Aspecte teoretice ale ideologiei în relațiile internaționale

1.Abordări conceptuale și funcționale ale ideologiei

Ideologia este un complex articulat de idei, reprezentari, conceptii si atitudini (latent sau
explicit ofensive), caracterizate de o retorica care tinde sa o anunte drept substitut al (imaginii)
realitatii. Sau, mai elaborat spus, prin „ideologie” se intelege ansamblul, totalitatea ideilor si
conceptiilor care reflecta intr-o forma mai mult sau mai putin sistematizata, interesele si
aspiratiile unor clase, categorii sau grupuri sociale, determinate de conditiile obiective ale
existentei acestora si care servesc la justificarea relatiilor sociale (si a deciziilor politice) pe care
acestea sunt interesate sa le modifice sau sa le conserve.
Ideologia este astfel un discurs care distorsioneaza realitatea in vederea manipularii ei. In
ciuda acestui aspect critic oamenii au nevoie de continuturi ideologice (precum cel de „natiune”
sau „progres”) in formularea ideilor, justificarilor, aspiratiilor. Pentru multi cercetatori ideologia
a devenit sinonima cu constiinta falsa avind un interes deosebit pentru stiinta. Pe de alta parte, in
ideologie se prevede un pericol real pentru libertatea spirituala si intelectuala a individului in
parte. In acest caz, ideologia apare ca o constiinta straina de individ. Desi Karl Marx, unul din
primii critici ai ideologiei, sustinea aceasta idee, din ironia istoriei, ideologia marxista este
interpretata drept o ideologie „stiintifica”. Conform teoriei sale, ideologia nu este compatibila cu
stiinta, deoarece fiind o constiinta de clasa nu poate pretinde la calitati de stiinta. Ideologia
marxista a fost denumita stiintifica deoarece exprima dorinta ori tendinta de a fi o stiinta
generala si in acelasi timp sa exprime interesele de clasa ale proletariatului.
Cel care isi va pune amprenta cu putere asupra destinului conceptului de ideologie in
secolul al XIX-lea va fi Karl Mannheim, cel care “a elaborat prima, si pana in acest moment
ultima, teorie cuprinzatoare a ideologiei”. Ideologie si utopie a fost publicata in 1929, Mannheim
incercand sa realizeze o teorie complexa si atotcuprinzatoare a ideologiei, incercand sa extinda
ideile lui Marx. Teoria sa, pe care o va numi „sociologie a cunoasterii”, urma sa dezvaluie natura
limitata din perspectiva istorica a tuturor punctelor de vedere politice, oferind astfel teren pentru
o interpretare mai armonioasa, integrativa si progresista a politicii din acea vreme. Mannheim se
va declara categoric impotriva unei stiinte a ideilor bazate pe conceptele imuabile de ratiune si
natura. In acest sens, el scrie: „Ceea ce trebuie sa demonstram, comparativ cu Iluminismul, este
faptul ca cele mai generale definitii si categorii ale Ratiunii variaza si sufera un proces de
alterare a sensului – o data cu toate celelalte concepte – in decursul istoriei intelectuale.
Posibilitatea ca „forma” sa fie separata de „continut” este in general discutabila. Ne putem pune
intotdeauna intrebarea in ce masura continutul particular – care, la urma urmei, este absolut
istoric – determina o anumita structura formala. Daca insa incercam sa eludam problemele
implicate in istoricitate prin admiterea unei „forme ca atare” atemporale, a unui „concept ca
atare”, a unei „valori ca atare” si a altor structuri „ca atare” similare, atunci va fi imposibil sa
identificam ceva concret in metodologie” .
Hannah Arendt va fi cea care va dezvolta, intr-o maniera categorica si impresionanta,
identificarea dintre totalitarism si ideologie. In Originile totalitarismului, ea identifica elementele
totalitariste ce caracterizeaza intreaga gandire ideologica:
• Ideologiile nu sunt atat interesate de problema in sine, cat de procesul aparitiei si
disparitiei, cu alte cuvinte de explicarea totala a tuturor evenimentelor istorice;
• Ideologiile insista asupra unui „adevar” aflat dincolo de perceperea simturilor obisnuite,
o realitate accesibila doar celor initiati de catre ea;
• „Gandirea logica sistematizeaza faptele intr-o procedura perfect logica, pornind de la o
premisa acceptata ca axioma si deducand totul pe baza ei; adica procedeaza cu o consecventa
care nu mai exista nicaieri pe planul realitatii” .
