Nedumeririle lui Ciprian ne proiectează însă într-o serie
de alte necunoscute. „Stă telegrama aceasta în oarecare su-
ferință cu proiectata călătorie la Triest sau cu partia mea?
Nu știu nimic ce să fac. Rămân deci la ceea ce v-am scris
deja azi-dimineață” (Porumbescu 2003b: 21-22). E ora 4
după-amiază, și Ciprian își petrecuse toată ziua, în proxi-
mitatea disperării, încercând să pună ordine în haos. Dar și
în această scrisoare e vorba de bani, deși Ciprian abordează
chestiunea parcă mai degrabă accidental („Dacă poate îmi
veți trimite parale la Heiflan, atunce la Leoben sau Bruk
să ne întâlnim”). În tot cazul, mărturisește: „Altmintrelea
sunt deja gata de drum și mâine cu sacul pe spate mă por-
nesc cu fratele Woitke” (Porumbescu 2003b: 22).
Așadar, în ultimele zile la Viena, Ciprian e într-o goa-
nă continuă, execută cu o revoltă mută ceea ce i se spune să
facă, cere de la Iraclie ordine și pare să fie într-o continuă
criză de bani de care abia-i vorbește tatălui. Dacă ar fi să
ne luăm după scrisorile pe care i le trimite, boala nici n-ar
exista. Singura căreia-i vorbise și de boala accentuată, și de
disperarea pe care i-o instalase foamea în corp era Marica.
De fapt, în spatele privirii neutre din fotografia care
a declanșat aceste observații se află altceva. Delirul acesta
epistolar încă nu se declanșase. Și complicațiile existenței
lui Ciprian pot fi aflate dintr-o scrisoare trimisă pe 25 iulie
1881 lui Epaminonda Bucevschi, care plecase din Viena la
Cernăuți. Pe 25 iulie, probabil că frații încă nu-i ajunseseră
209
Mircea A. Diaconu
la Viena. Ce-i drept, cu o lună înainte își anunța sora că

a trebuit să se mute din locuința plină de ploșnițe etc. pe
Albertgasse nr. 13, cu 10 fl. pe lună, locuind acum foarte
bine. Să deducem că mutarea îi adusese echilibrul dorit?
Cu zece ani mai mare decât el, pictorul Bucevschi,
pe care-l știa cât de cât de la Ilișești, îi fusese în preajmă
la Viena. Am invocat la un moment dat o scrisoare pe
care, parcă de pe marginea prăpastiei, Ciprian i-o trimite.
Merită citită aici, în finalul acestui eseu, în integralitatea ei.
Traducerii din studiul lui Corneliu Gheorghian „Bucovina
în pictură” (în „Boabe de grâu”, anul V, nr. 9 [septembrie
1939], p. 513-551) – pe lângă că două secvențe sunt rezu-
mate, expresia e aici uneori de tot șubredă – i-o prefer pe
aceea publicată în Porumbescu 2003a: 175-179. Iată, deci,
ce-i scria Ciprian Porumbescu lui Epaminonda Bucevschi
cu două-trei zile înainte să meargă cu Marica și cu Ștefan
să se fotografieze la celebrul Atelier Reuter & Pokorny:
Viena, la 25 iulie 1881

Prea stimate amice,
S-a scurs o vreme îndelungată din ziua când ne-

am strâns mâinile de rămas bun și ne-am despărțit
salutându-ne atât de cordial. D-ta, pentru a schimba
odăița intimă de pe Corneliusgasse cu un apartament
supraîncărcat de lambriuri de tei la Cernăuți, eu – pen-
tru a mă întoarce la notele mele muzicale și a continua
monotonia zilnică obișnuită, cu mai multe sau mai pu-
ține schimbări. Au trecut aproape două luni – și eu am
promis să scriu – și nu am scris. E o neglijență din par-
tea mea și, dacă ai fi în apropierea mea, ar trebui să mă
aștept la un perdaf cum se cade. Dar eu am încredere în
210
bunătatea și indulgența d-tale, mai ales când te mai și

