Sunteți pe pagina 1din 18

UNIVERSITATEA “BABEȘ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE STUDII EUROPENE

Războiul civil din


Siria

Profesor: Studenți:
Valentin Naumescu Ioana-Nelia Bercean,
Costel Marian Crăciunescu

ABSTRACT
ABSTRACT

Prin această lucrare despre conflictul sirian ne propunem să analizăm situația războiului
civil, motivele care au stat la baza lui, situația ulterioară izbucnirii conflictului, identificarea
principalelor grupări care au fost implicate în război, sprijinul pe care l-au primit atât insurgenții
cât și puterea din partea actorilor internaționali, și, bineînțeles, concluzia și analizarea deciziilor
care ar putea fi luate pentru rezolvarea acestei crize care durează deja de trei ani fără o
perspectivă concretă de soluționare.

2
CUPRINS

Cuprins ……...………………………………………………………………………… 3
Abrevieri și acronime …………………………………………………………………. 4
INTRODUCERE …………………………………………………………………….. 5
1. DECLANŞAREA CONFLICTULUI ………………………………..…………… 6
1.1. Contextul național ……….....……………………………………………... 6
1.2. Suportul național ………………..……………………………………...… 8
2. PRINCIPALELE GRUPĂRI ŞI DINAMICA LOR ……...……………..….…. 13
3. RĂZBOIUL CIVIL ……………………………...………………….………….… 14
CONCLUZII …………………………………………….…….……………………. 17
Bibliografie ………………………………………………………………………….. 18

3
ACRONIME ȘI ABREVIERI

ASA - Armata Siriană Arabă


IRGC - Corpul Gardienilor Revoluției Islamice
ISIS (IS) - Statul Islamic
MENA - Orientul Mijlociu și Africa de Nord
ONU - Organizația Națiunilor Unite
SMT - Teoria Mișcării Sociale
SUA - Statele Unite ale Americii
URSS - Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice

4
INTRODUCERE

Sfâșiat de lupte vreme de o jumătate de secol, Orientul Mijlociu reprezintă, poate,


conflictul regional cel mai cunoscut din întreaga lume. Se potrivește cel mai bine punctului de
vedere realist privind politica internațională, însă, în pofida acestui fapt, este și o regiune în care
dreptul internațional și organizarea internațională au jucat roluri semnificative. Care este cauza
acestui conflict așa de mare? Naționalismul, religia și politica balanței de putere asigură fiecare
câte o parte din răspuns.
Cum provoacă naționalismul război? Ce este naționalismul și ce este națiunea?
Constructiviștii subliniază faptul că însăși “conceptul de națiune este problematic. Dicționarul
definește națiunea ca un grup ce pretinde identitate comună și dreptul de a se constitui într-un
stat (o definiție incompletă; de aici și speculații care se îndepărtează de realitate). Naționalismul
este înșelător, deoarece nu este doar un termen descriptiv, este și prescriptiv. Atunci când
cuvintele sunt și descriptive și prescriptive, ele devin termeni politici folosiți în lupta pentru
putere”.1
În 2010, au izbucnit în spațiul MENA (Orientul Mijlociu și Africa de Nord), o serie de
manifestații care aveau drept scop răsturnarea vechilor regimuri care au împiedicat introducerea
democrației, și, care aveau în comun următoarele caracteristici dominante: corupția, rată crescută
a șomajului, inflația, creșterea diferențelor dintre bogați și săraci. Revoltele au avut anumite
caracteristici specifice fiecărei țări dar în această lucrare ne vom îndrepta atenția spre cazul
Siriei.
Primele mișcări au început în Tunisia și Egipt, ambele cazuri având finalitatea vizată, și
anume îndepărtarea vechii clase politice, care a condus ani de-a rândul. O serie de alte conflicte
au izbucnit, dintre care cele mai importante sunte cele din Libia, Siria și Yemen.
Deși s-a vorbit deseori despre efectul de domino cu privire la modul în care s-au propagat
revoltele în lumea arabă, pentru Siria, Primăvara Arabă a venit mai târziu, sirienii acceptându-și
parcă destinul sub regimul lui Bashar al-Assad. Este de remarcat si rezistența impresionantă a
vechiului regim.
Până în acest moment, Siria este o excepție a Primăverii Arabe. În această lucrare vom
încerca să analizăm următoarele aspecte definitorii ale acestui conflict transformat într-un război
civil care “opune rebelii sunniți alawiților (ramură identitară derivată din shi’a), apropiați ai
regimului actual”2: prezentarea contextului extern în care au izbucnit conflictele și care au fost
motivele pasivității siriene, suportul pe care l-au primit atât insurgenții cât și guvernul din partea
diverșilor actori internaționali, identificarea grupurilor de apărare din interiorul țării, și, la final,
prezentarea câtorva opinii despre posibile soluții care ar putea ameliora acest lung conflict.

1 Nye, Joseph S., “Descifrarea conflictelor internaționale-Teorie și istorie”, Editura Antet,


Filipeștii de Târg, Prahova 2005, p.162-163
2 Naumescu, Valentin, “Teme de politică internațională. Conflicte, tensiuni, dezbateri”, Editura

Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca 2014, p.193

5
1.DECLANȘAREA CONFLICTULUI

1.1.Contextul național

Motivul principal care stă la baza izbucnirii conflictului își are originile în ura împotriva
vechiului regim al lui Bashar al-Assad. Dar, după modelul Primului Război Mondial, a fost
nevoie de un motiv concret care să genereze explozia resentimentelor acumulate de-a lungul
timpului. Acest pretext a fost oferit de tânărul sirian din orașul Daraa, situat la granița cu
Iordania, care împreună cu câțiva prieteni au scris cu grafitti pe un perete “Jos cu președintele-Tu
ești următorul doctore!” (al-sha’b yurid isqat al-nizam)3. Tânarul Bashir Abazeed, împreună cu
prietenii săi au fost interogați și torturați pe durata a 33 de zile, acest fapt declansând primul val
de proteste.
Revoluția siriană a început în orașele periferice ale țării: Daraa, Baniyas, Latakia,
Douma. Daraa este un oraș marginalizat unde locuitorii își câștigă existența din agricultură, din
comerțul de frontieră cu Iordania sau muncind în Liban. La începutul anului 2000 orașul a fost
afectat de o criză agricolă iar cei care munceau în Liban și-au pierdut locurile de muncă odată cu
retragerea trupelor siriene în 2005. În perioada 2004-2005, recolta de grâu fost afectată de secetă
obligând Siria să recurgă la importul de cereale, cauzând deasemenea o puternică migrație a
țăranilor spre orașe (aproximativ 1.500.000 de oameni au părasit satele îndreptându-se spre
mediul urban). Această mișcare a fost amplificată și de valul mare de refugiați irakieni, cauzat de
războiul civil din 2003. Ca urmare a acestor evenmente s-a creat o zonă a sărăciei și a excluderii
sociale, țăranii relocați în orașe și fără nici o legătură cu peisajul urban, neavând adesea nici o
competență profesională.4
După ce Bashar al-Assad a ajuns la putere, intențiile sale erau de a moderniza Siria, dar
acest lucru nu a făcut decăt să creeze o prăpastie între cei care îi erau fideli și restul populației, în
special în rândul tinerilor. “Partidul Ba’th (regim devenit, ce-i drept, corupt și abuziv odată cu
trecerea deceniilor, la fel ca în cazul lui Saddam Hussein)”5, după 1963, în încercarea de a-și
stabiliza puterea, acordă sprijin micii burghezii și țăranilor, dar în contextul încercării de
modernizare a regimului Bashar, acesta s-a îndepărtat de populația rurală, fermierii simțindu-se
nedreptățită, iar masele sociale și-au manifestat nemulțumirea împotriva regimului prin
rebeliunea din 2011.
Regimul Assad a răspuns la revoltele populare cu un amestec de factori surpriză, în
speranța de a înnăbuși rapid mișcarea protestatarilor. Acest fapt nu s-a întâmplat însă, regimul
dovedindu-și incapacitatea de a rezolva problemele sociale, iar prin utilizarea violenței, Bashar
al-Assad a crezut că poate totuși să controleze mișcările de protest. Manifestațiile de masă,
împotriva cărora regimul a reacționat, fără prea multe reticențe, cu focuri de arme, arestări și
bombardamente focalizate pe cartierele și localitățile rebele, s-au transformat cu timpul într-un
adevărat război civil, la care au început să ia parte tancuri și avioane.
Forțele de securitate siriene și poliția secretă au jucat un rol important în politica siriană.
Instituțiile de stat au fost încercuite iar puterea a fost preluată de forțele de securitate care au
preluat astfel puterea aparatului de stat. Represiunea a devenit cuvântul cheie. Bashar a decis
instalarea așa-numitului “wall of fear”6 pentru a opri protestele cetățenilor în locurile publice.

3
Droz-Vincent, Philippe, “State of Barbary.From the Arab Spring to the Return of Violence in
Syria” in “Middle East Journal”, Winter Edition 2014, p.35
4
IBIDEM
5
Naumescu, Valentin, “Teme de politică internațională. Conflicte, tensiuni, dezbateri”, Editura
Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca 2014, p.194
6
Droz-Vincent, Philippe, “State of Barbary.From the Arab Spring to the Return of Violence in
Syria” in “Middle East Journal”, Winter Edition 2014, p.38
6
Dar această măsură nu a făcut altceva decât să provoace reacții și mai puternice și mai
numeroase din partea populației împotriva regimului.
Regimul Assad nu se baza pe întreaga armată siriană, ci mai degrabă pe unitățile ei de
elită, în special pe Divizia a Patra Blindată, Al Treilea Corp și pe Garda Republicană. Acestea
erau unități special antrenate, extrem de dotate, iar ofițerii erau cu atenție selecționați (în
principal din rândul alawiților). În comparație cu Tunisia sau Egipt, armata siriană (sau cel puțin
unitățile ei strategice), erau mult mai apropiate regimului. Ca urmare, forțele de securitate și
unitățile de elită au răspuns imediat cererii președintelui de a interveni și înnăbuși demonstrația
maselor populare.
Un alt factor important pe care s-a bazat Bashar al-Assad a fost și manipularea populației,
care era divizată și caracterizată prin diversitate etnică: “Din perspectiva culturii politice a celor
două tabere rivale, lucrurile sunt de asemenea complicate: nici unii, nici alții nu sunt apropiați de
modelul democrației liberale de tip occidental, dar alawiții ar susține un regim secularizat, de
tipul socialismului arab inspirat de Partidul Ba’th, în timp ce sunniții combatanți din Siria sunt
mult mai înclinați să instaleze un regim politic islamist, revanșard, existând pe deasupra
suspiciunea consistentă că printre opozanți s-ar afla și grupări religioase radicale sau chiar
teroriste.”7
Siria este deci o țară cu o varietate mare de minorități dar cu o comunitate largă de
sunniți. Argumentul diviziunii, real sau indus, a creat o scindare a societății. Regimul lui Assad a
folosit diviziunea pentru a-și întări puterea, construind “ în spatele scenei” o puternică rețea de
alawiți, fidelă puterii. Bashar al-Assad s-a autoproclamat reîncarnarea unui naționalist arab
(qawani) și a unui patriot sirian (watani), concept promovat în media drept “Siria lui Assad “
(Suriya al-Assad), tocmai pentru a anihila orice alt grup în afara identității arabe și siriene
proclamată de el. Regimul lui Assad este caracterizat prin autoritarism, acesta fiind un mod de a
diviza societatea cu scopul evident de a împiedica formarea oricărui tip de coaliție împotriva lui.
În 2011 regimul a pozat în protectorul minorităților etnice și religioase, mai mult, media a
făcut publică numirea Generalului Dawud Rajiha ca ministru al apărării, în august 2011,
devenind asfel primul creștin care deținea această funcție. Dar el a fost asasinat în 2012 la
Damasc. Astfel de “accidente” împotriva creștinilor deveniseră o obișnuință în Damasc.
Este important de subliniat faptul ca acest conflict nu are la bază divergențele dintre
entitățile comunității siriene iar revolta comunităților periferice nu a însemnat decât începutul
acestui razboi civil. Societatea civilă a fost capabilă să se organizeze și să protesteze foarte
puternic împotriva represiunilor regimului Assad. Teoria mișcării sociale (SMT) a explicat
modul în care s-a produs trecerea treptată de la demonstrații împrăștiate și marginale la o mișcare
națională de protest.
Conștient de gravitatea situației, Bashar al-Assad vine în fața Parlamentului cu o serie de
propuneri de reformă, dar fără efect, deoarece protestatanții au înțeles că aceasta nu este decât o
tactică politică pentru a calma spiritele. Între timp conflictele au continuat între armată și forțele
rebele și s-au înregistrat tot mai multe victime și refugiați. În mai 2012 Amnesty International a
acuzat Siria de crime împotriva umanității.
Este interesant faptul că relația lui Assad cu opoziția nu avea un caracter static, ci unul
relațional. Regimul a oscilat în numeroase rânduri, dar nu a renunțat. Această situație a fost total
diferită de alte cazuri din lumea arabă, unde regimurile s-au prăbușit în momentul în care au
pierdut sprijinul armatei. În Tunisia și în Egipt, armata a refuzat să se angajeze în represiunile
împotriva mulțimii iar în Yemen forțele militare s-au scindat. Dimpotrivă, în cazul Siriei, armata,
sau cel puțin unitățile de elită, au folosit tactici represive împotriva populației. Regimul lui Assad
a reușit să își mențină poziția între 2012-2013, dar odată cu trecerea timpului, resursele sale
coercitive au devenit suprasolicitate. În schimb, costul pentru populația civilă a fost foarte mare,
dar cu toate acestea era greu de crezut că oamenii vor renunța la proteste.

