Ion Creangă – viața și opera

Ion Creangă a fost fiul mai mare al lui Ştefan a

Petrei Ciubotarul şi al Smarandei, fiica lui David
Creangă din Pipirig. Cea dintâi învăţătură a
primit-o de la dascălul Vasile, în chilia anume
ridicată de către humuleşteni. La îndemnul
bunicului David Creangă, îşi continuă învăţătura,
dar pentru puţin timp, la şcoala din Broşteni.
Revine la Humuleşti, face carte cu dascălul
Simion Fosa, de la biserica „Adormirea” din Tg.
Neamţ, apoi la Şcoala Domnească din Tg. Neamţ,
după 1 iunie 1853, cu profesorul Isaia
Teodorescu, zis Popa Duhu, „cuget neobişnuit de
îndrăzneţ pentru vremea lui şi pentru funcţia lui
socială”.

Urmează în 1854 Şcoala de Catiheţi din Fălticeni, iar de la 1 septembrie 1855,

la Seminarul Central de la Socola. Bine pregătit, în urma examinării la care a
fost supus, este primit direct în clasa a doua. A făcut limba elină cu profesorul
Neofit Scriban (militant pentru luminarea poporului, prin opera scrisă şi
traducerile făcute din limba franceză, au fost propăvăduitorul ideilor
progresiste, unioniste, a fost închis la Mănăstirea Neamţ, pentru că se găsiseră
la el operele lui Voltaire). Ştiinţele filosofice şi istoria universală le-a făcut cu
dr. loan Alinescu, iar limba latină cu profesorul D. Stoica.

Din cauza dificultăţilor familiale e nevoit să urmeze numai cursul inferior al

Seminarului Central de la Socola. La sfârşitul lunii iulie 1858, tatăl, Ştefan a
Petrei Ciubotarul, moare lăsând o casă plină de greutăţi. La 23 august 1859,
se căsătoreşte cu Ileana, fiica preotului I. Grigoriu de la Biserica „Patruzeci de
Sfinţi”. Slujeşte ca dascăl şi îşi capătă hirotonia la 26 decembrie 1859.

În 1861 figurează printre cei 14 studenţi înscrişi la Facultatea de Teologie din

Iaşi. În anul şcolar 1862-1863 nu mai apare în scriptele facultăţii, care de altfel
se şi desfiinţează curând. Din ianuarie 1864 urmează, cu scopul de a intra în
învăţământ, Şcoala Preparandală, prima şcoală de învăţători din Moldova.
După primul an de studii, la examenul susţinut în 19 iunie 1864, s-a remarcat
prin obţinerea unor rezultate deosebite la toate disciplinele. La 29 iunie 1864,
la solemnitatea distribuirii premiilor, care a avut loc la Palatul Administrativ,
Titu Maiorescu îi înmânează premiul I. Un an mai târziu, la examenul general
la care a fost supus în 10 iunie 1865, a primit la toate obiectele nota
„eminenţa” (religie, pedagogie, gramatica română, aritmetică, cosmografie,
fizică, caligrafie, muzică vocală, aptitudine pedagogică şi purtare).

Activitatea didactică, Ion Creangă şi-a început-o încă din mai 1864, când se
afla în primii ani de studii la Şcoala Preparandală „Vasile Lupu”. În anul
următor, Al. I. Cuza semnează decretul de numire provizorie a institutorului
Ion Creangă la clasa întâia, de la Şcoala Primară „Trei Ierarhi”. Ignorarea
canoanelor religioase, ca şi criticarea ierarhiei bisericeşti, i-a atras destituirea
din funcţia de diacon, iar ulterior, când la conducerea ministerului se afla
Cristian Tell, a fost scos şi din învăţământ. Pentru a-şi menţine existenţa, a
fost nevoit să-şi deschidă un debit de tutun, iar după divorţul pronunţat de
către Tribunalul Iaşi, cumpără „bojdeuca” din Ţicău, unde se mută împreună
cu Tinca Vartic, bună cunoscătoare de poveşti.

Este reîncadrat în învăţământ odată cu venirea lui Titu Maiorescu la

conducerea ministerului, în 1874. Un an mai târziu îl cunoaşte pe M.
Eminescu, pe atunci revizor şcolar, care, intuindu-i geniul creator, îl îndeamnă
să-şi transcrie bogatul repertoriu oral. Prezent la „Junimea”, citeşte Soacra cu
trei nurori, publicată apoi în Convorbiri literare (octombrie 1875) . După trei
ani sunt publicate primele două părţi din Amintiri din copilărie şi Popa Duhu.
Partea a treia a Amintirilor este publicată în martie 1882. Evoluţia operei este
strâns legată de raporturile literare avute de povestitor, nu numai cu
„Junimea”, dar şi cu M. Eminescu şi Titu Maiorescu.