Mai departe ea afirma: „O ideologie este aproape literal ceea ce indica denumirea: logica
unei idei. Subiectul ei principal este istoria, careia i se aplica „ideea”; rezultatul aplicarii nu este
un corpus de afirmatii despre ceva care exista, ci desfasurarea unui proces aflat in permanenta
transformare. Ideologia trateaza cursul evenimentelor ca si cum acesta a urmat aceeasi „lege” cu
expunerea logica a ideii sale. Ideologiile pretind cunoasterea misterelor intregului proces istoric
– secretele trecutului, urzelile prezentului, nesigurantele viitorului –datorita logicii inerente in
ideile acestora” .
Din punct de vedere didactic, putem sistematiza functiile ideologiei in patru mari
categorii: 1. Functia explicativa. Spre exemplu, razboiul este explicat in maniere diferite: pentru
marxisti, razboiul este rezultatul competitiei capitaliste pentru piete externe; pentru fascism,
razboiul este un test al vointei unei natiuni opuse vointei altei natiuni.
2. Functia evaluativa. In vederea evaluarii unei realitati sociale, ideologiile propun
criterii si standarde diferite, la care raporteaza marea majoritate a asertiunilor. Astfel, criteriile de
evaluare a unei anumite politici sunt, pentru libertarianism, masura in care politica sporeste sau
nu influenta guvernului asupra indivizilor; pentru feminsim, daca este sau nu politica in sensul
intereselor femeilor, sau in sensul egalitatii de gen; pentru comunism, daca afecteaza sau nu
clasa muncitoare, sporeste sau nu posibilitatile de victorie in lupta de clasa.
3. Functia orientativa. Ideologia ofera adeptilor sai o orientare si intelegerea identitatii
lor – ceea ce sunt, locul caruia ii apartin(organizatia), cum interactioneaza cu restul lumii. Astfel,
pentru comunism, esti membru al clasei muncitoare, membru unui partid ce-si doreste eliberarea
muncitorilor de exploatarea capitalista, adversarul clasei conducatoare capitaliste. In
interpretarea nazista, esti acceptat doar persoana alba, pura, ariana, deosebita si deasupra
celorlalte, membru al unui partid dedicat prezervarii puritatii rasiale, supunand/eliminand rasele
inferioare. In sensul feminismului insa, individul este femeie sau barbat simpatizand problemele
si aspiratiile femeilor, egalitatea de sanse si nediscriminarea de gen, organizatia care vrea sa
elimine opresiunea, exploatarea sexuala si inegalitatile de gen.
4. Functia programatica. Ideologia spune adeptilor cum sa procedeze, ofera un program
general de actiune sociala si politica. Scopul ideologiei este acela de a castiga sprijin public,
aderenti la idei.

2.Esența ideologiei în RI
Ideologia este un concept ambiuguu contestat dar esential disciplinei deoarece a stat si
(probabil) va sta la baza actiunii/practicii politice ca mod de a percepe lumea, de a
gandifimagina/proiecta viitorul si ceea ce se doreste a fi o 'societate (lume) mai buna'. O
ideologie reprezinta un set de idei, (meta)-teorii, principii normative de gandire vizionare, despre
moralitate (ce e bine/rau, just/injust) dar si despre procesul de cunoastere/epistemologic
(adevarat/fals, correct/incorect ) si ontologic (ceea ce este) privind natura umana, universul
nostru si modul de organizare al societatii. Ideologia functioneaza ca o harta intelectuala in care
bagajul emotional (sentimente precum frica, ura, speranta) joaca un rol important; ideologia mai
poate fi comparata cu o 'religie seculara', instrument pentru disciplina/controlul social al
populatîei (in stransa legatura cu indoctrinarea/propaganda). Desi se presupune ca ideologiile pot
oferi perspective 'seculare' (non-religioase) asupra problemelor fundamentale ale umanitatii, ele
sunt asemanatoare religiilor prin incercarea de a conecta intr-un singur sistem de gandîre,
diferitele dimensiunile (etice/culturale/politice) ale unei societati. Exemple de ideologii sunt:
socialism, conservatorism, liberalism, fascism, feminism, ecologism.
