Sunteți pe pagina 1din 6

Literatura universală și literatura națională

Istoria literaturii universale reține din enormul materia de fapte al literaturilor naționale
numai pe cele care au dobândit o importanță universală în cultura lumii și pe acele care au jucat
un rol în constituirea curentelor universale de literatură. Valoarea universală a unor opere
literare din unghiul timpului și cu interesele care ne sunt proprii. O operă poate să se fi bucurat
de o mare notorietate într-o epocă destul de lungă și în multe puncte ale lumii, însă nu-i
recunoaște valoarea universală dacă n-a ajuns până la noi ca un element integrant al culturii
înaintate a vremei noastre.

Unul din rezultatele cele mai de seamă ale cercetării istorice este de a vedea cum marile
opere ale literaturii, acele care și-au menținut prestigiul într-o lungă perioadă și continuă să fie o
forță vie în cultura omului de azi, au apărut în curentul unui lung travaliu de pregătire. Înainte de
Faust al lui Goethe există nenumărate alte prelucrări ale temei faustice, începând cu cărțile
poporane ale sec. Al XVI-lea până în sec. al XVIII-lea, cu traducerea uneia din acestea în limba
engleză, cu drama lui Cristopher Marlowe.

Tema faustică a cotinuat să fie tratată chiar și după ce Goethe a întruchipat-o în forma ei
cea mai durabilă. În epoca de la drama lui Marlowe (1590) până la 1870, au existat 113 opere
faustice, dintre care 41 înainte de Goethe și 72 după el.

Istoria literaturii universale are datoria să urmărească procesul de propagare a curentelor


și să lumineze realitatea lor internațională. Cea mai potrivită formă de organizare ar fi cea a
expunerii în cadrul curentelor ei. Căci similitudinile dintre opere permit în același timp legarea
lor de împrejurările sociale care le-au generat. Estetica se îndreaptă mai ales către
individualitatea lor, în timp ce interesul istoric remarcă mai ales asemănările dintre ele, ca o
expresie a împrejurărilor social-istorice care le-au produs. Aceste asemănări în timp și spațiu sînt
concentrate în conceptul curentelor literare universale.

Studiul literaturii universale scoate în evidență dualitatea făcută din epoci de mare forță
creatoare și epoci în care puterea creatoare pare că se istovește.Primele din aceste epoci literare
coincid totdeauna cu acele în care se clădește o lume nouă, în care omul este solicitat de temele
luptei pentru progres și ale creației. Celelalte epoci sunt ale extenuării, când reprezentanții lumii
vechi se simt amputați de conștiința oricărei misiuni. În locul lor apar epigonii lor. Așa s-a
întâmplat la sfârșitul Renașterii italiene și franceze, când, după strălucirea creației anterioare,
poezia decade în manierism și prețiozitate. Locul lui Petrarca îl ocupă cavalerul Marino, într-al
lui Ronsard se instalează Voiture și Benserade.

Nici o altă ramură a științelor spiritului nu are mai multe mijloace să dovedească
acțiunea continuă a unor popoare asupra alyora, realitatea mereu prezentă a schimburilor
culturale. Lieraturile mai tinere au adus germeni fecunzi atunci când au intrat în crculația
mondială. Lietratura rusă a exercitat influențe enorme în a doua jumătate a sec. al XIX-lea,
atunci când marii ei poeți, autori dramatici și romancieri au ajuns să fie cunoscuți în întreaga
lume. Dostoievski a fost una din experiențele hotărâtoare ale literaturii occidentale. Petofi, Ady
și Eminescu fac parte dintre liricii cei mai mari ai lumii, iar M. Sadoveanu este considerat astăzi
cel mai de seamă poet al naturii.

Nu există popoare mici și mar decât ca o expresie statistică. Poparele cele mai puțin
numeroase au dat și continuă să dea opere în care sufletul omenesc trăiește în forme de mare
originalitate și seducție. Este folositor ca curentele difuzării literare să circule în toate direcțiile.
Pacea lumii într-o lungă epocă de construcție va fi mai temeinic asigurată atunci când poparele
vor ajunge a se cunoaște mai bine prin aspectele mai înalte ale puterii lor de creație.

Realismul

Apariția realismului în literatură este un fenomen capital, revoluționar în esența lui și


posedând o semnificație atât de hotărâtoare pentru tot ce a urmat în ordinea creației poetice.
Marea noutate a realismului literar nu se datoreză atât faptului că el își propune să evoce
realitatea vieții mai bine decât ficțiunea ideală suprapusă acesteia. În operele marilor poeți ai
Renașterii, Ariosto sau Tasso, funcțiunile fanteziei sînt mai puternice decât acele ale observației.
Cervantes cu al său Don Quijote înscrie un moment de reacțiune față de abuzyurile fanteziei și
obține una din primele încercări moderne de a cuprinde adevărul în lupta declarată cu iluzia.

