Jocuri de cuvinte - cârciumă

Geografie lingvistică

Cârciumă

Moto: „Două lucruri mai alină/ Al meu chin şi a mea boală:/ Damigeana când e
plină/ Şi femeia când e goală.” (Păstorel)

Nu faceți pe nebunii că deja știți ce e o cârciumă. Da, este acel local unde se
consumă băuturi alcoolice (și mâncăruri). I se mai zice și birt, crấșmă, ba regional și
cấrcimă. Conform dicționarelor, am moștenit cuvântul din cuvântul slavon krucima.
Mai elaborat, am moștenit cuvântul cârciumă din vechiul cuvânt slavonic
bisericesc krŭčĭma - кръчьма, la rândul său moștenit din cuvântul proto-slavic
*kъrčьma. Comparați cuvântul românesc cârciumă cu cuvintele corespondente
krǎčma – кръчма în bulgară, krčma - кр̏чма în sârbocroată și karczma în poloneză.
Ba tot cognate cu cele de mai sus sunt kjarcma în sorabă de jos, korčma în sorabă de
sus și krčma în cehă.
Dar ne-am modernizat cu localurile astea, apărând cuvintele restaurant, bar,
romanizându-l și pe pub!

În diferite limbi cuvintele corespondente pentru cârciumă sunt:

► alehouse în engleză (din medievalele engleze alehous, alehuse, din vechiul

ealuhūs, sincron cu, ale, „bere”, + house, „„casă”);
► bar – бар în rusă, bar în română, turcă și acceptat în multe alte limbi;
► beit marzéakh - ַ‫ ֵּב ית מַ ְרזֵח‬în ebraică;
► birreria în italiană, berărie în română etc.;
► birt în română, birtija – биртија în macedoneană (din sârbo-croatul birt -
бирт, acesta din germanul Wirt, prescurtarea germanului Wirtshaus, din Wirt,
„oaspete”, + -s- + Haus, „casă”);
► cârciumă și crâșmă în română, karčma – карчма în bielorusă, karczma în
poloneză, kirchima, kircsima în țigănească, kjarcma în sorabă de jos, kocsma
(importat și de francezi) și korcsma (egy szláv *krcsma szóból, vö. szlovák krčma,
Forrás: TESz, Akadémiai Kiadó, 1970) în maghiară, kocsmá în țigănească, korčma în
sorabă de sus, krǎčma - кръчма în bulgară, krčma – кр́чма în sârbă, macedoneană și
sârbocroată, krčma în cehă, slovacă și slovenă;
► dram shop în engleză;
► drinkejo în esperanto;
► fogadó (han) în maghiară;
► gastejo în esperanto, gästgiveri în suedeză, Gasthaus în germană;
► gostilna în slovenă, gostilnica – гостилница în macedoneană, ugostionica,
gostionica în sârbocroată;
► hájipén în țigănească;
 ► hana - ‫ حانة‬în arabă;
► hostinec în cehă;
► izakaya - 居酒屋 (いざかや), tabān - タバーン, sakaba - 酒場 (さかば) în
japoneză;
► jerry shop în engleză;
► jiǔguǎn - 酒館, 酒馆, jiǔdiàn - 酒店, kèzhàn 客棧, 客栈 în chineză;
► jumak - 주막, seonsuljip - 선술집, suljip – 술집 în coreană;
► kabák – каба́к în rusă (împrumutat de la germanul vulgar Kabacke,
„colibă”), cazahă, kapakka în finlandeză (din rusescul kabák - каба́к);
► khartchevna – харчевня în rusă (din xarč – харч, „mâncare”, + -évnja - -
е́вня, sufix);
► kievari în finlandeză (probabil prescurtare din kestikievari, „han rural”, din
suedezele gästgiveri, gästgivare, „han rural”);
► Kneipe în germană (de la kneipen, o variantă arhaică a lui kneifen, „a ciupi,
a strânge”; substantivul s-a răspândit din argoul studențesc din Saxonia Superioară la
sfârșitul secolului al XVIII-lea);
► kõrts în estonă (în final din proto-slavicul *kъrčьma);
► krá în islandeză, kro în norvegiană, kroech în frizonă, kroeg în afrikaans și
în neerlandeză, krog în suedeză, krogs în daneză, letonă și suedeză (din vechiul
suedez krogher, din medievalul german vulgar krôch, din proto-germanicul *kranhō);
► Madēra dōkāna - মদের দোকান în bengaleză;
► mehana - механа în bulgară, meyhane în turcă, meyxâne - ‫ میخانه‬în persană
(toate din persanul meyxâne - ‫میخانه‬, compus din mai - ‫می‬, „vin”, și xâne - ‫خانه‬,
„casă”);
► osteria în italiană (din oste + -eria, din vechiul francez oste, „hangiu,
gazdă”), importat și de englezi ca dublet al lui hostry;
► p’abi - პაბი în gruzină, pab - паб în ucraineană, pab - पब în hindusă, pab în
bosniacă, pab - पब în hindi, pab - паб în mongolă și rusă, pabu - パブ în japoneză,
pamp - παμπ în greacă, pàp - ผับ în thai, peobeu - 퍼 브 în coreană, pöbb în
islandeză, pub în azeră, bască, catalană, corsicană, croată, engleză, estonă, franceză,
galiciană, italiană, lituaniană, luxemburgheză, malteză, finlandeză, norvegiană,
poloneză, spaniolă și suedeză, Pub în germană, pubi în estonă și finlandeză (toate din
englezescul pub, prescurtarea lui public house), public house în engleză;
► pandok – պանդոկ în armeană;
► pāparakāuta în maori;
► pʰoucea’niekie – ភោជនាគារ în khmeră;
► pijetore în albaneză;
► pivnaja – пивная în rusă (berărie; din adjectivul pivnoj – пивной, „de
bere”, și substantivul pivo – пиво, „bere”, din proto-slavicul *pivo, „bere”);
► pot house în engleză;
► ravintola în finlandeză (din ravinto, „hrană”, + -la);
► Schenke, Schänke în germană (de la verbul schenken, „a turna”), shenk –
‫ שענק‬în idiș;
► tàbhairne, teach tábhairne, teach óil, teach ósta în irlandeză;
 ► taberna în latină și în spaniolă, taberna, taverna, tasca în portugheză, tafarn
în galeză, sau velșă, tavarn în bretonă, tavern în engleză, tavérna – ταβέρνα în greacă,
taverna – таверна în rusă și în ucraineană, taverna în catalană, finlandeză, italiană și
norvegiană, tavernă în română, tavernë în albaneză, taverne în franceză, taverno în
esperanto, tawerna în poloneză (în final din latinescul taberna, „magazin, han,
cârciumă etc.”, prin disimilare din *traberna, din trabs, „cherestea, grindă, trunchi de
copac”, + -rnus);
► taigh-seinnse în galică scoțiană;
► trahter în estonă;
► tửu quán în vietnameză;
► værtshus în daneză (din værts, „oaspete”, + hus, „casă”), Wirtshaus (din
Wirt, „oaspete”, + -s- + Haus, „casă”) în germană;
► zakusočnaja - закусочная în rusă.

Francezii, băieți de viață, au inventat cuvântul restaurant, pe care l-au

„confiscat” imediat toate națiile. Nu e altceva decât participiul prezent al verbului
restaurer, „a restaura”. Totul se întâmpla în 1765, când Boulanger, zis Champ
d'Oiseau (Câmpul Păsării) a deschis pe rue des Poulies, acum rue du Louvre, un
stabiliment în care toți mesenii erau acceptați și erau serviți cu supe numite restaurats,
„restaurate”. Apropierea cuvântului în sens și pronunție față de participiul prezent al
verbului restaurer, „a restaura” a determinat înlocuirea lui restaurat cu restaurant!

Restaurants, rue des Bouchers (restaurante pe strada Măcelarilor)

•

În diferite limbi restaurantului i se spune:

► bialann în irlandeză;
► boradanbáiki în sami de nord;
► bwyty în velșă;
► cāntīng - 餐厅 (餐廳), fàndiàn - 饭店 (飯店), cānguǎn - 餐馆 (餐館) în
chineză;
► eating-house în engleză, eethuis în neerlandeză;
► estiatório - εστιατόριο în greacă;
 ► étterem în maghiară (din ét, „mâncare„, + terem, „cameră; sală”);
► Gasthof, Gaststätte în germană;
► hạttākhār - ภัตตาคาร în thai;
► ilirestouranti, irestouranti în zulu;
► imseči în chaoui;
► jatetxe în bască (din jate, substantiv verbal a lui jan, „a mânca”, + etxe,
„casă”);
► lokanta în turcă (din turcicul otoman lokanta - ‫لوكنطا‬, acesta din italianul
locanda, „han”, din latinescul locanda, din locandus, „care trebuie plasat”) ;
► matsöluhús în islandeză, matstova în feroeză;
► maṭʿam - ‫طعَم‬ ْ ‫ َم‬în arabă;
► meyramxana - мейрамхана în cazahă (din meyram – мейрам, „festival”, + -
xana - -хана, sufix, din persanul xâne - ‫خانه‬, „casă”);
► miss'adah - ‫ מסעדה‬în ebraică;
► mkahawa în swahili;
► neriniartarfik în groenlandeză;