7Naumescu, Valentin, “Teme de politică internațională. Conflicte, tensiuni, dezbateri”, Editura


Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca 2014, p.194
7
Poate simțind că rămâne fără argumente și/sau resurse, Assad încearcă să scindeze
populația folosindu-se de asa-zisa diviziune etnică, o bună modalitate de a diviza societatea
siriană.”Trebuie să se înțeleagă ca regimul știa că singura lui șansă de a câștiga împotriva unui
protest democratic, care depășește toate barierele confesiunilor, a fost de a încerca să restaureze
aceste diviziuni și să provoace o revoltă intraconfesională.”8 Assad însuși a încercat să creeze o
opoziție prin eliberarea din închisoare, în mai 2011, a unor jihadiști radicali.
Lupta lui Bashar numită mai devreme “războiul împotriva terorii”9, va deveni o realitate
în 2013, când un număr de rebeli jihadiști va intra pe teritoriul Siriei și, astfel, crește
complexitatea conflictului. Violența atrage mai multă violență și rezistență de ambele părți și se
transformă în teroare care afectează grav situația economică și provoacă încălcări grave ale
drepturilor omului.
Tatăl lui Bashar, Hafez al-Assad, s-a confruntat și el cu o situație similară, revolta
populației din Hama, în 1982, dar nu a atras atenția internațională. Într-adevăr, evoluția unui
conflict care a început ca o rebeliune și s-a propagat mai târziu, devenind o mișcare
revoluționară, va atrage atenția actorilor internaționali, a țărilor din Europa și a Statelor Unite (în
special în 2013, după utilizarea gazului sarin împotriva populației), dar și a țărilor vecine, care
ofereau sprijin fie regimului, fie rebelilor, în funcție de propriile interese.
Puțini observatori mai credeau că guvernul lui Bashar al-Assad ar mai putea avea un
viitor în războiul sângeros din Siria. Ultima perioadă developează o altă imagine în care Al-
Assad domină conflictul iar raportul de forțe a căpătat alte valențe. “The Economist” susține că
prezența Al-Qaeda în Siria a modificat drastic echilibrul de putere între părțile aflate în conflict.
Cu degetul este aratat Statul Islamic, cunoscut și cu acronimul SIIL sau ISIS, o grupare legată de
Al-Qaeda care și-a facut apariția în Siria în luna aprilie 2013, devenind una dintre cele mai
puternice forțe, dispunând de 7000 de luptători puternic înarmați, mulți dintre ei fiind islamisti
căliți în războaie. “Armata de Eliberare Siriană este actualemente forțată să lupte pe două fronturi
– împotriva lui Assad și împotriva ISIS(IS). Cei mai mulți se pregatesc pentru un razboi
împotriva ISIS(IS) dar nu știu înca dacă să o facă înainte sau după alungarea lui Assad.”10

1.2. Suportul internațional

Conflictul din Siria a devenit o afacere complexă, care încorporează narațiuni politice,
religioase, sectare, etnice și tribale care se suprapun. Insurgența anti-guvernamentală implică în
prezent aproximativ 100.000-120.000 de lupători, dintre care, circa 7000-10.000 sunt non-sirieni.
În urmă cu doi ani și jumătate ar fi fost posibil ca guvernele occidentale să găsească o soluție
eficientă pentru terminarea acestui conflict, dar, odată cu trecerea timpului și implicarea a tot mai
mulți actori și apariția diverselor interese au condus la escaladarea conflictului, creșterea
exponențială a numărului de victime, deplasarea populației și apariția “a ceea ce se poate dovedi
a fi oportunități de neegalat pentru militantismul jihadist.” 11 Acest eșec inițial de a acționa,
combinat cu adaptabilitatea dovedită de Assad, precum și exercitarea puterii într-un mod nemilos
de către acesta, impune acum statelor occidentale să depășească “erorile de calcul anterioare și
stagnarea politică actuală, în scopul de a contribui la securizarea rezoluției care asigură cel mai
bine stabilitatea regională și securitatea internațională.”12 „Care ar fi însă momentul legitim al

