Despre literatură cu bucurie:

Ce-i cu „Valea Plângerii”? de Ioana

Pârvulescu
Invitată: Prof. Rodica Zafiu

Dragă Rodica,

Îţi citesc cu interes maxim rubrica din România literară despre diverse păcate lingvistice.
Chiar în numărul trecut ai lămurit un cuvânt de care nu se poate să nu te loveşti, măcar
olfactiv, în minunata viaţă de bloc: ghena. Am aflat astfel că etimologia cuvântului nu e
cea populară: iadul, gheena, ci una mult mai banală, franceză, gaine, cuvânt între ale cărui
sensuri este şi cel de "teacă", "tub". Eşti cea dintâi care discută etimologia acestui cuvânt,
de altfel surprinzător de târziu intrat în dicţionar, cum aflăm de la tine, abia în 2007. Şi-
atunci mi-am amintit şi eu că am trăit o surpriză, legată de sintagma Valea Plângerii.
Permite-mi să ţi-o împărtăşesc.

Poate şi pentru că am avut încă din copilărie un volum numit Legende sau basmele
românilor de Petre Ispirescu, pe mine sintagma mă ducea direct la basmul Tinereţe fără
bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, care deschide culegerea, socotit basm popular. Ispirescu
spunea că şi-ar fi cules poveştile din "gura poporului", că pe unele le-ar fi auzit în frizeria
tatălui său, dar părerea mea este că intervenţia tipografului autodidact e suficient de
masivă ca să-l scoată pe acesta, cel mai important, din folclor şi să-l facă o creaţie
personală, cultă, originală. Pentru că, dacă citeşti jurnalul lui Ispirescu, vezi că ideea
nemuririi îl preocupă: o discută cu prietenii, într-o seară, apoi o dezvoltă în jurnal, într-o
utopie neagră. În Sentimentul românesc al fiinţei, Constantin Noica simte că e ceva ieşit
din comun în povestea "populară" a lui Ispirescu şi-l citează pe Lazăr Şăineanu, care
spune că basmul acesta "sub forma sa integrală pare a fi necunoscut în literatura folclorică
europeană" (subl. C. N.). Oricum, după mine, un asemenea basm nu putea să se ivească
decât în secolul progresului, nu înainte. Pentru că, din cauza progresului care părea că nu
se mai opreşte şi că are putere nelimitată, oamenii ajunseseră să creadă concret, ştiinţific,
în nemurire. Petre Ispirescu însă, care se obişnuise să gândească totul cu mintea lui,
datorită jurnalului, dar chiar datorită gazetelor pe care le tipărea (unde domina încă
îndemnul la raţiune), vede imposibilitatea practică a nemuririi, răul ei. Şi de-aceea
întoarce pe dos sfârşitul indecis al basmelor "şi dacă n-au murit mai trăiesc şi azi", iar
eroul său moare în basm, bătrân şi cu barba până-n pământ. Ce mai happy end, nu-i aşa?
Eroul se întoarce din tărâmul nemuririi în Valea Plângerii ca să moară.

M-au izbit asemănările eroului cu autorul, dar abia după ce pleacă din "rai": la 35 de ani
(apud Paul Cornea şi Elena Piru, care fac notele la jurnalul lui) el avea deja barba albă, ca
tânărul Făt-Frumos în Valea Plângerii. Jurnalul îl începe la 37 de ani, iar culegerea de
basme o publică la 42. Iar la 57 de ani moartea îi dă deja palma din basm. Nici vorbă de
"tinereţe fără bătrâneţe", ci dimpotrivă, o bătrâneţe prematură şi o moarte destul de
timpurie.

Ce m-a surprins însă nu sunt aceste lucruri, despre care am mai scris, de altfel, ci
descoperirea că Valea Plângerii era un loc din sudul Bucureştilor. Se afla nu departe de
dugheana frizerului Ispirescu-tatăl, ("palatul tatălui său") şi nu departe de Cimitirul Bellu,
adică de fieful morţii spre care se îndreaptă până la urmă Făt-Frumos. Tatăl lui Petre
Ispirescu avea prăvălia pe Calea Văcăreşti. Am dat peste acest nume, Valea Plângerii, în
documente de pe la sfârşitul secolului 19, dar locul situat în partea din spate a cimitirului a
dăinuit până prin 1965, când a devenit o parte din Parcul Tineretului.

Fireşte, numele de Valea Plângerii nu e o invenţie românească, iar Ispirescu l-a păstrat
pentru valoarea lui metaforică, aceea de lume pământească, loc al lacrimilor, al suferinţei.
În Simbolică biblică şi creştină, dicţionarul profesorului Victor Aga (Editura Învierea,
Arhiepiscopia Timişoarei, 2005) se află următoarea explicaţie: "Valea lacrimilor sau
Valea plângerilor este numirea lumii pământeşti şi a vieţii de pe pământ faţă de înălţimile
cerului şi ale vieţii lui de fericire. Simbolizează greutăţile şi veşnicele ispite cu care se
luptă creştinul şi pe care trebuie să le învingă şi să verse multe lacrimi pentru păcatele
proprii şi pentru ale altora" (p. 403). Locuri numite Valea Plângerii se află, probabil, în
multe părţi ale lumii, cel mai cunoscut fiind cel din Ierusalim. Am găsit o relatare a unei
călătorii în Grecia, Egipt, Ierusalim şi Constantinopol făcută, în splendide scrisori, de
Arhimandritul Nifon, Stareţul Mănăstirii Sinaia, la sfârşitul secolului 19. Într-adevăr, în
nişte scrisori care, spune epistolierul, "îşi cam lungesc coada", stereţul povesteşte cu mult
haz şi talent călătoriile lui orientale, şi ajunge la Valea Plângerii: "Ce măreaţă e priveliştea
Ierusalimului din depărtare, mai ales de la coasta dreaptă a văii numită Valea plângerei,
partea în care se găseşte şi gara! Din această parte se zăreşte o mulţime de edificiuri mari,
construcţiuni importante, măreţe biserici creştine, sinagoge ebraice şi geamii musulmane,
peste care domină cupola Sf. Mormânt şi minaretul moscheii lui Omar. Iată Muntele
Măslinilor cu înfăţişarea dulce şi melancolică ..."