Ideologie – ansamblul de idei, reprezentări, mituri elaborate întro formă mai mult sau mai
puțin sistematică, în vederea orientării conștiinței și comportamentului cetățenilor în problemele
fundamentale ale dezvoltării societății. Dispun de un șir de caracteristici: depășesc cadrul
teoretic; influențează mentalitățile colective; creează valori și le impun ca fapte de viață; propun
formule și soluții rapide; interpretare și justificare a intereselor anumitor grupuri sociale; repere
pentru elaborarea programelor de acțiuni ale partidelor politice.
Conceptul de 'ideologie' a facut cariera ca urmare a scrierilor lui Marx — ideologia
reprezenta pentru Marx setul de idei promovat de elita (burgheza) conducatoare, un instrument
pentru controlul maselor. Cei ce detin controlul mijloacelor de productie pot controla si ceea ce
gandesc masele exploatate. Acest control al modului de a gandi este crucial in co-optarea
maselor pentru productia economica industriala (capitalista) — conceptual de constiinta falsa —
('false consciousness' ) este folosit de Marx pentru a indica acest proces. Antonio Gramsci
continua ideile marxiste si adauga interpretarea conform careia liderii societatii ofera modele
ideologice care devin 'common sense (de bun simt)' - reguli de comportament/practice la orice
nivel al societatii. Ideologia dominanta a elitelor este transmisa nu doar intr-un mod
coercitiv/fortat ci prin persuasiune. Influențat si de gandirea lui Machiavelli, Gramsci percepe
hegemonia capitalista in Vest ca pe un centaur —jumatate om, jumatate brut, un melanj intre
consens și coercitie in a caror capcana cad muncitorii dar si elitele, prin asimilare aproape
voluntara a conceptelor. Mai tarziu, adeptii teoriilor critice care isi au originea in Scoala de la
Frankfurt, Max Horkheimer, Theodor Adorno, Herbert Marcuse, Jurgen Habermas, pun
accentual pe îndoctrinarea culturala a capitalismului, prin mass-media si alte produse ale culturii
populare de tip film, muzica etc. Marcuse afirma ca tolerant aparenta a societatji liberale ascunde
indoctrinarea si transformarea oamenilor din cetateni in consumatori pasivi, cinici si apatici ale
caror nevoi sunt manipulate zilnic.
O ideologie nu este doar un set de idei sau teorii ci si un ghid de actiune practica
{politica/sociala/economica). Ideologia dominanta a unei societati poate contribui la stabilitatea
sociala prin stabilirea standardelor normative/valorice pe care membrii societatii le va accepta si
impartasi. In esenta, o ideologie poate avea efecte contradictorii'. ea poate asigura armonia
sociala sau poate legitima tirania si teroarea in numele unor idealuri nobile. Riscul ideologiei
este de a ridica la rang de valoare absoluta anumite idei si de a nu accepta relativitatea,
contextualitatea, partialitatea lor instrumental/arbitrara sau contingenta (intamplatoare). Se poate
argument faptul ca toate ideologiile 'denatureaza realitatea' - dar ce este realitatea? Putem
cunoste in mod empiric/obiectiv realitatea cu certitudine? Exista teorii care raspund pozitiv la
aceasta intrebare: teoriile pozitiviste/naturaliste in stiintele sociale sunt influentate de stiintele
naturale/exacte si care promoveaza observarea empirica si masurarea cantitativa/obiectiva a
realitatii umane inconjuratoare. Exista insa si teorii critice care pun la indoiala (interpretative)
capacitatea oamenilor de a avea certitudini deoarece angajamentele noastre ideologice ne fac sa
vedem realitatea intrun anumit fel; suntem socializati sa gandim/actionam intr-un anumit mod iar
agentii acestei socializari sunt familia/gradinita/scoala/biserica/alte organizatii unde activam.
Aceasta reprezinta o dilema epistemologica veche: este dificil sa faci o distinctie clara intre
'realitate' (discursul stiintific privind ceea ce 'este cu adevarat reaľ) si structurile noastre
individuale de intelegere si imaginare. Este realitatea insasi produsul ideilor noastre? Cuvantul
'idee' provine din cuvantul grec 'eide' care inseamna 'lumina': un exercitiu de gandire poate fi
privit si ca pe un exercitiu de imaginatie/creatie. A avea idei poate însemna a avea 'imaginatie'.
