Jocuri de cuvinte – taliban

Geografie lingvistico-militară

Taliban

Moto: „Tot aşteptând americanii/ Cu mâna-ntinsă ca la chetă,/ S-

au bucurat nespus ţăranii,/ Primind un scut antirachetă.” (Ajutor american,
de Vasile Manole, 2011)

Talibanul, care poate fi și adjectiv, este membru al unei

fracțiuni politice din Afganistan, grupare fundamentalistă care
promovează principiile fundamentalismului islamic în viața
politică, socială etc. Așa se numește și un student la teologie
musulmană.

Inscripția de pe steagul mișcării talibane: „Nu există alt

Dumnezeu decât Allah, (iar) Mohammed este mesagerul său”

Dicționarele românești scriu despre etimologie, de

exemplu: DEX '09 (2009) - „din fr., engl. Taliban”, MDA2
(2010) - „E: eg, fr taliban, rs талибан” etc. Mai corect,
indiferent de calea pe care l-am fi moștenit, provine din
cuvântul în pastu tālibān – ‫طالبان‬, plural al cuvântului arab tāleb
- ‫طالب‬, „școlar, student”, derivat din participiul activ al lui ṭalaba
َ َ
- ‫طل َب‬, „a căuta, a cere, a solicita etc.”, acesta din rădăcina ṭ-l-b
- ‫ط ل ب‬.

În diferite limbi talibanului i se spune:

 t’aliban - թալիբան în armeană, t’alibani - ტალიბანი în
gruzină, taalibaan - तालिबान în hindi, Taleban în daneză, talebano
în italiană, tálib în maghiară, talibã în portugheză, taliban -
талибан în rusă, macedoneană și tătară, taliban - талібан în
bielorusă și în ucraineamă, taliban - ‫ טאַליבאַן‬în idiș, tālibān -
‫ طالبان‬în pastu, taliban - ‫ طالبان‬în arabă, Tǎlìbān - 塔 利 班 în
chineză, Taliban în cehă, engleză, germană și luxemburgheză,
talibán în galiciană și în spaniolă, taliban în afrikaans,
albaneză, azeră, bască, catalană, corsicană, estonă, finlandeză,
franceză, frizonă galeză, galica scoțiană, irlandeză, letonă,
malteză, neerlandeză, norvegiană, română, slovacă, suedeză
turcă și turcmenă, Tālibāna - তালিবান în bengali, Tālībāna -
ਤਾਲੀਬਾਨ în punjabi, talibanar în islandeză, talibanas în
lituaniană, talibani - талибани în bulgară și în sârbă, talibani în
bosniacă, croată și slovenă, talibowie în poloneză, talimpan -
ταλίμπαν în greacă, talleban - 탈레반 în coreană, tâlebân - ‫طالبان‬
în persană, Tolibon – Толибон în tadjică;
‫ טליבאן‬în ebraică.

Antecedente vietnameze

Moto: „Nu lua niciodată decizii când eşti flămând.”

(proverb vietnamez)

Intervenția SUA în Afganistan are antecedente în Asia.

Războiul din Vietnam (Chiến tranh Việt Nam) a avut loc între 1
noiembrie 1961 și 30 aprilie 1975, ziua căderii Saigonului. A
fost purtat între Republica Democrată Vietnam (Vietnamul de
Nord), sprijinită de China și Uniunea Sovietică, și Republica
Vietnam (Vietnamul de Sud), sprijinită de Statele Unite.
Conflictul s-a încheiat cu înfrângerea Vietnamului de Sud
(în realitate a armatei americane) și unificarea țării sub
conducere comunistă. Trupele americane s-au retras din
Vietnam cu coada între picioare, războiul fiind considerat unul
dintre marile eșecuri ale politicii externe americane.
De fapt, prin Războiul din Vietnam în sens mai larg, se
înțelege cel de-al doilea război din Indochina (1955-1975), iar
în sens mai restrâns, intervenția americană (1965-1973). În
principiu, războiul a fost purtat pentru reunificarea Vietnamului
despărțit temporar, de înfrângerea decisivă din 1954 a armatei
coloniale franceze.

Trupele militare americane în Vietnam

Observați în tabelul de mai sus evoluția efectivelor

trupelor americane în Vietnam. În prima perioadă a războiului,
trupele armatei Vietnamului de Sud, pregătite de consilierii
militari americani, au încercat să elimine forțele de gherilă care
se ascundeau în zonele rurale și în sistemul de canale
subterane. Datorită haosului și opresiunii politice din sud,
numărul acestora, în loc să scadă, a crescut.
În anii 1960 conducerea politică și militară americană a
decis ca pe lângă consilierii și instructorii militari americani să
trimită în zonă și trupe. Aviația SUA a încercat să distrugă
industria Vietnamului de Nord, dar efectele nu au fost cele
scontate din cauza ajutorului acordat Vietnamului de Nord de
URSS și China, după americani, dar mai ales a voinței și
patriotismului vietnamezilor, după mine.
Văzând americanii că cei din sud nu sunt în stare să
conducă țara și că ei înșiși au cam luat-o pe coajă, au hotărât
să cedeze. În final, în anul 1972, delegațiile SUA și cea a
Vietnamului de Nord s-au înțeles, fără știrea conducerii
Vietnamului de Sud. Cedare inteligentă!
Conducerea americană a avut intenția încă din 1968 să se
retragă din conflict, dar dorea să facă acest lucru cu un minim
de pierdere de prestigiu. După semnarea acordului de pace, în
1973, SUA și-a retras forțele militare din regiune, dar a mai
păstrat ceva pe acolo.
Forțele Vietnamului de Sud, rămase fără sprijin, s-au
diminuat, iar Vietnamul de Nord, în 1975 a atacat Vietnamul de
Sud, ocupând capitala Saigon. Cele două țări au fost unificate,
oficial, în anul 1976, sub numele de Republica Socialistă
Vietnam.
Dar nu totul a fost ca la carte pentru americani. Conflictul
din Vietnam s-a încheiat în 1975 cu cea mai mare evacuare cu
elicoptere. Tonurile dulci ale semnalului White Christmas
(„Crăciunul alb”) care pocneau în difuzoare și boxe pe undele
radio ale forțelor armate americane la 29 aprilie 1975 nu au
reușit să răspândească veselie în Saigonul însorit.
Mai trebuie spus că pe acolo a apărut epidemia de
„fragmentare”, când soldații americani își omorau
comandanții cu grenade defensive, despre care noi am scris
(„Jocuri de cuvinte – de la rodie la grenadă”).
Revenind la retragere, difuzarea semnalului a insuflat frică
și panică tuturor celor care au recunoscut semnalul codificat
pentru a începe evacuarea imediată a tuturor americanilor din
Vietnam. Frica de ce va să vină era ca la insurecția declanșată
la 23 august 1944 de regele Mihai.
După semnarea acordurilor de pace de la Paris în 1973,
au rămas pe acolo vreo 5.000 de americani, diplomați, pușcași
marini care asigurau paza ambasadei, antreprenori, că ăștia nu
lipsesc niciodată, plus angajați ai CIA (Agenția Centrală de
Informații).
 Președintele Richard Nixon a promis în secret Vietnamului
de Sud că Statele Unite vor „răspunde cu toată forța” dacă
Vietnamul de Nord ar încălca tratatul de pace. După ce
scandalul Watergate l-a obligat pe Nixon să demisioneze,
armata nord-vietnameză s-a simțit încurajată să lanseze o
ofensivă majoră în martie 1975.
După ce a câștigat bătălii decisive în drumul spre sud, spre
Saigon, pe 29 martie s-a declanșat un exod furibund al unor
rezidenți disperați (ca și în 2021 în Afganistan) care se agățau
de scara din spate și trenul de aterizare al unui avion World
Airways și cădeau morți pe măsură ce își lua zborul. După ce a
urmărit știrile despre incident, președintele Gerald Ford i-a
mărturisit unui consilier: „Este timpul să scoateți ștecherul.
Vietnamul a dispărut pentru noi”.

