Războiul sovietic în Afghanistan (1979–1989)

Afganistanul este o ţară fără ieşire la mare şi este situată în Asia Centrală. 75% din suprafaţă
este acoperită cu munţi colţuroşi, care se centralizează în Munţii Hindu Kush, al doilea lanţ
muntos ca mărime din lume. Multe vîrfuri depăşesc 6.000 m înălţime. Cea mai mare parte a
restului ţării este formată din cîmpii aride, care flanchează miezul muntos în nord, vest şi sud.
Podişul sud-vestic este în mare parte pustiu, nelocuit, majoritatea populaţiei concentrîndu-se în
văile fertile din jurul oraşelor Ghiuri, Bamian şi Jalalabad.
Preambul
Invazia sovietică se înscrie în contextul războiului rece: deoarece SUA susţineau Pakistanul
în faţa Indiei, care se dorea vîrful de lance al ţărilor nealiniate, URSS a susţinut Afganistanul,
care avea, din 1919, revendicări teritoriale asupra regiunilor majoritar paştune din Pakistan, a
căror achiziţie a permis Afganistanului de a nu mai avea enclavă, posedînd un acces direct la
Marea Oman. Forţele afgane implicate au fost Partidul Popular Democrat din Afganistan, de
orientare marxistă, susţinut de către forţele sovietice, care au luptat contra rebelilor islamişti
mujahedini. Rebelii au fost susţinuţi de mai multe ţări, printre care şi Statele Unite ale Americii,
Arabia Saudită, Pakistan şi cîteva state musulmane.
Dar, ca urmare a loviturii de stat din 1973, efectuată de prinţul Mohammed Daud Khan,
Afganistanul s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de Moscova. Pentru a evita pierderea de
influenţă în regiune, URSS a decis să intervină, din 1978, în Afganistan, pentru a plasa aici un
regim aflat sub ordinele sale. Acesta a întreţinut relaţii privilegiate cu URSS şi a început o serie
de reforme colectiviste şi sociale (impunerea unui laicism de stat, alfabetizare, drepturile
femeilor, reforme agrare etc.) care au făcut să contravină atît cutumelor conservatoare afgane,
cît şi unei politici represive faţă de elite şi clasele mijlocii din ţară. Opoziţia aflată într-o
continuă creştere a ameninţat regimul comunist de la Kabul, ceea ce l-a împins pe Leonid
Brejnev (1906–1982) să intervină în Afganistan, în decembrie 1979.
Acţiunea Moscovei a fost urmarea unui lanţ de evenimente, a cărui primă verigă a fost
lovitura de stat de la Kabul, din aprilie 1978. Atunci, un partid prosovietic, condus de Nur
Muhammad Taraki, a răsturnat guvernul republicii şi l-a ucis pe preşedintele Muhammad Doud
Khan, împreună cu întreaga lui familie. După semnarea unui tratat de prietenie cu noul guvern,
Uniunea Sovietică s-a văzut pusă în situaţia de a sprijini un regim extrem de nepopular. Acest
regim a fost înlăturat, în septembrie 1979, de dizidenţii din propriile rînduri. Aceştia l-au omorît
pe Taraki şi pe cei apropiaţi lui.
Liderii sovietici şi cei americani s-au plasat pe poziţii opuse în ceea ce priveşte aventura
afgană. Reprezentanţii Administraţiei Carter au văzut în aceasta o probabilă încercare a
sovieticilor de a-şi extinde influenţa şi prezenţa directă în zona Golfului Persic şi de a ameninţa,
astfel, echilibrul strategic existent. Leonid Brejnev, conducătorul Uniunii Sovietice, a susţinut,
pe de altă parte, că se contura pericolul ca Afganistanul „să se transforme într-o bază militară
pentru imperialism, pe flancul sudic al ţării noastre”.
Moscova a trimis Armata Roşie în Afganistan pentru a-l readuce la putere pe Babrak Kamal
şi a justificat intervenţia sa prin dorinţa de a păstra regimul pe loc şi de a menţine calmul în
Asia Centrală. La început, sovieticii au vizat, în principal, să se concentreze asupra centrelor de
putere deţinute de regimul lui Amin: capitala şi marile baze militare. Dar, în paralel, trupele
motorizate au intrat în principalele oraşe afgane.