8
Burgat, François, “Pas de printemps pour la Syrie,” Éditions La Decouverte, Paris 2013, p.23
9 Droz-Vincent, Philippe, “State of Barbary.From the Arab Spring to the Return of Violence in
Syria” in “Middle East Journal”, Winter Edition 2014, p.54
10
http://strategiiavansate.ro/al-qaeda-si-razboiul-civil-din-siria/- accesat la 03.21.2015
11
Lister, Charles, “Dynamic Stalemate: Surveying Syria’s military landscape”, Brookings Doha
Center 2014, p.1
12
IBIDEM
8
intervenției, dat fiind faptul ca legitimitatea trebuie cel puțin formal asigurată de comunitatea
internațională, chiar în condițiile unui război civil în care culpele sunt amestecate?”13
În siuația dată este destul de dificil pentru actorii internaționali să adopte o poziție clar
exprimată, având în vedere modul în care evoluează situația din Siria, o dilemă care planează
încă asupra deciziilor marilor puteri.”Pe cine să înarmezi în aceste condiții confuze, pe cine să
preferi ca partener, cui să dai puterea? Franța în special (dar, în parte, și Marea Britanie), Turcia,
Arabia Saudită au susținut și susțin explicit opoziția siriană (inclusiv înarmarea rebelilor), Rusia
și Iranul au fost de partea regimului, iar Statele Unite au încercat până acum o expectativă
prelungită și au mizat pe rezolvarea internă a conflictului (lucru care nu s-a întâmlat), pe fondul
unui discurs general critic la adresa violențelor împotriva civililor.”14
Cei mai mari susținători ai opoziției, în încercarea acesteia de a învinge regimul lui
Bashar al-Assad, s-au dovedit a fi chiar țările vecine (Arabia Saudită, Qatar și Turcia), al căror
support s-a materializat prin donații, arme sau facilitarea trecerii frontierelor pentru refugiații
sirieni. Pozițiile adoptate de țările vecine sunt diferite: dacă Arabia Saudită susține grupurile
moderate, (aliniindu-se oarecum pe aceeși poziție adoptată de SUA, recunoscut aliat al
saudiților), Qatar și Turcia acordă un sprijin consistent taberei islamiste (diferită de cea jihadistă
din Al-Qaeda). De asemenea, în timp ce Arabia Saudită rămâne blocată într-o bătălie politică cu
Iranul, Qatarul și Turcia au ales să-și păstreze relații constructive cu guvernul iranian. Aceste
abordări nu fac altceva decât să scoată în evidență interesele Qatarului și Turciei în Siria.
În toată această ecuație, Turcia ar putea fi elementul-cheie, deoarece este binecunoscut
faptul că este un aliat important al Statelor Unite și în același timp este “acceptată ca partener
credibil și de Rusia ,” 15 aparține civilizației Islamului beneficiind și de capacitatea militară
necesară rezolvării unui astfel de conflict.
Statele Unite sunt incapabile să gestioneze mai mult de o criza internaționala și asta pe
fondul unor probleme interne ce deturnează atenția admnistrației americane. Într-un articol din
17 septembrie 2013, Geroge Friedman, reputatul analist de origine maghiară, sublinia un aspect
foarte important în economia relațiilor și crizelor internaționale: “Obama nu dorește să se
angajeze în nici un război. Ce-și doreste în schimb este o diminuarea a prezenței Statelor Unite
în teatrele de operații și o creștere semnificativă a unei coaliții a națiunilor, astfel încat SUA să
nu mai fie nici liderul si nici actorul principal.”16
Inexistența unui interlocutor viabil întârzie foarte mult orice strategie de negociere. Sute
de grupari rebele fac și desfac alianțe în fiecare zi. Din acest motiv, regimul Assad se simte
foarte confortabil iar valul consecințelor negative nu se oprește aici. Riscul de fragmentare al
Siriei este unul real și este foarte posibil ca el să fie ireversibil. Se vorbeste tot mai mult de un
scenariu irakian sau libanez în care scindarea pe criterii etnico-religioase (alawit, sunit, kurd)
devine tot mai mult o realitate.
Granițele cu Irak-ul și Libanul sunt deja într-un stadiu avansat de dezintegrare. Încercarea
gruparii Statului Islamic (ISIS) de a reduce totul la “o singură dimensiune etnică sau religioasă,
conduce fară drept de apel la disparitia ideii de stat multi-confesional si multi-etnic in regiune.
Chiar dacă druizii și creștinii sirieni și-au păstrat neutralitatea în acest conflict, rebelii sirieni, în
majoritatea lor sunniți, n-au fost foarte încântati de această atitudine.
Numarul refugiaților este în continuă creștere iar distrugerile suferite sunt greu de
recuperat în urmatorii 10 ani. În acest moment, comunitatea internațională nu are o strategie de
relocare a refugiaților. Țarile vecine Turcia, Libanul, Iordania si Irakul sunt depășite de

13
Naumescu, Valentin, “Teme de politică internațională. Conflicte, tensiuni, dezbateri”, Editura
Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca 2014, p.195
14
Naumescu, Valentin, “Teme de politică internațională. Conflicte, tensiuni, dezbateri”, Editura
Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca 2014, p.194
15
IBIDEM, p.195
16
https://www.stratfor.com/weekly/obamas-bluff- accesat la 03.28.2015
9
problemă. Numarul celor refugiați se ridică la peste 30.000 de persoane până la sfârșitul lui
2014.”17

Situația refugiaților sirieni18

Grupul țărilor pro-guvernamentale este format din Rusia și Iran, țări care susțin regimul
lui Bashar al-Assad. Siria este un vechi partener al celor două state, pentru Iran fiind un aliat
strategic important încă de pe vremea lui Hafez al-Assad, jucând un rol important de legătură
directă pentru sprijinul iranian a Hezbollah în Liban.
În cazul în care opoziția ar prelua puterea, consecințele ar fi dezastruoase pentru Iran,
care și-ar pierde aliatul cheie, ceea ce i-ar afecta grav posibilitatea de a amenința Israelul precum
și șansa de a preveni orice acțiune militară posibilă în viitor, în ceea ce privește instalațiile
nucleare. De la izbucnirea protestelor anti-guvernamentale în Siria, în martie 2011, Iranul a
acordat regimului Assad o extinsă asistență financiară, precum și cantități mari de provizii
militare, dar, poate cel mai important ajutor a fost trimiterea în Siria a Corpului gardienilor
revoluției islamice (IRGC). ”IRGC, a avut un rol esențial în instruirea milițiilor pro-
guvernamentale și a forțelor paramilitare care au fost atât de indispensabile în susținerea
capacității militare siriene în lupta împotriva unei opoziții determinate.”19
Pe de altă parte, apropierea Siriei față de blocul socialist condus de URSS, a început în
perioada 1966-1970, odată cu instalarea la putere a Partidului Ba’th. Noul regim sirian a luat ca
model Egiptul condus de Nasser, care a decis trecerea la socialism, câștigând astfel sprijinul
URSS în Criza Suezului din 1956.
După încheierea Războiului Rece, politica inițială de apropiere a Rusiei de Occident, a
plasat regimul sirian al lui Hafiz al-Assad într-o situație dificilă, având în vedere că Siria era
dependentă de sprijinul militar venit de la Moscova. În prima parte a mandatului său, Boris Elțîn
a considerat Siria o povară financiară și a tratat-o cu o oarecare reținere.

17
http://strategiiavansate.ro/al-qaeda-si-razboiul-civil-din-siria/- accesat la 03.28.2015
18
http://metropotam.ro/media-fotografii-diverse/y/h/refugiati-
siria/620ea7daf9519fba8148238bf9d0903f.jpg- accesat la 03.21.2015
19
Lister, Charles, “Dynamic Stalemate: Surveying Syria’s military landscape”, Brookings Doha
Center 2014, p.3