asigur, pe deasupra, că n-a trecut o singură zi, în acest
interval, să nu mă fi gândit la d-ta cu toată sinceritatea,
cu o prietenie trainică și cu mulțumire, și sunt pe deplin
convins că mă vei ierta.
D-ra Josefina m-a ținut la curent, atât în privința
d-tale, cât și cu toate cele ce se întâmplă în jurul d-tale.
Știu că ai mult, foarte mult de lucru și regret, în tăcere,
că i-am dat scrisorii o extindere așa de mare că și citirea
ei îți va răpi o bună parte din prețiosul d-tale timp. Dar
acum n-am altceva de făcut. Făcând abstracție de faptul
că eu scriu cu plăcere scrisori și că scriu mai cu plăcere
decât vorbesc, mai intervine, pe lângă aceasta, și o anu-
mită nevoie să-mi descarc tot sufletul față de acela pe
care nu l-am văzut de multă vreme și cu care nu am stat
de mult în legătură, ca să-i comunic un noian de știri și
să-mi răcoresc, astfel, inima ce mă apasă. Vei râde dacă
îți scriu că mă plictisesc și nu mă simt bine din pricina
d-tale. La început, mi-a fost destul de greu să mă duc la
Josefina; că plângea și eu trebuia s-o mângâi. Dumnezeu
mi-e martor că eu însumi aveam nevoie de mângâiere
și, de multe ori, a trebuit să mă furișez în umbra per-
delei pentru a-mi ascunde lacrimile: mă jenam, chiar
la început, să merg la atelierul d-tale – mă îngrozeam,
ca și atunci când trebuie să treci pe lângă un loc iubit,
unde i s-a întâmplat cuiva o nenorocire. Și când totuși,
m-am dus la ea, am râs eu însumi de timiditatea mea.
Nu mai era acea odăiță dragă, intimă, unde mă obișnu-
isem să te văd pe d-ta, între tablourile d-tale favorite și
de pe păreți mă priveau cu ochi de gheață toate figurile
acelea, ca și când s-ar fi mâniat de îndrăzneala mea, că
m-aș fi furișat acolo ca un criminal. Odaia mi se părea
211
Mircea A. Diaconu
pustie și goală; a trebuit să plec de acolo și nu m-am mai

urcat sus multă vreme. Se petrece ceva curios în inima
omenească. S-ar crede că, din cauza atâtor neplăceri de
natură diferită, de supărări și de grijile cele mai apăsă-
toare, inima ar trebui să devină insensibilă și tare ca o
fosilă pietrificată, dar se întâmplă tocmai contrariul. Cu
cât mai mult îmbătrânești, cu atât mai mult se înmoa-
ie nesocotita de ea, și acum îmi pot explica de ce cad
bătrânii în doaga copilăriei. Inima lor revine la starea
normală, originară, a copilăriei și, de aceea, se face atât
de blândă și așa de bună. În special, se referă aceasta la
noi, adică la d-ta și la mine, căci noi suntem – după cum
se spune în viața de toate zilele – niște sentimentali și
adeseori au făcut asupra noastră o deosebită impresie
lucruri care altora li se par cu totul indiferente.
De când nu ne-am mai văzut, ca să ne spunem re-
ciproc durerile, fapt care, spus în trecere, ne-a ușurat
viața în mod considerabil, nu s-a prea schimbat aproa-
pe nimic, cu excepția păruielii primite de nemți de la
cehi. A propos, în ce privește pe cehi, am făcut, într-un
ceas de indispoziție, un cuplet și mai indispunător, din
care îți redau o strofă:
„De curând, a avut loc la Praga cam mult scandal
Și pretutindeni se înjură pe cehește
Că acea cometă, care se vede pe cer,
Nu știa deloc cehește.
Iar micul Wenzel, înfuriat de tot,
Lovește cât poate de tare în nemți,
Fiindcă o stea, care nu știa să îndruge cehește,
Nu poate fi cometă”.
Asupra mea nu a lăsat nici o urmă acea cometă
prevestitoare de nenorociri, în afară de faptul că, din
212
pricina ei și pentru a o vedea mai bine, am stat, odată,