Fiecare ideologie a folosit intr-un anumit mod concepte fundamentale: libertatea,
ratiunea, religia, comunitatea, securitatea, progresul, rasa, clasa, traditia, proprietatea, etc.
Adaptand aceste interpretari - prin emiterea de doctrine si agende politice - la imaginarul
national colectiv, elitele au normalizat teritoriul national, au vorbit pe intelesul maselor, apeland
la istorie, legende, mituri nationale si au glorificat intr-un fel rasa/natiunea. Ca atare, 'statuľ ca
actor politic a fost central in ideologiile politice. La fel, in mod traditional, actorul principal al
relatiilor internationale a fost statul: relatiile internationale reprezintau totalitatea formelor,
proceselor si modalitatilor de relationare intre statele nationale ale planetei, un cadru mai putin
sau mai mult reglementat in functie de momentele istorice la care ne referim. Este important insa
de reținut ca avand in vedere radacinile filosofice ale acestei discipline și faptul ca in cursul
istoriei, sistemele urmeaza sistemelor, nici o filosofie (sau paradigma de gandire sociologica) nu
a reușit sa puna capat filosofiei deoarece aceasta „se tradeaza pe sine atunci cand degenereaza in
dogmatism, in filosofie intrebari/e sunt mult mai imponante decat raspunsurile și fiecare raspuns
devine o noua întrebare.

3.Relația ideologie-politică
Corelația politică–ideologie are un interes aparte, deoarece politica a devenit arena de
confruntare a diferitelor sisteme ideologice, respectiv: arenă de confruntare – orientare stabilă în
acti vitate; în baza intereselor sunt formulate scopuri – în baza idealurilor formulează un anumit
ideal social; politizarea extremă a ideilor – hiperideologizare a politicii; analiza influențează
conținutul ideologiilor – ideologizarea deciziilor politice; scopul pornește de la anumite valori –
interpretarea esenței politicii; asigurarea integrității societății prin proiecte sociale – integritatea
societății prin idealuri sociale; fundamentul politicii sunt interesele – baza sunt ideile și valorile;
tendință spre subordonarea unei voințe unice – atragerea adepților; politica formulează sarcini –
fundamentarea acțiunilor puterii.
Tipuri de valori ale ideologiei politice: fundamentale (Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului), auxiliare sau instrumentale, utile în situaţii anumite, dar nu obligatorii pentru toţi
(punctualitate, corectitudine, onestitate ş.a.), absolute (libertate, egalitate, dreptate, toleranţă).
Principalele modele de formare a ideologiilor politice: condensare (acumulare); integrativ;
divergent; revitalizare. Ideologia necesită atât cunoştinţe teoretice din cadrul ştiinţei, cât şi soluţii
practice din politică. Politica, la rândul ei, are nevoie de ideologie în calitate de suport al
valorilor împărtăşite, precum şi de aspectul teoretic-conceptual, elaborate pe baza principiilor
ştiinţifice.
Doctrină politică – ansamblu de concepții asupra natirii umane, reflecții critice asupra
caracterului interacțiunilor social-politice, valorilor pe care oamenii ar trebui să le respingă sau la
care să adere. Particularitățile doctrinelor: proiectează realități posibile; au un caracter
sistematizat despre calitatea politică; influențează apariția și dezvoltarea ideologiilor politice;
sunt modele teoretice; se inspiră din ideologii, teorii și filosofie politică; posedă dublă funcție –
descriptivă și prescriptivă. Dimensiunile ideologiilor – socială, politică, instituțională,
psihologică, mitică, utopică. Reflețiile despre ideologie au un caracter contradictoriu, ideologia
reprezintă o anumită unitate a contrariilor. Antinomiile ideologiilor: clasă/grup – general/ uman;
obiectiv/adevărat – subiectiv/de valoare; social/parțial – social/universal; teoretic – empiric; real
– utopic; peren – temporal; complicat – simplu; teoretic/abstract – concret/practic. Ideologii
politice conservatoare, revoluționare, reformiste, reacționare. Astfel afirmăm, doctrina este o
totalitate de principii, de idei fundamentale ale unui sistem filozofic, politic, ştiinţific etc.;
totalitatea principiilor, a tezelor fundamentale ale unui anumit domeniu. Iar ideologia reprezintă
totalitatea ideilor şi concepţiilor filozofice, morale, religioase etc., care reflectă, într-o formă
teoretică, interesele şi aspiraţiile unor categorii într-o anumită epocă. Totalitatea ideilor şi
concepţiilor care constituie partea teoretică a unui curent, a unui sistem etc. Ideologia politică se
manifestă la nivel teoretic-conceptual – formarea atitudinilor fundamentale care reprezintă
valorile şi idealurile unui anumit grup (naţiune, stat) sau a adepţilor unui interes. Alt nivel este
cel programatic, politic, de transformare a principiilor sociale şi idealurilor social-filosofice în
programe, lozinci şi cerinţe ale elitei politice.