Restaurant

► ravintola în finlandeză (din ravinto, „hrană”, + -la; inventat de autorul și

preotul finlandez Antero Warelius);
► rest'orani - რესტორანი în gruzină, restarā̃ - रेस्तराँ, restrā.n - रेस्त्रां,
jalapānagarha - जलपानगृह în hindusă, rėstaran – рэстаран în bielorusă, restaurace în
cehă, reštaurácia în slovacă, restauracja în poloneză, Restaurang în germană de jos,
restaurang în suedeză, Restaurant în germană, restaurant în catalană, daneză, engleză,
franceză, neerlandeză, norvegiană, occitană și română, restaurant, restourant în
afrikaans, restaurante în interlingua, portugheză și spaniolă, restavracija în slovenă,
restawrant, restaurán în tagalogă, restoracio în esperanto, restoran - ресторан în
macedoneană, rusă, sârbă, sârbocroată și ucraineană, restoran - ռեստորան în
armeană, rèstoran în creolă guadelupeză, restoran în croată, estonă și turcă, restorán
în spaniolă, restoranas în lituaniană, restorāns în letonă, restorant - ресторант în
bulgară, restorant în malteză și în papiamento, restorante în novială, restorerio în ido,
resutoran - レストラン în japoneză, ristorante în italiană;
► rumah makan în indoneziană;
► sigdang – 식당, reseutorang - 레스토랑, eumsigjeom - 음식점 în coreană;
► Speisesaal în germană;
► staudöb în volapük;
► taigh-bìdh în galică scoțiană;
 Cuvântul restaurant în diferite limbi

► ti-debriñ, preti în bretonă;

► värdshus în suedeză;
► veitingahús în islandeză;
► xwaringeh în kurdă;
► ‫ מסעדה‬în ebraică;
► ‫ ریستوران‬în urdu.

Și cum vorba merge repede, iată că și englezescul bar, ca și pub pe care l-am
trecut și mai sus, s-a răspândit, devenind bā - バー în japoneză, bā - 吧 în chineză, ba
– 바 în coreană, ba în malgașă, baa - បារ în kmeră, baa – บาร์ în thai, baa în swahili,
baar în estonă, baari în finlandeză, bála în chichewa, bar - բար în gruzină, bār - ‫بار‬
în arabă (țările golfului), bār - ‫ بَار‬în arabă, bar - μπαρ în greacă, bar - бар în rusă,
bulgară și macedoneană, bar – ‫ָּב ר‬, bár - ‫ ָּב אר‬în ebraică, bȃr – ба̑р în sârbocroată, bȃr
în slovenă, Bar în germană, bár în maghiară, bar în cehă, daneză, franceză, galiciană,
islandeză, italiană, neerlandeză, norvegiană, poloneză, portugheză, română, spaniolă,
suedeză și turcă, bãras în lituaniană, bari - ბარი în gruzină, baro în esperanto, bâr -
‫ بار‬în persană, beár în irlandeză, (bha:) - ဘား îm burmai, ibha în zulu și íbhári în
xhosa.
Nu trebuie să uităm nici vechiul cuvânt românesc han, local cu ospătărie unde
se puteau adăposti peste noapte drumeții, cu caii și căruțele lor, DEX '09 (2009)
povestindu-ne că e moștenit din cuvântul turcesc han. Corect este că e moștenit din
turcicul otoman han - ‫ان‬ÙÙÙ‫خ‬, acesta fiind moștenit din persanul xân - ‫ان‬ÙÙÙ‫خ‬,
„caravanserai”, aista din proto-indo-europeanul *h₂wes-, „a locui”. Și din cuvântul
din Turcia au derivat: cháni – χάνι în greacă, han – хан în bulgară, hа̑n - ха̑н în sârbo-
croată, hȃn în latină, hán în maghiară (arhaism, nefolosit azi, existând fogadó), háne
în aromână, han în albaneză și română.

Așadar, hanului îi corespund în diferite limbi cuvintele:

► alberg, albergueria în catalană, albèrga în occitană, albergo în ido, albergue

în portugheză și în spaniolă, aoberje în gallo, auberge în franceză (din medievalul
francez alberge, din vechiul occitan alberga, cu alterarea vechiului francez
*heriberga, „loja soldaților, cazarmă”; înrudit cu olandezul Herberg, germanul
Herberge, englezescul harbour, „port”);
► an – ан în macedoneană, cháni – χάνι în greacă, han - хан în bulgară și în
sârbocroată, hȃn în latină, han în albaneză, română și în turcă, ḵān - ‫ خَان‬în arabă;
► bouourtchiïn gazar - буурчийн газар în mongolă;
► brú în irlandeză;
► dharmaśālā - धर्मशाला în hindusă;
► fogadó în maghiară;
► gas’tsinitsa - гасьцініца în bielorusă, gostílnica - гости́лница în
macedoneană, gostilnitsa - гостилница în bulgară, gostinitsa - гостиница în rusă,
gostionica în croată;
► gastejo în esperanto, gästgiveri în suedeză, Gasthaus în germană, Gasthof în
germană, Gaststätte în germană, gistihús, gistiheimili în islandeză, gistingarhús în
feroeză, gjestgiveri în norvegiană, guesthouse în engleză;
► herberch în frizonă, herberg în afrikaans, daneză și neerlandeză, Herberge în
germană, herbergi în feroeză, herberk în cehă;
► hospedaria în portugheză, hospitium în latină, hostal în catalană, hostinec în
cehă;
► inn în engleză (din medievalele engleze in, inn, din vechiul englez inn,
„locuință, casă, cameră”);
► ʾistirāḥa - ‫ ِإ ْستِ َرا َحة‬în arabă;
► kataluma - κατάλυμα în greacă antică;
► kónak - ко́нак în macedoneană, konak în turcă, konoküy – конокүй în
chirghiză, qonaq üy - қонақ үй în cazahă, qunaqxana - ҡунаҡхана în bașchiră ;
► kõrts în estonă;
► kretshme – ‫ קרעטשמע‬în idiș;
► majatalo, matkustajakoti, matkakoti în finlandeză;
 ► mehmanxana în azeră, mehmonxona - меҳмонхона în tadjică, mehmonxona
în uzbecă, meymankana - мейманкана în chirghiză, meymanxana - мейманхана în
cazahă, myhmanhana în turcmenă;
► nyumba ya wageni în swahili;
► osteria în italiană și în corsicană;
► pandocheío - πανδοχείο în greacă, pandok - պանդոկ, hyuranocʿ -
հյուրանոց în armeană, pandokeîon - πανδοκεῖον în greacă antică, pun'dák - ‫ פונדק‬în
ebraică (din grecescul antic pandokeîon - πανδοκεῖον; atestat din antichitate);
► posada în spaniolă, pousada în galiciană și portugheză;
► ryokan - 旅館 (りょかん) în japoneză ;

Interior al caravanseraiului din Saʿd al-Saltaneh din Qazvin, Iran

► sarāy - सराय în hindusă, caravanserai în engleză și română (din persanul

kârvânserây - ‫کاروانسرای‬, din kârvân - ‫اروان‬Ù‫ک‬, “caravană”, + sarây - ‫رای‬Ù‫س‬, „curte;
locuinţă; palat”);
► sasṭumro - სასტუმრო în gruzină;
► sidofami în solrésol;
► tasca în galiciană;
► trahter în estonă, traktir - трактир în chirghiză, rusă și tadjică, traktýr -
тракти́р în ucraineană (din polonrzul traktjer, din latinescul tractōria), trattoria în
italiană (din latinescul tractōria);
► värdshus în suedeză, vertshús în feroeză, vertshus în norvegiană;
► vendéglő în maghiară (restaurant);
► viesnīca în letonă;
► võõrastemaja în estonă;
► Wirtshaus în germană;
► yorida în kotava;
► zajazd în poloneză;
► ‫ مسافرخانه‬în persană.

Nu putem uita încetățenita bodegă, prezentă prin toate satele. Cuvântul este
moștenit din cuvântul german Bodega, acesta din cuvântul spaniol bodega, la rândul
său edin cuvântul latin apotheca, „depozit (de mărfuri)”, acesta din grecescul antic
apothḗkē - ἀποθήκη, „depozit (de mărfuri”). Bodega este definită ca un local (mic)
unde se consumă gustări și băuturi (alcoolice). Un mizilic!
 Cârciuma în viață și în carte

Moto: „Sfrijită ca o Sfântă Vineri/ Mi-a spus o babă: la români,/ «Băbeasca»

place mult la tineri,/ Pe când «Feteasca» la bătrâni.” (Păstorel)