10
Extinderea NATO către granițele Rusiei și sentimentul de inegalitate al Kremlinului în
relațiile cu Casa Albă, au determinat conducerea rusă să renunțe la atitudinea pro-occidentală
afișată inițial. Numirea în 1996 a lui Evgheni Primakov în funcția de Ministru de Externe, “a
determinat îmbunătățirea relațiilor ruso-siriene. Spre deosebire de strategia diplomaților
sovietici, Primakov a refuzat să împartă statele din Orientul Mijlociu în prieteni și dușmani,
păstrând libertatea de acțiune în politica externă promovată de noul stat rus”.20
Rusia condusă de Putin este un aliat firesc pentru Siria, având în vedere că pentru
Kremlin statul sirian a reprezentat și după 1991 unul dintre cei mai mari clienți pentru livrările
de armament rusesc. În strategia lui Putin, Siria, împreună cu Iranul trebuie să devină parteneri
strategici-cheie în regiunea Orientului Mijlociu. Rusia a jucat un rol important în apărarea lui
Assad, în special în ceea ce privește vânzarea și furnizarea continuă de arme și piese de schimb
pentru Armata Siriană Arabă (ASA). Acest ultim aspect al sprijinului este de o importanță
deosebită, deoarece ASA este echipată predominant cu echipament rusesc. Muniții, piese de
schimb, și chiar repararea de elicoptere din Rusia, au reprezentat o formă de sprijin pentru
regimul Assad.
La fel de important este faptul că, la nivel diplomatic, Rusia și-a manifestat clar dorința
de a-și folosi dreptul de veto în cadrul Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite
protejând astfel regimul Assad de la o acțiune internațională dăunătoare, în temeiul capitolului
VII din Carta ONU.
Interesul Rusiei pentru Siria este motivat și de faptul ca aici este localizat și singurul
avanpost din Marea Mediterană, pe care marina militară rusă l-a păstrat după colapsul URSS.
Pierderea acestei baze din portul Tartus ar echivala cu un dezastru geostrategic pentru Rusia.
Acuzată că sprijină regimul criminal al lui Bashar al-Asad ,Rusia a replicat prin faptul că, în
„momentul de faţă în Siria nu există altă variantă mai bună, având în vedere că opoziţia siriană
nu este un grup solid care să constituie un partener de dialog credibil. O parte din opoziţia siriană
este acuzată de posibile legături cu grupări teroriste de tip Al-Qaida. În ciuda faptului că opoziţia
e formată din grupuri diferite întotdeauna mai există şi membri cu care se poate negocia pentru a
forma un viitor guvern sirian. În tot acest timp , Rusia îşi măreşte prezenţa navală în portul
Tartus pentru a-şi conserva singura poziţie rămasă din Marea Mediterană”.21
Trebuie să recunoaștem în egală măsură și faptul că Rusia are totuși capacitatea de a
controla guvernul Siriei, ca de exemplu, în cadrul Protocolului de la Geneva, (acord între SUA și
Rusia), Kremlinul reușind sa îl convingă pe Assad să fie de acord cu distrugerea depozitelor de
arme chimice, fapt considerat ca o victorie a diplomației lui Putin.
Vom include în acest grup și Libanul, nu pentru că acesta și-ar fi manifestat în mod
explicit suportul pentru regimul Assad ci pentru că am luat în considerare anumiți factori istorici
și complexitatea care caracterizează relațiile dintre cele două țări. Pe plan internațional există o
preocupare majoră ca evenimentele din Siria să se reverse dincolo de granițele sale, cel mai
expus acestui pericol fiind Libanul.
Poziţionarea Libanului faţă de criza în desfăşurare din ţara vecină a divizat profund scena
politică de la Beirut “punând o imensă presiune asupra guvernului. Riscurile accentuării
clivajelor între sunniţi şi şiiţi şi posibilitatea ca tensiunile confesionale din Siria să se propage,
prin ricoşeu, şi în Liban au determinat guvernul libanez să adopte o atitudine prudentă faţă de
orice posibilă implicare în conflictul sirian. Libanul s-a menţinut în expectativă fiind extrem de
precaut în declaraţiile politice oficiale. De altfel, la puţin timp după începerea ostilităţilor în
Siria, guvernul de la Beirut a anunţat că Libanul va adopta o poziţie de neutralitate, refuzând
orice tip de angajare în conflictul dintre taberele pro şi anti-Assad”.22

20
http://www.historia.ro/exclusiv_web/articol/ce-siria-este-t-important-rusia- accesat la
03.22.2015
21
IBIDEM
22
http://www.cseea.ro/publicatii/view/brief-analysis/criz259-politic259-in-liban-o-nou259-
pies259-a-dominoului-se-clatin259- accesat la 03.22.2015
11
Din motivele prezentate mai sus înțelegem de ce Libanul a refuzat să primească refugiaţi
sirieni pe teritoriul său sau să asigure sprijin forţelor de opoziţie siriene. Sunniţii din nordul
Libanului sunt tot mai nemulţumiţi de politica de expectativă a guvernului încercând să forţeze o
implicare mai consistentă în favoarea forţelor revoluţionare siriene. În ciuda indicaţiilor
guvernamentale, comunitatea sunnită libaneză s-a arătat deschisă să ofere adăpost refugiaţilor
sirieni al căror număr se apropie în prezent, conform cifrelor oficiale, de 400.000.23 Prelungirea
războiului civil sirian şi lipsa unei perspective clare de soluţionare au determinat actorii regionali
implicaţi să identifice soluţii „inovatoare”. O astfel de soluţie la care s-a apelat este cea a
înarmării opoziţiei siriene, iar partea de nord a Libanului pare să ofere o bază de acţiune extrem
de eficientă pentru sprijinirea rebelilor sirieni, cu finanţare consistentă din partea Arabiei Saudite
şi Qatarului (se speculează şi o anumită implicare a unor state occidentale)24. Folosirea nordului
Libanului ca bază de acţiune împotriva lui Assad tinde să pună guvernul de la Beirut într-o
postură extrem de vulnerabilă. În ce măsură Libanul va mai putea să-şi păstreze neutralitatea sub
presiunea dezvoltărilor din nordul ţării este întrebarea care frământă scena politică libaneză. De
cealaltă tabără, alawiţii din Liban au solicitat armatei siriene să pătrundă în nordul ţării pentru a
stopa reţelele de trafic şi aprovizionare cu arme a rebelilor sirieni. 25 Practic, Libanul este
„împins” într-un conflict pe care încearcă să-l ţină tot mai departe de graniţele sale. Tocmai
pentru a preîntâmpina un astfel de scenariu, autorităţile au luat măsuri pentru stoparea valului de
refugiaţi ceea ce a dus la o serie de incidente la graniţă. Libanul se află, aşadar, într-o situaţie
extrem de complicată. Pe de o parte, există temerea că folosirea părţii de nord a ţării ca bază
pentru sprijinirea forţelor de opoziţie siriene ar putea provoca o acţiune de retaliere din partea
Damascului. Există tot mai multe indicii referitoare la activarea grupărilor islamiste, “mai ales a
celor salafiste, în Tripoli şi nordul Libanului, care şi-au manifestat clar susţinerea faţă de
revoluţia siriană iar acţiunile acestora sunt tot mai dificil de controlat. Pe de altă parte,
posibilitatea infiltrării unor grupări jihadist teroriste pe teritoriul ţării a devenit o preocupare de
securitate majoră. Apariţia acestor elemente, deja confirmate în Siria, poate genera o situaţie de
securitate critică pentru autorităţile de la Beirut care se confruntă, deja, cu provocări care par să
depăşească capacitatea lor de gestionare şi control. Conflictul sectar intern între şiiţi şi sunnţi
devine tot mai mult parte a jocului politic în desfăşurare. Conflictele dintre cele două tabere au
luat amploare, tot mai multe incidente şi ciocniri fiind raportate zilnic în Tripoli şi alte zone din
nordul ţării”. 26
Criza siriană a creat, aşadar, o linie de demarcaţie tot mai acută între sunniţi, localizaţi în
partea de nord, susţinători ai forţelor revoluţionare, şi şiiţii din sud, care continuă să sprijine
regimul alawit-şiit al lui Assad. Scena politică libaneză este copia în oglindă a raporturilor de
forţe confesionale aşa cum par să se definească în acest moment între nord şi sud. Orice
compromis pare exclus din calculele politice ale celor două blocuri principale, cel sunnit –
Alianţa 14 martie condusă de Saad Hariri – şi cel şiit constituit din Alianţa 4 martie dominată de
Hezbollah şi aliaţii săi.
Declanşarea crizei siriene a complicat extrem de mult agenda politică şi militară a
liderilor Hezbollah. Nu există nici un dubiu relativ la poziţionarea acestora în sprijinul regimului
lui Assad, deşi există anumite nuanţări în acţiunile întreprinse până în prezent de organizaţie.
Atitudinea forţelor Hezbollah s-au definit mai degrabă prin prudenţă şi reţinere în asumarea unei