4.Tipuri de ideologii politice contemporane

Liberalismul – curent socialpolitic, ce proclamă libertatea persoanei, drepturile civice și
politice ale individului, limitarea sferei de activitate a statului. În 1215 apare Magna Carta
Libertatum (Marea Cartă a Libertăţilor) în care se proclamau drepturile cetăţenilor la libertate
personală şi securitate (ce-i drept, cetăţeni erau consideraţi aristocraţii şi proprietarii funciari)
Liberalismul prezintă: o filosofie politică, un mod de organizare a vieţii economice, un
sistem de valori axat pe drepturile individului. Tuturor variantelor de liberalism le sunt specifice
următoarele patru elemente comune: individualismul, egalitarismul, universalismul, credinţa în
progres. Principiile fundamentale: individul aparte e pe prim-plan și mai real decât societatea și
interesele ei, cerințele individuale și drepturile omului sunt mai importante decât cele colective;
deosebirea și separarea oamenilor sunt incontestabile și inițiale, legăturile și asemănările sunt
convenite și secundare; legile și evaluările sunt rezultatul activității omului; omul liber este
responsabil pentru viața sa, baza libertății și responsabilității este proprietatea privată.
Ideile politice de bază: aderare la orânduirile parlamentare și tradițiile procedurilor
parlamentare; atitudine pozitivă față de distribuirea puterii, pluralismul politic și superioritatea
legii; asigurarea principalelor drepturi politice și libertăți ale cetățenilor, respectarea demnității
personale; extinderea practicii democrației plebiscitare, discutarea legilor de către popor,
autoadministrarea locală; elitarism democratic, necesitatea concurenței elitelor; compromisul,
consensul în rezolvarea problemelor politice. Liberalismul social, liberalii bunăstării militează nu
doar pentru eliminarea oricărei discriminări, dar şi pentru oferirea de avantaje sociale şi
economice tuturor celor care sunt consideraţi discriminaţi – amestecul statului în economie,
politici de protecție socială, consens politic, statul protejează cetățenii de nedreptățile economiei
de piață. Reprezentanţii ideilor neoliberale pot fi consideraţi Friedrich Hayek şi Ludwig von
Misses. Cele mai relevante elemente ale politicii neoliberale: individualismul normativ;
proprietatea privată/privatizarea. Statul trebuie să se îngrijească de pieţele funcţionale printr-o
politică concurenţială şi să prevină formarea pieţelor de monopol; politica stabilizatoare: politica
masei monetare trebuie să garanteze preţuri stabile; piaţa ca instrument de conducere;
concurenţa; dereglementarea şi liberalizarea economiei; stimulări ale comerţului liber între state;
politica taxelor: de regulă se cere ca proocentele taxelor să fie reduse; sistemele de asigurare
socială vor fi reconstruite.
Liberalismul a aparut ca o reacție impotriva sistemului feudal și ca urmare a apariției
elementelor capitaliste, reflectand aspirația clasei de mijloc de a a inlatura monarhii absoluti sau
proprietarii latifundiari. In acest sens, momentele debutului liberal au fost momente
revoluționare marcate de cele doua revoluții principale — cea engleza in 1688, cea americana in
1776 și cea franceza in 1789 prin care s-a impus necesitatea formarii unor guverne reprezentative
și realizarii unei constituții. Ideile liberalismului clasic dezvoltate de filosofi precum John Locke
au adus in prim plan valorile individualismului și libertații individuale ca valori fundamentale
pentru dezvoltarea societații. In acest sens, statul este un „rau necesar" cu o funcție negativa de
asigurare a cadrului in care indivizii liberi se pot dezvolta. Teoria dreptului natural a lui Locke a
contribuit la fundamentarea curentului de gandire liberal prin postularea drepturilor inalienabile
ale omului ca ființa creata de Dumnezeu — dreaptul la viata, libertate și proprietatea. De
asemenea, teoriile utilitariste ale lui J. Bentham au facut o contribuție la conturarea curentului
liberal: principiul controversat al utilitații ca și criteriu moral este in concordanța percepția ca
omul este egoist maximizator de placere și utilitate personala.
