Expresionismul 

este o avangardă în literatură care își face mișcările în Germania în anii 10 ai secolului al XX-lea și

durează până în prima jumătate a secolului al XX-lea .
Categoria „expresionism” a devenit acum un termen tehnic a cărui extensie de extindere depășește cu mult granița
teritoriului în care a prins rădăcini. Până în prezent s-au furnizat atâtea definiții și fiecare dintre ele are propriul motiv
valid de a exista. Mittner vorbește despre un fel de „aproximare convenabilă” în locul unei definiții definitive. Adică, la fel
ca „ romantismul ” și „ barocul ”, expresionismul este unul dintre termenii „aproximativi” pentru o mișcare expresivă mai
degrabă decât un obiect precis al istoriei. În loc să căutăm o definiție mai validă, potrivit lui Mittner, este deci mai bine să
ne întrebăm cum funcționează expresionismul [1] . Termenul nu indică realitatea istorică a unei școli sau a unui grup care
se distinge prin unitatea lor. Cu Chiarini se spune că desemnează un curent artistic care s-a stabilit în Germania . Nu
numai. Din nou, potrivit lui Chiarini, „expresionismul” este „o adevărată categorie critică modelată pe cele mai evidente
componente, atât tematice, cât și stilistice în special, ale expresionismului„ istoric ” [2] . Mittner, în cartea sa dedicată
mișcării expresioniste, a dorit să o plaseze între 1905 și 1926 . Cu toate acestea, după cum susțin unii critici,
expresionismul s-a născut, s-a dezvoltat și apoi s-a încheiat nu neapărat în perioada istorică menționată mai sus. Are o
tradiție mult mai lungă decât pare. De exemplu, după cum susține Kasimir Edschmid , „expresionismul a fost
întotdeauna acolo”; sau spunem cu Rheiner, expresionismul este acea „atitudine spirituală [...] care nu apare de astăzi
sau de ieri, ci de milenii în istoria umanității” [3] . Maria Corti ajunge chiar să vorbească despre o „tradiție expresionistă
italiană veche de secole [...]” [4] . Înseamnă că expresionismul poate fi găsit în fiecare epocă.
Prin urmare, douăzeci de ani pot fi considerați perioada în care expresionismul este cel mai evident. O generație de
artiști expresioniști născuți între 1880 și 1890 este considerată principala victimă a primului război mondial .
Expresionismul exprimă nevoia artistică de a interpreta deformarea substanțială a percepției unei realități percepută
acum ca o distorsiune a relației fericite dintre om și natură și în opoziție deschisă față de o societate burgheză înșelată și
egoistă care se îndreaptă în mod inconștient către primul mare război. Într-un mediu de criză politico-socială împreună
cu criza artei europene, dar și cu noile și foarte importante descoperiri științifice de la începutul secolului al XX-lea , se
determină stilul expresionist [5] care se concentrează pe unele teme emergente ale societății: „strigătul interior”,
Distrugerea lumii cunoscute până atunci, singurătatea umană, răul și violența, condiția «pierderii, angoasei, groazei»
umanității [6] . Producțiile literare au evidențiat modul de percepere a noii ere, explicând de ce expresioniștii au reacționat
într-un anumit mod în fața realității haotice a societății moderne. În cadrul acelei realități caracterizate de război,
sensibilitatea expresionistă încearcă să exaspereze sau să explodeze acele contradicții pe care progresul și, mai
general, o societate industrializată le-au declanșat în țesutul social. Confruntat cu dovezile unei noi „barbarii” a realității
sociale și psihologice, optimismul face loc pesimismului, dând naștere unui sentiment angoasat de criză și dezorientare,
sau de rebeliune, protest și chiar renunțare și sacrificiu de sine. Toate aceste teme sunt considerate arhetipuri
expresioniste și se reflectă și în limbajul folosit, un limbaj provocator care include patos exasperat, deformare grotescă,
strigătul de război [7] .
Toate acestea explică, pe de o parte, de ce categoria „expresionismului” din geografia sa beneficiază de o extindere
largă: începând din Germania , se extinde în Austria , Elveția pentru a ajunge în Rusia , Franța , Italia etc. Pe de altă
parte, clarifică de ce amploarea și profunzimea prezenței sale sunt atât de largi în diferite domenii, de
la pictură la muzică , de la literatură la teatru , de la cinema la arhitectură . Chiar și în mișcarea literară din acei ani,
expresionismul începe să se facă vizibil. Cu toate acestea, termenul nu este folosit mai întâi în literatura de specialitate .
Expresionismul nu provine din literatură, ci din istoria artei . În artele figurative se începe numirea „expresionismului”.
În Germania , procesul metaforic care trece de la artele figurative, mai ales de la pictură , la producțiile literare se
dezvoltă progresiv. Cu toate acestea, expresionismul literar va rămâne strâns legat de expresionismul artistic [8] . De la
istoricii de artă, precum Alois Riegl și Wilhelm Worringer , începe ideea unui Kunstwollen („voință artistică”) comună
tuturor tipurilor de artă. Conceptul explică îmbogățirea pe care artele vizuale au oferit-o producțiilor literare. Există, de
asemenea, un alt motiv atunci când vine vorba de relația strânsă dintre cele două domenii și care este legată de
numeroase talente multiple. Sunt pictori sau sculptori dar în același timp sunt și poeți și scriitori precum Oskar
Kokoschka (1886-1980), Alfred Kubin (1877-1959), Ernst Barlach (1870-1938). Ei sunt poeți și muzicieni, dar își lasă și
urmele importante în pictură precum Arnold Schönberg și Georg Trakl [9] .