Invazia
La 24 decembrie 1979, elemente ale diviziei 105 aeropurtată sovietică au debarcat în
Afganistan, în timp ce trupele terestre au trecut frontiera pe podul de pontoane, peste Rîul de
graniţă Amudaria. Două zile mai tîrziu, sovieticii au preluat controlul asupra Aeroportului din
Kabul, blocînd aviaţia afgană şi bateriile de apărare antiaeriană. Alte unităţi militare au fost
concentrate în zonele desemnate ale Kabulului, unde au primit sarcina de a bloca principalele
obiective guvernamentale, unităţile militare afgane şi alte locuri importante din oraş şi din jurul
acestuia.
În seara zilei de 27 decembrie, forţele speciale sovietice, în urma unui asalt care a durat 40 de
minute, au capturat Palatul lui Hafizullah Amin. În timpul asaltului, Amin a fost ucis. Conform
versiunii oficiale publicate de ziarul „Pravda”, ca urmare a unui val de furie a poporului, Amin,
împreună cu complicii săi, a fost adus în faţa tribunalului poporului şi a fost executat. Instituţiile
guvernamentale din Kabul au fost capturate de paraşutiştii sovietici. Planul Chtorm 333 –
,,Operaţiunea Praga” – prevedea intrarea în forţă a Armatei a 40-a sovietică, aflată sub comanda
generalului Borissov.
Între Taşkent (Uzbekistan) şi principalele aeroporturi din Afganistan s-a stabilit un pod aerian.
Trupele de elită au ocupat locurile strategice, începînd cu Kabul, în timp ce restul forţelor au
urmat „drumul invaziilor” de la două oraşe frontaliere: Kuska (la vest) şi Termez (la est). Forţa
de invazie sovietică dispunea de 3 divizii de infanterie echipate cu numeroase blindate, o divizie
aeropurtată şi diferite unităţi autonome, adică un total de 55 de oameni.
În primii 3 ani, sovieticii şi-au extins controlul asupra ţării şi şi-au crescut eficacitatea în
teren, trecînd de la 85.000 de oameni, în martie 1980, la 108.000 şi chiar 118.000 de oameni,
dacă ar fi să luăm în considerare inclusiv detaşamentele KGB. În 1985, anul de vîrf al
războiului, sovieticii dispuneau în Afganistan de 150.000 de oameni, din care trei pătrimi erau
unităţi de luptă, restul fiind instructori. Comandamentul militar sovietic dispunea de 50.000 de
oameni suplimentari în rezervă, în URSS, destinaţi operaţiilor militare din Afganistan. Rolul
soldaţilor afgani era doar acela de a întări forţele sovietice şi, uneori, de a le furniza informaţii
privind rezistenţa afgană din ţară. Ei constituiau, de asemenea, o sursă deloc neglijabilă de arme
pentru cei din rezistenţă, atunci cînd dezertau masiv cu echipamentele lor.
La sfîrşitul anului 1980, sovieticii au stăpînit marea axă asfaltată care leagă Kabul, Kandahar
Herat, Maymana şi Mazar-i-Sharif, dar au întîlnit dificultăţi serioase pentru a controla oraşele,
în timp ce rezistenţa afgană a început să controleze masivele muntoase. În Afganistan, sovieticii
au efectuat trei tipuri de operaţii: bombardamente, acţiuni de trupe de Spetsnaz şi atacuri masive
de divizii motorizate. La începutul războiului, operaţiile au constat, esenţial, în atacuri contra
aglomeraţiilor de rezistenţe, urmate de distrugerea lor. Începînd însă cu 1984–1985, pentru că
această tactică a eşuat, acţiunile de tip Spetsnaz s-au generalizat. Aceste „unităţi de diversiune”
au efectuat misiuni de sabotaj şi de comando, ambuscade împotriva logisticii rezistenţei afgane,
lichidarea comandanţilor mujahedini şi distrugerea satelor, pentru a controla axa rutieră
strategică, începînd de la frontiera sovietică şi, trecînd prin Kabul, pînă în Pakistan.
Prezenţa militară a sovieticilor în Afganistan poate fi împărţită, conform experţilor militari,
în patru perioade.
* Prima dintre acestea se încadrează în intervalul decembrie 1979 – februarie 1980, cînd
sovieticii au invadat Afganistanul şi şi-au postat militarii în garnizoane.
* A doua, din martie 1980 pînă în aprilie 1985, cînd au fost desfăşurate activ acţiuni militare,
inclusiv pe arii extinse.