Cuvântul cârciumă apare scris în română de Coresi (1500-1583), mai târziu cu

variantele cârcimă, cârșmă, câjmă, crâcimă, crâjmă, crâșmă, crișmă. Prin 1929
Șăineanu definea cârciuma ca o „prăvălie unde se vinde vin și rachiu cu mărunțișul”
[Șăineanu, ed. VI (1929)]. Scriban, în 1939, menținea definiția, completând-o cu
etimologia extinsă (vsl. krŭčĭma, bg. krŭčma, de unde și ung. korcsoma și korcsma,
id.) [Scriban (1939)].
Scriitorii, amatori de vinuri bune discutate, nu puteau ocoli hanul, cârciuma și
alte cele, așa că „au intrat în temă”. Davidoglu trece prin sat și observă că „Ușa
cîrciumii se deschide și Corpodan vorbește din prag cuiva din cârciumă”. Navigatorul
Jean Bart, devenit terestru, amintește rolul de adăpost al localurilor („Picături de
ploaie înghețată ca niște sfârcuri de bice cădeau în vârtejurile vântului... Lumea
îngrozită fugea la adăpost prin cârciumi și cafenele.”), fiind cu ochii și pe localurile
de noapte („localul de noapte a lui Gherase era amenajat ca să servească toate
categoriile de mușterii”).
Proletcultistul Pas era cu ochii pe ofițerii bucureșteni („Ofițerii se răriseră pe
trotuarul Căii Victoriei și prin localuri.”). Trecând la francezi și la hanul lor
(auberge), adică de la Pas la Dumas, aflăm vă „Aici, gândi domnul, este un han
promițător, iar gazda care îl ține trebuie să fie, pe sufletul meu, un tip ingenios.”
(Voilà, se dit le gentilhomme, une auberge qui s’annonce bien, et l’hôte qui la tient
doit être, sur mon âme, un ingénieux compère. [Alexandre Dumas, La Reine Margot,
Regina Margot, 1845]).
Citind eu mult în franceză, trecând la tavernă, am aflat că până în 1979 femeile
nu aveau voie să intre în tavernele din Québec. E curios, că aflasem abia în pandemie
că „Tavernele fac parte din istoria și cultura populară a Quebecului. Drept dovadă,
succesul fără precedent al piesei de teatru Broue.” (Les tavernes font partie de
l'histoire du Québec et de sa culture populaire. À preuve, le succès sans précédent de
la pièce de théâtre Broue. [Société historique de Québec, Voici 10 tavernes célèbres
de l'histoire de Québec, Le Journal de Québec, 17 janvier 2021]).
Cititor zilnic de presă străină pe Internet, prin 2006, aveam să aflu din Le
Monde că „Fumatul era interzis în baruri, pub-uri și restaurante în Irlanda, Norvegia,
Malta, Scoția și din vara anului 2007 în Marea Britanie.” (La cigarette est bannie
des bars, pubs et restaurants en Irlande, Norvège, Malte, Écosse et à compter de l’été
2007 au Royaume-Uni. [Le Monde, 4 octobre 2006) (Le Monde, 4 octombrie 2006]).

Bistroul, o invenție rusească?

 Moto: „Unul bea că-i băutor,/ Altul bea că-i bestie,/ Numai eu, că am umor,/
Beau asa, de chestie!” (Păstorel)

În lecturile noastre am aflat o legendă asupra apariției în Franța a altui tip de

local, bistro, luat și de noi de la hexagonali ca bistrou și definit ca „mic local în care
se servește rapid, consumându-se aperitive, băuturi alcoolice, răcoritoare; din fr.
Bistro” [DEXI (2007)]. Unii francezi cred că e de origine obscură, dar prietenul col.
Boileau, fost coleg la Hamburg, mi-a dezvăluit o legendă apărută în 1892, dar
alternativ fiind probabil și un regionalism importat la Paris în secolul al XIX-lea de
unde s-a răspândit în toată Franța, dar și în Europa. Poate din Poitevin Bistraud „mic
servitor” apoi „negustor de vinuri”.
Ne gândim și la bistringue, care se referea la un amestec de cafea și vin din
nordul Franței, precum și la bistringue, dintr-un basstringue de origine la fel de
obscură. A fost comparat cu cuvântul argou bistingo, „cabaret”, care este puțin
probabil în măsura în care sensul istoric primar nu a fost stabilirea, ci chiriașul.
Boileau și colegii mai sapă.

Legenda care are ca etimologie ocupația rusă din 1814

Au Bistrot, tableau de Jean Beraud (la bistrou, tablou de Jean Beraud)

În fine, să vedem ce spune legenda. I se dă bistroului o etimologie nașpa, vorba

intelectualului postdecembrist. Cuvântul provine din cuvântul rusesc bystro – быстро
(bâstro), „repede”, cuvânt care este atribuit cazacilor staționați la Paris în 1814, care
au ocupat Franța în urma războaielor napoleoniene, și care i-ar fi apostrofat astfel pe
proprietarii de cafenele. Cuvântul „bistro” a fost însă atestat în Franța abia de la
sfârșitul secolului al XIX-lea. Dilema continuă!
Englezii importă termenul, atestat cam din 1920, din cuvântul francez bistro(t),
cu semnificația originală „proprietar al unei taverne" ( anii cca.1880), dar noi am
explicat mai sus. Cum „vorba circulă repede”, au luat termenul și celelate nații,
inclusiv ungurii ca bisztró!

Un bistrot à l’enseigne bien wallonne (un bistrou a învățat bine valona)

Primele cârciumi în București sau de la pivniță la cârciumă și apoi la han

Moto: „Nu contrazice voia sorţii/ Şi nu sfida stihiile!/ Aşa fu scris: cei morţi cu
morţii,/ Iară cei vii cu... viile!” (Păstorel)

Vinurile din viile de lângă București și alte licori erau păstrate de bucureștenii
medievali în pivnițe, în butoaie de stejar, budane, ploști. Așa că aici avea loc
degustarea. Despre o asemenea degustare de vin franțuzesc, am scris (Lubeck,
Germania, 1978). Prin București, fiecare pivniță bine garnisită era motiv de fală
pentru proprietar, semn de mare chiverniseală.
Până în anii ’80, cea mai veche și mai bine păstrată cârciumă a fost pivnița
boltită a Mănăstirii Mihai Vodă. Nu mai există nimic astăzi din complexul Mănăstirii
care adăpostea, printre altele, Arhivele Statului, în cartierul Uranus.
La fel de veche este pivnița Mănăstirii Plumbuita (există și astăzi) și cea
descoperită de arheologi în anii ’50 pe Dealul Spirii, strada Puțul cu Apă Rece, nr. 53-
57. Era făcută cu pereți din cărămidă subțire și a fost distrusă în anii ’80. Dar prima
cârciumă din București a fost a lui Popa Crițu, nume de la care vine expresia „beat
criță”. Actul de proprietate descoperit de profesorul Giurescu datează din 13 mai
1714. Atunci, Ștefan Cantacuzino scutește „Popei Crițului dă la biserica Stelii o
cârciumă a lui ce este lângă biserica Stelii, dă cămănărit, dă fumărit, dă vin domnesc
și dă vamă”.
Primele „pimnițe de cărămidă cu piatră” aparțineau stăpânilor de vii, marilor
dregători, Mitropoliei, mănăstirilor, bisericilor și „bărățiilor”, adică lăcașurilor
călugărilor catolici. Cât despre Popa Crițu, numele său vine de la Creta, Popa
Cretanul, grec desigur. Numai că bucureștenii i-au asimilat numele mai simplu și mai
ușor: „Crițu”.
Localurile pentru bairam cu vin și rachiu apar și într-un zapis din 12 martie
1580 prin care Mihnea Voievod „întărește Biv Vel Vornicului Dragomir șase prăvălii
și o pimniță de piatră și case deasupra pimniței”. Prin actul din 16 iunie 1763 Safta
Stolniceasa Fălcoianca „dăruiește Mitropoliei o pimniță de piatră și cu tot locul ei”.
„Pimnița constituia adesea partea cea mai importantă a unei proprietăți bucureștene,
la fel cu prăvălia, și uneori înaintea acesteia”, scrie profesorul Giurescu.
Bogați cârciumari au mai fost și Cârstea Neguțătorul, Iorgache Vornicul și
Ghinea Mustachi Neguțătorul care în anul 1655 avea „o pimniță cu cinci prăvălii la
ulița cea mare din Bucuresci”. Aveau voie să vândă vin în București cei care aveau
podgorii, iar cei care n-aveau, plăteau dări: un taler de fiecare bute vândută. În plus,
aveau obligația să își pună „pimnița” departe de „stăpânul locului” și de cârciumarii
mănăstirești, ca să nu le facă deloc concurență.
Pentru că da, cei mai grei cârciumari din București au fost preoții, cu noi este
Dumnezeul bețivilor. Unde mai pui că micii întreprinzători erau obligați ca, pe lângă
vinul lor, să vândă și „vin domnesc” și să-i aducă Domnului paralele câștigate, la
fiecare sfârsit de săptămână. Ăsta da profit.
Într-un zapis dat Mănăstirii Radu Vodă, în 5 mai 1743, Mihai Racoviță hotărăște: „pentru
câte cârciume ar fi ale unora-altora de ar vinde vinurile prea aproape de mosia mănăstirii, să nu se
îngăduiască pe nimeni dintr-aceia să vândă vinu’, ci să le taie cepurile, ca să se vânză numai vinul
ce ar fi pă la cârciumile mănăstirești. Iar care oameni ar fi având circiume mai departe de cârciumile
mănăstiresti și ar fi tot pe moșia mănăstirii, aceia să vânză, numai să-și dea obiceiul moșiei, de câte
buți ar vinde, de bute câte taleri unu, și așa să vânză”. Așadar, s-a trecut de la „pimniță” la
„cârciumî”, iar de la „cârciumă” la „han”.