Index

 1Caracteristici generale
 2Expresionismul în raport cu alte mișcări
 3Limbaj expresionist
 4Expresionismul german
 5expresionismul francez
 6expresionismul italian
 7Concluzie
 8Note
 9Bibliografie
 10articole înrudite
 11Alte proiecte

Caracteristici generale
Caracterul esențial al acestei tradiții pare a fi forța și vivacitatea expresivă cu care autorii aduc în scenă cele mai variate
probleme ale psihologiei umane într-o perioadă istorică de mare importanță și profundă criză. Una dintre acestea este cu
siguranță relația tată-fiu, conflictul generațional trăit la persoana întâi de către autori și reflectat în lucrările lor cu culori
tipic expresioniste și cu pene: puternice, monstruoase, învecinate cu necunoscutul. Pentru că nu sunt simple romane de
autor: sunt opere introspective, care ascund secretele inconștientului din spatele cuvintelor și lupta împotriva dorințelor
reprimate. Este criza supra-egoului freudian și supremația inconștientului. Pentru că acolo rezidă esența omului. Trebuie
subliniat faptul că este incorect să spunem că Kafka a făcut parte activ din curentul expresionist. Kafka a împărtășit
expresioniștilor marele conflict care a afectat propria generație, dar a fost la fel de dezinteresat în încercarea de a atribui
cauzele crizei materialismului care a pătruns în mediul tatălui său. Cu mult mai puțin a căutat eliberarea - așa cum au
făcut expresioniștii - în noile valori ale spiritualității, care trebuiau să le contracareze pe cele paterne. Kafka va căuta în
tatăl său „iertarea” care se va transforma apoi în „condamnarea” morții, așa cum se întâmplă cu multe dintre personajele
sale.