Liberalismul modern continua ideea utilitarismului insa plasand accentul asupra
placerilor superioare conferite de dezvoltarea personale. In acest sens exponentul liberalismului
modern John Stuart Mill afirma ironic ca este mai bine sa fii un Socrate nesatisfacut decat un
prost satisfacut. De altfel, Mill prezinta astfel ambivalența liberalismului cu privire la
democrație: in absența unui control social, chiar și democrația poate degenera in ignoranța și
brutalitate; de aceea, virtutea democrației consta de fapt in promovarea dezvoltarii armonioase
superioare a capacitaților ființei umane. Participand la viața publica, cetațenii pot ințelege și
empatiza mai bine cu membrii societații din care face parte atingand astfel un nivel ridicat de
dezvoltare personala. In acest sens, Mill a pus foarte mult accentul pe eradicarea
analfabetismului, acordarea dreptului de vot femeilor.
Ideile utilitarismului imbinate cu cele ale liberalismului și conservatorismului anglo-
saxon au dat naștere unui curent economic in gandirea liberala cunoscut sub numele de „laissez-
faire". In lumea anglo-saxona acesta se dezvolta și sub influența teoriei liberalismului economic
al lui Adam Smith și Friedrich Hayek. In cartea sa „Bunastarea Națiunilor Smith vorbește despre
necesitatea pieței libere și inlaturarii intervenției mercantile a statului in stabilirea standardelor
economice. Conceptul de „mana invizibila" a pieței libere a carei imparțialitate merita promovata
a devenit o justificare conceptuala a politicilor neo-liberaliste ale anilor 1980-1990 promovate de
M. Thatcher și Ronald Reagan. Aceasta este o decada a dezvoltarii globale deseori criticata
pentru politicile dure asupra populației și in special asupra țarilor in curs de dezvoltare care au
primit aceste imbolduri politice ca urmare a acordurilor cu instituții occidentale de tip FMI.

Conservatismul - Curent ideinicopolitic orientat spre menţinerea formelor istoric

constituite ale vieţii sociale şi de stat, îndeosebi a valorilor stabile, întruchipate în familie,
naţiune, religie, proprietate. Conservatorismul apare ca o reacţie la liberalism, ca şi o rezistenţă
teoretică articulată şi sistematică la schimbare, fiind o ideologie ce îşi propune să apere status-
quo-ul deja prestabilit în faţa oricărei schimbări rapide sau forţate. Conservatorismul poate fi
văzut ca: 1. o ideologie care emană de la aristocraţie ca raţionalizare a poziţiilor şi intereselor ei
sociale în raport cu Revoluţia Franceză de la 1789 – conservatorismul aristocratic;
2. o ideologie care conţine prescripţii substanţiale asupra organizării vieţii sociale şi
politice – conservatorismul autonom şi
3. o ideologie care apare în situaţii specifice, atunci când status-quo-ul şi interesele unui
grup social sunt ameninţate de o ideologie a schimbării profunde – conservatorismul situaţional.
fondator al conservatorismului.
Edmund Burke consideră că omul este o fiinţă aplecată spre relaţii cu cei apropiaţi lui –
familia, prietenii şi vecinii și este legat de comunitatea în care se naşte şi se formează. Are ca
bază următoarele principii: societatea este privită ca un sistem de norme, obiceiuri, tradiţii,
rădăcinile cărora sunt afundate în istorie; instituţia existentă e preferată oricărei scheme teoretice;
orientarea la autoritatea statului; pesimism în aprecierea naturii omului; scepticism faţă de
raţiunea lui; neîncredere în posibilitatea egalităţii sociale între oameni; proprietatea privată este
garantul libertăţii personale şi ordinii sociale. Ideile politice de bază – tradiția determină viața
socială a individului; mândria națională; inegalitate socială și concurență politică; neamestecul
activ al statului în viața politică a societății; peiorarea parlamentarismului și alegerilor directe.