Plecarea lui Eminescu la Bucureşti, la Timpul, boala care i se accentuează, îi

umbresc ultima perioadă a vieţii. Este văzut, însă rar, la cenaclul lui N.
Beldiceanu şi colaborează sporadic la Contemporanul. În 1887 renunţă la
învăţământ şi solicită pensionarea. La câteva luni de la moartea (la 15 iunie
1889) lui Eminescu, în 1889, în noaptea de Anul Nou, se stinge la Iaşi, fiind
înmormântat în cimitirul „Eternitatea”. Recuperarea manuscriselor, studierea
lor şi a însemnărilor făcute pe diverse cărţi, se datorează, la sfârşitul secolului
al XlX-lea, lui G.T. Kirileanu, „cel mai important editor ştiinţific al operei
marelui povestitor”.

Trăsătura dominantă a artei, a creaţiei sale, o constituie talentul narativ,

povestirea defindu-se preponderent epic, iar tipologia, etic. Umorul operei
izvorăşte din viaţă. Prin opera sa, se înscrie în rândul marilor scriitori ai
lumii. Dimensiunea universală este unanim pusă în valoare de J. Boutiere,
Angelo de Gubematis, Mitte Kxerrmitz, G. Weigand, Constancia Mayzlowna,
Lucy Byng, Agnesrna Siilvestri-Giorgi, Luigi Salvini ca şi de alţi cercetători,
iar la noi – între alţii – de către G. Călinescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga,
Valeriu Cristea.

Opera lui Ion Creangă este relativ restrânsă.

Creangă este autorul unor excelente manuale
şcolare: „Metodă nouă de scriere şi cetire”,
„Învăţătorul copiilor, carte de cetit în clasele
primare, cu litere slave şi buchii cuprinzând
învăţături morale şi instructive”, în care sunt
incluse câteva scurte povestiri cu tâlc moral,
precum şi povestiri de inspiraţie istorică: „Moş
Ion Roată şi Vodă Cuza” şi „Moş Ion Roată şi Unirea”.
Partea cea mai întinsă a operei lui Creangă o formează basmele şi poveştile. În
lucrarea sa „Viaţa şi opera lui Ion Creangă”, prima monografie dedicată
marelui nostru povestitor şi teză de doctorat, apărută în 1930, Jean Boutiere
întreprindea o clasificare a basmelor şi poveştilor lui Ion Creangă în patru
mari grupe:

Fabule-animale („Capra cu trei iezi”, „Punguţa cu doi bani”);

Ciclul „Prostiei omeneşti” („Prostia omnească”, „Povestea unui om leneş”,
„Dănilă Prepeleac”);
Poveşti fantastice („Soacra cu trei nurori”, „Fata babei şi fata moşneagului”,
„Făt-Fmmos fiul iepei”, „Povestea porcului”, „Povestea lui Harap-Alb”);
Poveşti religioase („Ivan Turbincă”, „Povestea iui Stan-Păţitul”).
Spre deosebire de bunul său prieten, Mihai Eminescu, Ion Creangă nu trăieşte
o iubire copleşitoare, nu face jurăminte, e uşuratic. Când soţia îl părăseşte,
diaconul e, fireşte, mâhnit, atins în orgoliul său, dar nu e răpus de tristeţe şi
nici prin cap nu-i trece să recurgă la acte nechibzuite. El se mulţumeşte să se
plângă, undeva, într-un memoriu, şi mai târziu, când legăturile lui cu biserica
se limpezesc, îşi alege, de data aceasta mai precaut, o femeie harnică,
ascultătoare, după obiceiul pământului.

Înţelegerea estetică a literaturii lui Creangă e însă limitată. Iacob Negruzzi

vorbeşte, admirativ, fireşte, dar cu o nuanţă ironică ce nu scapă, de
„sănătoasele produceri ale acestui talent primitiv şi necioplit”. Titu
Maiorescu, adevăratul diagnostician ai „Convorbirilor literare”, în repetate
rânduri el face aprecieri măgulitoare, indiscutabil sincere, văzând în bunul
anecdotist un creator de limbă românească şi un „vârtos glumeţ”. Tot
Maiorescu recunoaşte în Creangă un sănătos umorist şi un model pentru
graiul „cuminte şi adeseori glumeţ al ţăranului moldovean”. Eminescu, dintre
cei care au asistat la debutul povestitorului, vedea în Creangă mai mult decât
un bun narator: un reprezentant al „geniului naţional”, un scriitor
reprezentativ. Eminescu îl socoate pe Creangă, alături de Slavici, un scriitor
care reflectă „semnul neamului românesc, curăţenia morală, tinereţea etnică”.
Nicolae lorga îl numeşte pe Creangă „cel mai original şi mai românesc dinfre
prozatorii noştri”.