23
http://reliefweb.int/sites/reliefweb.int/files/resources/Syrian%20Refugees%20in%20Lebanon%
20Daily%20Statistics%20as%20of%2015%20Mar%202013.pdf- accesat la 03.22.2015
24
http://carnegieendowment.org/2012/05/21/syrian-crisis-spills-into-lebanon/ausr#trigger-
accesat la 03.22.2015
25
http://www.theguardian.com/commentisfree/2012/jun/09/crisis-syria-lebanon-clashes- accesat
la 03.22.2015
26
http://www.cseea.ro/publicatii/view/brief-analysis/criz259-politic259-in-liban-o-nou259-
pies259-a-dominoului-se-clatin259#_edn3- accesat la 03.22.2015
12
implicări directe şi făţiş angajante. Sentimentul dominant pare cel al incertitudinii faţă de
perspectivele de viitor ale organizaţiei în condiţiile pierderii sprijinului iraniano-sirian.

2. PRINCIPALELE GRUPĂRI ȘI DINAMICA LOR

În statele atinse de primăvara arabă este în plină desfășurare o luptă între diverse forme
de islam politic, de la cele mai moderate până la cele mai radicale, și forțele minoritare
seculariste. Unii analiști spun că lupta este pur politică iar scopul final este obținerea puterii.
Acest lucru este evident, dar întrebarea care apare în acest context este cum va fi folosită această
putere?
Până în 2011, regimul Assad a reușit să reziste pentru că nu a existat o opoziție coerentă
și organizată, în condițiile în care, vreme de 40 de ani, orice formă de disidență a fost rapid
sufocată. Nici acum opoziția siriană nu este un exemplu de unitate, deja diferențele de opinie
sunt uriașe, chiar dacă există un Consiliu care și-a propus să fie o voce unică, care până acum s-a
facut auzită mai degrabă în exterior și în relația cu diverșii actori interesați de ce se întâmplă în
Siria, și mai puțin acasă, pe teritoriul sirian.
Eșecul formării unei opoziții unice și reprezentative în prima parte a conflictului, a creat
un mediu instabil, în care unele grupările islamiste radicale s-au infiltrat foarte ușor, dar a
facilitat și reapariția vechilor grupări, al căror scop era să pună mâna pe putere în Siria.

Frația Musulmană – grupare formată din cetățenii clasei medii urbane, cu un nivel
decent de educație, liberali, acceptați de burghezia sunnită, care acceptau sistemul parlamentar și
cerințele politicii de secularizare și de autonomie în ceea ce privește religia. Aceast grup
reprezenta un pericol pentru regim, deoarece el era o altă alternativă politică, așa cum s-a
întâmplat în Tunisia și Egipt. Frația Musulmană este susținută de diaspora siriană, dar și de
anumiți actori internaționali, precum Qatar și Arabia Saudită.
În 1980, această organizație a fost interzisă în Siria, membrii ei fiind asasinați, încarcerați
sau trimiși în exil. Adeziunea sau simpatia exprimată față de această grupare, era pedepsită cu
moartea, prin lege, astfel încăt Frații Musulmani au continuat să aibă o existență pur formală,
menținută doar de legăturile dintre cei exilați și familiile din diaspora. Absența acestei grupări
pentru o perioadă de 30 de ani, a dat naștere unei alte grupări – salafiștii.

Salafiștii – aceștia provin, de asemenea, din rândul oamenilor de rând, dar au un discurs
și o doctrină politică mult mai ușor de înțeles, mai simplă, fiind acceptați și percepuți mai bine
decât Frația Musulmană, în a carei absență, salafiștii au reușit sa atragă simpatia opiniei publice.
Cele două grupări au un număr mare de susținători, dar deservesc interesele lui Bashar al-
Assad, deoarece accentuează luptele interne ale opoziției creând o situație favorabilă acestuia,el
declarând ca în lipsa lui apare haosul. 27 Ambele grupări islamiste speră să preia puterea, dar
luptele dintre ele le îndepărtează de atingerea scopului.

Minoritatea kurdă din Siria nu trebuie ignorată, ea fiind deasemenea implicată în acest
conflict. Populația kurdă reprezintă cel mai numeros grup etnic din lume ce nu dispune de un stat
propriu și prezintă anumite caracteristici de la caz la caz, în funcție de teritoriul pe care se află.

27
Balanche, Farbrice, „Insurrection et Contre-Insurrection en Syrie”, N*2 Spring/Summer,
2014, p.41-42

13
Armata siriană liberă – constituită inițial din dezertori ai armatei siriene, și-a încetat
existența în decembrie 2013, când depozitele de armament ale grupării au fost confiscate de către
Statul Islamic al Iranului și Levantului, fapt care a demonstrat vulnerabilitatea acesteia.

Alte grupari jihadiste care intră pe teritoriul Siriei in 2012 sunt Frontul Islamic de Siria și
Frontul de Eliberare al Siriei, prima grupare reunind salafiștii, în timp ce a doua este mai
diversificată, dar se distinge prin atragerea foștilor mebrii ai Armate Siriene Libere.