treaz, la 12 noaptea, și a trebuit să plătesc portarului cu-
venita taxă ca să-mi deschidă poarta. Cu aceasta te alegi
de la comete.
Dacă domnii astronomi ar escamota, zilnic, câte o
cometă, ar trebui să sărăcești în curând din cauza aces-
tor lucruri cu coadă. Dar cine să se mai intereseze de
cozi străine, avem de ajuns de lucru cu ale noastre. Și,
deoarece am ajuns la ceea ce mă doare pe mine, vreau
să-ți raportez iarăși despre mine.
Scurtă vreme după plecarea d-tale, au venit ceva
parale din Transilvania și m-am folosit, din vreme, de
acest eveniment pentru a plăti anticipat câteva lecții la
papa Krenn, care a avut și amabilitatea să-mi promită
să cânt în corul bisericii Arh. Mihail și să-mi dea în-
drumările necesare, când studiam unele piese muzica-
le, relativ la compoziție și dirijat. Am avut și norocul
să fac pe dirijorul la o asociație muzicală de aici, se
înțelege, în mod onorific – ceea ce mi-a fost de mare
folos. Înveți, cu ocazia asta, lucruri pe care nu le gă-
sești în cărți și de care ai atâta nevoie în viața practi-
că. Mi-am schimbat locuința, la 1 iulie, deoarece nu
mai puteam sta în gaura aceea puturoasă și umedă,
care era tot ce vrei, numai „garsonieră mobilată” nu.
Cu Josefina și Theresa am făcut, adeseori, excursii,
după cum trebuie să-ți fi comunicat Josefina. Theresa
este destul de cuminte și drăguță, mă întâlnesc aproa-
pe zilnic cu ea, deoarece locuim în imediata apropiere.
Întreabă, totdeauna, de d-ta și-mi face mereu reproșuri
de ce nu-ți scriu. Actualmente, e sănătoasă, dar a bolit
mult și arata cam trasă la față. Am avut, pentru câteva
zile, pe frații mei ca musafiri. Ștefan a trebuit să plece
213
Mircea A. Diaconu
la Gleichenberg, din cauza plămânilor, și soră-mea l-a

acompaniat până acolo. Acum îi merge mai bine frate-
lui și ei nu găsesc destule cuvinte de laudă pentru a de-
scrie încântătoarea regiune din jurul Gleichenbergului.
Către 15 august, ar trebui să termine cura și, apoi,
plecăm cu toții acasă.
De la tata am știri destul de mulțumitoare. El a fost
avansat în ultimul timp, dar numai onorific. L-au făcut
ierarh și i-au dat brâu roșu.
Planul meu de viitor este deja stabilit. Mă duc, la
toamnă, la Brașov și voi învăța pe oamenii de acolo să
cânte. De-mi va merge bine nu știu, dar în orice caz,
mai bine ca la Viena... Și, dacă îmi va merge prost, le
pot spune orișicând un drăgălaș „Adio!” și să-mi caut,
în altă parte, o bucățică de pâine. M-am ales, însă, cu
un lucru, cu foarte multă experiență, care mă va ajuta
să trec, în orice ocazie, cu multă ușurință peste orice fel
de greutăți. Obligațiile mele profesionale nu-mi vor da
mult de lucru și cel ce n-are glas nu are voie să cânte și,
dacă nu se vor supune, îi dau naibii. Dar condițiile so-
ciale îmi vor da mult de lucru, după cum sunt informat,
deoarece, acolo, au mare influență o clasă de oameni pe
care îi voi urî până la moarte. Apoi, sunt niște brânzari,
care s-au ridicat subit mai sus și își vâră pretutindeni bo-
tul și terfelesc totul cu aroganța lor impertinentă. Și, to-
tuși, sunt și doamnele cu care, din păcate, voi avea de-a
face la asociația corală și în corul bisericesc. Vom vedea.
Pe aici sunt puține lucruri noi. E cald, de te sufoci.
O seceta groaznică, în aer și în buzunare. Se lucrea-
ză de zor la mărirea Kunstlerhaus-ului, dar în interior
cred că s-a mărit prea puțin. Acum, trec la partea finală
a sarcinii mele și, totuși, să atac cu toată vigoarea, ori-
214
cât de delicat ar fi, pentru a putea produce acel efect pe