Hanuri

Moto: „Invitat fiind la cramă/ Am răspuns, ca bun creştin,/ Printr-o scurtă telegramă:/
'«Vin!»” (Păstorel)

Pe când nu existau gadgeturile, telefonul mobil și internetul, nu vi se pare că

poveștile si întâmplările povestite prietenilor într-un han erau mai savuroase si te
făceau să te simți mult mai bine si mai relaxat? Socializare, neică, față în față!
Amintiți-vă de celebrul Han al Ancuței din povestirile lui Sadoveanu. Erau povești cu
tâlc, cu amintiri plăcute și ce întâmplări cu haz se petreceau acolo!
Toți ați auzit de Hanul Ancuței, vestit han turistic situat de-a lungul unuia din
principalele drumuri europene ce străbat România (E85), la o distanță de 27 km de
municipiul Roman, înspre Suceava, cam la 350 km de București. Acolo ne-am cazat
și noi în 2009, în drum spre liceul militar din Câmpulung Moldovenesc, pentru a 50-a
aniversare a absolvirii (cu Viorica șofer pe un Renault Clio, cu care a trecut anul
următor și Transfăgărășanul).
Hanul a devenit celebru prin plasarea aici a acțiunii din volumul Hanu-Ancuței
(cu 9 povestiri), publicat în anul 1928 de marele scriitor român Mihail Sadoveanu
(1880-1961). În anul 1819, vornicul Ștefan Catargiu a obținut printr-un hrisov
dreptul de a înființa târguri și iarmaroace, aici construindu-se un han nou, care va
servi și ca stație de poștă.
Despre conținutul pe scurt al povestirilor puteți citi mintenaș pe web la adresa
https://ro.wikipedia.org/wiki/Hanu-Ancu%C8%9Bei. După propria opțiune puteți citi
cartea de la vreo bibliotecă. Povestirea Iapa lui Vodă poate fi ascultată ușor ca un
„audiobook” (https://www.youtube.com/watch?v=WDK1-xPQBM0). Mie mi-a
plăcut și îmi place melodia La Hanul Ancuței, interpretată de George Hazgan, din
Arhiva TVR (https://www.youtube.com/watch?v=z1hIfSFSFw8).

Clădirea inițială a hanului, dărâmată în 1967

Vremurile s-au mai schimbat, la fel si localurile, dar tot mai există pe ici-colo
câte un han care să ne poarte pe firul amintirilor. Rămânând în Moldova, trecem la
hanurile ieșene, Iașul fiind locul unde a fost ales Cuza domn, cu mari merite în
fondarea unui stat modern. Din hanurile ieșene nu a mai rămas mare lucru.
Hanurile Iaşiului de altădată. Prin Iași existau hanuri, locuri de popas cu
pivniţe adânci în care se odihnea vinul din podgoriile renumite din jurul târgului, cu
şuri şi grajduri pentru animalele drumeţilor, cuptoare în care sfârâiau bucate şi
hangiţe oacheşe care bucurau inima şi ochiul muşteriului.
Pe urma hanurilor ieşene, poposim la Ruginoasa, unde se mai puteau vedea
până nu demult vestigiile unui vechi han. Strada Păcurari, la rândul ei, a fost renumită
pentru grădinile şi hanurile sale. Într-o asemenea grădină, având o vedere
încântătoare spre gară, a fiinţat un han în care luau masa îndeosebi studenţii, printre
care şi tânărul George Enescu.
Urcând spre Copou, undeva în spatele Universităţii, se spune că pe locul fostei
grădini botanice a fost cândva vestitul han al lui Ion Panaite. După secolul al XVI-
lea, pe uliţa sărarilor, actuala stradă Sărărie, se afla Hanul lui Topor, în care se putea
găsi mereu cea mai bună pastramă de oaie şi cel mai rece vin din târg. La acest han,
cu hrube ce dădeau direct în uliţă, se perindau zilnic negustori, ţărani sau străini de
departe. Printre clienți îi regăsim şi cei doi mari prieteni, Creangă şi Eminescu, care-
şi mai dezmorţeau picioarele în plimbarea de la bojdeucă pe uliţa sărarilor.
Pe Uliţa Mare, actualul bulevard Ştefan cel Mare se găseau Hanul Turcesc,
Hanul Ghimici, Hanul Vanghelie şi Hanul Ilie Armanu, întinse pe partea stângă a
actualului bulevard, iar pe partea dreaptă era Hanul Pârlita, mai tot timpul plin de
muşterii.
Că era în vremea construirii căii ferate Suceava-Paşcani-Iaşi, atunci când,
meşterii străini, veniţi din Polonia şi Austria, au transformat încăperile într-un fel de
club al „ciocănarilor”, unde-şi fumau liniştiţi luleaua alături de o halbă gulerată cu
oarece bere. Mă gândesc că în 2022, la construcția podului peste Dunăre de la Brăila
au fost sudori din Italia. Iată unde a dus inițierea distrugerii industriei românești prin
dictonul „morman de fiare vechi” al lui Petrică Roman, fost Neulander! Și vine, cu
tupeu, pe la posturi TV...
 Hanul Ancuței (14 august 2009)

Actuala clădire a hanului Trei Sarmale nu se află pe lista monumentelor

istorice, aceasta fiind construită pe vremea comuniştilor, pe vechiul loc în care a
funcţionat hanul vechi. Mai sunt hanurile de la Deleni sau Ierbiceni, dar singurul han
pe care este pe lista monumentelor istorice e cel de la Podul Iloaiei, în care
funcţionează spitalul orăşenesc.
Cu tradiţie în Iaşi a fost hanul Trei sarmale, apare atestat în documente încă din
secolul al XVIII-lea. Odinioară era un loc de popas și al domnitorilor care se
întorceau de la Poartă. La el veneau adesea Creangă şi Eminescu, în peregrinările lor,
iar mai târziu, la han mai poposea şi Octav Băncilă, după ce îşi termina picturile pe
dealurile Buciumului. Hanul a fost demolat!
Hanul a ajuns în secolul al XVIII-lea în custodia Mănăstirii Socola, care l-a
pierdut după secularizarea averilor mănăstireşti. Noul proprietar, Primăria Iaşi, l-a
stăpânit aproape 30 de ani, apoi vânzându-l. Aici sarmalele erau renumite. Porţile
hanului erau deschise din zori şi până-n noapte şi în zi de lucru şi de sărbătoare.
„Hangiţa cu catrinţă era pregătită tot timpul de musafiri, dornică să le stingă
arşiţa şi să le potolească foamea. În vreo două cuptoare se rumeneau colacii.
Cighirurile din măruntaie şi mirodenii, învelite în prapuri subţiri, sfârâiau voios în
tingirile cu costiţă şi pui. Pe mormane de jăratec, în vetrele încinse se rumeneau
fripturi haiduceşti. În oale burduhănoase de lut, sarmalele din carne grasă, mărunţită
meşteșugit cu satârul pe trunchiul căsăpiei de alături, bolboroseau morocănos
îngânând şoşotitul borşului de pui cu tocmagi, ce fierbea în chiupuri de lut încinse”,
sunt evocările unor gurmanzi care au apucat să se înfrupte din minunile hanului.

Bolta Rece (https://www.casaboltarece.ro/istoric-bolta-rece/)