Expresionismul în raport cu alte mișcări

Expresionismul, spun ei cu Contini, întruchipează ideea „unei arte a mișcării” și a „fructului precar al unei forțe
dezlănțuite, o deformare de moment provocată de o mișcare, cu alte cuvinte o spațialitate care include timpul” [10 ] . De
îndată ce se termină impresionismul , începe expresionismul. Acesta din urmă renunță la precedent și iese în evidență
clar. Distincția poate fi deja văzută în etimologia lor: impresionism și expresionism. Impresionismul este „fixarea formală
a unui moment trecător oprit” și, prin urmare, nu afirmă „o realitate permanentă prin timp”. În traducerea gramaticală a
termenului, „impresionismul apare, în contextul unui stil nominal, caracterizat prin promovarea adjectivului la
substanță” [11] . Aceasta înseamnă că impresionismul implică, după cum susține Marinetti, o statică instantanee, o
meditație care nu este în concordanță cu dinamismul invocat de futurism și expresionism . Expresionismul, la rândul
său, datorită dorinței sale de a include dimensiunea temporală în cea spațială, găsește o formă de exprimare mai
potrivită în verb (în germană, Zeit-wort, „cuvântul timpului”) [11] . Verbul este un element indispensabil când vine vorba de
literatura expresionistă. Versul, așa cum spune Mittner, este „plin de forță explozivă, verbul deformat și deformant este
principala caracteristică a expresionismului, la fel cum adjectivul s-a apropiat delicat și aproape timid de numele este cel
al impresionismului ” [12] . Deși există o pauză clară între cele două mișcări, putem vedea continuitatea lor [13] .
Încercarea lui Richter este de a distinge impresionismul , naturalismul și expresionismul . Spre deosebire de Bally, care
ignoră orice semnificație literară a impresionismului și se opune a două reprezentări lingvistice ale realității, Richter
neglijează orice distincție între „ismul ”lingvistic și literar pentru a forma o fenomenologie generală a„ ismelor ”. Pentru
Richter, impresionismul este „reproducerea lucrurilor așa cum apar observatorului”, naturalismul, pe de altă parte, este
„reproducerea cea mai exactă a lumii externe” și, în cele din urmă, expresionismul este „reproducerea reprezentării sau
a sentimentelor trezite din impresii în funcție de extern sau intern ". Cu toate acestea, critica nu exclude alternanța
procedurilor impresioniste și expresioniste în limbajul actual, precum și la autori individuali,
precum Rimbaud , Mallarmé [13] .
Există mai multe moduri de a defini mișcarea expresionistă. Contini rezumă faptul că, la autori precum Leo Spitzer ,
„definiția expresionismului este cu siguranță morfologică, dar inserată în istorie: chiar extinsă în Franța, este încă o
caracteristică a literaturii timpurii de dinainte de război” în timp ce în autori precum Richter devine o „categorie
proprie” [14] . Contini îl citează pe Richter despre expresionismul potrivit căruia „nu se ocupă de ceea ce este prezent în
mod obiectiv […] Oferă gândirea și sentimentul subiectiv despre lucruri, ideea lucrurilor prezente în ego-ul speculativ”.
Expresionistul spune „ceea ce îl mișcă în a vedea un proces sau un lucru, sentimentul său personal și judecata sa
asupra lucrurilor [...] Expresionismul îmbrățișează orice mod de a dezvălui faptul interior și irațional”. Ajungem la definiția
pe care Richter a dat-o despre mișcare: „orice mijloc de comunicare care manifestă o poziție a ego-ului în fața unui
proces sau a unei situații este expresionist” [15] . Comentând această definiție, Contini subliniază că, cu Richter, categoria
expresionismului „ajunge să desemneze a priori un aspect necesar și permanent al expresiei și își pierde o mare parte
din utilitatea euristică pentru critic” [16] .