Amintim aici și cele două grupări jihadiste principale, Frontul al-Nosra și ISIS. Frontul al -
Nosra a fost creat în 2011, de către Muhammad al-Joulani, fost membru ISIS, care a primit
sprijin apoi de la Bakr al-Baghdadi, cunoscut ca și Califul Ibrahim, ocupând funcția de Emir al
ISIS, formând în aprilie 2013, grupul cunoscut ca Statul Islamic al Irakului în Siria. Chiar dacă
au aceeași origine, cele doua grupări au urmat căi diferite. Frontul al-Nostra, beneficiind de
susținerea populației siriene, a adoptat o poziție pragmatică, fiind acceptat ca un afiliat al-
Qaeda 28 . La celelalte acțiuni, ISIS și-a confirmat dezinteresul pe fondul revolutie siriene,
brutalitatea și refuzul constant de a participa la medierea propusă de opozitia islamică ducând la
negarea grupului de către Ayman al-Zawahiri, liderul al-Qaeda, în februarie 2014. La sfârșitul
lunii ianuarie, ISIS pierde controlul din 28 municipii și al provinciilor Alepp, Idlib, Hama, Deir
Ezzor și al-Raqqa. Acest gest surpriză, a pornit contra-atacul împotriva Frontului al-Nostra și a
grupărilor locale, ISIS au devenind tot mai violentă, iar în mijlocul acestui razboi inter-jihadist,
al-Qaeda a consolidat statutul gruparii sale oficiale Nusrat al-Jabhat în Siria și a cerut izolarea
ISIS.29

3. RĂZBOIUL CIVIL

De ce numim acest conflict Război Civil? Farbrice Balanche ne explică, în articolul său
„Insurrection et Contre-Insurrection en Syrie” geopolitica acestui conflict: “la ora actuală nu ne
aflăm doar în fața unei confruntări pro-regim sau pro-opoziție, ci vorbim despre o apărare a
teritoriului și a comunităților, fapt care a dus la formarea grupurilor de auto-apărare sau a
milițiilor, grupări care pot face jocul regimului sau al opoziției, în funcție de echilibrul local de
putere.”30 În această situație avem deja de a face cu un război civil, conflictul depășind demult
barierele unei simple confruntări între regim și populație. Pe măsură ce conflictul
progresează,populația pune accent pe clanuri și pe comunitate31, afirmă Balanche.
Balanța de putere ar fi înclinată în favoarea opoziției, conform unei declarații dată de
primul ministru sirian Ryad Hijab, regimul controlând abia 30% din teritoriu, 40% din suprafața
Siriei fiind o zonă deșertică, cu un număr foarte redus de locuitori. Această declarație este
contrazisă de Balanche, care afirmă că regimul nu deține controlul asupra provinciilor Damasc,
Homs și Alep și nici asupra satelor mici, care sunt de asemenea Sunnite, iar 15% din populație se
află în zone încă disputate, 10% în zonele locuite de kurzi, regimul având control asupra 60% din
totalul populației, iar restul, aproximativ 2,3 milioane de oameni s-au refugiat în țările vecine,
conform unei statistici a ONU.

28
Lister, Charles, “Dynamic Stalemate: Surveying Syria’s military landscape”, Brookings Doha
Center 2014, p.7
29
IBIDEM
30
Balanche, Farbrice, „Insurrection et Contre-Insurrection en Syrie”, N*2 Spring/Summer,
2014, p.39
31
IBIDEM
14
În ceea ce privește balanța economică. Balanche consideră ca regimul Assad controlează de
asemenea cea mai mare parte a infrastructurii și a economiei siriene. De fapt, problema este că
economia este paralizată din cauza insecurității provocată de război: “cele câteva fabrici agro-
alimentare continuă să funcționeze dar industria și manufacturile au ajuns într-un punct mort.
Producția de energie s-a prăbușit după ce zonele petroliere au fost preluate de insurgenți în vara
anului 2012.” 32
Regăsim membri ai opoziției sau adepți ai regimului în toate clasele sociale și în toate
comunitățile, deci o generalizare a apartenenței la un grup sau altul ar putea crea confuzii.
Războiul Civil din Siria (în prima fază Revolta din Siria), a început la 26 ianuarie 2011 și
este în plină desfășurare, chiar și după patru ani. Manifestațiile de masă, împotriva cărora
regimul a reacționat, fără prea multe reticențe, cu focuri de arme, arestări și bombardamente
focalizate pe cartierele și localitățile rebele, s-au transformat cu timpul într-un adevărat război
civil, la care au început să ia parte tancuri și avioane. Manifestațiile și actele de răscoală s-au
extins în întreaga țară, la ele participând musulmani suniți (care reprezintă circa 73% din
populația Siriei), religioși și laici, și membri ai minorităților, mai ales kurzi (și ei, musulmani
suniți, dar nu arabi).
Liga arabă și ONU au întreprins încercări de a convinge pe președintele Assad să înceteze
represiunea sângeroasă a manifestațiilor, să procedeze la reforme și să ajungă la o înțelegere cu
opoziția. Atât ONU cât și guvernul Siriei sunt de acord că protestatarii au legături cu grupările
teroriste. Procesul de reforme a fost început, în primul rând fiind schimbată Constituția.
Experții avertizează că “sângerosul război civil din Siria ar mai putea dura înca cel puțin un
deceniu, în contextul în care Rusia și Iranul susțin regimul președintelui Bashar al-Assad, iar
grupurile jihadiste comit tot mai multe atentate.”33
În 2013, profesorul Valentin Naumescu spunea: “Rămâne de văzut ce soluții va aduce
conferința Geneva 2, la un an după conferința internațională Geneva 1 din 30 ianuarie 2012 nu a
avut practic rezultate notabile pe teren și nu a curmat calvarul sirienilor ”34
Între timp, în ianuarie 2014, Conferința Geneva 2 s-a desfășurat în Motreux, Elveția, și a
început dificil, într-o atmosferă tensionată. Reuniți pe malul Lacului Leman, reprezentanți ai 40
de țări și organizații, nu au avut nevoie de prea mult timp pentru a constata prăpastia uriașă între
actualul regim de la Damasc și opoziția siriană în exil. “În deschiderea conferinței, secretarul
general al ONU, Ban Ki-moon, s-a referit la o zi a speranței venită după trei ani de ciocniri
sângeroase soldate cu peste 130.000 de morți și milioane de refugiați.”35
Rusia și Statele Unite, care au avut inițiativa organizării acestei conferințe, le-au sugerat
sirienilor să profite de această situație istorică, dar șeful diplomației de la Kremlin, Serghei
Lavrov, a avertizat că “negocierile nu vor fi simple, nici rapide”36.

