Universitatea din Craiova

Facultate :Ştiinţe sociale

Specializare:Sociologie

Doctrine Politice
contemporane

Coordonator ştiinţific:
Conf. univ. dr. Udangiu Eugenia
 Stu
dent:Panduru Anca
2009,decembrie,Craiova

Cuprins:

Capitolul I: IDefiniţie şi delimitări

conceptuale…………………….1-2
Capitolul II: Clasificări şi sistematizări ale doctrinelor politice……..2-3
Capitolul III:Liberalismul
..........................................................3-5
Capitolul IV: Social-
Democratia...............................................5-6
Bibliografie:.....................................................................
.........7
I.Definiţie şi delimitări conceptuale
Domeniul doctrinelor politice nu poate fi încadrat în cel al unei ştiinţe în
sensul propriu al cuvântului şi aceasta pentru că în spaţiul studiat se
regăsesc atât elemente ale ştiinţelor socio-umane1 cât şi elemente de
mentalitate, cultură, civilizaţie.
Din acest motiv, doctrinele politice sunt considerate un domeniu al
ştiinţelorpolitice în sensul cel mai larg, având un rol explicativ doar pentru
înţelegerea diverselorsituaţii politice dar nu şi pentru a explica teoretic
situaţii politice specifice, decât în cazuri excepţionale.
Doctrinele politice se compun de obicei dintr-o sumă de lucrări cu character
sistematic privind realitatea politică, socială sau economică care, câteodată
sunt în relaţieunele cu altele generând lanţuri doctrinare.
Putem încerca să definim, aşadar doctrinele politice ca pe un domeniu de
graniţă
ce încearcă să acopere o întreagă zonă de gândire în domeniul politic, zonă
ce cuprinde şi
se inspiră din: ideologii politice, teorii politice şi filosofie politică.
Astfel:”Doctrinele politice sunt corpusuri conceptuale, cuprinzând
valori şi simboluri care incorporează concepţii asupra naturii umane
şi care indică ce este posibil sau imposibil pentru oameni să
dobândească; reflecţii critice asupra naturii interacţiunilor sociale;
valori pe care oamenii ar trebui să le respingă sau la care să aspire;
corecţii tehnice privind îmbunătăţirea în abstract a realităţii umane
privind viaţa politică, economică şi socială a unei naţiuni sau chiar a
întregii umanităţi. De aceea doctrina politică are o dubla funcţiune
Şaceea de a descrie si ea de a prescrie “
Concepte polisemantice, doctrina şi ideologia par a se confunda ,maiu ales
in domeniul empiric,totusi trebuie precizat ca exista cateva diferente de
substanta intre ele.Astfel ideologia este mai generală decît o doctrină, fiind
un mod universalist de a interpreta realitatea din care derivă interpretarea
realităţii politice. Din această perspectivă, se consideră că există doar trei
ideologii politice fundamentale - conservatorismul, socialismul şi liberalismul,
restul fiind derivate şi combinate teoretice sau istorice ale lor.
In limba română, termenul de „doctrine" este mai adesea preferat celui de
„ideologii", căruia i se atribuie o conotaţie exclusiv negativă datorată carierei
pe care termenul a făcut-o în cadrul „materialismului ştiinţific" şi al
propagandei comuniste.
II.Clasificări şi sistematizări ale doctrinelor politice
Prima şi cea mai comună încercare de a sistematiza orientările politice este cea de a le
dispune pe axa tradiţională stînga-dreapta. Pornind de la aşezarea mai curînd conjuncturală a
conservatorilor francezi în Adunarea Naţională Constituantă din 1789, stînga şi dreapta au făcut
carieră ca moduri de gîndire care şi-au schimbat sensul de la o perioadă istorică la alta, dar şi-au
păstrat un sens în ciuda creşterii complexităţii societăţii, a pluralismului cultural şi a revoluţiei
informaţiei. Distincţia dintre stînga şi dreapta datează chiar dinainte de apariţia capitalismului,
dar sensul ei a evoluat de la o epocă la alta, de la cea mai generală - reformatori/conservatori -la
cea modernă - capitalişti/anticapitalişti - şi, în sfîrşit, la cea contemporană unde elementele
materiale şi cele post-materiale se combină într-o distincţie mai complexa.
După Bobbio, elementul principal care diferenţiază stînga de dreapta este egalitarismul,
înţelegînd prin acesta nu uniformizarea, ci rezolvarea inechităţilor sociale, şi acest element
continuă să diferenţieze în mod fundamental politicile partidelor contemporane.