care îl aștept cu atâta dor și care trebuie să aibă tocmai
succesul scontat, dacă nu se întâmplă vreo minune.
Deja, din chitanțele anexate, vei fi dedus, prea stimate
amice, că e vorba de bani. În timp ce citeai scrisoarea,
trebuie să-ți fi spus în mintea d-tale: „Acum, acum,
dau de punctul nevralgic”. Și iată-l! Dumnezeu știe cât
de greu îmi vine să o spun, dar trebuie.
Eu mă adresez, când îmi merge prost, totdeau-
na la d-ta, ca de obicei și am avut, totdeauna, noro-
cul și mângâierea să plec de la d-ta liniștit. D-ta știi
că îmi merge prost, d-ta puteai să știi că mi-a mers
și mai departe prost, adeseori până la deprimare, dar
trebuie să trăiești, să termini ce ai început. N-am mul-
te datorii, dar prea multe pentru a le putea plăti, în
condițiile de astăzi. Am datorii la restaurant, pentru
masa zilnică luată, începând de la 25 iunie. Cei 25 flo-
rini ai mei mi-au ajuns numai bine pentru locuință și
pentru Krenn. Dar păcatele vechi, acelea sunt greu de
îndreptat. Înțeleg, prin aceasta, bonurile de la Muntele
de Pietate, vai, acelea mă sufocă. S-a dus totul la evrei,
haina, pantalonii, ceasul, inelul etc., nespus de multe
obiecte, pe care trebuie să le scot, acum.
Prea onorate și scumpe domn Bucevschi, aju-
tă-mă. Prin amabila d-tale intervenție, aș putea să ca-
păt ușor, chiar acum, banii pe chitanțele pe septembrie
și octombrie, care trebuiesc numai timbrate și ordo-
nanțate de episcop. Cu câtă plăcere aș da 5-6 florini
procente pentru lucrul acesta! Sau poate ești d-ta așa
de bun să-mi avansezi acești bani și, apoi, să-i pri-
mești, după ce îi va încasa Zawadowski de la Casieria
Statului. Sunt bani siguri și numai nenorocirea că tre-
215
Mircea A. Diaconu
buie să aștept două luni face ca afacerea să fie atât de

puțin atrăgătoare. Cât ți-aș fi d-tale de mulțumitor,
dacă mi-ai putea scoate acești bani, zău! Că nu mai
știu cum să-mi mai pot ajuta și sunt complet dispe-
rat! Nu mai pot avea măcar pentru spesele de călătorie
vreo pretenție de la tata, deoarece, acuma, are atât de
mari cheltuieli cu fratele și sora mea. Te rog, te rog
mult, fă ceva pentru mine. Ai fost, totdeauna, așa de
bun cu mine și te rog să fii și acum. Te rog să ai ama-
bilitatea să predai chitanța pentru luna august, chiar
acuma, lui Zawodowski și să-mi trimiți, deodată, atât
banii aceștia, cât și cei pe care îi vei realiza d-ta. Pot să
am vreo speranță? Te rog să ai bunăvoința de a-mi ex-
pedia, neîntârziat, o carte poștală, ca să pot scăpa, cât
mai curând, de nesiguranța asta chinuitoare.
Am încredere în încercata d-tale bunătate și în
simțul d-tale de binefacere, am încredere și mă bazez,
cu toată puterea pe prietenia d-tale. Sunt în așteptarea
unui răspuns favorabil, cât se poate de curând. Te salut
din toată inima și rămân al d-tale obligat și devotat, cu
toată sinceritatea,
C. Porumbescu
Și dacă pe 29 iulie, păstrându-și parcă umorul, Ciprian