Cetățeni disperați ai Vietnamului de Sud, colaboraționiștii,

încearcând să escaladeze zidurile ambasadei americane în
încercarea zadarnică de a fugi din Saigon (Nik
Wheeler/Corbis/Getty Images)

Când forțele comuniste au pus mâna pe Xuan Loc pe 21

aprilie, președintele sud-vietnamez Nguyen Van Thieu a
demisionat și a fugit din țară, în timp ce 150.000 de soldați
nordiști se îndreptau spre Saigon. În august 2021 nu fu la fel în
Afganistan?
 În Saigon, capitala Vietnamului de Sud, ambasadorul SUA
Graham Martin a respins apelurile repetate de a lua în
considerare chiar evacuarea. Se temea să incite la panică în
oraș.
În dimineața zilei de 29 aprilie, trupele nord-vietnameze
au bombardat baza aeriană Tan Son Nhut din Saigon, ucigând
doi pușcași marini americani care păzeau sediul atașatului
militar american, ultimii doi din cei aproximativ 58.000 de
militari americani uciși în acțiune în războiul din Vietnam.
După ce a analizat daunele bazei aeriene, distrugerea
pistelor, Martin a recunoscut că a sosit momentul să
părăsească Saigonul, dar cu culoarele maritime blocate și
avioanele comerciale și militare incapabile să aterizeze. Statele
Unite au fost forțate să opteze în ultimă instanță pentru
evacuarea aeriană cu elicopterele. Nu ca în 2021 în Afganistan!

Harta Indochinei (vezi Marea Chinei de Sud)

Odată ce semnalul de evacuare „White Christmas”

(Crăciunul Alb) a fost emis în eter, operație numită în secret
Frequent Wind (Vânt frecvent), americanii și oamenii lor
vietnamezi s-au adunat la locuri stabilite pentru a se urca în
autobuze și elicoptere, de organizare răspunzând atașatul
militar american. Elicoptere mari îi transportau pe vase militare
americane ale lui U.S. Navy, cam la 55 de kilometri, în Marea
Chinei de Sud.
 În final, cei 5.000 de americani și ceilalți protejați au
folosit ambasada americană ca singur punct de plecare. Martin
a insistat să fie evacuați și membrii guvernului sudvietnamez,
oficialii militari sudvietnamezi și personalul „de sprijin”.
În timp ce aproximativ 10.000 de oameni strigau în afara
porților ambasadei, infanteriștii marini ce păzeau ambasada
hotărau ce vietnamez sudist va fi salvat. Pe parcursul zilei și
nopții, elicopterele aterizau la intervale de 10 minute pe
acoperișul ambasadei și într-o parcare adiacentă.
Între timp, piloții forțelor aeriene sud-vietnameze au
comandat elicoptere, și-au încărcat familiile la bord și au
aterizat pe punțile navelor americane. Atât de multe elicoptere
sud-vietnameze au asediat flota, că echipajele navelor au fost
forțate ca după coborârea pasagerilor și piloților să împingă
elicopterele în mare pentru a face loc altora să aterizeze.

Urcarea în elicopter pe clădirea ambasadei (membru CIA ajută;

Bettmann Archive/Getty Images)

Americanii nu-i puteau lua pe toți cei adunați la

ambasadă. La 3:30 dimineața, Ford a ordonat lui Martin să
părăsească postul și a decis că doar americanii vor fi evacuați
cu zborurile rămase. Nouăzeci de minute mai târziu, Martin a
plecat după ce i s-a înmânat steagul pliat al ambasadei.
Ultimii infanteriști marini care au părăsit ambasada au
plecat în zorii zilei de 30 aprilie, lăsând în urmă sute de
vietnamezi. Pe măsură ce elicopterul care-i transporta pe
pușcașii marini a dispărut din vedere, s-a încheiat prezența
americană în Vietnam. Așadar, cu piloții de elicoptere care au
zburat timp de 19 ore, s-a efectuat evacuarea incredibilă a
7.000 de persoane, din care 5.500 de vietnamezi.

Refugiați vietnamezi la bordul unui portavion SUA -

operațiunea Frequent Wind (Bettmann Archive/Getty Images)

La câteva ore după plecarea ultimului elicopter de la

ambasadă, tancurile nord-vietnameze au spart porțile Palatului
Independenței. Generalul Duong Van Minh, care l-a succedat
fugitului Thieu în funcția de președinte, s-a predat
necondiționat, punând capăt oficial războiului din Vietnam, care
a durat mulți ani. Noul regim a rebotezat Saigonul cu numele
Ho Chi Minh pentru a-l onora pe regretatul președinte nord-
vietnamez.