1
O a doua axă, consideră Bobbio, după Eysenck, este cea formată din polii democraţiei şi
autoritarismului, axa care separă extremele politice Bobbio neagă fenomenul reunirii extremelor,
considerîndu-l unul oportunist şi pasager, şi consideră că distincţia stîngadreapta este profund
semnificativă şi în cazul extremei stîngi, şi în al extremei drepte.
În raport de plasamentul unei ideologii se disting ideologii de centru,
dreapta, stânga, de extremă dreaptă şi de extremă stângă, potrivit schemei:
Extremă dreapta-Fasciste
Dreapta-:Conservatoare
Neoconservatoare
Centru- :Liberale
Neoliberale
Social-democrate
Creştin-democrate
Stânga-:Socialiste
Marxiste ortodoxe
Extrema stângă: Comuniste
O clasificare în raport de atitudinea exprimată faţă de schimbare împarte ideologiile politice în
patru categorii:
a) conservatoare (militează pentru păstrarea „ordinii” existente);
b) revoluţionare (orientează acţiunea politică spre schimbarea în perspectivă a „ordinii politice”);
c) reformiste (susţin operarea unor schimbări graduale şi eşalonate în timp);
d) extremiste (sprijină schimbarea totală a ordinii existente prin violenţă, teroare etc.)
Totusi aceasta clasificare are un grad ridicat de formalism caci ea nu inglobeaza numeroasele
variante ideologice care numeroasele variante ideologice care rezultă din combinaţiile celor patru
categorii (chevarismul, neocorporatismul, euro-comunismul, socialismul democratic, „noua
stângă” etc. etc.), dar şi din configurarea unor noi zone de utilizare a construcţiilor ideologice
(îndeosebi în condiţiile accentuării tendinţelor separatiste sau succesioniste pe criterii etnice,
religioase, culturale etc. şi a apropierii grupurilor teroriste de sfere politice pentru a le conferi
legitimitate).
 Doctrinele, în viziunea altor politologi, se pot clasifica în raport de modul de
organizare şi conducere a societăţii:
A:Democratică:a)politice liberale si neoliberale
b)politice conservatoare si noeconservatoare
c)democrat-creştină
d)politice social-democrate

B.Dictatoriale: a)politici fascinste

b) comunista de tip Marxism-lenism
c)politice rasiste ,elitiste,etc
d)militariste

2
III Liberalismul
Doctrina liberală constituie una dintre componentele esenţiale ale sistemului doctrinar
contemporan şi deopotrivă ale gândirii politice trecute şi actuale.
Dezbaterile privind originea liberalismului sunt întinse şi nu au finalitate încă. Şi aceasta
deoarece, deşi nu este o ideologie nouă, liniile sale de demarcaţie pot fi întâlnite încă din
Antichitate. O parte din şcolile de prestigiu identifică apariţia liberalismului în contextul apariţiei
statelor naţiuni - pentru că liberalismul german italian, englez sau francez au aproximativ acelaşi
tip de formare. O altă parte din şcoli identifică apariţia liberalismului în contact cu apariţia
industrializării ca şi fenomen social total a cărui reflexie în politic se identifică cu revoluţia
franceză, şi cu tendinţele ideologice ce se nasc din această mişcare uriaşă ce pune o frontieră
istorică şi paradigmatică în gândirea umanităţii.Exista si voci care spun ca liberalismul, in
varianata sa politică, s-anăscut in urma războaielor religioase din secolele XVI-XVII,
ca o incercare de rezolvare acelebrei probleme teologico-politice. Toleranţa statului
in raport cu diferitele doctrine religioase afost singura cale de a impune pacea
socială unor comunităţi, divizate pană atunci de interminabile lupte intestine.
Liberalismul, fiind o doctrină ce s-a dezvoltat continuu pe
parcursulsecolelor, poate fi etapizat, deşi aceasta etapizare este discutabilă.
In primnul rind trebuie să operăm o distincţie între liberalismul clasic şi liberalismul modern
căci cele doua doctrine se diferenţiază din multe puncte de vedere aşa cum sublinia şi Lionel
Jospin*,un cunoscut demnitar francez.
Liberalismul clasic, situat temporal la sfârşitulsecolului al XVIII-lea şi prima
jumătate a secolului al XIX-lea. Aceasta este perioadaîn care se definitivează
şi se coagulează ceea ce numim gândirea liberală. Acum sepun bazele liniilor
de forţă ce definesc liberalismul şi se constituie doctrina liberală.După a
doua jumătate a secolului XIX putem vorbi de un liberalism aflat deja
laputere şi de o construcţie politică şi socială pusă sub semnul liberalismului.
În această
perioadă, liberalismul a suferit mai multe mutaţii în special legate de
asumarea puterii şi de aplicarea principiilor liberale în spaţiul public. O
dimensiune pregnantă pe care o adoptă liberalismul este aceea legată de
ideea de naţiune, în special pe continent.Construcţia politică impusă de
liberalism este aceea a unei democraţii instituţionale puternice, care se
focalizează în special pe construcţia statului naţional. De altfel, duşmanul
liberalismului în această perioadă încetează să mai fie în special
conservatorismul, noii challengeri fiind socialismul şi anarhismul,
două erezii ce îşi au orginea tot în liberalism.
În perioada de după primul război mondial liberalismul încearcă să îşi
revizuiască relaţia cu ideea socială adoptând modelul economic keynesian
care se va repercuta şi în politicile sociale şi în cele ce ţin de însăşi esenţa
liberalismului (în special individualismul). Construcţia teoretică ce se impune
acum este una vizând drepturile şi libertăţile persoanei în raport cu
ansamblul social şi cu statul.După al doilea război mondial asistăm la o
reîntoarcere a liberalismului lamodelul clasic, deşi această etapă este mai
degrabă pusă sub spectrul conservatorismului. Totuşi ideea liberală cu
modificările apărute în perioada interbelică continuă să reprezinte şi ea o
tendinţă a liberalismului contemporan.Vedem astfel că termenul de
liberalism poate fi plurisemantic, fiind necesară în permanenţă o asumare a
termenilor în care este el folosit.