La hanul din marginea pădurii Socola, căruţaşii zăboveau ca să se mai usuce

năduşeala de pe cai, în vreme ce ei trăgeau o duşcă, iar telegarii, osteniţi de opinteala
în oişti, erau răsplătiţi cu o grămadă bună de fân sau cu mai scumpul ovăz. Acum,
prin camerele goale şi crăpate ale hanului nu mai zăboveşte decât vântul.
Bolta Rece, ospeţie cunoscută de pe la 1786, era aşezată deasupra unor pivniţe
ramnificate, zidite în piatră. Până la intrarea în biografia literară, Bolta Rece îşi trăise
deja o istorie mai lungă de un secol. Primele hrube ale localului au fost săpate de
slugerul Gheorghe Costin înainte de 1799, fiindcă la această dată, beciurile au fost
folosite ca depozite ale palatului în care era instalată curtea feldmareşalului
Potemkin, amantul țarinei caterina a -a.
Peste 7 ani, în 1806, slugerul Costin a construit o nouă locantă pe care a legat-o
de pivniţa veche, dându-li-se amândurora numele de Bolta Rece. Localul înconjurat
de grădină şi curte, se compunea iniţial din 4 încăperi, o bucătărie cu cuptor, grătar şi
paravan. Localul era frecventat între alţii şi de filosoful Vasile Conta, ori de scriitori
ca Nicolae Beldiceanu, I.L.Caragiale, personalităţi străine precum Rossini sau actorul
francez Paul Mounet. De numele localului sunt legate câteva momente din viaţa lui
Creangă şi cea a marelui său prieten, Mihai Eminescu care se aciuau foarte des în
hrubele localului și povesteau vrute şi nevrute până în zori.
Dorind să continue tradiţia, edilii Iaşului au hotărât să ridice o nouă clădire pe
temeliile celei vechi. Aşa a apărut actualul restaurant mobilat în stil popular
românesc, decorat cu elemente etnografice. Se scrie prin presa locală din târg că după
1990 încoace, calitatea clienţilor s-a tot schimbat, mâncărurile sunt râncede,
tradiţionala ospitalitate românească s-a transformat în hoţie iar legendele au amuţit
sub administrarea lui Nicu Bodoagă şi a lui Mihai Valeriu. Astăzi, beciul este deschis
vederii numai apropiaţilor celor doi, toaletele sunt pline de mizerie, bucatele sunt
scumpe şi proaste dar, ceva totuşi mai aminteşte de frumuseţea vremurilor de demult
– ţambalul şi scripca care tânguiesc toate rapsodiile române. Cum Cuza a fost ales
domn și la București, noua capitală a Principatelor Unite, să vedem, de pildă, cele 5
hanuri de renume despre care o să vă aducem aminte, pentru că nu merită sa intre în
uitare.
Hanul Berarilor. Pe locul primit ca moștenire de la tatăl său, Dumitru Oprea
Soare îi cere arhitectului Petre Antonescu, între anii 1910 – 1914, construcția casei în
care se află astăzi Hanu’ Berarilor. Clădirea avea să amintească de stilul vechilor case
românești, stil denumit neoromânesc. Casa a fost rechiziționată de către statt. În
martie 2008, casa reintră în posesia moștenitorilor imobilului. Există și Clădirea
Hanu’ Berarilor Elena Lupescu, ce datează din anul 1900, iar restaurantul își are
sălașul aici din anul 2011.
La Hanul Berarilor (membru al grupului City Grill) există și acum ambianța
românească din perioada interbelică. Restaurantul cu traditie veche in Bucuresti are
două localuri: Casa Oprea Soare (stra. Poenaru Bordea nr.2) și Casa Elena Lupescu
str. Pache Protopopescu nr. 51). Ambele localuri au grădină, sunt amenajate
tradițional, iar preparatele românești gătite ca la „părinte 2” sa „părinte 1” acasă
(după USR și Cioloș) te fac să te lingi pe degete. Cei din mahalale nu aveau acces
aici.
Hanu’ (lui) Manuc. Cțnstructia a fost terminată în 1808, plătită de cel mai
bogat om din Balcani, armeanul Manuc, fost bei al Moldovei obligat să se stabilească
în București din motive politice. Terenul pe care este construit a aparținut, până la
sfârșitul secolului al XVIII-lea, Curții domnești.
Odată cu acest teren Manuc Bei mai cumpără și alte moșii: Dragomireștii din
Vale, Dragomireștii din Deal, Curtea Veche, Bolasca, Trămudeasca, Giulești, Popești,
Mudurgan, Brobodeț, Hagi-Gheorghe, Cuhnești, și altele, pomenite în testamentul său
din 1815.
Hanul avea 107 odăi, două saloane, zece magazii, 15 pivnițe si 23 de prăvălii.
Hanul Manuc este locul unde a fost semnat Tratatul de la București din 1812 în urma
căruia a rezultat ocuparea teritoriului Principatului Moldovei dintre Prut și Nistru de
către Imperiul Rus.
Sala Dacia a găzduit, în anii de dinaintea primului război mondial, întâlnirile
politicienilor care doreau intrarea în război și unirea României cu Transilvania și
Bucovina (Take Ionescu, Octavian Goga, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Nicolae
Filipescu ș.a.).
 Cu timpul, hanul a fost nevoit să-și schimbe destinația în hotel (Grand Hotel de
la Dacie), păstrând doar două săli mari frecventate de lumea bună a Capitalei. Tot în
acea perioadă erau organizate spectacole de teatru si iluzionism, dar si baluri mascate.
În timpul celor două războaie mondiale, hanul devenise locul in care trăgeau
negustorii veniți cu marfa pe care o vindeau apoi pe strada Gabroveni, dar și locul de
întâlnire preferat de politicienii si poeții acelor vremuri.

Hanul lui Manuc pictat de Lancelot în 1860

Intrat in grupul City Grill si restaurat recent, Hanu’ lui Manuc (Strada Franceză
nr. 62 – 64) este astăzi unul din marile obiective turistice ale Bucureștiului si locul în
care oaspeții se pot bucura de muzică de calitate, mâncăruri delicioase, vinuri
excelent păstrate în cramă și o adevarată atmosferă tradițional românească.
Hanul Gabroveni. Construit la inceputul secolului al XIX-lea (între 1804 si
1818) de către Tudor Hagi Tudorache, recunoscut drept cel mai mare „toptangiu” al
Bucureștiului de altădată, Hanul Gabroveni a căzut pradă flăcărilor in 1847. Ulterior,
fiul cel mare al negustorului, George Hagi, a renovat hanul si i-a adăugat noi anexe,
transformându-l într-un local cu „staif”, având pivnițe boltite, odăi pentru odihna
străinilor și trotuare din lespezi de piatră.
Cum Lipscaniul era frecventat de tot felul de croitori, cojocari și meșteșugari,
Hanul Gabroveni devenise nu doar locul de odihnă al acestora, ci și zona în care
boierii își trimiteau slujitorii să cumpere stofe si bijuterii. La 1874 hanul ajunge în
posesia lui Solomon Ascher, care îl numeste Pasajul Comercial.
După 1990, pasajul din centrul vechi al Bucureștiului intră în uitare. Abia în
anul 2006 a început procesul de restaurare si modernizare a hanului Gabroveni, de
către ARCUB. Redeschis in 2014, hanul (Strada Lipscani nr. 84-90) a fost
transformat in centru cultural cu săli de spectacol si expoziții, birouri, cafenea și
centru de informare turistică.
Hanul cu Tei. Construit in 1883 de Gheorghe Polizu, Ștefan Popovici și
Anastasie Hagi, Hanul cu Tei din centrul comercial al Lipscani-ului este singurul han
bucureștean care păstreaza arhitectura originală. Chiar și porțile masive din fier forjat,
de la intrarea în han, păstrează blazonul original pe care sunt incrustate inițialele
cconstructorilor. Ferestrele înalte cu obloane de lemn si balamale vechi de fier
amintesc de arhitectura secolului al XVIII-lea si te ajută să-ți imaginezi cum trăiau
odinioară târgoveții. Locul (Strada Blănari nr. 5-7) oferă si astăzi o imagine autentică
de han bucureștean de odinioară și merită să-i acorzi din când in când atenția cuvenită
(dacă ești „cu venit (mare)”!).
 Hanul Drumețului. O fi existat pe aici, prin câmpul de instrucție vreun han
despre care nu sunt informații. Dar un restaurant vecin din cartierul Drumul Taberei
(bvd. 1 Mai, fosta stradă Compozitorilor, nr. 28) poartă denumirea Hanul Drumețului.
O fi un restaurant cu specific tradițional românesc cu interiorul rustic, dar de la
maneaua clasică la zbieretele de azi e cale lungă. E în stăpânirea maneliștilor. Mai
bine sar la francezi, că au și ei han, dar nu tătar sau mongol.
Altfel de hanuri în Hexagon. Francezii zic hanului auberge. Există o istorie a
hanurilor obișnuite, destul de bogată, dar pe care o sar. Auberge a devenit argou
pentru închisoare (prison, on y est nourri et logé), fiind locul unde ești hrănit și cazat
pe de-a moaca! Am importat și noi problema, „hanul” Târgșor cazând-o și hrănind-o
gratis pe Nuți a lui Petrov... Și banii ei se odihnesc în conturi...
Francezii au și expresia „hanul tinerimii” (auberge de jeunesse), pentru o
unitate care oferă închiriere de paturi în camere sau cămin și masă, pe perioadă scurtă
și la prețuri mici. Ideea a prins viață înainte de criza economică din 1929-1933.
Primul cămin de tineret francez a fost fondat în 1929.
Atenție pentru cei ce comandați online vacanțe! Francezii au și expresia,
devenită populară și arhicunoscută, „han de măgari întorși din drum” (auberge des
culs tournés), pentru a reprezenta situaţia unui stabiliment fictiv (pour représenter la
situation comme un établissement fictif), existent doar pe interenet, cu site făcut („k
lumea, cum scriu unii pe mess”) cu copy-paste și photoshop, cu care poți fi păcălit
ușor dacă nu ești atent.
Inventivi, francezii au și expresia „han spaniol” (auberge espagnole) pentru
acele hanuri inventate de spanioli, unde se oferă doar cazare, nu și mâncare, potrivit
expresiei românești „hai la masă dacă ți-ai adus de-acasă”! La figurat francezii
denumesc așa o idee la modă, trăznită, dar puțin analizată, în care toată lumea
înțelege sensul pe care îl aduce (figuré. idée à la mode, un peu creuse, où chacun
comprend le sens qu’il amène).
Ca atare au apărut, han spaniol, la figurat, pentru un grup sau un partid cu
membri eterogeni (groupe, parti avec membres proviennent d'horizons divers et
variés), galaxia Macron – han spaniol sau... azil? (la galaxie Macron - auberge
espagnole ou… maison de retraite?) [Libération, 5 avril 2017]. Așa că, peiorativ, un
han spaniol este un ansamblu eterogen, fără unitate (figuré, péjoratif, ensemble
hétéroclite, sans unité). Iar Macron se vede conducătorul Europei! Devenim han
spaniol? Că ne amenință ăștia că n-o să mai fie apă și mâncare. Păi pentru cine am
creat restricțiile? Iese bine doar statul yancheilor.