Afganistan

Moto: „Când tigrul ucide, şacalii profită.” (proverb afgan)

 Afganistan este numele unui emirat, Emiratul Islamic
Afganistan (în afgană ‫)د افغانستان اساليم امارت‬, țară din Asia centrală,
învecinată cu Iranul, Pakistanul, Turkmenistanul, Uzbekistanul,
Tadjikistanul și cu China.
Are suprafața de 652.864 km² (locul 41 pe țări) și o
populație de 15.500.000 la recensământul din 1979, cu o
densitate de 43,5 loc/km², dar cu o estimare dublă, de
31.822.848 în 2014 (locul 40 în lume).

Afganistan pe Tera

Numele provine din persanul afğânestân - ‫افغانستان‬,

„Afganistan”, în final din‫ َأ‬persanul afğân - ‫افغان‬, „afgan” sau din
َْ
arabicul ʾafḡān - ‫ فغان‬, „afgan”, exonim care desemnează
paștunii, + persanul -stân – ‫ـستان‬, „locul lui”, adică „locul
afganilor, locul unde sunt afganii”. Particula stan este prezentă
în denumirea multor state (Kazahstan, Uzbechistan, Pakistan
ș.a., glumeții numind România Absurdistan).
În antichitate și în evul mediu teritoriul emiratului a fost
stăpânit succesiv de perși, greci, parți, sasanizi, arabi, mongoli,
ș.a. Constituit în 1747, statul afgan a fost supus de Marea
Britanie în urma a două războaie (1839-1842 și 1878-1880).
După cel de-al treilea război anglo-afgan (mai-iunie 1919),
Marea Britanie a recunoscut independența emiratului,
proclamată la 28 februarie 1919. În perioda 1919-1929 au fost
înfăptuite unele reforme din inițiativa emirului Amanullah.
În timpul celui de-al doilea război mondial, Emiratul
Islamic Afganistan își menține neutralitatea declarată în 1939.
La 17 iulie 1973 regele Muhammad Zahir Șah (1933-1973)
este înlăturat, monarhia este abolită, iar emiratul se proclamă
republică, cu numele de Republica Democratică Afganistan.
După cel de-al treilea război anglo-afgan (mai-iunie 1919),
Marea Britanie a recunoscut independența emiratului,
proclamată la 28 februarie 1919. În perioda 1919-1929 au fost
înfăptuite câteva reforme din inițiativa emirului Amanullah.
În timpul celui de-al doilea război mondial, Emiratul
Islamic Afganistan își menține neutralitatea declarată în 1939.
La 17 iulie 1973 regele Muhammad Zahir Șah (1933-1973)
este înlăturat, monarhia este abolită, iar emiratul se proclamă
republică, cu numele de Republica Democratică Afganistan.
La 27 aprilie 1978, în urma unei lovituri de stat, puterea
este preluată de Partidul Democratic al Poporului (comuniștii),
divizat în două fracțiuni aflate în conflict. În ultimele zile ale
anului 1979, U.R.S.S. invadează Emiratul. Președintele
Hafizullah Amin este ucis, iar puterea este încredințată lui
Babrak Karmal.

Intervenția URSS în Afganistan sau războiul afgan

(Афганская война, 1979—1989)

Moto: „S-a tot zis ba «Davai zdreanţa»,/ Ba «Davai

ceasul», că-i de rău.../ Dar rusul a schimbat romanţa:/ - Nu
daţi nimic, că vă iau eu! (După spectacol, tragedia, de Antonia
Iliescu din «Poezie în picături - Epigrame», Antonia Iliescu -
Editura Semne, Bucureşti, 2018)

Intervenția armată a URSS în Aganistan este cunoscută ca

războiul afgan (în rusă aфганская война, în pastu ‫په افغانستان ېک‬
‫شوروی جګړه‬, în persană ‫ جنگ شوروی در افغانستان‬- războiul sovietic în
Afganistan). Istoricii îi mai numesc conflictul afgan 1979-1989,
conflict militar pe teritoriul Republicii Democratice Afganistan
(republicii Afganistan din 1987).

Reagan la întâlnirea cu mujahedini pachistanezi și afgani în

februarie 1983

Conflictul era între forțele guvernamentale ale

Afganistanului și forțele contigentului trupelor sovietice pe de o
parte și forțele paramilitare ale mujahedinilor afgani pe de altă
parte. Așadar, atunci nu talibanii erau cuvântul de ordine, ci
mujahedinii. Mujahedin se numește un combatant încadrat în
unități paramilitare care luptă împotriva dușmanilor islamului.
Noi l-am moștenit din francezul moudjahidin, moștenit din
arabicul mujāhidūn ‫جاهدون‬ ُ ُ
ِ ‫م‬, pluralul lui mujāhid - ‫جاهد‬
ِ ‫م‬, legat de
djihad, „jihad”, apărut în franceză în secolul al XIX-lea, din
arabicul djihâd - ‫جهاد‬, „luptă, efort”. Am moștenit și noi cuvântul
jihad din francezul djihad, definit ca război sfânt în religia
musulmanilor.
După ruși, pe acești mujahedini îi sprijinea atunci politic,
financiar, material și cu armament și muniție țările NATO în
frunte cu SUA, China și lumea islamică conservatoare
(„ведущих государств НАТО, Китая и консервативного
исламского мира”).
Războiul afgan s-a desfășurat în perioada 1979-1989, sub
patru președinți ai URSS, L.I. Brejnev (Л.И. Брежнев), I.V.
Andropov (Ю.В. Андропов), C.U. Cernenko (К.У. Черненко) și
M.S. Gorbaciov (М.С. Горбачёв), „prietenul” românilor și
groparul URSS. Ziariștii străini vestici denumeau războiul afgan
Capcana ursului (în engleză Bear Trap, în rusă Медвежьим
капканом), că aveau ei ce aveau cu ursul rusesc.
Trupele sovietice au intrat în Afganistan la 25 decembrie
1979 și poate nu întâmplător, după 10 ani, în 1989, tot de
Crăciun, era omorât Ceaușescu de Ilici cu mâna juriștilor și
militarilor români stănculeșteni, numiți în tribunalul militar și ca
executanți ai focului ucigaș.
Rușii justificau că totul a fost „la cererea guvernului
Afganistanului și potrivit tratatului de prietenie, bună
vecinătate și colaborare încheiat la 5 decembrie 1978” (по
просьбе правительства Афганистана и согласно Договору о
дружбе, добрососедстве и сотрудничестве от 5 декабря
1978 года).
La 8 mai 1978, prin ambasadorul sovietic din Kabul, se
ceruse oficial trimiterea în Afganistan de consilieri politici,
militari și economici, dar și colaboratori din serviciile de
informații, care să ajute serviciul de securitate afgan. Așa au
ajuns întâi în Afganistan „specialiștii” și „agențiile” (ăia care
sunt retrași ultimii)!
S-a decis „ajutorul” militar, în primul rând masarea de
trupe la granița cu Afganistanul și pregătirea pentru desantare
a diviziei 103 gardă de desant aerian. Numărul consilierilor,
inclusiv militari și de informații, a crescut de la 409 în ianuarie
la 4.500 în iunie 1979. Ca răspuns, președintele SUA Carter a
semnat un ordin secret de sprijinie a mujahedinilor (vezi
interviul său din 1998 în Le Nouvel Observateur).
La semnalul Adunarea (Сбор), la 10 decembrie sunt în
stare de mobilizare unitățile sovietice din Turkmenia, iar
oamenii diviziei 103 gardă de desant aerian din Belarus sunt
gata de acțiune. La 12 decembrie 1979 biroul politic al PCUS
ia decizia de intervenție. Totuși unii politicieni și militari au fost
împotriva intervenției, de exemplu Kosâghin. Chestia e că
primul pregătit să fie desantat în Afganistan, cu divizia 103,
avea să fie „batalionul de musulmani” cu destinație specială
al KGB (КГБ, detașamentul 154 cu destinații speciale), pentru
ocuparea punctelor cheie din Kabul.