*„Nu doresc să intrăm în secolul al XXI-lea cu liberalismul secolulu al XX-lea”

La nivel axiologic, liberalii îşi afirmă voinţa de a impune în realitate

conceptele de libertate, egalitate, individualitate şi raţionalitate – aşa cum
erau ele înţelese încă de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Ei construiesc
conceptele de egalitate şi libertate plecând de la dreptul natural, care decurg
din calitatea lor intrinsecă.
Pentru ca libertatea individuală să poată fi într-adevăr respectată este
necesar catoţi indivizii să se bucure de drepturi egale (pentru că toţi sunt
subiecţi ai dreptului natural). Astfel, este evident că liberalii acceptă în
continuare o serie de reguli şi legi capabile să menţină ordinea în societate.
Dreptatea, consideră liberalii nu trebuie să intre în conflict cu libertatea
indivizilorde a-şi urmări interesul, şi de aceea ei se pronunţă mai degrabă
pentru o dreptate de tip procedural (commutative justice) care se preocupă
doar de rezultatele pe care indivizii le obţin în urmărirea intereselor lor (adică
să nu aducă atingere intereselor şi libertăţii altorpersoane). Din punctul de
vedere al liberalilor, justiţia trebuie să se preocupe doar de a permite
indivizilor să îşi folosească libertatea şi să nu interfereze violent unii cu alţii,
şi ea nu trebuie să intervină decât în cazul în care libertatea este încălcată.
Liberalismul a impus două linii de forţă în plan politic – una la nivel
individual ca spaţiu
al moralei, cât şi una la nivelul raportului cetăţeanului cu statul, germinând
astfel o nouă dimensiune instituţională.
 Dimensiunea morală constă în toate acele drepturi care garantează
protecţia individului în faţa guvernământului. Aceste drepturi trebuie să fie
garantate printr-o lege cu proceduri cunoscute. Libertatea socială – se referă
la ceea ce numim astăzi egalitate de şanse şi mobilitate social. Libertatea
civilă trebuie să fie apărată printr-o lege fundamentală –
Constituţia – care să se raporteze egal la toţi cetăţenii. Dimensiunea politică
porneşte de la idea reprezentării si ale guvernului reprezentativ .
Pentru liberali problema crucială a fost şi este identificarea zonei de intersecţie a statului cu
sfera privată. În prima fază s-a impus ideea jandarmului de noapte, care nu are alt rol decât să
menţină ordinea şi să păzească sfera privată de alţi indivizi, lăsând o autonomie totală iniţiativei
particulare şi sociale. În a doua fază liberalismul se va transforma în neliberalism***,condamnat
si acum de unii liberali.
Probabil liberalismul este cel mai bine cunoscut pentru dimensiunea sa
economică, şi anume pentru ideea de piaţă liberă şi de capitalism, ale cărui
creator a fost.Dar capitalismul, în sensul propus de liberali, nu era neapărat un
concept economic, ci mai degrabă unul moral şi politic căci acesta duce la bunăstarea cetăţenilor.
Liberalismul a apărut ca o doctrină anti-statală şi s-a dezvoltat ca o doctrină
anti-etatistă,căci se bazează pe libertatea inalienabilă a indivizilor văzuţi ca
şi persoane separate, de aceea accentul cade pe particular şi nu pe general.
Modelul liberal consideră că există două sfere de existenţă separate – sfera
publică (statul şi instituţiile sale) şi sfera privată (individul, societatea civilă şi
instituţiile acesteiaCând cele două sfere interferează, intersecţia lor trebuie
să acopere doar o zonă limitată şi uşor recognoscibilă.
Statul are doar obligaţia de a apăra individul şi sfera acestuia şi nu are
dreptul de a influenţa în nici un fel libera iniţiativă. J.St. Mill considera ca
“Orice restricţie impusă de stat este rea. Chiar dacă un individ nu poate face
ceva bine,statul nu trebuie să intervină, căci astfel se limitează
independenţa şi iniţiativa particular. Orice creştere a puterii statului este în
mod automat rea şi prejudiciază libertăţile individuale, scade libertatea
individuală”.