îi scrie Maricăi despre fotografia care-l va bucura pe tatăl
lor, văzându-i tineri și teferi, peste două zile, pe 31 iulie
Ciprian îi scrie din nou lui Epaminonda:
Prea scumpul meu amic,
Plin de durere și îngrijorare, îți adresez aceste rân-

duri. Desigur că ai primit deja ultima mea scrisoare și
216
poate că, pe când eu scriu aceste rânduri încă plin de

cele mai depline speranțe, s-a și decis nenorocirea mea.
Numai Dumnezeu știe cum privesc eu zilele care
vor să vină, cu atât mai mult cu cât, pe lângă toate cele-
lalte, sunt acum și bolnav, destul de bolnav. De 3 zile, tu-
șesc cu sânge și numai prin bunătatea unui prieten, care
mi-a obținut, pe numele lui, un certificat de la Asociația
bolnavilor, sunt atât de fericit de a beneficia de tratament
medical gratuit și medicamente gratuite. Îți vine să înne-
bunești la gândul că, atunci când te urmărește o neno-
rocire, ea își continuă drumul fără să se mai sfârșească.
Medicul mi-a interzis orice supărare, iritare și grijă,
în mod serios. Da, lui îi e ușor să spună asta. El spune că
mi-a plesnit o arteră la plămâni, nu din cauza unui efort
organic, ci ca urmare a unor afecțiuni psihice și, în spe-
cial, din cauza unor stări sufletești foarte zguduitoare,
care au avut o influență atât de puternică asupra mea.
Eu îl cred, căci el trebuie să știe, el e doar Duchek!
Îmi spune să mă duc la țara și să beau zer.
Îmi aștept numai frații să vină, ca să pot pleca cu ei.
Între timp, mă plimb în parcul Schönborn și beau apă
de Selz.
Rog încă o dată, din tot sufletul, să nu mă uiți și
să fii așa de bun să-mi ierți repetatele mele plictiseli.
Te salut din toată inima

Bietul și bolnavul tău
C. G. Porumbescu
Nu știm cum se vor fi rezolvat toate aceste probleme.

Cert este că Ciprian se va întoarce cu Marica la Stupca,
pentru ca în toamnă să plece la Brașov și de acolo, în scurtă
217
Mircea A. Diaconu
vreme la Nervi, după ce brașovenii îl vor fi aclamat pentru

concertul din 27 octombrie 1882. Iar de la Nervi avea să
revină la Stupca, pentru a muri pe 6 iunie 1883. Nu împli-
nise treizeci de ani. La 8 ani de la disperatele scrisori ale
lui Ciprian, în 1891, avea să se stingă, de tuberculoză, și
Epaminonda Bucevschi.
218
BIBLIOGRAFIE
BACH f.a.: Bach Cantatas Web Site – Orlando di Lasso (Composer)

https://www.bach-cantatas.com/Lib/Lasso-Orlando.htm - con-
sultat pe 5 aprilie 2023
CROOK f.a.: David Crook, The Sacred and the Secular in

PostTridentine Church Music: De Rore, Lasso, and the
Magnificat Da le belle contrade,
https://www.brepolsonline.net/doi/pdf/10.1484/J.JAF.5.116039 ,
consultat pe 9 martie 2023.
Le GOFF 1994: Jacques Le Goff, Intelectualii în Evul Mediu,

Traducere de Nicolae Ghimpețeanu, București, Editura
Meridiane
BALAN 1937: Teodor Balan, Procesul Arboroasei. 1875-1878,

Cernăuți. Tiparul „Glasul Bucovinei”
DUGAN 1934: Ilie Dugan, Istoricul Societății Academice Române

„Junimea” din Cernăuți. Partea întâia: Arboroasa 91875-
1877], Cernăuți, Editura Societății
IORGA 1938: Nicolae Iorga, Românismul în trecutul Bucovinei,