Noutatea realismului nu consistă în faptul de a fi urmărit redarea adevărului psihologic și


social, cât în acela de a o fi făcut cu un anumit resentiment față de acel adevăr, cu înclinarea de a
smulge vieții cununa idealului și de a sfâșia vălul încântător al iluziilor. Inițial, realismul
european a fost opera unui suflet rănit de ralitate și care, din această pricină, tinde s-o înjosească
sau cel puțin să-i risipească aureola care o împodobea altădată.

Balzac are o voință nebănuită de a surprinde adevărul nud, încât motivul epic și
psihologic, mai des tratat de el, este spulberarea iluziilor tinerești în atingere cu o societate
dominată de un egoism crunt, atingând adeseori pornirea scelerată. Tendința demascării și a
înjosirii realității culminează oarecum în Flaubert, care în Madame Bovary, studiază tehnica
iluziilor umane în prezentarea unui caracter, nevrednic să fie venerat pentru puterea lui de a
transfigura realitatea, vrednic să fie deplâns pentru aceeași facultate, cu drepturile noastre de
oameni lucizi.

Realismul schimbă în chip radical perspectivele și funcțiile tradiționale ale poeziei. În


locul tranfigurării, el introduce demascarea. În locul idealurilor, el introduce critica idealurilor.
Eroismul de altădată, înlocuit acum de cumintea și plata burghezie, înflorind sub noii regi ai
Franței, este marele cadru istoric și social în care se înscrie realismul deziluzionat în operele lui
Stendhal, Balzac și Flaubert. Pe lângă acest proces istoric care frânsese inima oamenilor și îi
făcea să privească cu dezgust și neîncredere realitățile vieții, există și unele forțe ale universului
spiritual care au lucrat în aceeași direcție. Cea dântâi dintre acestea este marea dezvoltare pe care
au luat-o studiile istorice.
Multă vreme istoria a existat în forme monumentale și festive. Sursa cea mai folosită a
istoriei era tradiția legendară. Istoria mai veche era o prooiecție a puterilor creatoare de state.
Tendința ei era acea magnificare a trecutului, din care stăpînirea contemporană urmărea să
extragă avantaje morale și o întârire a influenței sale.

Metoda istorică, întemeiată pe ideea că motivul propulsiv al evenimentelor trecutului este


schimbarea moravurilor, a fost aplicată la un moment dat în tehnica romanului. Realismul este,
în bună parte, un produs al acestei înrăuriri. Odată cu Balzac începe o minuțioasă descriere a
deprinderilor generale, a lucrurilor care înconjoară pe oameni, a străzilor, a clădirilor, a
mobilierului, a operelor de artă etc.

Resentimentul realist, spulberarea realistă a iluziilor umane este una din marile crize de
conștiință pe care le-a trăit cultura europeană de-a lungul întregului veac al XIX-lea. Reclădirea
idealurilor umane a fost problema căreia arta mai nouă s-a găsit la finele realismului și al
naturalismului. Dar această reclădire s-a încercat nu atât împotriva realismului, cât cu el
împreună, ținând seamă de toate cuceririle lui și, în primul rând, de acel gust și curaj al
adevărului, în lipsa cărora orice producție literară ne pare astăzi dulceagă.

Faust

Poemul dramatic Faust de Goethe este una dintre operele cele mai representative ale epocii care
a prigătit prăbușirea feudalismului și absolutismului, a trait Marea Revoluție din Franța și a
văzut, limpezindu-se din încercările acelui timp, zorile unei lumi în care se lămurește un alt sens
al existenței omenești, adică ale epocii întinse peste ultimele decenii ale veacului al XVIII-lea și
peste cele dintâi ale secolului următor. Întocmai ca Orestia lui Eschil, ca Divina Comedie a lui
Dante sau ca dramele lui Shakespeare, opere deopotrivă ale unei mari răscruci, când crugul lumii
se întoarce și înțelesuri noi se încheagă, Faust a lui Goethe concentrează în sine experiențele
cruciale și concluziile unei perioade din istoria lumii. Această semnificație a poemului său
Goethe a obținut-o aducând în scenă oameni vii și întâmplări micșătoare sau zguduitoare, apoi o
întreagă lume de alegorii și simboluri, capabile să încline fruntea cea mai gânditoare. Multe
reflecții trezite de poemul numit de Goethe “o tragedie” se desprind dintr-o expunere dramatică
în care meditația se amestică cu dialogul realist, lirismul cu umorul, frumosul clasic cu
fantastical și cu grotescul medieval. Puține sunt operele literaturii care să fi introdus în țesătura
lor un tezaur mai mare de motive, de tonuri, o figurație mai numeroasă, ritmuri atât de variate, o
limbă la fel de bogată, atâtea imagini și atâtea idei, mai multă artă și mai multă știință.