Neoconservatismul este o ideologie care îmbină ideile conservatismului clasic şi a liberalismului,
se bazează pe următoarele principii: numai relaţiile de piaţă contribuie la dezvoltarea reală a
societăţii şi omului; libertatea şi egalitatea sunt incompatibile; democraţia clasică (directă) este
irealizabilă şi dăunătoare, e necesară îmbinarea democraţiei (directe) cu puterea elitelor
(democraţia reprezentativă); principalul drept al persoanei este dreptul de a avea proprietate şi de
a proceda cu ea conform dorinţei.
Fara a accepta cu ușurința eticheta de ideologie sau doctrina data fiind natura abstracta a
acestor concepte, conservatorii pledeaza pentru dispoziȚia naturala a minții umane, o atitudine
de respect fața de tradiție și fața de experiența generațiilor trecute. Ca atare, aceasta dispoziție
este insoțita de o rezistența sau precauție fața de schimbari in special cele radicale de genul
revoluțiilor. TradiȚia, obiceiurile și istoria sunt adevaratele busole pe care un conducator ar
trebui sa le foloseasca in cadrul guvernarii. Acestea trebuie conservate tocmai pentru ca au trecut
„testul timpului". Tradiția este, spune Burke, democrația celor trecuți in neființa. Totuși, Burke
recunoaște ca statul care nu dispune de instrumenele schimbarii sociale nu dispune nici de
capacitate de conservare: de aceea, un politician conservator este modest, pragmatic și precaut,
manifestand suspiciune fața de tendinȚe reacționare sau revoluționare.
Oamenii sunt imperfecți și de aceea prefera mai curand stabilitatea, securitatea drumului
batatorit, predictabilitate și ordine. De aceea, ordinea și siguranța este preferabila libertații.
Ordinea și autoritatea ierarhica sunt naturale și eficiente atata timp cat perpetueaza modele
istorice consacrate. Conceptul de comunitate organica primeaza in gandirea conservatoare:
comunitatea este ca și corpul uman, compusa din parți diferite dar complemantare, fiecare avand
propriul rol. Comunitatea este ca o familie in care tatal este capul familiei.

Socialismul s-a dezvoltat in secolul XIX ca urmare a creșterii nivelului de industrializare

in Europa cu efectele negative de tipul condiții precare ale muncii in fabrica, angajarea copiilor,
șomaj. Filosoful Karl Marx, reprezentantul principal al acestui curent de gandire, afirma ca deși
filosofia pana la acel moment a incercat sa explice lumea care ne inconjoara, important este
totuși sa o schimbe. Marx vorbea de patru etape in dezvoltarea umanitații: 1. primitivismul
comunist sau societatea tribala 2. sclavagismul 3. feudalismul 4. capitalismul 5. Acestei ultimi
etape ii ca urma, conform lui Marx, necesitate inevitabila a comunismului.
Deși dezvoltarea capitalismului liberal in Occident a condus la extinderi ale drepturilor
cetațenești de tip socialist, ca urmare a unor lupte ale sindicatelor, nu se poate vorbi de o
inlocuire reala a ordinii capitaliste. Unul din motive este, conform gandirii teoreticianului
marxist Antonio Gramsi, cooptarea dar și dezbinarea post-moderna a muncitorilor in cadrul
hegemoniei ideologice și manipulative a capitalismului tarziu.
 Pentru doctrina socialista actorii principali ai scenei umanitații nu sunt doar indivizii ci
clasele - de-a lungul istoriei și mai ales in timpul capitalismului disparitatea intre anumite
grupuri privilegiate și altele marginalizate este izbitoare. In acest sens, una din valorile
fundamentale ale socialismului este comunitatea și bunul public (comun): indivizii-s nu sunt
suficienți și nu sunt doar egoiști. Comunitatea este rezultatul solidaritații care apare intre oameni.
De aceea, in comunitate bunurile fiind produse in colectiv, ar trebui sa ramana ca atare.
Proprietatea privata corupe și degenereaza in egoism, și materialism. In schimb, o societate
bazata pe cooperare, solidaritate și altruism este o societate a oamenilor care se bucura de munca
realizata pentru ca aceasta este rezultatul unor tendințe naturale și nu al unei competiții pentru
beneficii personale. Munca nu trebuie sa ne alieneze de propria noastra persoana, aprecia Marx.