București
MORARIU 1986: Leca Morariu, Iraclie și Ciprian Porumbescu,

Ediție îngrijită de Vasile D. Nicolescu și Vasile Vasile,
București, Editura Muzicală.
219
Mircea A. Diaconu
MORARIU 2014: Leca Morariu, Iraclie și Ciprian Porumbescu, I,

Edițieîngrijită,prefațată,adnotată,glosarșicatalogalcreațieilui
Ciprian Porumbescu de Vasile Vasile, Suceava, Editura Lidana.
MORARIU 2015: Leca Morariu, Iraclie și Ciprian Porumbescu, II,

Ediție îngrijită, prefațată, adnotată, glosar și catalog al creației lui
MORARIU 2016: Leca Morariu, Iraclie și Ciprian Porumbescu, III,

MORARIU 2017: Leca Morariu, Iraclie și Ciprian Porumbescu, IV,

OLAR 2019: Maria Olar, „Medalion Octavia Lupu Morariu”, în

„Cultura Ars Mundi”, 25 septembrie 2019 [cf. http://www.
culturaarsmundi.ro/medalion-octavia-lupu-morariu/ con-
sultat în 15 deccembrie 2022].
PORUMBESCU 1998: Ciprian Porumbescu, Tagebuch der wich-

tigsten ereignisse, erlebnisse u. sonstiger Allotria aufgezeich-
net seit dem 18, Jänner 1879 von Golembiowski (I) / Jurnalul
însemnatelor întâmplări, evenimente și al altor zburdălnicii,
ținut din 18 ianuarie 1879 de Ciprian Porumbescu (I), în
„Analele Bucovinei”, 2/1998, pp. 414-431
PORUMBESCU 1999: Ciprian Porumbescu, Tagebuch der wich-

tigsten ereignisse, erlebnisse u. sonstiger Allotria aufgezeich-
net seit dem 18, Jänner 1879 von Golembiowski (II) / Jurnalul
însemnatelor întâmplări, evenimente și al altor zburdălnicii,
220
ținut din 18 ianuarie 1879 de Ciprian Porumbescu (II), în

„Analele Bucovinei”, 1/1999, pp. 193-222
PORUMBESCU 2003a: Ciprian Porumbescu, Puneți un pahar

de vin și pentru mine, Volum îngrijit de Nina Cionca și Ion
Drăgușanul, Grupul Editorial Ion Grămadă, Crai Nou,
Mușatinii, Bucovina viitoare, Suceava
PORUMBESCU 2003b: Ciprian Porumbescu, Corespondență,

Ediție și cronologie de Nicolae Cârlan, Suceava
PORUMBESCU 2003c: Ciprian Porumbescu, Die Ferienzeit /

Timpul vacanței, în „Analele Bucovinei”, Anul X, 1/2003,
pp. 51-83
PORUMBESCU 2023: Ciprian Porumbescu. Jurnal 1879,

Cernăuți – Stupca, traducere din limba germană, studiu
intoductiv și note de Stanca Scholz-Cionca, București,
Editura Corint.
VATAMANIUC 1998: D. Vatamaniuc, „«Jurnalul» lui Ciprian

Porumbescu”, în „Analele Bucovinei” anul V, 1998, nr. 2,
pp. 411-413
VATAMANIUC 2006: D. Vatamaniuc, „«Jurnalul» lui Ciprian

Porumbescu”, în Bucovina între Occident și Orient. Studii
și documente, Prefață de acad. Ștefan Stoenescu, Editura
Academiei Române, București, pp. 288-321
221
Tiparul executat la S.C. Tipo-Lidana S.R.L.
Calea Unirii nr. 35, Suceava
Tel.: 0230 517 518; Fax: 0330 401 062
E-mail: office@tipolidana.ro; Web: www.tipolidana.ro

CIPRIAN PORUMBESCU - in Marginea Imperiului

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CIPRIAN PORUMBESCU - in Marginea Imperiului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MIRCEA A.