* A urmat etapa a treia, din aprilie 1985 pînă în ianuarie 1987, cînd s-a trecut la acţiuni militare
active în sprijinirea trupelor afgane de către aviaţia sovietică, artilerie şi unităţi de genişti, cu
toate că unităţile forţelor speciale au continuat să lupte împotriva livrării de arme şi muniţii din
străinătate. În această perioadă, o parte din trupele sovietice au fost retrase din Afganistan.
* În fine, în ultima etapă, din ianuarie 1987 pînă în februarie 1989, trupele sovietice s-au
implicat în politica de reconciliere naţională, cu sprijinul continuu al forţelor militare afgane în
luptă. A fost pregătită retragerea completă a trupelor sovietice.
În timpul războiului sovieto-afgan, SUA şi Marea Britanie au lansat operaţiunea „Faradei”.
Aceasta a avut mai multe obiective: crearea taberelor de antrenament, trimiterea sabotorilor din
forţele speciale americane şi britanice pentru recunoaştere în zonele Kandahar-Bagram-Kabul,
furnizarea de arme, muniţii şi dispozitive explozive şi instruirea mujahedinilor afgani cu privire
la tactica activităţii de sabotaj. CIA a primit din partea guvernului SUA indicaţia de a furniza
rebelilor arme grele, inclusiv arme fără recul, mortiere şi lansatoare de grenade antitanc. În
1983, Departamentul de Stat al SUA a recunoscut oficial acordarea de asistenţă militară
mujahedinilor. Americanii au furnizat afganilor 1.000 de rachete „Stinger”, din care, în timpul
războiului din Afganistan, au fost folosite aproximativ 350.
În 1986, Mohammad Najibullah Ahmadzai (1947-1996) l-a înlocuit pe Babrak Karmal în
fruntea statului afgan şi a vrut să negocieze cu rebelii, urmărind demararea unui proces de
conciliere naţională, pe principiul unei perestroika afgane. În acelaşi an, mujahidinii au început
să primească rechete sol-aer FIM-92 Stinger, iar rezultatul a fost pierderea controlului aerian
de către sovietici, ceea ce a bulversat echilibrul de forţe. Sovieticii au trimis raiduri de
helicoptere MI-24 Hind şi bombardiere de vînătoare către locurile puternic controlate de forţele
afgane, în timp ce, la sol, luptătorii Spetsnaz au înregistrat pierderi grele.
Sosirea la putere a lui Mihail Gorbaciov în 1985 a coincis, în mod paradoxal, cu o
intensificare a conflictului. Statul Major sovietic a vrut să-şi demonstreze eficienţa în faţa noului
lider de la Kremlin şi a intensificat acţiunile de luptă. În scurt timp, însă, situaţia a devenit
catastrofală pentru corpul expediţionar sovietic, confruntat cu un nou tip de arme: rachetele sol-
aer Stinger. Avioane şi helicoptere, stăpînele dispozitivului sovietic, au fost doborîte unele după
altele. Din acel moment, rezistenţa afgană a dispus de bastioane inaccesibile sovieticilor.
Pierderile acestora din urmă au fost din ce în ce mai mari.
În februarie 1988, Mihail Gorbaciov a decis retragerea trupelor sovietice din Afganistan,
după ce a negociat cu Ahmed Shah Massoud (1953-2001), comandantul Alianţei Nordului
afgan, al Jamaat-e-Islami (partid islamic pakistanez) şi şeful Armatei islamice, supranumit şi
,,Leul Panshirului”.
La 15 februarie 1989, s-a încheiat retragerea sovietică din Afganistan. În scurt timp, a început
războiul civil între diferite grupări armate mujahedine ale guvernului comunist, fidel
preşedintelui Mohammad Najibullah.
Pierderile umane sovietice, potrivit lui Grigori Krivoşeiev, sunt următoarele: 11.897 de morţi
sau răniţi în luptă, 2.556 de morţi din cauza bolilor sau prin accident. În Afganistan, sovieticii
au avut 53.753 de răniţi în luptă sau prin accident (din care 44.056 s-au reîntors pe front, 7.311
au rămas acasă şi 574 au murit). În cazul celor bolnavi, media lunară a „pierderilor” a fost de
4.366, dintre care 126 şi-au pierdut viaţa. Pierderile afgane sînt estimate la 1.242.200 de morţi,
din care 80% civili. Se crede că 30% din populaţie a părăsit ţara sau s-a deplasat în interiorul
frontierelor. Din 1992, din 6 milioane de expatriaţi afgani, aproximativ 3 milioane au revenit în
ţară, în 1998.