Cârciumi păstrate în democrația socialistă

Moto: „Pământul s-ar fi dus, hainul,/ De-a berbeleacul, vorba ceea,/ De n-ar fi
fost pe lume vinul,/ Tutunul, dracul şi femeia!” (Păstorel)

Nu pot aminti de toate, rețin doar două. După al doilea război mondial, până pe
la inceputul anilor '70, pe locul actualului hotel Dorobanţi au existat două localuri,
„Mon Jardin” şi „Poarta Albă”. Primul era un restaurant interbelic, cu loji de pluş şi
ring de dans, iar vara cu o grădină faimoasă. La „Mon Jardin” s-a cântat jazz chiar şi
în anii '50, când era considerat „muzică decadentă”. Când veneam în Bucureşti nu
vizitam aşa ceva, cu toate că prietenul meu, Gicu, fiu de medic militar (colonel
chirurg), mergea des pe acolo şi mă ţinea la curent cu toate.
Din formaţia de la „Mon Jardin” au făcut pe atunci parte Sergiu Malagamba,
Iancsi Korosi şi Johnny Răducanu. A cântat cu această formaţie şi Yves Montand,
care în 1956 a întreprins un turneu la Bucureşti, unul răsunător, intrucât de aproape
un deceniu nu mai veniseră în România interpreţi din Occident.
Și, na drăcie, Yves Montand era pe atunci comunist. A susţinut câteva concerte,
iar după unul din acestea a fost dus la „Mon Jardin”, unde a rămas încântat de jazz-ul
interpretat acolo şi a cântat împreună cu formaţia. Mă îndoiesc ca vreunul dintre
muzicanţi să fi încercat să-i tempereze entuziasmul pentru ideologia roşie.
Poarta Albă era o cârciumă cu ciorbă de burtă şi grătar, unde se consumau bere
şi alcooluri distilate, inclusiv secărică, populara băutură din anii '50. Prietenul Gicu
mi-a povestit că într-o seară a nimerit acolo şi Maria Tănase. Era iarnă şi un ţăran din
apropiere de Bucureşti îşi priponise la intrarea în local căluţul cu care aducea marfa la
piaţă . Maria Tănase a intervenit pentru ca animalul să fie îngăduit înăuntru, la
căldură. Acesta, ascultător, s-a lăsat jos într-un colţ al cârciumii şi a adormit cu capul
sub masa stăpânului.
La „Poarta Albă” venea autorul versurilor cântecului „Din bucata mea de
păine”, care se cânta şi mai târziu de Ionela Prodan singură sau cu Dolănescu
(https://www.youtube.com/watch?v=4uGNhhw1xMc) şi de Maria Cârneci („Din
bucata mea de pâine/ Am hrănit un om şi-un câine/ Omul nu mă mai cunoaşte/
Câinele mă recunoaşte”), care putea fi auzit în bodegile de periferie, şi mai veneau
vreo doi poeţi de cârciumă, specie demult dispărută. Aceştia îşi multiplicau poeziile
pe coli de hârtie, şi, după ce intrau în local, le împărţeau clienţilor aşezaţi la mese.
După o jumătate de oră, poetul făcea din nou turul meselor şi îşi strângea versurile.
Unii muşterii, drept răsplată, îi trimiteau autorului ceva de băut: o halbă de
bere, o tescovină, o sută de rachiu sau de „Adio, mamă!”.
O asemenea cerşeală modernă aveam să văd în TGV-urile franceze în 2006,
când mă plimbam de la o universitate la alta. Câte un surdomut împărţea cărţi de
vizită persoanelor din vagon, trecea la vagonul următor, apoi revenea şi întindea
mâna.
Era îmbrăcat la costum şi colega mea franceză mi-a spus că, de regulă, trebuie
să dai 10 franci (atunci cam doi dolari). Dar m-a învăţat şi şmecheria că să declar că
am doar dolari şi să îi întind un dolar. Aşa am făcut prima dată, în prezenţa
însoţitoarei mele. Apoi m-am şmecherit şi la repetarea fenomenului cu alt interlocutor
aşa zis (pardon, scris) surdomut dădeam lei autohtoni, să se descurce el cu ei, că
pentru el însemna valută.
Pe vremea „dezgheţului”, pe când galantarele şi rafturile restaurantelor nu mai
erau goale, Păstorel Teodoreanu susţinea în revista „Magazin” o „Cronică
gastronomică”, iar Maria Tănase cânta la redeschisul restaurant „Continental” de pe
Calea Victoriei, acompaniată de Fărămiţă Lambru.
În pauză, îmi povestea interlopul Gicu, fiul de medic militar, cântăreaţa mergea
în bucătăria localului pentru a fuma cu multă sete, înnădit, două-trei ţigări, împreună
cu acordionistul Lambru, care tocmai îşi instalase telefon acasă şi se fandosea faţă de
personalul restaurantului, sunând nevasta.
Intr-una din seri, întrebându-şi în microreceptor consoarta ce îi gătise, după
primirea răspunsului, o îndemna: „Da' să pui, fă, în tocană şi-o foaie de dafin, şi pune
şi niţel piper.” Plictisită, Maria Tănase îi recomanda între două fumuri de ţigară:
„Spune-i, mă, să pună şi nişte rahat!” Prompt, acordeonistul se execută: „Doamna
Maria zice să pui şi nişte rahat, pentru că vine şi dumneaei la masă.”

Restaurante celebre bucureștene

Moto: „Aroma vinului trecut/ Încet la cap se suie,/ Era pe când nu s-a băut,/
Azi l-am băut şi nu e.” (Păstorel)

Ar fi o impietate să nu scriu despre trei restaurante celebre, Gambrinus, Carul

cu bere și Capșa.
Berăria Gambrinus. Adevărata berărie Gambrinus, cea din scrierile lui
Caragiale, pe care a și condus-o o vreme, nu era unde e acum Berăria Gambrinus, la
parterul Hotelului Cismigiu, de pe Bulevardul Elisabeta, ci puțin mai sus, unde Calea
Victoriei se intersectează cu Ion Câmpineanu. Noua berărie Gambrinus a apărut odată
cu readucerea la viață a Hotelului Cismigiu. E unul dintre cele două restaurante ale
hotelului, al doilea fiind Ici et La, sus, la ultimul etaj. Despre Caragiale berar a apărut
și o epigramă de prezentare: „Ion Luca Caragiale,/ Vânzător de băutură./ Face și
literatură,/ Dar nu câșțtigă parale.”
Numele Gambrinus nu este întâmplător. Gambrinus este regele berarilor.
Legenda este sub semnul întrebării. Este vorba de mitologia unui rege germanic
numit Gambrivius. Unii cred că ar fi o modificare a numelui lui Jean Primus, John I,
duce de Flandra și de Brabant (1252–1294). Alții cred că ar veni de la medievalul
german gambra, „germinație a grâului”.
Francezii cred că ar veni din cuvântul francez cambier, nume dat în evul mediu
oricărui producător de bere din nordul Franței. Așa că miticul rege de Flandra și de
Brabant a devenit patronul berarilor. Există și sorturi de bere Gambrinus, marca fiind
de origine olandeză.
Marcă valabilă și în România, berea Gambrinus era produsă din 1869 la abrica
de bere Grivița din București.. Și în Cehia se comercializează și produce o bere
Gambrinus, mai mult, sigla Gambrinus din Cehia este identică cu cea a mărcii
Gambrinus din România. Diferența este că în timp ce în Cehia, Gambrinus este o
marcă „de top", în România, Gambrinus era considerată o bere ieftină.
Carul cu bere. Carul cu Bere este o berărie celebră din București deschisă în
anul 1879. Imobilul este format din două corpuri de clădire aliniate. Corpul A este
compus din pivniță cu bolți de cărămidă, parter și mezanin, etajul I și II, mansardă
(pod).
Pe la 1869, comerţul cu bere începe să se dezvolte. Apar primele fabrici,
Luther, Bragadiru şi altele. Ion Căbăşanu şi doi nepoţi, Ion şi Gheorghe Mircea, au
deschis primele prăvălii cu denumirea Caru’ cu bere. Numele restaurantului apare în
anuarul lui Frederic Dame. Nicolae Mircea închiriează pe rând mai multe prăvălii pe
strada Stavropoleos, din Hanul Zlătari.

La Carul cu Bere (23 septembrie 2011)

În 1899 se inaugura vestitul stabiliment. Primarul de atunci al Bucureştiului era

Barbu Delavrancea, iar firma „Fraţii Mircea” şi restaurantul Caru’ cu bere sunt
înregistrate la Camera de Comerţ. Arhitectul polonez Siegfried Kofczinsky este cel
care la 41 de ani proiectează monumentala clădire.
Sala de consumație, situată la parter și mezanin, are 7 m înălțime, este decorată
în stil gotic, cu coloane și tavane de stucatură, cu lambriuri sculptate și picturi.
Comunicația se face prin scări de stejar sculptate. La etaje se află câte 10 încăperi și
dependințe. Scara principală este din marmură. La mansardă sunt camerele de
serviciu. Corpul B are pivniță, parter și 2 etaje, din care unul parțial mansardat. Este o
construcție mai simplă, pivnița având grinzi de fier cu bolțișoare, la parter 2 prăvălii
spațioase, la etaje câte 8 camere.
Pe la Carul cu Bere veneau George Coşbuc, Onisifor Ghibu, Delavrancea,
Caragiale şi Goga, muzicologul Viorel Cosma. În perioada 1940-’45, violonistul
Ionel Budişteanu era şef de orchestră la salonul de vânătoare de la subsol, unde se
auzea muzică cafe concert şi românească. Sărind peste timp, cu privatizare,
modernizare, în prezent este administrat de omul de afaceri Dragoș Petrescu, care
deține și lanțul de cafenele City Grill.
 Restaurantul Capșa. Casa Capșa este un complex hotelier celebru în
București, compus din hotel, restaurant, săli de conferință, saloane private, cofetărie.
Este situată pe Calea Victoriei, colț cu strada Edgar Quinet, peste drum de Cercul
Militar Național.