Poveştile lui Creangă sunt dezvoltări ale unei observaţii morale milenare: în
„Soacra cu trei nurori” dăm de veşnicul conflict între noră şi soacră, care ţine
mai mult la fecioru-său; „Capra cu trei iezi” este ilustrarea iubirii materne;
„Dănilă Prepeleac” dovedeşte că prostul are noroc; „Punguţa cu doi bani” dă
satisfacţie moşilor care nu trăiesc bine cu babele lor; „Povestea porcului”
arată că pentru o mamă cel mai pocit prunc e un Făt-Frumos; „Fata babei şi
fata moşneagului” este vestita dramă a copiilor vitregi; „Ivan Turbincă”
demonstrează că moartea a fost lăsată de Dumnezeu cu socoteală; „Povestea
lui Harap-Alb” dovedește că omul bun se vădeşte sub orice strai şi la orice
vârstă. Nici „Amintirile” nu ies din această formulă simplă a nuvelei, în ele
este simbolizat destinul oricărui copil: de a face bucuria şi supărarea
părinţilor şi de a o lua pe-ncetul pe acelaşi drum pe care 1-au luat şi-1 vor lua
cu toţii. Creangă povesteşte copilăria copilului universal.

Ion Creangă adună în scrierile lui mult vocabular ţărănesc, dar mai cu seamă
proverbe, zicători care alcătuiesc aşa-zisele lui „ţăranii”, însă acestea, singure
nu pot face o literatură. Despre Creangă se repetă mereu: puterea de a crea
tipuri vii, arta cu care mânuieşte limba, puritatea vocabularului, aproape cu
desăvârşire lipsit de neologisme, stilul simplu, natural şi plastic, cu propoziţii
şi fraze armonioase şi ritmate, atât de perfect potrivit cu subiectul şi celelalte.

Scrierile lui Creangă nu sunt culegeri de folclor, cum cred unii, ci sunt
literatură pură, creată de un scriitor foarte original. Ion Creangă e un mare
prozator, şi numai cititorul de rafinament cultural îl poate gusta cum trebuie,
ceea ce nu exclude, bineînţeles, realitatea că Ion Creangă place tuturor, până
şi copiilor. În popor există mii de povestitori nativi, mii de Creangă, însă până
acum doar el a devenit exponent cultural al acestora, adică mare scriitor,
mare artist în materie de emoţii. Aici s-ar potrivi foarte bine celebra frază
eminesciană: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor aşa cum soarbe
soarele o rază de aur dintr-o mare de amar…”.
Creangă este o expresie monumentală a naturii umane, sau, mai simplu, e
poporul român însuşi, surprins într-un moment de genială expansiune.
Opere :
Povești :
 Capra cu trei iezi (1875)
 Dănilă Prepeleac (1876)
 Fata babei și fata
moșneagului (1877)
 Făt Frumos, fiul iepei (1877)
 Povestea lui Harap-Alb
(1877)
Povestiri :
 Acul și barosul (1874)
 Cinci pâini (1883)
 Inul și cămeșa (1874)
 Ion Roată și Cuza-Vodă
(1882)
Scrisori de familie :
 Către Gheorghe Creangă
 Către Zaheiul Creangă
 Către Elena Creangă-Chițe
 Către Ecaterina Vartic
 Ivan Turbincă (1878)
 Povestea lui Ionică cel prost
(1877)
 Povestea lui Stan-Pățitul
(1877)
 Povestea porcului (1876)
 Povestea poveștilor (1877-
1878)
 Povestea unui om leneș (1878)
 Punguța cu doi bani (1875)
 Soacra cu trei nurori (1875)
 Moș Ion Roată și Unirea
(1880)
 Păcală (1880)
 Prostia omenească (1874)
 Ursul păcălit de vulpe (1880)
Scrisori către prieteni :
 Către Mihai Eminescu
 Către Vasile Conta
 Către Alexandru C. Cuza
 Către Mihail Kogălniceanu
 Către Titu Maiorescu
Bibliografie :

https://bibliotecaalexandrudonici.wordpress.com/
2021/03/02/ion-creanga-viata-si-opera/
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Creang
%C4%83#Opera
https://turismistoric.ro/wp-content/uploads/
2021/01/4995648.jpg
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/
thumb/2/27/Ion_Creanga-Foto03.jpg/220px-
Ion_Creanga-Foto03.jpg