IV. SOCIAL-DEMOCRAŢIA
Formarea ideologiei social–democrată este strâns legată de apariţia şi dezvoltarea proletariatului
în epoca modernă. În lupta ei pentru drepturi şi libertăţi politice şi economice, clasa muncitoare
va parcurge un proces complex şi îndelungat de conştientizare a propriei sale forţe. Apariţia
noului actor politic este legată în primul rând şi indisolubil de procesele modernizării economie
capitaliste care au cunoscut un deosebit avânt în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Ideile doctrinei social-democrate au apărut in mişcarea socialistă europeană spre sfarşitul
secolului XIX, in condiţiile disputelor ideologice din cadrul Internaţionalei a II-a (1889-1914)
dintre marxişti -susţinătorii socialismului revoluţionar – şi revizionişti – adepţii socialismului
democratic reformist.
In general, termenul de social-democraţie desemnează ideea şi practica politică conform cărora
reformele economice şi sociale in beneficiul populaţiei mai puţin privilegiate pot fi realizate in
cadrul democraţiei, libertăţii şi sistemului parlamentar. Din această perspectivă se poate afirma
conţinutul mixt, compozit al doctrinei social-democrate. Astfel, o definiţie concisă oferă Leszek
Kolakowski: social-democraţia este “un compromis intre liberalism şi socialismul marxist sau,
chiar mai mult, o versiune socială a liberalismului”.
Social-democraţia incearcă să fie o sinteză a teoriei şi acţiunii, a scopului socialist şi a
mijloacelor politice democratice, un compromise rezonabil între ideea echităţii sociale şi
realitatea diferenţierilor individuale, reformismul distributive operat prin statul de drept şi
concurenţa intereselor particulare şi de grup.
În perioada interbelică, social-democraţia s-a trezit în situaţia extrem de ambiguă de a se
afla undeva la mijloc, fără o identitate ideologică foarte clară, fiind situată undeva aproape de
linia democrat-creştină şi liberalismul social şi în contradicţie cu comunismul ce tocmai luase
fiinţă în fostul Imperiu Ţarist. Mai mult, datorită transformărilor sociale şi de mental colectiv
suferite de ţările din Europa, social-democraţia a fost pusă în situaţia de a avea competirori
ideologici pe chiar propriul ei teren politic, în condiţiile în care şi liberalismul începea să aibă
tente sociale, şi democraţia creştină Pe de altă parte, social –democraţia încă mai era dependentă
de moştenirea ideologică marxistă pe care o împărţea cu comunismul, fiind, deci, deseori
echivalată cu el. De aceea, ea s-a poziţionat pe un fel de a treia cale între capitalism şi comunism,
între piaţă şi planificare, singurul lucru pe care nu l-a negat niciodată fiind democraţia şi acceptul
pus pe statul de drept.
O sinteză funcţională a valorilor social–democrate poate fi reperată începând cu perioada
interbelică, când se formează şi încep să se aplice instituţiile economiei mixte care şi-au dovedit
apoi eficienţa în lupta împotriva şomajului, inflaţiei şi în asigurarea stabilităţii sociale postbelice.
Într-o enumerare succintă, aceste instituţii sunt:
- coexistenţa diferitelor tipuri şi forme de proprietate în cadrul aceluiaşi system economic;
- raportul dintre planificarea orientativă şi concurenţă; la nivel macro urmând să predomine
planificarea, iar la nivel micro, adică la nivelul întreprinderilor mici şi mijlocii,concurenţa,
conform principiului enunţat în 1956 de Karl Schiller: „Concurenţă atât cât este nevoie,
planificare atât cât este necesar“;
- etica redistribuirii produsului social;
- principiul „simetriei sociale“ în sensul că nici un grup nu poate obţine foloase necuvenite pe
seama exploatării altuia;
- creşterea intervenţionismului în viaţa economică, pe măsura complexificării relaţiilor sociale;
5
- valoarea egală a muncii şi a capitalului, vizând transformarea proprietăţii în funcţie socială în
cadrul „capitalismului popular“.