Faust era drama unui învățat din epoca Reformei lui Luther căruia, știința vremii
nemaifiindu-i îndestulătoare, încearcă practicile zadarnice ale magiei și încheie, în cele din
urmă, un pact cu spiritual răului, cu Mefisto, legându-se cu prețul sufletului său pentru a obține
fericirea ca voluptate, știință și putere. Faust este deci un rebel împotriva ordenii morale
existente. Tema este stăveche și trebuie urmărită, pentru a o înțelege în întruparea data de
Goethe, de lungul întregului trecut al omenirii.
Pentru că au existat întotdeauna antagonisme sociale, lupte de clasă, prăbușiri ale câte
unei orânduiri, forme noi ale societății omenești , înlocuind cu violență pe cele anterioare,
motivul rebeliunii este unul din cele mai vechi ale literaturii. Comentatorii îl fac să înceapă cu
lupta giganților și a titanilor împotriva feloritelor dinastii zeiești. Unuia din titani, lui Prometeu,
îi consacră Goethe un poem, rămas dealtfel, neterminat, tocmai în epoca în care se situează și
începutul compunerii lui Faust. Acesta este însă un rebel asociat cu spiritual răului, cu diavolul,
ceea ce ne duce la altă tradiție. Noul motiv nu putea apărea în antichitatea elină, unde deosebirea
dintre spiritual binelui și a răului, nu era cunoscută, unde puterile supranaturale nu erau grupate
în jurul celor doi poli ai valorificării morale. Vechile popoare ale Orientului și-au reprezentat
întâi un spirit al răului, egiptenii pe Typhon, indienii pe Civa, perșii pe Ahriman. Evreii primesc
această reprezentare în timpul exilului babilonic, când încep să-și închipuie existența unor spirite
rele, , conduse de Asmodeu. O veche legendă evreiască, reprodusă de scrierea intitulată
Predicatorul Solomon, îl arată pe acesta furând diavolului Adramelech “piatra înțelepților”.
Adramelech îl adoarme însă pe Solomon, îl duce în pustiu și, după ce azvârle piatra înțelepților
în mare, guvernează în numele lui. Dar vrăjitorii vor să-și procure din nou piatra înțelepților; ei îl
invocă din nou pe diavol și fac un pact cu el, semnat cu propriul lor sânge. Astfel apare în istoria
literaturii motivul pactului cu diavolul.

O altă figură a unui rebel aliat cu demonul este Theophilus din Adana, eroul unei
legende din veacul al VI-lea, adesea prelucrată în evul mediu în care eroul, fostul econom al
bisericii din Adana, în Cilicia, semnează un pact cu diavolul, în schimbul făgăduinței de a-l
repune în fostul său loc, dar este cuprins de remușcări și izbutește până la urmă să anuleze pactul
criminal. Figuri de oameni însoțiți cu demonul sau demonizați au apărut mereu în epocile de
credință obscurantistă. Numărul lor s-a înmulțit în evul mediu. Vom aminti dintre aceștia pe
Merlin, vrăjitorul din romanele ciclului Breton, sau pe Robert Dracul dintr-o povestire din
secolul al XVIII-lea, a cărui legendă a redus-o în actualitatea literară, acum un secol și mai bine,
textul lui Scribe și muzica de opera a lui Meyerbeer. Au trecut apoi în evul mediu drept vrăjitori,
aliați cu dracul, papii Silvestru al II-lea și Paul al II-lea, ca și filozoful scolastic Albertus Magnus
sau chiar Roger Bacon. Resentimentul popular, neluminat încă de rațiune, atrebuia deci unei
alianțe demonice originea puterii care-i uimea pe contemporanisau care-i făcea să sufere.

Chiar într-o epocă bogată prin atâtea progrese ale rațiunii, cum a fost aceea a Renașterii și
a Reformei, credințele superstițioase, de felul celor de mai sus, nu dispăruseră cu totul. Existau
încă vrăjitori în secolul al XVI-lea german și credința în demoni era atât de răspândită, încă nici
Martin Luther, inițiatorul Reformei, nu era liber de ea. Chiar învățați ai vremii, ca Paracelsus și
Agrippa von Netteshiem, practicau magia și susțineau că datoresc acesteia succesele lor ca
medici. În această atmosferă se constituie legenda lui Faust, consemnată în mai multe cărți
poporane. Deși nu se poate stabili o legătură directă între autorii cărților poporane despre Faust și
vechile legend ale lui Simon, Cyprian și Theophilus, se poate totuși spune că aceștia sunt
precursorii lui Faust. În circulația mondială a motivelor literare- un fenomen de care știința
folclorului trebuie să țină seama- motivul rebeliunii și acel al dobândirii cunoașterii și puterii pe
alte căi decât cele naturale este dintre cele mai vechi și a revenit în toate epocile de obscurantism
și superstiție. Legenda lui Faust se situează pe linia de dezvoltare a acestui motiv. Pe de altă
parte, prin efectul acelor contaminări, de asemeni recunoscute și descries adeseori de știința
folclorului, amănunte ale fabulației aparținând vechilor legend, transmise prin tradiție orală
secular, au putut apărea în legenda mai nouă a doctorului Faust.
Studii de literatură universală și comparată
de Tudor Vianu