Limbaj expresionist
Noutățile deosebit de cunoscute ale expresionismului nu se regăsesc doar în temele relevante ale societății moderne în
care au trăit autorii, ci și în limbajul pe care l-au folosit. Literatura expresionistă este privită ca cea a strigătului și
deformării. Din acest punct de vedere, limbajul expresionist trebuie examinat. În 1902 , Benedetto Croce a publicat o
carte intitulată Aesthetics as a Science of Expression and General Linguistics , care devine un punct de referință
fundamental pentru lingvistică și oferă în special o evaluare prematură a expresionismului. Cartea lui Croce coincide în
termeni cronologici cu mișcarea expresioniștilor de la Dresda care se dedică mai mult artelor figurative. Acești artiști au
fondat „Die Brücke” concentrându-se pe utilizarea culorii pentru a „se exprima puternic”, așa cum subliniase Van Gogh .
Artistul simte în timp ce gânditorul teoretizează. Ceea ce este comun pentru ambele se referă la problema „ traducerii ”.
Potrivit lui Devoto, „traducere” în termeni expresiv-lingvistici înseamnă trecerea de la un nivel pre-gramatical la unul
gramatical [17] . Limbajul ia o poziție primară și experimentală ca instrument de observare în producția expresionistă.
Când artistul „exprimă”, adică se traduce, simte greutatea tradiției lingvistice organizate, ceea ce îl obligă să respecte
anumite tipare. Devoto consideră acest lucru drept motiv pentru a explica mișcarea instinctivă de rebeliune pe care o
simt expresioniștii în fața riscurilor de ilegalitate și neînțelegere.
August Stramm , în poeziile sale, distruge sintaxa și stabilește atenția extremă a verbului către infinitiv ca o consecință a
războiului asupra substantivului. Franz Werfel afirmă că „lumea trebuie disociată”. Stramm pleacă de la presupunerea că
„a se exprima” mai presus de toate înseamnă a bate până la moarte schemele gramaticale prestabilite. Prin
urmare, limbajul trebuie considerat ca „un pachet de foneme morfeme semanteme lexeme provizorii rezultate dintr-o
tradiție care este altceva decât coerentă și omogenă” [18] . Înseamnă că, după cum susține Scardigli, nu trebuie să
rămânem într-o sferă pre-gramaticală (sau agramatică) în care se afirmă expresia. Leo Spitzer , în critica sa stilistică și
istoria limbajului , sugerează că „cea mai corectă interpretare a esteticii expresioniste nu se referă atât la cea
individualistă, care rupe orice contact pentru a se exprima în forme pure, ci se află în ceea ce valorifică interesele umane
și sociale , extrovertit chiar în rebeliunea sa polemică și îndreptat către cititorul său ” [19] . Cititorul nu trebuie doar să fie
ghidat. Poetul îi cere participare, maturitate și responsabilitate. Dar acum autorul expresionist refuză cititorului
elaborarea și descrierea care ar fi finite, dar de moment. Prin scrierile lui Goethe , Stramm, Trakl și ale celorlalți
expresioniști, el își dă seama că limba va prefera să se îmbrace cu ritmuri și aliterări, mai degrabă decât să se dilueze în
proză și va lăsa intactă substanța fonetică și lexicală, urmărind să creeze noi elemente sintactice și dimensiunile
morfologice.
În limbajul expresioniștilor, ciudățenia sa este foarte des discutată (în special cea referitoare la neregula sintactică). Cu
alte cuvinte, este vorba de libertatea lingvistică. Știm că limba preferă securitatea și stabilitatea (în special pentru
ortografie) și, prin urmare, tinde să respingă încercările de a le încălca [20] . Expresionistul devine autentic atunci când
decide să-și transmită sentimentele în libertatea limbajului. Cu toate acestea, libertatea nu înseamnă renunțarea totală la
gramatică, ci mai degrabă constă în adevărul și incontestabilitatea cuvântului „ales”. Edschmid o exprimă: «propozițiile
se leagă punct cu punct, ele izvorăsc una în cealaltă, nemaifiind legate de pernele tranziției logice, de chitul elastic al
psihologiei. Elasticitatea lor este imanentă. Cuvântul primește, de asemenea, o altă forță. Cuvântul descriptiv, explorator
se termină. Nu este loc pentru asta. Devine săgeată. Pătrunde în interiorul obiectului și este animat de acesta.
Cristalizează imaginea esențială a lucrului. Apoi, cuvintele de completare renunță. Verbul se extinde și se ascute,
tindând spre expresia clară și corectă. Adjectivul se contopeste cu cuvantul semnificativ. Și acest lucru nu trebuie să
parafrazeze. Trebuie să redea esența cât mai concis posibil și numai esența. Nimic altceva " [21] .

Coperta primei ediții a Berliner Alexanderplatz

Un exemplu tipic de limbaj expresionist poate fi preluat perfect din Alexanderplatz din Berlin , de Alfred