Traseele de invazie a trupelor sovietce și zonele controlate

Până la 25 decembrie 1979, în regiunea militară

Turkmenia au fost pregătite de intervenție comandamentul
operativ de recunoaștere al Armatei 40, o brigadă de artilerie a
armatei, două divizii mecanizate, o brigadă de racherte Zenit, o
brigadă de desant, unități de asigurare de luptă sau logistice,
iar în regiunea militară asiatică de mijloc două regimente
mecanizate, direcția operativă a unui corp aerian, două
regimente de vânătoare-bombardament și un regiment de
avioane de vânătoare, două regimente de elicoptere, unități de
asigurare tehnică aeroportuară. În ambele regiuni militare trei
divizii erau în rezervă. În republicile Uzbecă, Turkmenă și
Tadjică erau 32.000 de nilitari și 9.000 de vehicule militare.
Este interesant că 43,5 % din personalul diviziilor era
format din militari asiatici, iar în divizia 108 mecanizată 64 %
erau oameni ai locului. A fost cea mai mare mobilizare a
Armatei Roșii de după 1945. La 14 decembrie 1979, o unitate
și statul major ale diviziei 103 de desant aerian din Belarus au
fost mutate în Ttrkmenia. La 23 decembrie 1979 unitățile erau
gata de îbndeplinirea misiunii.
La 24 decembrie, ministrul apărării Ustinov a semnat
directiva № 312/12/001 (ordinul de luptă), în care se specifica
că s-a luat hotărârea dislocării câtorva contigente ale trupelor
sovietice pe teritoriul Republicii Democratice Afganistan, pentru
a răspunde cererii de ajutor a poporului afgan și de a lupta
împotriva forțelor paramilitare. Ordinul de luptă a fost publicat
și în ziarul central al partidului, Pravda (Правда, „Adevărul”),
din 27 decembrie 1979.

Trupe sovietice înaintând în Afganistan, la mijlocul anilor 1980

Împreună cu unitățile militare au fost introduse și multe

transporturi de bunuri, armament, muniție cu multe vehicule.
Granița a fost trecută la ora 15:00 (ora Moscovei, ora 17:00 a
Kabulului), pe 25 decembrie 1979, după ce dimineața fusese
desantat batalionul 781 cercetare al diviziei 108 de desant
aerian, apoi, în trecătoarea Salang, batalionul 4 de desantare-
parașutare al diviziei 4 de desant aerian.
 Așa au început operațiile miliare pe teritoriul
Afganistanului, pe care le găsiți în literatura de specialitate.
Trupele au fost schimbate periodic, deoarece moralul militarilor
era în cădere liberă.
Gorbaciov este cel care, la cel de al XXVII-lea congres al
PCUS din februarie – martie 1986, primul după moartea
foștilor președinți Brejnev, Andropov și Cernenko, prezintă o
informare privind etapele de retragere a trupelor sovietice din
Afganistan.
La 7 aprilie 1988 Gorbaciov se întâlnește la Tașkent cu
președintele Afganistanului Mohammad Najibullāh și au hotărât
să încheie un tratat la Geneva prin care să se înceapă
retragerea trupelor sovietice.

Soldații sovietici se întorc în patrie din Afganistan (15

octombrie 1986)

Rușii nu s-au retras precipitat, ca americanii, ci în etape.

