Studiu de caz.

Conflictul din Siria

Războiul este mai mult decât continuarea politicii prin alte mijloace. El este instrumentul politicii,
este politica însăşi. Există opinii potrivit cărora războiul nu ar mai fi o continuare a politicii, ci sfârşitul politicii.
Adică acolo unde nu a reuşit politica, începe războiului (înţeles ca luptă armată, ca sistem de acţiuni armate,
violente, distrugătoare, pentru că, de fapt, celelalte componente ale războiului sunt în permanenţă fie activate,
fie în stand by).

Dar războiul face parte nemijlocită din politică, este braţul ei înarmat. După cum se ştie interesul
este imboldul acţiunii, motivul acţiunii, iar politica nu este altceva decât o expresie a interesului.

De regulă, interesul determină acţiunea nu printr-o relaţie directă, ci mediat, adică printr-un proiect
care, de regulă, este un proiect politic.

Deci politicul transformă, mai exact, metamorfozează, transpune interesul în acţiune.

Războiul civil sirian este un conflict în desfăşurare între susţinătorii regimului lui Bashar al-Assad Baath şi
contestatarii săi, însă sunt implicate şi interesele altor state, atât în regiune cât şi pe plan internaţional.

Siria se află sub regimul autoritar al familiei Assad de 43 de ani. Mai întâi Hafez al-Assad este cel care
reuşeşte să acapareze puterea printr-o lovitură de stat în 1971, iar din 2000 conduce fiul său, Bashar. Partidul Baath
se defineşte ca socialist şi se centrează pe ideea unificării întregii lumi arabe într-o entitate politică. Siria este practic
un stat cu partid unic, iar înainte de război regimul nu a cunoscut vreo rezistenţă serioasă vreme de decenii întregi.

Mişcarea Frăţia Musulmană a pus probleme statului prin 1982, dar pentru scurt timp. De atunci regimului
nu i s-au mai adus critici din partea altor grupuri interne. Opoziţia a fost puternic asuprită şi de aceea guvernarea s-a
menţinut pe o poziţie foarte stabilă în regiune. Mulţi se aşteptau la reforme democratice odată cu preluarea puterii de
către Bashar, dar tentativele spre deschidere au fost foarte temporare. În schimb, puterea s-a concentrat în mâinile
unei categorii restrânse din care fac parte în principiu membrii familiei prezidenţiale. Guvernul a început simultan
un proces de privatizare care îi aduce în continuare beneficii.

Familia Assad aparţine uneia din multele minorităţi religioase din Siria, şi anume alawiţilor, un subgrup
din tradiţia şiită. Regimul sirian are prin urmare strânse legături cu Iranul, altă ţară cu guvernare şiită, dar şi cu
miscarea Hezbollah din Liban. În Siria întâlnim însă şi comunităţi de creştini sau kurzi. Majoritatea populaţiei este
totuşi de confesiune sunnită şi manifestă de mult nemulţumire faţă de alawiţii care deşi nu numără mai mult de 10
procente, ocupă poziţii de putere şi prin urmare se bucură şi de privilegii economice.

Primăvara arabă atinge şi Siria în 2011, exprimându-se prin mai multe manifestaţii pe cuprinsul ţării.
Protestatarii se aleg cu pedepse grele din partea regimului, dar riposta dură faţă de ceea ce la început era o mişcare
paşnică nu a făcut decât să accentueze şi să răspândească protestul. Este momentul în care regimul Assad decide
eliberarea extremiştilor djihadişti din închisori. Potrivit unor surse diverse ca de pildă serviciile de informaţii
occcidentale, rebelii sirieni şi membrii din reţeaua Al-Quaeda au fost cei responsabili de acest act care a degenerat
într-un conflict violent. Violenţele ar fi ajutat astfel regimul să redobândească legitimitate prin stoparea
brutalităţilor. Assad i-a învinovăţit pe demonstranţi că ar fi terorişti sunniţi şi avea de altfel interes în a “dovedi”
acest lucru.

Conflictul evoluează spre război civil în 2012.