Döblin . Scriitorul se impune ca una dintre cele mai cunoscute personalități ale expresionismului literar. Döblin a lovit
cititorul cu un stil lingvistic care atinge întreaga sferă gramaticală: de la fonetică ,
la sintaxa și lexiconul folosit. Sintaxa este extrem de spulberată și dezarticulată ca mintea confuză a
protagonistului Franz Biberkopf . Lexicul este un amestec de vulgaritate și literaritate. La nivel stilistic, autorul dorește să
evidențieze „ideea de fragmentaritate, neopică și grotescă, dar puternică, absolută în umanitatea sa”. La nivel etico-
social, imprevizibilitatea protagonistului este resimțită ca libertate expresivă. La nivel gramatical, Döblin acordă prioritate
maximă expresiei nedisciplinate. Din acest motiv, fenomenul Döblin este foarte valoros pentru încadrarea limbajului
expresionist, clarificând problema expresiei lingvistice [22] .
Trebuie subliniat faptul că la mulți expresioniști există o atitudine anti-limbă așa cum observă pe bună dreptate Mittner,
remarcându-l pe Urschrei [23] . Mulți scriitori l-au depășit atunci. Kafka , de exemplu, nu neagă limbajul , nu respinge
sistemul, dar reușește în mod egal să evoce misteriosul, simbolicul, transcendentul. Limbajul său respectă regulile,
iar stilul său este legal. Toate acestea arată că scriitorul are limbajul la dispoziție și că este de latitudinea lui să
acționeze artistic așa cum dorește pentru scopul său de exprimare. Spitzer, observând stilul lui Romains , a evidențiat
paralelismul care există între crez și verbul unui autor. Cuvântul, ca și viața, continuă să se nască și să moară. Viața
este creștere, dizolvare, reîntâlnire diferită, întrepătrundere a sufletului și a corpului. La fel este și stilul : expansiunea
(câmpului semantic), formarea (noilor compuși), dizolvarea ( sintaxei ) și conexiunea intensă între limbaj și gândire [24] .
Contini, în eseul său dedicat expresionismului literar, îl citează pe Gottfried Benn despre căutarea expresivității mișcării:
«„ disiparea limbajului ”care vizează„ disiparea în lume ”. Contini nu-l uită pe Mittner și analiza foarte aprofundată a
limbajului și stilului scriitorilor expresionisti, amintindu-ne de un aspect notabil care este utilizarea pronumelui I, Ich . În
Benn «dezintegrarea Eului, tendințele regresive prin intermediul cuvântului sunt reprezentate cu mare tragicism, cu
atât substantivele […] sunt mai interesante:„ sentimente de deformare ”» [25] .

Expresionismul german
Același subiect în detaliu:expresionismul german (literatură) .

Pentru a înțelege mișcarea expresionistă în sensul său deplin, este în primul rând necesar să o inserăm în contextul
socio-istoric în care s-a dezvoltat. Societatea germană de la sfârșitul secolului al XIX-lea până la primele decenii
ale secolului al XX-lea prezintă contradicții profunde. Este o realitate care se transforma rapid ca rezultat inevitabil
al tehnicizării și modernizării .

Expresionismul francez
Același subiect în detaliu:expresionismul francez (literatură) .

După primul război mondial , expresionismul nu dispare, ci continuă să se răspândească. Mergem chiar atât de departe
încât să vorbim despre un „expresionism ecumenic postbelic”. Germania rămâne în continuare centrul mișcării. În 1933 ,
Benn încearcă să dea o definiție îndrăzneață a expresionismului ajutând la definirea termenului ca „stil, denumit în altă
parte futurism sau cubism, polimorf în inflexiunea empirică, unitar în atitudinea sa fundamentală de distrugere a realității,
de pătrunzătoare nemiloasă până la rădăcină. despre ce este asta ". Pe baza acestor considerații, Benn
reconstruiește o linie literară a expresionismului german, incluzând, de exemplu, Goethe , Nietzsche și Hermann
Conradi, în timp ce pentru celelalte arte numește Cézanne , van Gogh , Munch și Marinetti . Cu toate acestea,
extinderea expresionismului nu se oprește numai pe teritoriul german, ci ajunge și la literaturile non-germane, inclusiv la
cea franceză. Aceasta este extensia categoriei expresionismului în termeni stilistic-gramaticali.

Expresionismul italian
Același subiect în detaliu: Expresionismul italian (literatura) .

Categoria „expresionism” este introdusă în Italia și capătă un „sens meta-istoric” și exprimă „tentația revoluției
permanente” cu privire la tradiția lingvistică clasică. În futurism se văd primele manifestări. Futurismul a avut, de
asemenea, norocul de a trece dincolo de granițele italiene dacă ne amintim de cubo-futurismul rus
cu Mayakovsky sau Esenin și expresionismul german și francez. Acest lucru nu înseamnă totuși că futuristii din Italia au
reușit destul de mult să pună acele sugestii revoluționare în literatură cu mijloacele lor tipărite. Mai mult, în Italia , nu au
existat „refluxuri de expresionism istoric”, cu excepția cazului excepțional al lui Ungaretti [26] .