La 15 august se încheie prima etapă de retragere a trupelor,
revenind în URSS 50.200 de militari, adică 50 % din personal.
Mai rămâneau în Kabul, Gerat, Parvan, Samangan, Balh și
Baglan 50.100 militari.
 Fiindcă și eu am fost ca locotenent într-o brigadă de
rachete ROT, iată că la 31 octombrie 1988 a fost adus la Kabul
și îmbarcat divizionul de rachete operativ-tactice 8K14 (bătaie
50-300 km), cu trei rampe de lansare 9K72 (P300, Scud) al Bg
3 ROT a regiunii militare Turkmenia.
După plan, în noiembrie, potrivit KGB, GRU și altor organe
militare, provinciile Bamiyan, Paktika și Kunar au intrat complet
sub controlul mujahidinilor. Guvernul Najibullah controla
aproximativ 8.500 de sate (28%) din 30.191, 22 din 27 de
centre provinciale, orașul Khost, 39 de districte și 91 din 290
de centre regionale. Așa că, unchiule Sam, rușii făcură totul
treptat!
În sfârșit, între 15 noiembrie - 15 februarie 1989 a avut
loc a doua și ultima etapă a retragerii trupelor sovietice din
Afganistan. În perioada 23-26 ianuarie are loc ultima operație
militară a trupelor sovietice, Taifun (Тайфун), în provinciile
Parvan, Baglan și Kunduz. În perioada 20 ianuarie - 4 februarie
are loc operațiunea Pod aerian, care a constat în transferul de
tehnică militară de către avioane sovietice către aeroportul
Ariana din Kandahar. La 13 februarie -ultima divizie a armatei
sovietice a părăsit Kabulul. Așa că totul s-a încheiat pe 15
februarie 1989.
Gorbaciov avea nevoie ca agenții GRU și KGB să
pregătească „excursiile” în grupuri mici în România în
toamna lui 1989, vreo 26.000 dintre ei părăsind România,
după spusele lui Petre Roman, abia în toamna anului 1990...
Nu vedeți legătura? Prin munții afgani cu multe grote fură
pe acolo și basarabeni, timp de 10 ani, deoarece în folclorul
militar sovietic, cu aluzie la terminația dâr de la afgani (дыр în
rusă, „gaură; grotă” în română), militarii recunoscând, de unde
până unde, doar două grote, Cricova (Крикова, în sud-estul
Republicii Moldova) și a Mariei! Referirea se făcea la crama
subterană din Cricova. La cealaltă grotă nu mă bag, a tuturor
femeilor reprezentate de Maria...
Armata Republicii Afganistan a pierdut în zece ani (1979-
1989) oameni și destule echipamente militare, cam 362 de
tancuri, 804 transportoare blindate și vehicule de luptă pentru
infanterie, 120 de avioane, 169 elicoptere etc. [Anexa 14 din
Ляховский А. А. Трагедия и доблесть Афгана.  М.: Эксмо,
2009. - 1184 с. ISBN 978-5-699-32707-2].
Și URSS a avut pierderi în tehnică și vieți omenești. Au
fost publicate deja perderile de vieți omenești pe ani:

Anul Morți
1979 86
1980 1484
1981 1298
1982 1948
1983 1448
1984 2343
1985 1868
1986 1333
1987 1215
1988 759
1989 53
Total 13835

Datele au fost publicate prima dată în Pravda din 17

august 1989, apoi au suferit ușoare modificări. După alte surse
pierderile ar fi fost de 15.031 oameni. Au fost și alte perderi,
53.753 răniți sau traumatizați psihic. Au fost 415.932 de
îmbolnăviri, din care 115.308 persoane cu hepatită infecțioasă,
31.080 cu febră tifoidă, 140.665 persoane cu alte boli
infecțioase [Общие людские потери и потери техники в
Афганистане, pierderile umane și de tehnică în Afganistan]
Din 11.294 de persoane care au fost date inapte pentru
serviciul militar din motive de sănătate, 10.751 persoane au
rămas cu handicap, din care 672 persoane în grupa 1, 4.216
în grupa 2, iar 3.586 în grupa 3.
Pierderile în echipamente ale URSS, conform datelor
oficiale difuzate, s-au ridicat la 147 de tancuri, 1.314 vehicule
blindate (transportoare blindate, BMP, BMD, BRDM-2), 510
vehicule de geniu, 11.369 camioane și cisterne de combustibil,
433 sisteme de artilerie, 118 avioane, 333 elicoptere (doar
pierderile în elicoptere ale armatei 40, exclusiv elicopterele
trupelor de frontieră și ale districtului militar din Asia Centrală).
În același timp, aceste cifre nu au fost specificate în niciun
fel, în special deoarece nu prea se publică informații referitoare
la pierderile în luptă și în afara luptei ale aviației, de avioane și
elicoptere. S. Korolev oferă alte cifre mai mari pentru pierderile
de echipamente. Potrivit lui, trupele sovietice din 1980-1989
au pierdut 385 de tancuri și 2.530 de transportoare blindate,
BRDM, BMP, BMD (cifre rotunjite) [Context of '1980-1989: CIA
and British Train Mujaheddin in Afghanistan and Help Arm Bin
Laden'].
Oricum, mulți militari sovietici au fost decorați și în toate
republicile URSS s-au creat monumente în cinstea celor căzuți
în luptele din Afganistan.

Monumentul din Tiraspol închinat celor căzuți în Afganistan

După plecarea rușilor, forțele mujahedinilor alcătuiesc un

guvern în exil (23 februarie 1989), care continuă lupta.
Najibullah încearcă o serie de tratative cu rebelii, dar ele
eșuează, ceea ce duce la continuarea războiului civil. În urma
presiunilor interne și externe președintele Mohammad
Najibullah a demisionat (16 aprilie 1992), punându-se astfel
capăt regimului comunist din Afganistan.
Cele mai mari grupări rivale ale rezistenței (Hezb-i-Islami
și Jamiat-i-Islami) au hotărât la 24 aprilie 1992 crearea unui
consiliu interimar pentru guvernarea țării până la alegerile
legislative. Neînțelegerile dintre cele două grupări s-au
amplificat, provocând numeroase victime și distrugeri
materiale.

Intervenția trupelor americane în Afganistan

Moto: „Dacă şi de astă dată/ Se retrag din Orient,/ Mă fac

porumbelul păcii/ Şi mă c*c pe occident!” (Americanilor, de
Păstorel Teodoreanu)

Vine rândul SUA să ocupe Afganistanul. Deşi trupele NATO

se pregătesc să se retragă complet din Afganistan în 2021,
populaţia afgană este îngrijorată cu privire la viitor, iar
implicarea Rusiei în conflicte cu state precum Georgia şi
Ucraina a determinat devierea atenţiei comunităţii
internaţionale de la problemele cu care se confruntă
Afganistanul. Să o luăm istoric.
Forța Internațională de Asistență pentru Securitate (ISAF)
a fost cea mai amplă și mai importantă operațiune NATO.
Pentru „acoperire juridică”, în 2001 a fost aprobată ISAF prin
rezoluția 1386 a Consiliului de Securitate al ONU, ca forță
multinațională sub egida ONU, care se limitează la asigurarea
securității Kabulului. În 2003, NATO a preluat comanda
operațiunii ISAF pentru a ajuta la extinderea securității dar și a
autorității guvernului afgan pe întreg teritoriul țării.
Războiul din Afganistan a început pe 7 octombrie 2001,
când armata SUA împreună cu armata britanică au desfășurat
operațiunea cu numele de cod Enduring Freedom (OEF,
„Libertatea durabilă”, 2001-2014) și apoi operațiunea
Freedom's Sentinel (2015–2021, „Sentinela libertății”), ca
răspuns la atacurile asupra SUA de la 11 septembrie 2001.
Marea Britanie a desfășurat din 2002 propria sa operațiune
militară, denumită Herrick, ca parte a aceluiași război din
Afganistan. Caracterul războiului a evoluat de la o luptă
violentă cu Al-Qaeda și susținătorii săi talibani la un complex
efort contrainsurgent.
Nu există niciun număr oficial al civililor uciși în război
după 2001, dar estimările pentru anumiți ani sau anumite
perioade au fost publicate de mai multe organizații. Noi nu ne
referim la aceste cifre. Le găsiți ușor dacă folosiți cuvinte
potrivite de căutare în web în rapoarte ale ONU).
De la intervenția coaliției în 2001, peste 5,7 milioane de
refugiați s-au întors în Afghanistan, dar 2,2 milioane de afgani
erau în continuare refugiați în 2013, iar în ianuarie 2013 ONU
estima că 547.550 de persoane erau strămutate în interiorul
țării, cu o creștere cu 25% de la 447.547 de persoane
strămutate în ianuarie 2012, număr declarat de Amnesty
International, care afirma că sute de afgani au fost forțați să-și
părăsească casele lor în cursul anului 2012.