În acelaşi an părţi din opoziţie stabilesc un consliu naţional cu sediul în Turcia. Acest consiliu national
emite pretenţia ca Assad să părăsească funcţia, urmând ca Siria să meargă pe calea democratică. Consiliul primeşte
sprijin din partea armatei libere siriene care a fost organizată tocmai pentru a lupta împotriva conducerii statale şi
este alcătuită atât din simpli civili cât şi din militari profesionişti care au luat calea rebeliunii. După intensificarea
luptelor situaţia a devenit treptat mai complexă. După intensificarea luptelor situaţia a devenit treptat mai complexă.
S-au format noi grupări opoziţionale şi există informaţii chiar privind sosirea unor profesionişti afiliaţi Al-Quaeda în
vederea combaterii regimului Assad.

Conflictul se desfăşoară sub forma unor războaie locale între armată şi opoziţie pentru ocuparea unor
anumite oraşe şi cartiere. Lipsa jurnaliştilor şi prezenţei internaţionale îngreunează evaluarea precisă a
circumstanţelor din Siria, ţară cu importantă strategică pentru mai multe state, atât în Orientul Mijlociu cât şi dincolo
de el. De aceea şi regimul oficial şi rebelii primesc susţinere activă din partea altor puteri. Diferenţele religioase
între ţările sunnite şi cele şiite joacă şi ele un rol în acordarea acestui ajutor.

În afara legăturii tradiţionale cu Iranul şi o parte din Liban, regimul Assad se mai bucură de sprijinul
Rusiei, pentru că este singurul aliat al acesteia în orientul Mijlociu şi tot aici se află singura bază militară rusească
din Mediterana. Rusia nu a fost de acord cu intervenţiile internaţionale în conflict, China şi-a exprimat şi ea veto-ul
împotriva rezoluţiilor Naţiunilor Unite, dar are oricum un rol minor. Opoziţia la rândul său primeşte ajutor de la o
mare parte a comunităţii internaţionale în frunte cu SUA. Alianţa Siriei cu Iranul ameninţă interesele americane ceea
ce tensionează relaţiile. Tări cu majoritate sunnită precum Turcia, Arabia Saudită sau Qatar oferă sprijin politic, dar
ultimele două intervin şi cu arme.

Tările vecine, Libanul şi Turcia, au fost puternic afectate de criza siriană. Relaţia cu Siria este de multe o
chestiune importantă în politica libaneză, multe dintre bombardamentele şi luptele armate care au avut loc şi aici
fiind o consecinţă a conflictului din Siria. Sunt raportate şi schimburi de foc constante la graniţă. Conjunctura
tensionată provoacă temeri că s-ar putea ajunge din nou la război civil şi în Liban. Una dintre cele mai mari
provocări pentru opoziţia siriană o reprezintă organizarea unei alternative suficient de puternice şi coerente pentru
regimul pe care îl combate. Minorităţile religioase şi etnice au avut parte totuşi de tolerantă şi se tem de ce s-ar
petrece dacă regimul s-ar prăbuşi. Alawiţii se tem de răzbunări dacă pierd susţinerea regimului, iar creştinii de
alunecarea Siriei într-o direcţie islamistă.

În orice caz, din punct de vedere umanitar situaţia este critică. Forţele de ordine siriene comit crime
împotriva umanităţii, de la răpirea şi uciderea civililor până la masacre de scară largă. Nici opozanţii nu se lasă mai
prejos. Războiul a împins un număr de circa 2,8 milioane de persoane să se refugieze în Iordania, Turcia sau Irak, un
număr triplu de refugiaţi caută să supravieţuiască in interiorul graniţelor. Dintr-o populaţie de 21 de milioane de
locuitori, jumătate a fost dislocată şi are nevoie de ajutoare umanitare. În 2013 numărul morţilor se ridica la
100.000, iar odată ce situaţia s-a complicat, Naţiunile Unite nu au mai publicat rapoarte. Syrian Observatory for
Human Rights a pulbicat pentru 2014 un număr estimativ de 160.000 de morţi. În afară de asta, zeci de mii de
oameni sunt captivi în închisori unde se supun torturilor.

Consiliul de securitate al Naţiunilor Unite este paralizat în problema conflictului. Rusia şi China şi-au
exprimat de trei ori veto-ul împotriva unei rezoluţii de intervenţie. În mai 2014 s-au opus unei propuneri de a solicita
Curţii Penale Internaţionale o evaluare a crizei. Având proaspătă în minte intervenţia în Liban, Rusia a respins
intervenţia în conflictul sirian şi astfel Naţiunile Unite nu au putut influenţa foarte mult cursul evenimentelor.
Singura chestiune asupra căreia s-a căzut de acord este ca toate statele care sunt implicate în conflict să ofere ajutor
populaţiei civile.