La Carul cu Bere (21 mai 2012, Sf. Constantin)

În 1830, italianul Eronimo Momolo (fost bucătar al domnului Grigorie IV

Ghica) a cumpărat casele existente pe acest loc și, în sala de jos, a deschis un birt
vestit prin mâncărurile italo-orientale, iar prin 1836, deasupra birtului, o sală de bal,
cunoscuta sală „Momolo” sau „Slătineanu” (numele fostului proprietar), unde aveau
loc cele mai frumoase baluri din Capitală.
Clădirea a fost cumpărată în 1868 de frații Constantin și Grigore Capșa. Ei
deschid aici Cofetăria „La doi frați, Constantin și Grigore Capșa”. În 1876 Constantin
s-a retras din această asociere, rămânând numai Grigore. Alături de cofetărie, acesta a
ridicat și un hotel (în 1886) și apoi Cafeneaua „Capșa” (în 1891).
În 1869, Casa Capșa a devenit furnizor al Curții Domnești, dar și al altor case
regale, precum cea a Serbiei și Bulgariei. Până la primul război mondial (1914-1918),
Casa Capșa era interzisă boemei literare, fiind rezervată doar protipendadei, ultimii
boieri, oameni publici și ziariști. Aici se discutau politică și cancanuri, se făceau
campanii de presă. În timpul războiului, după ocuparea Bucureștiului de către trupele
germane și bulgare, aici a fost instalată popota ofițerilor bulgari.
 După moartea lui Grigore Capșa, „Casa Grigore Capșa” s-a transformat, în
1931, în urma unor probleme juridice, în „Comandită simplă”, unul dintre primii
directori fiind Albert Balen. Îi urmează Rudolf Knapp, care împreună cu Ștefan
Capșa (nepotul lui Grigore) au condus firma până la naționalizare (1948).

La Carul cu Bere (21 mai 2012, Sf. Constantin)

Modul de organizare, personalul calificat de care dispunea și specialitățile pe

care le oferea au permis Casei Capșa să dețină mult timp monopolul tuturor
banchetelor oficiale și neoficiale, al recepțiilor și meselor oficiale și particulare din
București și din țară. Exista obiceiul, devenit o regulă respectată cu strictețe, ca în
fiecare dimineață produsele de cofetărie din ziua precedentă să fie vândute la preț mai
mic personalului. Mulți lucrători au fost aduși de la Paris: Joseffe Cambasse,
Manchosse (șef-bucătar), Georges Leroy (șef-cofetar bombonier), cel care a preparat
prima dată la București bomboanele „truffe”, Lucien Bertola și Marius Cadillac
(chelneri) etc.
De-a lungul timpului, Casa Capșa a fost frecventată de aproape toate
personalitățile vremii, dar și de oaspeți din străinătate: ducele Nicolae al Serbiei cu
suita, foștii suverani ai Serbiei Milan și Natalia Obrenovici, Raymond Poincaré,
fostul președinte al Republicii Franceze, premierul grec Eleftherios Venizelos,
diplomați, actori, scriitori, oameni de stat.
 La mesele festive date în onoarea unor personalități s-a instituit obiceiul de a fi
lansată o nouă specialitate a casei (de cofetărie sau de patiserie), care a rămas până
astăzi (de exemplu, bomboanele „joffre” lansate cu ocazia vizitei Mareșalului Joffre,
în 1920).
După al doilea război mondial (1939-1945), când boema literară și-a „mutat”
sediul la Cafeneaua Capșa, vechii clienți nu i-au mai călcat pragul, aceasta devenind
locul de întâlnire al scriitorilor, pictorilor, ziariștilor, artiștilor. După naționalizarea
din 1948, Casa Capșa a primit denumirea „Cofetăria și Restaurantul București”, iar
hotelul s-a închis.
În 1975 clădirea a fost restaurată și s-au redeschis hotelul, restaurantul și
cofetăria, cafeneaua redevenind un loc de întâlnire al scriitorilor și universitarilor. La
doi ani după restaurare, eu și comandantul meu, col. dr. Marton Gherasim, am
participat la o masă dată de reprezentantul pentru știință și atașatul militar ai
ambasadei RFG la București, după ce eu reușisem la examenul de acceptare pentru
cursul de cartografie automată din 1978 de la Universitatea din Hamburg.
Din păcate soțiile noastre au refuzat invitația, zicând, parcă s-ar fi vorbit, dar
nu se cunoșteau, că „nu dispun de ținuta adecvată”. Dar soțiile celor doi au participat
și ambianța a fost excelentă. Vinul servit, prezentat cu pompă de un somelier, a fost
Fetească regală de Jidvei. Pe hol, somelierul, văzîndu-mă cam emoționat, mi-a șoptit:
„- Stați liniștit, sunteți cam emoționat. Suntem și noi aici!” Am înțeles imediat ce a
vrut să spună…. După 1990 a redevenit proprietate privată, vechiul nume i-a fost
redat și a cunoscut o nouă restaurare.

În loc de final

Moto: „Aici zace Păstorel,/ Om ales şi spirit fin,/ Dacă treceţi pe la el,/ Nu-l
treziţi, că cere vin!“ (Păstorel)