Traficul de droguri controlat de talibani

Moto: „Drogurile sunt un pariu cu mintea ta!” (Jim

Morrison)

În perioada 1996-1999, talibanii controlau 96% din

câmpurile de mac din Afganistan și au făcut din opiu cea mai
mare sursă de impozitare.

Până în 2000 Afganistanul reprezenta circa 75% din piața

mondială, iar în 2000 se produceau 3.276 de tone de opiu prin
cultivarea macului pe 82.171 de hectare. Cu toate că s-a dat
un ordin de interzicere a cultivării macului, în 2002 ONU a
menționat „existența unor stocuri semnificative de opiacee
acumulate în anii precedenți interzicerii cultivării.” În
septembrie 2001, înainte de atacurile din 11 septembrie
împotriva SUA, talibanii le-au permis țăranilor afgani să
semene din nou opiu.
La scurt timp după invazia condusă de SUA
producția de opiu a crescut semnificativ. Până în 2005,
Afganistanul a recâștigat poziția de producătorul numărul 1 de
opiu din lume (90%), cea mai mare parte fiind transformată în
heroină și vândută în Europa și Rusia. În 2009, BBC raporta că
„descoperirile ONU spun că există o piață de opiu în valoare de
65 miliarde de dolari, care finanțează terorismul la nivel
mondial, formată din 15 milioane de dependenți, și ucide
100.000 de oameni în fiecare an.”

Pușcaș marin american într-un câmp cu maci

Participarea României

Moto: „S-a vrut apărător de Ţară,/ Braţ înarmat de

militar/ Însă, în misiuni, pe-afară/ E din păcate… mercenar.”
(Militar profesionist, de Liviu Zanfirescu, din Pledoarie pentru
epigramă, 2007)

România a participat ca membră NATO din 2001 până în

2021 la Războiul din Afganistan, de partea coaliției
multinaționale conduse de SUA. La operațiuni au participat
peste 32.000 de militari, din care 29 au fost uciși.
Participarea României la ISAF a fost stabilită prin
Hotărârea nr. 38 din 21 decembrie 2001 a Parlamentului
României, care acorda guvernului împuternicirea de a stabili
forțele, mijloacele, finanțarea și condițiile în care se va asigura
această participare.

Sorin Cîrstea a fost comandantul Centrului de Operaţii

Psihologice al Armatei Române, și în prezent lucrează în cadrul
Consiliului Suprem de Apărare a Țării

În ianuarie 2010 se aflau în Afganistan 1.092 de militari

români. Cei mai mulți (peste 900) erau implicați în misiuni de
menținere a securității în regiunea Qalat, din sudul țării, una
dintre cele mai periculoase zone. Acolo atacurile insurgenților
erau aproape zilnice, în special cele cu dispozitive explozive
improvizate, cu rachete sau cu mortiere.
Pe 8 aprilie 2010 președintele Traian Băsescu a anunțat la
Praga creșterea efectivului românesc din Afganistan la 1.800
de militari. În 2013, Ministrul Apărării Mircea Dușa a declarat
că numărul soldaților români va fi micșorat drastic începând cu
anul 2014. În 2013 se aflau 1600 de militari români și zeci de
jandarmi care pregăteau trupele afgane. Se pare că România
ar fi plătit 500.000 de dolari pentru antrenarea armatei
naționale afgane.
La sfârșitul lunii iunie 2021 au fost retrași ultimii militari
români din Afganistan. Militarii români au avut misiuni de
patrulare. Batalioanele se schimbau la 6 luni. 75 de militari
români au desfășurat activități în cadrul Forței de Asistență de
Securitate din Afganistan, ISAF, aflată sub comanda
operațională a NATO, cu funcții din structura administrativă și
din cea de comandă a Aeroportului Internațional Kabul (KAIA).
În Afganistan, un militar român câștiga 40 de euro pe zi
într-o misiune care dura șase luni, în total cca. 7200 de euro.
Sub protecția anonimatului au apărut mai multe declarații în
presă conform cărora se plătea șpagă unor superiori de cca.
1000 - 2.000 de euro pentru plecare, mai ales la început când
se pleca pe bază de voluntariat, că doar era ca în Irak, unde
folclorul spune că așa se proceda.
Pe vremuri, ministrul apărării, Mircea Dușa, declarase că a
primit șapte sesizări pe această temă, iar una s-a confirmat,
cum că s-a dat șpagă în cadrul Batalionului 26 Infanterie
"Scorpionii Roșii".
Cum naiba vorbește lumea că generalul Sorin Cîrstea,
comandantul PSYOPS în Afganistan, avertiza în 2016 să nu se
facă retragerea în grabă. Chestea asta se bate cap în cap cu
decizia CSAT, pregătită chiar de el pe la președinție și votată de
CSAT, ca să retrimitem 200 de militari, când toate celelate țări
bau realizat ușcheala și americanii și-au ținut cuvântul de a
părăsi Afganistanul până la data stabilită, 31 august.
 Ce au lăsat americanii talibanilor

Moto: „Despre ei avea să spună/ Un aborigen sadea:/

Ştiţi de ce-au ajuns pe lună?/ Pentru că-s căzuţi din ea.”
(Americanii pe lună, de Efim Tarlapan din Îngerii din cerul
gurii..., 2003)

Americanii au plecat, dar au lăsat acolo o armată și o

poliție de peste 400.000 de oameni (vezi figura de mai jos).