32
Balanche, Farbrice, „Insurrection et Contre-Insurrection en Syrie”, N*2 Spring/Summer,
2014, p.39
33
http://www.ziare.com/articole/razboi+civil+siria- accesat la 03.23.2015
34
Naumescu, Valentin, “Teme de politică internațională. Conflicte, tensiuni, dezbateri”, Editura
Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca 2014, p.196
35
http://www.agerpres.ro/externe/2014/01/22/conferinta-geneva-2-dialog-al-surzilor-la-
montreux-privind-siria-20-55-54- accesat la 03.23.2015

36
http://www.agerpres.ro/externe/2014/01/22/conferinta-geneva-2-dialog-al-surzilor-la-
montreux-privind-siria-20-55-54- accesat la03.23.2015
15
Secretarul de Stat American, John Kerry, a afirmat că Bashar al-Assad nu va face parte din
guvernul de tranziție. “Este imposibil, de neimaginat, ca omul care a condus astfel de violențe
împotriva propriului popor să-și păstreze legitimitatea de a guverna, a afirmat Kerry.” 37 La
această declarație, șeful diplomației siriene Walid Muallem i-a replicat brusc: “Domnule Kerry,
nimeni nu are dreptul de a conferi sau retrage legitimitatea unui președinte (...) cu excepția
sirienilor.”38
Conflictul are deci valențe multiple iar în prezent este greu de prevăzut când și cum se va
finaliza. În aceste condiții, „greul pentru Siria va continua și în anii următori. Fără îndoială,
nimic nu este mai rău decât războiul, deci orice final al conflictului ar fi bun, până la punctul la
care s-ar putea să devină limpede că, pe termen scurt și mediu,sirienii nu au soluții proprii de
guvernare, altele decât cele pe care le-am văzut deja căsăpindu-se reciproc și devastând țara într-
un mod odios”.39

37
http://www.agerpres.ro/externe/2014/01/22/conferinta-geneva-2-dialog-al-surzilor-la-
montreux-privind-siria-20-55-54- accesat la 03.23.2015
38
IBIDEM
39
Naumescu, Valentin, “Teme de politică internațională. Conflicte, tensiuni, dezbateri”, Editura
Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca 2014, p.196
16
CONCLUZII

Escaladarea revoltei siriene a început încă de la primele semne ale violenței armate, în
aprilie 2011. Astăzi, conflictul este extrem de complex și nu se mai limitează doar la teritoriile
siriene. Aparent, singurul mod de a pune capăt războiului este un compromis politic între regim
și opoziție.
După unii autori, politica occidentală ar trebui să aibă în vedere următoarele aspecte:
- modul în care se are în vedere întărirea opoziției siriene, atât politic cât și militar ,cu scopul
formării unei structuri coerente;
- trebuie luate în considerare și importanța frontierelor siriene, o mai bună gestionare a acestora
putând împiedica intrarea grupurilor extremiste în Siria.
Cei mai pesimiști analiști sunt de părere că numai victoria uneia dintre tabere ar putea
pune capăt acestui conflict, deoarece este evident faptul că nici unul dintre opozanți nu este
dispus să facă nici un fel de concesie.
Problematica negocierilor cu regimul este amplificată de doi factori: lipsa de cooperare a
lui Assad și militarizarea crescândă a conflictului începând din 2012.
Aici putem observa paradoxul situației: pe măsură ce conflictul devine tot mai militarizat
și se extinde, necesitatea negocierilor cu oricare dintre actorii sistemului devine și mai necesară.
În plus, ocuparea unei părți teritoriale de către armata siriană, începând din primăvara lui 2013 ,
a redus subsatnțial posibilitatea unei negocieri politice.
Rămâne de văzut dacă actorii internaționali, cu precădere cei occidentali, vor găsi o
soluție viabilă pentru ameliorarea acestei situații, care deja durează de aproape patru ani. Așa
cum s-a observat de-a lungul desfășurării ostilităților, nu puține au fost momentele în care
taberele s-au schimbat, inclusiv suportul intrenațional pro-regim sau pro-opoziție. În viziunea
unor autori, Turcia ar putea juca un rol esențial în oferirea unei soluții concrete, dar întrebarea
care ar apărea în această situație este “care ar fi prețul politic? Ar putea accepta Franța și
Germania deblocarea negocierilor de aderare a Turciei la Uniunea Europeană? E prea mult, e
prea puțin?’’ 40

40
Naumescu, Valentin, “Teme de politică internațională. Conflicte, tensiuni, dezbateri”, Editura
Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca 2014, p.196

17
Bibliografie

Balanche, Farbrice, „Insurrection et Contre-Insurrection en Syrie”, N*2 Spring/Summer,


2014
Burgat, François ,“Pas de printemps pour la Syrie,” Éditions La Decouverte, Paris 2013
Droz-Vincent, Philippe, “State of Barbary.From the Arab Spring to the Return of
Violence in Syria” in “Middle East Journal”, Winter Edition 2014
Lister, Charles, “Dynamic Stalemate: Surveying Syria’s military landscape”, Brookings
Doha Center 2014
Naumescu, Valentin, “Teme de politică internațională. Conflicte, tensiuni, dezbateri”,
Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca 2014
Nye, Joseph S., “Descifrarea conflictelor internaționale-Teorie și istorie”, Editura Antet,
Filipeștii de Târg, Prahova 2005

http://strategiiavansate.ro/al-qaeda-si-razboiul-civil-din-siria/-
https://www.stratfor.com/weekly/obamas-bluff-
http://metropotam.ro/media-fotografii-diverse/y/h/refugiati-
siria/620ea7daf9519fba8148238bf9d0903f.jpg-
http://www.historia.ro/exclusiv_web/articol/ce-siria-este-t-important-rusia-
http://www.cseea.ro/publicatii/view/brief-analysis/criz259-politic259-in-liban-o-nou259-
pies259-a-dominoului-se-clatin259-
http://reliefweb.int/sites/reliefweb.int/files/resources/Syrian%20Refugees%20in%20Leba
non%20Daily%20Statistics%20as%20of%2015%20Mar%202013.pdf-
http://carnegieendowment.org/2012/05/21/syrian-crisis-spills-into-lebanon/ausr#trigger-
http://www.theguardian.com/commentisfree/2012/jun/09/crisis-syria-lebanon-clashes-
http://www.ziare.com/articole/razboi+civil+siria-
http://www.agerpres.ro/externe/2014/01/22/conferinta-geneva-2-dialog-al-surzilor-la-
montreux-privind-siria-20-55-54-

18