Dar după 1951, social-democraţia îşi afirmă propriul drum, renunţând la problema proprietăţii şi
afirmând-o pe cea a conducerii şi repartiţiei. Ca regim politic socialismul democratic nu este
posibil decât acolo unde însăşi puterea de stat este controlată în mod democratic de societatea
civilă, iar statul devine un garant al controlului societăţii asupra puterii economice. Conform
Declaraţiei de la Frankfurt social-democraţia defineşte puterea econmică “ nu ca exploatare a
indivdului, ci satisfacerea tutror nevoilor trebuie să fie scopul activităţii economice”
Evoluţia ideologică a partidelor social-democrate şi socialiste din ţările Europei Occidentale
după 1950 se caracterizează prin respingerea socialismului revoluţionar marxist şi accentuarea
strategiei reformist-pragmatice confirmată in praxisul politic. O caracteristică importantă a
acestei orientări este depăşirea caracterului de clasă şi lărgirea reprezentativităţii sociale a
social democraţiei. Partidele social-democrate şi socialiste europene nu se mai consideră, in mod
autorestrictiv, partide ale clasei muncitoare. Lărgind apelul către populaţie, social-democraţii au
slăbit preeminenţa generală a clasei ca determinant al comportamentului politic al indivizilor.
Partidele social-democrate servesc deseori ca armă politică pentru forţa muncitorească
organizată, iar pe de altă parte se prezintă ca reprezentantele unor interese trans-clasiale.Conform
teoriei lui Adam Przeworski, social-democraţia este complet integrată in sistemul “democraţiei
capitaliste”.
O altă caracteristică a social-democraţiei este promovarea şi susţinerea economiei mixte, bazată
pe coexistenţa sectorului public şi a celui privat. Rudolf Hilferding analiza trecerea de la
capitalismul industrial fondat pe libera concurenţă la capitalismul organizat, ca pe o posibilitate
de intervenţie etatică in gestiunea economiei prin instrumentul planificării. Economia mixtă se
caracterizează, în concepţia social–democrată,prin asigurarea rolului reglator al statului în
viaţa economică. Aceasta se manifestă prinstimularea investiţiilor, subvenţionarea anumitor
ramuri şi sectoare, favorizarea unorpolitici de creditare a cererii. Statul apare din ce în ce mai
mult ca investitor în obiective de interes public, care necesită alocarea de fonduri considerabile
pe care investitorii fie că nu le au, fie că nu au interesul să o facă din cauza profitului scăzut.
Poziţia social–democrată faţă de economia mixtă a fost încă o dată afirmată de cel de al XVIII-
lea Congres al Internaţionalei Socialiste din 1993: „O societate democratic trebuie să
compenseze defectele pe care le comportă chiar şi sistemul de piaţă cel mai responsabil.
Guvernele nu trebuie să funcţioneze doar ca un simplu atelier de reparaţii pentru stricăciunile
cauzate de o piaţă defectuoasă sau de aplicarea fără control a noilor tehnologii. Statul trebuie mai
întâi să reglementeze piaţa în interesul populaţiei şi trebuie să obţină pentru toţi muncitorii
avantajele tehnologiei pentru a ameliora experienţa lor de muncă şi de a mări posibilităţile lor
reale de dezvoltare individuală“..
După prăbuşirea regimurilor comuniste din sud–estul Europei, social–democraţia a devenit polul
de referinţă ideologică a stângii şi axa ei de identitate în faţa noilor sfidări ale Istoriei. Sub
presiunea internaţionalizată a noilor raporturi de forţe, economice şi geopolitice partidele
socialiste şi mai ales cele comuniste s-au grăbit să arunce peste bord zestrea lor istorică şi să
recunoască superioritatea paradigmelor economice ale neoliberalismului şi
neoconservatorismului anglo-saxon.

Bibliografie :

Florian Tănăsescu “Doctrine şi Instituţii Politice”,Fundatia Romania de Mâine ,

2006

Virgil Măgureanu, Studii de sociologie politică, Bucureşti, Editura Albatros, 1998

Alina Mungiu-Pippidi,”Doctrine politice- Concepte universale şi

realităţi romaneşti”,Polirom,1998
.