Efective ale armatei și poliției afgane

Au fost lăsate talibanilor, în dotarea armatei afgane,

camioane, transportoare blindate, piese de artilerie, mitraliere,
puști de asalt, pistolete, sisteme de vedere pe timp de noapte,
dar și cantități mari de muniție pentru toate acestea.
Au fost oferite cadou talibanilor elicoptere de luptă și de
transport de trei tipuri, avioane militare auxiliare și de
antrenament, avioane de transport C-130, mai moderne ca
„bătrânul” nostru Hercules cu care ne-am învârtit pe acolo la
extragerea unor „agenți” români angajați la firme străine de
securitate. Dacă ne-am străduit să-i „extragem” înseamnă că
sunt cam „activi” nedeclarați.
Referitor la armata afgană, cu toate avantajele primite, nu
se știe dacă tinerii militari afgani mai au loialitate față de
guvernul afgan, deoarece ei doreau doar să mulgă această
vacă atâta timp cât ar putea produce lapte. Când a încetat să
producă lapte, vorba lui Mădălin Voicu, „canci” intenția de a
lupta și de a muri pentru guvernul afgan.
 Arsenalul lăsat cadou talibanilor

Guvernul SUA a cheltuit miliarde în Afganistan, dar se

pare că mulți din acești bani au fost probabil sifonați în conturi
bancare private și nu s-au îndreptat către afganii obișnuiți.
Cred că au existat ofițeri afgani proamericani care s-au
cam retras în case foarte frumoase din Qatar împreună cu
familiile lor după căderea Kabulului. Așa a procedat
președintele țării, care s-a retras cu oarece bani prin
Uzbechistan! „Stan” să fie!
Așa că, stimați (ne)analiști politico-militari, precum Radu
Tudor, lăudător cu două călătorii în Afganistan, dar care a
pierdut timpul prin tabără, ba a mai vizitat și magazinele
yancheilor, lungul război din Afganistan a fost doar o înșelătorie
care i-a îmbogățit pe mulți dintre contractorii militari americani
și pe unii afgani, plus pe unii „funcționari” străini, dar și
români, de pe la firme străine, de care ne dădeam de capul
morții cu ce avion îi aducem acasă!

Avioane și elicoptere oferite cadou (noi cumpărăm la mâna a

treia)

Statul român, pe bani mei și ai noștri i-am trimis? Sau

sunt de la STS și DGDIA? Ba aduserăm în România și pe unii
afgani care ne-au „ajutat” pe acolo... Dar nu ne-au spus pe
unde plantară talibanii mine, chiar în asfalt! Și hop morți și
răniți!
Asta se întâmplă atunci când alegătorii americani cred că a
face din oamenii de afaceri liderii lor politici, precum tatăl
afaceristului Biden prin Ucraina și pe la noi, este bine, deoarece
ei cred că guvernul ar trebui să fie condus ca o afacere cu scop
lucrativ. Dă-le lecții, Cîțule!
Războiul afgan, ca și „revoluțiile” arabe de prin nordul
Africii, ca mișcarea portocalie declanșată prin Ucraina și imitată
pe la noi cu culorile DA, a fost un proiect de afaceri de 20 de
ani, cu o mulțime de antreprenori, iar alegătorii americani sunt
fraierii, deoarece s-au blocat cu proiectul de lege. Este atât de
simplu!
Acesta a fost exact același motiv pentru care SUA au
pierdut Cambodgia și Vietnamul de Sud. Aș vrea să vă pot
explica de ce mass-media din SUA și majoritatea americanilor
au probleme cu înțelegerea acestui fapt simplu, dar nu pot.
Vietnamezii ăia săraci aveau o patrie de apărat și nu prea le
urmăm exemplul.
Așadar, copiii moșului, talibanii nu luptau pentru bani, ci
pentru țara lor. Sunt patrioți! Nu arborează steagul LGBT ca la
ambasada americană din Kabul! Îți pot plăcea sau nu îți plac,
dar asta se întâmplă atunci când o parte luptă pentru profit, iar
cealaltă parte luptă pentru țara lor. Ce e greu de înțeles? Da,
unii dintre ei poate vor altceva, inclusiv bani. Formară și un
guvern, în care un ministru a tratat cu americanii, iar altul e
terorist pe lista FBI!
Că până la urmă americanii cu ei au tratat retragerea.
Lăsați-i cu tradițiile lor. Că și rușii au încercat. Așadar, cele
două armate care se cred cele mai (ne)bune de pe glob,
Armata Roșie, adică rusă, fostă sovietică, și armata
jandarmului american s-au întors din Kabul cu coada între
picioare! Doar „românii generalului Ciucă” s-au întors
învingători și au defilat pe sub Arcul de Triumf! Ba CSAT a votat
retrimiterea a 200 de militari...

Secretul celor 3 trilioane de dolari ce stau în spatele

„prieteniei” dintre China și talibani este ascuns în
pământ

Moto: „Ninge mult la Polul Nord/ După cifrele rutinei/ La

Sud ploi cad în record/ Şi senin... în restul Chinei.” (Buletin
meteorologic în anul 2040, de Petre Gigea-Gorun)