Editura Universității „Ștefan cel Mare”

Tehnoredactor: Tatiana Coțofan

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Editura Universității Ștefan cel Mare

II. CIPRIAN PORUMBESCU, UN GOLIARD?! 16

III. CONTRAPUNCTE. Explicație94

IV. Mică poveste despre rochia Berthei  151

V. ULTIMELE ZILE LA VIENA 200

* Într-o versiune care a suportat multiple modificări, acest text a apărut

Așadar: Suntem în vara anului 1878, la Ilișești, unde-

Kyprian Golembiovski, sau Ciprian Porumbescu. Semna

oți, ortodocși, ruteni, se pare, ca și mitropolitul. Povestea e,

mai târziu, al bolii și al sanatoriului. Ceva din spiritul lui

Stupca pentru a-și trăi ultimele săptămâni de viață. Căci,

În totul, Ciprian este un spirit liber, atât de liber în-

unui pastor evanghelic, puțin importă –, se va cânta peste

Așa încât, pentru a face un pas înapoi, putem citit jur-

transformă existența într-o continuă revanșă, revanșa în

II. CIPRIAN PORUMBESCU, UN GOLIARD?!

Cuvinte despre o identitate ultragiată

Cine este Ciprian Porumbescu?

P entru schița de portret intrată în conștiința publică

accesibilă și o bogată corespondență pe care a trimis-o fa-

La 18 ianuarie 1879, când își începe jurnalul (acest

avem? Înainte de toate, e pasiunea precoce pentru muzi-

augurarea universității – germane – din Cernăuți, nimic

„covârșitoarea majoritate, aș putea zice 9/10, au fost

și urmează ciudate, vom explica mai încolo de ce, puncte de

„Pretutindeni se bagă în față acest neam semitic. Și în

Într-o notă de subsol, Stanca Scholz-Cionca preci-

reflectă și condițiile societății românești din Bucovina, su-

bucuria simțindu-le aproape chiar prea adesea profund și

Biografia. Piese dintr-un puzzle

D ar dincolo de toate acestea, jurnalul și corespon-

„Mă trezesc la ora 8, iau cafeaua și merg la cursuri.

care am petrecut adineauri – dar și dânsul a fost nu-

Dincolo de suprafața lucrurilor – să vorbim aici de un

bere, rachiu etc. –, e multă petrecere aproape sordidă, sunt

„Mă duc la Fl(ondor). Aici mai iau cafeaua, îmi pa-

Iar la Stupca, în casa părintelui, naționalistului Iraclie,

„Ne așteaptă trăsura, dar a trebuit să mai iau un fia-

Nimic anormal când pe 8 septembrie notează:

„Înainte de amiază veni la noi micul Hürtig. După-

7 sau 8 halbe. Și Fritz Kipper a fost câtva timp cu noi.

Sunt fapte care reflectă în oglindă povestea lui

„Zilele următoare trecură în liniște, eu fiind ocupat

Tineri studenți, așadar, asemenea eroului din Duduca

adevărata lor acuitate. Leca Morariu, de la care, într-o pro-

de suspensie secvența „Altora li-a legat mânile – și singuri

„Vă compătimesc, fraților, că știu ce necaz duceți cu

Mai ciudat este că, după ce precizase că în locul sec-

Totuși, punctele de suspensie continuă să existe (vor fi

P rin urmare, cum să ajungem la adevăratul Ciprian

„totul denotă dacă nu intenția, atunci cel puțin iluzia de-a

Intenția aceasta, spune Leca Morariu, ar fi precedat cu

„de n-ar fi mai bine să urmez dreptul. Teribil! Și to-

Dar a două zi decizia e luată:

„Nu! Utopie să mai depeni înainte gândul de ieri. Că

Fie ce-o fi, își spune. Tocmai de aceea, entuziasmul ex-

gavanos din dulceața trimisă de Marica, pe 13 iulie 1877,

„Poți să-ți închipui ce durdur-ră grea am avut noaptea

Ciprian trăia puternic sentimentul apropierilor între

II. CIPRIAN PORUMBESCU, UN GOLIARD?! 16

III. CONTRAPUNCTE. Explicație94

IV. Mică poveste despre rochia Berthei 151

V. ULTIMELE ZILE LA VIENA 200