Ispirescu e preocupat de tema morţii, din 22 august 1864, de la moartea mamei lui.
Jurnalul îl începe exact la un an de la eveniment, "un an în care s-au aglomerat suferinţele
de tot felul în bietul meu piept". După discuţia despre nemurire, el notează: "Iacă o idee,
îmi zisei, ideea morţii, care nu-mi iese din gând de la moartea mamei. Atâta m-a costat
astă pierdere. Am cugetat în singurătate o parte din noapte, până am adormit. Convicţia
mea este acum formată. Poate să fiu greşit, dară, din cugetare-n cugetare, am conchis că
omul trebuie să moară. Să luăm contrariul: dacă omul n-ar muri, ar trebui să fie staţionar;
aşa ar trebui să fie întreaga natură. ş...ţ Genul uman nu s-ar mai reproduce, căci
reproducându-se s-ar înmulţi lumea de n-ar mai încăpea globul mulţimea oamenilor. Apoi
chiar acea reproducţie ar trebui să se facă după alte legi şi în alte condiţii, cele actuale
nefiind suficiente a reproduce deodată fiinţe perfecte, crescute gata. Atunci n-ar mai fi
varietate, n-ar mai fi plăcerile sezoanelor" - fireşte, pentru că aceasta presupune moartea şi
re-naşterea. Şi, mai spune tipograful o frază care parcă ar fi din Devenirea întru fiinţă:
"Legea progresului care merge, merge mereu fără a se opri un moment şi care trece peste
omul actual dând mâna viitorului, n-ar mai exista" (27 oct. 1867). Iată toată baza
filozofică a basmului Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Bănuiesc că Noica n-
a citit jurnalul lui Petre Ispirescu, care nu s-a publicat decât într-o revistă de specialitate,
Studii şi documente literare, în 1969, însă i-a intuit potenţialul. Şcolit în altă epocă, de
pildă în interbelic, Ispirescu ar fi devenit un bun prieten al lui Noica.

Făt-Frumos, cel care nu dorise să se nască decât dacă i se dă nemurirea şi tinereţea

veşnică, reprezintă o adevărată problemă filozofică şi faptul că valoarea lui simbolică nu
i-a scăpat lui Noica e firesc: e condiţia umană revoltată împotriva condamnării la moarte
cu care ne naştem. El ajunge la locul căutat, un palat cu trei fete-zâne, care-l găzduiesc:
"Încet, încet, se deprinseră unii cu alţii, îşi spuse istoria şi ce păţi până să ajungă la
dânsele, şi nu după multă vreme se şi însoţi cu fata cea mai mică." La fel ca la Creangă,
şi-n basmele lui Ispirescu domină banalul cotidian, iar povestitorul mai confundă uneori
cuvântul palat cu casă. Şi n-are cum să-ţi scape acest "încet, încet, se deprinseră unii cu
alţii" care arată că, fie şi-n tărâmul nemuririi, convieţuirea cere timp de adaptare. După
căsătoria cu fata cea mică, "stăpânele casei îi deteră voie să meargă prin toate locurile de
primprejur, pe unde va voi; numai pe o vale, pe care i-o şi arătară, îi ziseră să nu meargă,
căci nu va fi bine de el; şi-i şi spuseră că acea vale se numeşte Valea Plângerii". Ca-n
basme, tânărul încalcă până la urmă porunca, nici măcar din vina lui, ci urmărind, la
vânătoare, un iepure, simbolul întâmplării, al hazardului. Şi semnul că a depăşit graniţa
tărâmului cu viaţă veşnică şi a intrat în cel cu viaţă scurtă şi bătrâneţe garantată este dorul:
i se face dor de părinţii lui. Aşadar pentru Ispirescu (sau, dacă nu, pentru clientul frizeriei
tatălui său) dorul este trăsătura distinctivă a Văii Plângerii şi a vieţii normale. Cât despre
plâns, pentru Ispirescu este tot o însuşire care defineşte omenescul. La naşterea celui de-al
treilea fiu, tot în 1867, anul cugetărilor despre nemurire, el notează în jurnal: "Şi ce este
omul? Deşi se zice că este cea mai desăvârşită făptură, el însă se naşte mai debil decât alte
animale. ş...ţ De îi este foame copilul plânge, de-l doare sau de-l supără ceva, plânge. El
nu ştie nimic, se uită în aer, nu vede nimic, nu cunoaşte nimic. El se naşte plângînd,
trăieşte suspinând şi moare lăcrimând". Iată condiţia umană în întregul ei.

Şi, ca să închei mai optimist, Paul Morand, care a trăit o vreme în România, are o
cugetare, nu ştiu dacă influenţată sau nu de ţara tristă plină de umor în care a ajuns, şi de
Valea Plângerii bucureştene: "Le monde est une vallée des pleurs, mais somme toute, bien
irriguée". Lumea e o vale a plângerii, dar, în definitiv, bine irigată. O vale care, aşadar, nu
suferă de sete şi uscăciune. Fiindcă tu locuieşti în locul cel mai depărtat de fosta Vale a
Plângerii bucureşteană, îţi doresc doar zâmbetul din cugetarea lui Paul Morand.