Nu e nimic pe de-a moaca! Nu trecuseră decât câteva ore

de la momentul în care Afganistanul ajunsese sub controlul
talibanilor când un reprezentant al ministerului chinez de
externe s-a grăbit să declare că Beijingul este pregătit pentru o
„colaborare amicală cu Afganistanul”, scria Money Review. Că
parcă ar fi nevoie să ceară acordul cuiva pentru asta!?
Potrivit analistei Shamaila Khan de la Alliance Bernstein, o
companie globală de investiții și administrare a activelor
financiare, motivul îl reprezintă un grup de metale numite
pământuri rare în valoare de trilioane de dolari, ascunse în
solul Afganistanului. Rușii și americanii le-or fi ratat?
Potrivit analistei, o companie globală de investiții și
administrare a activelor financiare, motivul îl reprezintă un
grup de metale numite pământuri rare în valoare de trilioane
de dolari, ascunse în solul Afganistanului. Astea sunt și pe la
noi! Și sunt „bonus” pe lângă cupru și aur!
China domină piața globală a pământurilor rare, cruciale
pentru fabricarea tuturor produselor de înaltă tehnologie
precum telefoanele mobile, plăcile calculatoarelor electronice și
alte componente, mașinile electrice, ecranele LCD, aeronavele
și navele, sateliții artificiali ai Pământului, receptoarele GPS.
Deja Beijingul a amenințat în 2019 ca parte a războiului
comercial declanșat de fosta administrație a președintelui
Donald Trump că va „tăia” exporturile acestor metale. După
cum a explicat Shamaila Khan pentru CNBC, talibanii
controlează acum resursele de pământuri rare ale
Afganistanului, ceea ce îi face mult mai periculoşi pentru lume.
Să concluzionăm că așa ceva îi interesează doar pe Biden și
Trump? Că noi nu mai avem voie, conform unui acord cu SUA,
să mai importăm înaltă tehnologie decât de la yanchei!
Numai pământurile rare din Afganistan sunt estimate la o
valoare între 1 şi 3 trilioane de dolari, după cum scria revista
The Diplomat în 2020, citându-l pe Ahmad Shah Katawazai,
fost oficial al ambasadei Afganistanului la Washington.
Publicaţia The Hill a estimat în acest an valoarea lor la 3
trilioane de dolari.
Concret, Afganistanul deține pământuri rare, cum ar fi
lantan, neodim și ceriu, precum și zăcăminte de aluminiu, aur,
argint, zinc, mercur și litiu. V-ați prins? Răi sunt talibanii!
China controlează deja 35% din zăcămintele mondiale de
pământuri rare. Numai în 2018, ea exploata 70% din
pământurile rare la nivel mondial, producând 120.000 de tone
într-un an, comparativ cu 15.000 de tone produse de SUA. Și
noi de unde cumpărăm? Aud?
Beijingul a folosit aceste metale extrem de rare ca atu în
negocierile privind războiul comercial cu Statele Unite,
profitând de faptul că industria americană își îndeplinește 80%
din nevoile aferente pe baza importurilor din China. Ia să
analizăm noi puțin problema!
 Pentru că Statele Unite tocmai au suferit o lovitură
devastatoare pentru prestigiul lor internațional, căderea
Kabulului în 2021 este ca și căderea Saigonului și China știe
asta, că mereu fu în tabăra cealaltă sau fin observator. Din
perspectivă geopolitică, este extrem de greu să nu se bucure
de eșecul catastrofal al „războiului de douăzeci de ani” din
Afganistan, început în 2001 și terminat acum brusc și fără
glorie, dar cu defilarea pe sub Arcul de Triumf a românilor
„extrași”!

Niște „talibani”! Tineri!

US (Uniunea Sovietică) și USA (Uniunea Sovietică Ailaltă)

să nu fi vrut să pună mâna pe nimic de prin Afganistan? Rușii
și-au consumat destule resurse, Armata Roșie s-a demoralizat
și soldații ruși au plecat cu coada între picioare, că GRU avea în
plan „excursii” în România!
Acum, America este cea alungată, plus aliații ei, în timp ce
războinicii talibani defilau în jurul palatului prezidențial din
Kabul, vizitau parcul de distracții, președintele fugind rușinos
din țară în „alt Stan”, cu oarece cheag, la doar câteva zile după
ce agențiile americane de informații au estimat cu umilință că
talibanii vor ajunge în capitală în „30-90 de zile”.
Talibanii ocupară rapid palatele guvernatorilor și
președinților, ale regilor și prinților micului lor univers, pe cale
să-și recreeze emiratul lor islamic. Timp de două decenii, SUA,
ca și URSS în trecut, și-a încercat mâna la construirea națiunii,
trimițând fetele la școală și educând o întreagă generație de
tineri afgani.
Acum chiar și talibanii care urăsc tehnologia postează în
rețelele sociale selfie-uri din conacele guvernamentale. Bună
treabă, SUA, bună treabă, vestule! Ai modernizat tinerii
adversari medievali. Au rămas și multe arme aruncate de
soldații armatei naționale afgane, multă muniție în depozite. Cu
moral scăzut, îngroziți că li se va tăia capul și nu li se va plăti
salariul soldații se gândesc, unii apucă calea exilului, că unii
șefi au fot luați în custodie cu avioanele vestice...

China intră pe fir

Lăsați, analiștii moșului, pământurile rare! În acest vid

nebunesc de putere, China sare cu inteligență, în primul rând
geopolitică! Se aliază cu talibanii, pentru că de ce nu? Un aliat
islamist radical la granițele Chinei poate părea înfricoșător, dar
chinezii știu că și talibanii pot fi corupți, iar China are destui
bani să le ofere în schimbul creării unei mici zone tampon
împotriva principalului lor rival regional, India.
 Concluziile lor (Dacă te simți inutil, amintește-ți că au fost
necesari 20 de ani, trilioane de dolari și 4 președinți ai SUA
pentru a înlocui niște talibani cu alți talibani)!

Alături de Pakistan, Afganistanul controlat de talibani

poate servi bine interesele chineze. Și în schimbul unor mite și
împrumuturi, oferite noilor conducători din Afganistan, nu i-ar
deranja să le trimită niște uiguri fugari sau minorități
supărătoare spre Chinei, că pe acolo e nevoie de forță de
muncă.
Așadar, stimați analiști de pe aiurea plus Radu Tudor de pe
la Antena 3, poreclit „analist militar”, de râde până și alde
Turcescu, China intră acum în Afganistan economic, pentru că
știe, simte oportunitatea diamantină. Intră în grotele alea
(dâr), în care se ascundeau talibanii, de i-au făcut pe americani
să lanseze bomba aia gigantică, MOAB, Mother of All Bombs,
„Mama tuturor bombelor”, despre care noi ne-am făcut datoria
și am scris la timpul potrivit („Jocuri de cuvinte – Moab”).
O fi Partidul Comunist Chinez urât de „capitaliști”, dar nu
incompetent când vine vorba de interesele Chinei. Talibanii ar
putea fi un aliat valoros și un atu pentru chinezi, făcându-i să
transpire pe americanii angrenați în războiul lor economic și pe
ruși, într-un moment în care se schimbă regulile jocului...
Orice poziție ați avea, cu Huawei sau cu Apple, cu
apărarea țării sau coloniei, să fiți iubiți, în numele regulilor
jocului!

NC