Concluzie
Expresionismul a fost una dintre avangardele din primele decenii ale secolului al XX-lea . În ciuda duratei sale scurte, a
reușit să își aducă cea mai mare contribuție la percepția unei generații care se confruntă cu o nouă eră. Termenul a fost
folosit în lumea artei. Worringer a inventat-o pentru a indica caracteristica fundamentală a stilului lui Cézanne , Van
Gogh și Matisse, implicând dezvoltarea istorică a impresionismului, dar și o inversare a fundamentelor sale. «Cu
cuvântul expresionism înțelegem că senzația vizuală nu este altceva decât cel dat, necesar, dar nu suficient: procesul
artei nu merge din exterior în interior, nu este o primire; dar merge din interior spre exterior; nu este o dăruire. Arta nu
mai este un mod de cunoaștere, ci o acțiune care se face și care, evident, nu se exercită asupra naturii ci asupra
oamenilor: este o punte, adică comunicarea " [27] . Cu toate acestea, aceste fraze citate de Argan nu exclud literatura
expresionistă. Generația expresionismului este cea a tinerelor victime ale primului război și ale reacției la al doilea. Prin
urmare, nu este convingător să spunem că expresionismul nu poate dura mult, deoarece este o mișcare de tineret. Este
mai logic dacă luăm în considerare „formele artistice și cauzele psihologic-sociale ale acestei incompletitudini
întotdeauna dureroase, adesea tragice” [28] pentru o evaluare completă a mișcării expresioniste. Indiferent de acest tip de
considerație, nu se înțelege pe deplin de ce autorii au inserat un limbaj de „înstrăinare” [29] în cadrul mișcării care
servește „nevoia de a exprima” [30] .

Notă
1. ^ L. Mittner, Expressionism , Rome-Bari, Laterza, 2005, Capitolul I, pag. 3-5.
2. ^ Ibidem , Introducere de Paolo Chiarini , p. VII.
3. ^ P. Chiarini, Expresionismul german: istorie și structură , pag. 39.
4. ^ M. Corti, Limbă și scriitori astăzi , în «Paragone», XVI (1959), n.182 / 2, pag.14.
5. ^ L. Mittner, Op.cit, Capitolul II, pagina 23.
6. ^ Ibid , pagina 24.
 7. ^ Ibid , paginile 5-11.
8. ^ Ibidem , Cap. I, p. 6-7.
9. ^ A. Larcati, Expresionismul german , Milano, Editura bibliografică, 1999, pag. 9.
10. ^ Expresionism literar în Gianfranco Contini , Ultimi exerciții și elzeviri , Torino, Ed. Einaudi, 1988, pag. 41-42.
11. ^ a b Ibidem , p. 43.
12. ^ L. Mittner, Op.cit, Cap. IV, p. 29-40.
13. ^ a b Ibidem , p. 67-69.
14. ^ Ibidem , p. 70.
15. ^ Ibid , pagina 70.
16. ^ Ibidem, p. 70.
17. ^ G. Devoto, Noi studii stilistice , Florența, 1962, p. 72.
18. ^ Considerații asupra limbajului expresioniștilor în P. Chiarini, Op.cit, pag. 530.
19. ^ Ibidem, p. 530.
20. ^ G. Devoto, Op.cit, p. 101.
21. ^ P. Chiarini, Op.cit, p. 529-537.
22. ^ Ibidem , p. 533-535.
23. ^ Ibidem , p. 535.
24. ^ Ibidem , p. 536.
25. ^ G. Contini, Op.cit, p. 52.
26. ^ G. Contini, p. 90-91.
27. ^ GC Argen, în Expressionismus: O enciclopedie interdisciplinară , Op.cit, p. 234-235.
28. ^ Expresionism. Între impresionism și „Neue Sachlichkeit” în L. Mittner, Op.cit, p. 14-15.
29. ^ A. Larcati, Op.cit, p. 106-112.
30. ^ Estetica expresionismului de GC Argan în Expressionismus , Op.cit, pag. 235.

Bibliografie
 Hermann Bahr, Expresionism , traducere și editare de Fabrizio Cambi, ediții Silvy, 2012
 Paolo Chiarini, Expresionismul german: istorie și structură , Roma, Laterza, 1985 [republicată recent, într-o
ediție actualizată, de Silvy edizioni (octombrie 2011)].
 Gianfranco Contini, Ultimele exerciții și elzeviri, Torino , Ed. Einaudi, 1988.
 Antonella Gargano, Metropolis Project. Berlinul expresionismului , edițiile Silvy, 2012
 Arturo Larcati, Expresionismul german , Milano, Editura bibliografică, 1999.
 Ladislao Mittner, Expresionism , Roma-Bari, Laterza, 2005.
 Leo Spitzer, Marcel Proust și alte eseuri despre literatura franceză modernă , Torino, Einaudi, 1959.

Elemente conexe