Dacă am scris despre Capșa, ar fi o impietate dacă n-am scrie despre Alexandru
Osvald Teodoreanu, zis și Păstorel Teodoreanu. S-a născut în 30 iulie 1894, la
Dorohoi. A fost primul băiat al avocatului Osvald Teodoreanu şi al renumitei
profesoare de pian la Conservator, Sofia (Musicescu) Teodoreanu.
I-a avut frați pe romancierul Ionel Teodoreanu, devenit celebru în urma
publicării romanelor „Ulița copilăriei” și „La Medeleni”, şi pe Laurenţiu (Puiu) care a
murit în 1918, pe front. Până să devină cunoscut ca epigramist, Alexandru Osvald
Teodoreanu a fost judecător la Turnu Severin, iar cariera lui de magistrat s-a curmat
brusc, după 1918, în urma respingerii unei acțiuni intentate de către un cetățean a
cărui soție părăsise domiciliul conjugal pentru un alt bărbat.
Apelativul „Păstorel” era un privilegiu al intimilor, în vremea copilăriei și
adolescenței. Prin 1930 când încă mai locuia la Iași, cu ocazia unui spectacol de
revistă, realizat în colaborare cu V. Maximilian, în sala cinematografului Trianon,
trece pe afiș: „Iași-cocteil/Cu Max în el/preparat de Păstorel”.
 Își scria catrenele pe lista de bucate, pe spatele unei cutii de țigarete, pe câte o
carte de vizită, mai des șervețelul de la crâșmă, în preajma prietenilor. Prietenii de
pahar, dar mai ales de povestiri, le gustau pe loc. Dar renumele și l-a câștigat la
București, când a schimbat târgul ieșean cu capitala.
Așa își începe viața de boem, sub mirajul Capșei. Îmbrăcat extrem de elegant,
cu o solemnă oratorie, în care se dovedea maestru, ducea o viață de boem, locuia prin
hoteluri, avea întâlniri prin toate restaurantele orașului. După câteva beri la Capșa,
trecea strada la Gambrinus, fosta berărie a lui Caragiale.
Acolo unde intra, la o parolă pe teme spirituale, se deschidea și butoiul cu vin.
Era printre cei care se întruneau în jurul unei mese pentru plăcerea de a sta de vorbă
și a bea vin. Informat că epigramistul locuia la hotel, Regele Carol al II-lea îi oferă la
etajul întâi al casei Boerescu, de pe strada Orlando, unde era sediul Fundației Regale
pentru Literatură și Artă, două odăi și o baie. Că doar nu dădea de la el!
Era cunoscut ca cel care și-a dăruit „ficatul vinurilor și inima doamnelor”! În
epocă, Păstorel avea renumele unui mare cunoscător de vinuri. Mare chefliu, provoca
râsul în cascade. Știa să stabilească pentru fiecare fel de mâncare felul potrivit de vin.
„În materie de vinuri franceze, erudiția lui Păstrel ne uimea pe toți, iar mai târziu
aveam să ne crucim, de mirare, se înțelege, când l-am auzit propunând rețete pentru
toate bucatele, adăugând sofisticate sorturi de vin. Își păstrase accentul din Țara de
Sus și se adresa prietenilor cu <<Șe mai fași?>>. Faima lui de băutor atinsese
proporții atât de mari, încât medicii intraseră la grijă” – povestește Șerban Cioculescu
în ale sale „Amintiri”.
Prin 1936, medicii îl trimit la băi la Karlsbad. Îl suspectau de ciroză. De acolo,
trimite cărți poștale familiei și prietenilor, scrie catrene, epigrame, parodii, cu gândul
la vin: „Bând această băutură infamă/ Mi-aduc aminte singurul refren/ Ficatul mi l-
am dăruit vinurilor/ Inima, doamnelor”.
Tot Șerban Cioculescu povestește că prin 1931, când Nicolae Iorga devine prim
ministru, lui Păstorel i se publicase volumul de epigrame „Strofe cu pelin de mai,
contra Iorga Nicolai”, iar tatăl său, un mare avocat ieșean, membru marcant al
partidului din care făcea parte și savantul, propus ca ministru în guvernul lui Iorga,
cumpără tot stocul epigramelor din librării.
Rușinat de fapta băiatului său, n-a mai dat vreodată ochii cu profesorul descris
în volum cu lux de amănunte: „La Sorbona, când se pune,/ Franțuzește să vorbească,
tot franțuzu-n sine-și spune:/ dulce-i limba românească!”. Unele rânduri erau
ofensatoare: „A supt țara sub trei regi/ și-are toți copiii blegi”. La un an de la venirea
la putere, savantului i se prezintă o listă cu scriitorii ce trebuiau decorați, unde figurau
ambii frați Teodoreanu, epigramistul și romancierul.
Între timp aflase de existența volumului de epigrame la adresa sa, îl șterge pe
Ionel de pe listă și-i acordă decorația lui Păstorel, când de fapt, gagiul prim-ministru
ar fi vrut invers. În epocă, s-a râs mult prin cercurile literare, în urma evenimentului.
Se știa că profesorul avea o memorie uluitoare, dar mai făcea și confuzii.
âăstorel a creat și „abecedarul gastronomic”. Între cele două războaie mondiale,
epigramistul publică în presă articole cu subiect gastronomic, pe care apoi le adună
într-un volum. Un fel de abecedar gastronomic cu mâncăruri pregătite la Paști,
Crăciun, Anul Nou, dar și pentru orice zi a săptămânii.
 Erau rețete culinare și procedee ce puteau stârni oricând admirația sau invidia
bucătarilor cu patalama la mână. Exista o carte cu articole despre istoria
gastronomiei, și „Fiziologia gustului” a lui Jean Brillat Savarin (ăla cu savarina).
Păstorel preia rețete și-l contrazice pe Savarin, despre cum se pregătește fazanul, racii
în bere, purcelul de lapte fiert, mielul gătit haiducește, mistrețul, diferite feluri de
pește sau orice mâncare de sezon, completând cu soluții culinare auzite de pe la
bunici.
Nu lipsesc însemnări despre vinurile românești, pentru că așa cum scria:
„Vinurile și mâncărurile sunt sortite să-și sporească reciproc calitățile. Dar între
vinuri și mâncăruri se stabilesc nu numai mutuale și spontane simpatii, ci și
ireconciliabile aversiuni. Și nu e nevoie să fii un mare inițiat în subtilele arcane ale
pivniței și bucătăriei, pentru a ști că o regulă generală ca în succesiunea vinurilor la
masă să pornești de la sec spre dulce, de la slab la puternic, de la tânăr spre bătrân”.
Tot el scria că „O rețetă de mâncare e ca și o partitură: trebuie interpretată.
Menuetul lui Beethoven e același pentru toate privirile. Dar una e pe vioara
maestrului George Enescu și alta pe dibla lăutarului de la Moara Văduvă.”, că „Unii
oameni își închipuie că pentru a mânca bine e suficient să ai stomac și bani. Se înșală,
trebuie să ai și cap.”.
El e cel care „între vinul prost și femeia infidelă, prefera vinul bun” sau care
declara că „amorul e o ocupație recomandabilă între două mese bune”. Tot el
povestește: „- Mi s-a întâmplat des să explic în două cuvinte o rețetă de mâncare unui
bucătar bun și el s-o execute la perfecție, chiar dacă aș fi omis ceva. Aceeași rețetă,
amănunțit lămurită până la centimetru și miligram, am publicat-o în ziar. Gospodinele
mi s-au plâns, în număr impresionant, că rețeta nu le-a reușit. Ce pot să fac?”
Cum regimul comunist a luptat cu toți intelectualii, Păstorel a ajuns în pușcărie,
împreună cu Pillat, Noica, Paleologu, unde a compus și catrenul de adio. Vlaicu
Bârna l-a cunoscut pe Păstorel și povestește în volumul său de memorii că, în vremea
comuniștilor, când aveau loc defilări de 1 mai, 23 august, de la care nu putea lipsi
nimeni, coloana mergea și făcea popasuri pe străzi, iar Păstorel era în prim plan la
șuete.
Mintea efervescentă, verva drăcească cu care compunea epigrame oriunde și
despre orice subiect n-a picat bine nici în publicațiile clădite în focul crezului
comunist. În 1960, i-au fost confiscate manuscrisele și o mare parte din bibliotecă.
Autorul volumului „Tămâie și otravă” a făcut pușcărie pentru un catren unde
glumise pe seama transformării Bulevardului Bonaparte în Bulevardul Ilie Pintilie.
Epigrama din dosarul întemnițatului n-a fost făcută publică. Prin sentinţa Tribunalului
Militar al Regiunii a II-a, Al. O. Teodoreanu a fost condamnat la 6 ani de închisoare
corecţională şi 3 ani de interdicţie a drepturilor civile, pentru „uneltire contra ordinei
sociale”.
A făcut închisoare cu acel lot de intelectuali printre care se aflau Constantin
Noica și Alexandru Paleologu. Ca să-l salveze, Ralea a intervenit la președintele de
atunci, Gheorghe Gheorghiu-Dej, spre a-l avea în vedere privind grațierea. La citirea
epigramei din dosar, Dej s-a enervat și a zis: „Să mai stea!”
Alexandru Paleologu își amintea că în vremea când fusese arestat și anchetat la
Securitate, prin ușa deschisă, pe coridor, a trecut Păstorel, cu ochelari negri de metal
și cu mâinile la spate, urmat de un gardian. L-a văzut pentru ultima dată, în sala de
judecată la Tribunalul Regiunii a II-a Militare.
Era sub supravegherea unui tânăr locotenent major când epigramistul l-a rugat
de față cu toată lumea: „Domnule locotenent major, în celulă am compus un sonet; vă
rog, să obțineți să mi se dea o foaie de hârtie și un creion, să vi-l încredințez
dumneavoastră, ca să nu se piardă; e pentru soția mea”. Locotenentul major l-a
refuzat, iar gardianul l-a apostrofat: „Ei, fir-ai al dracului, banditule, nici aici nu te
lași de prostii!”
A executat trei ani de pedeapsă și a fost grațiat. Întors acasă, s-a căsătorit, deși
avea o vârstă înaintată, apoi și-a reluat ocupația de degustător de vinuri. Cât a trăit, a
continuat să scrie epigrame, cu miile, dăruindu-le cu generozitate și credință.
Publicate în volumele: „Vin și apă”, „Tămâie și otravă”, „Pahare și săgeți”, arată
avalanșa în care izbucneau versurile atunci când autorul era stârnit.
Se povestea că, la petreceri stropite cu vin, Păstorel Teodoreanu, spunea că
scria epigrame așa „cum o domnișoară de pension face zilnic exerciții la pian” sau
„cum face găina ouă” echivalând cu o profesiune de credință.
Păstorel Teodoreanu n-a murit din cauza vinurilor, nici a femeilor, în 14 martie
1964, ci de cancer pulmonar. Unde? Pe Șoseaua Viilor („Culmea ironiilor,/ De râsul
copiilor,/ Să pui cap mețiilor/ Pe Șoseaua Viilor!”)! A fost înmormântat în cavoul
familiei Delavrancea de la cimitirul Bellu, din București, căci erau rude, nu înainte de
a-și formula testamentul în patru versuri, de adio: „Aici zace Păstorel,/ Om ales şi
spirit fin,/ Dacă treceţi pe la el,/ Nu-l treziţi, că cere vin!“

Paul Hitter, „Păstorel Teodoreanu”, ulei pe pânză, 40/60 cm, 2021

(https://x.facebook.com/310663711720/photos/
a.10152553565071721/10157610662786721/?type=3&source=48)

Că ne avertizase repetat despre pericoliul folosirii apei („Pentru subtilul

amator/ Care-şi respectă al său gât,/ E bună apa de izvor,/ Dar ca uzaj extern. A tât!”),
parcă intuind criza apei din 2022. De fapt ne atrăsese atenția anterior că apa nu-i face
bine („O să intru în păcat,/ Sfinte Doamne, ţine -mă!/ Pentru vin nu am ficat,/ Pentru
apă... inimă!”).
 Vă cam închipuiți ce epigramă iar fi făcut turnătorului Petrov care v-a păcălit
zece ani, pe mine nu, că nu l-am votat, că doar ne avertizase din timp cu activitatea
eternelor servicii secrete („Beau băieţii harnici/ De cu seară-n zori:/ Unii sunt
paharnici,/ Alţii turnători.”).
Să fiți iubiți! Poftă bună! Că v-am oferit „déjà” „Jocuri de cuvinte – mămăligă”
pe la adresa https://cronopedia.ning.com/profiles/blogs/jocuri-de-cuvinte-
mamaliga. Puteți degusta și oarece vin, inspirați din „Jocuri de cuvinte –
damigeană” (https://cronopedia.ning.com/profiles/blogs/jocuri-de-cuvinte-
damigeana). Hai noroc!

NC