Dimpotriva, aceasta trebuie sa fie o implinire, o placere creativa și nu doar de consum sau
achiziție.
In plus, egalitatea oamenilor trebuie aparata și promovata - fara a fi o egalitate a
abilitaților sau a capacitaților individuale și nici o dorința de nivelare a acestora, socialiștii
militeaza pentru egalitatea reala a oportunitaților, țanand cont de faptul ca saracia este una din
principalele cauze ale lipsei de libertați și egalitați. In acest sens, satisfacerea nevoilor de baza
ale fiecaruia este o precondiție a libertații acelui om: aceasta este semnificația celebrei fraze
marxiste „de la fiecare dupa abilitați, fiecaruia dupa nevoi". Adepții socialismului evoluționist —
școala Fabian din Anglia, G. Bernard Shaw, considera ca ordinea socialista va prevala in lume
gradual, pașnic și natural deoarece oamenii vor conștientiza pe rand, prin educație, superioritatea
acestor valori. Principiile marxiste continua si astazi influentand doctrine (post)moderne cum ar
fi feminismul sau ecologismul dar si curentele de teorie critica si teoriile post-marxiste. Post-
marxismu/ isi are originea in ideea mai sus eăuntata privind iminenta pericolului totalitarist si
concret, vizibilitatea continuitatii spiritului colonialist in politica globala actuala. Desi forta
fizica, dominatia si controlul fizic a unora asupra altora s-a atenuat in lumea moderna a statelor-
nationale, mecanismele de control continua sa bantuie politica statelor prin tactici mai subtile,
economice sau culturale. Asa cum afirmau marxistii, atata timp cat inegalitatile si saracia se va
concentra in continuare in cadrul anumitor clase sau comunitati, socialismul ca curent de gandire
va dainui.

Naţiunea, un grup de oameni care se revendică de la aceiaşi strămoşi, aceeaşi istorie,

aceeaşi limbă literară şi cultură, ceea ce impune loialitate şi afecţiune pentru respectivul grup din
partea fiecărui membru al său. Aceeaşi definiţie poate fi dată şi pentru conceptul de etnicitate,
deşi nu totdeauna etnicitatea este egală cu naţiunea, este de cele mai multe ori legată şi de
termenul de stat. Naționalitatea demonstrează apartenența individului la o oarecare națune.
Factorii obiectivi care determină definirea națiunii – limba literară, religia, etnicitatea, geografia.
Pentru a se constitui într-o ideologie, naţionalismul trebuie să combine factorii obiectivi cu o
sumă de factori subiectivi care să fie apţi de a se insera în societate şi de a formula o cerinţă
politică capabilă de a fi urmată şi acceptată de o parte a societăţii. Factorii subiectivi – istoria,
mitul, autodeterminarea.
Naționalismul una din cele mai puternice ideologii contemporane care determină
importanța națiunilor pentru dezvoltarea socială. Concept conform căruia națiunile apar în
calitate de concurenți în lupta pentru suveranitate. Tipuri de naționalism: liberal, iliberal
(modelul mesianic și triumfalist, șovinismul), organicist, legionarismul. Necesitatea unității
politice cu cea naţională, care ar trebui să fie congruentă. Lipsa acestei congruenţe duce la
sentimente de frustrare şi la mişcări naționaliste. Feminismul – ideologie care consideră
diferenţele de gen ca determinante pentru poziţia de inferioritate a femeii în societate şi care
pledează pentru lărgirea drepturilor femeii, creşterea rolului lor în politică şi în viaţa socială. Un
rol important în mişcarea feministă l-a jucat sufragismul. Trei curente de bază de gândire
feministă: liberal, marxist, radical. Ecologismul tinde spre stabilirea eficienței acțiunilor umane
îndreptate spre transformarea mediului ambiant în asigurarea funcționării ciclurilor fundamentale
ale naturii. Ecologismul cuprinde interacțiunea dintre populație, mediu, tehnologie, organizarea
politică și socială. Obiectivele – problema tehnologică, preîntâmpinarea dezechilibrelor naturale,
realizarea unui echilibru biologic, elaborarea politicilor ecologice, formarea unei conștiințe
ecologice.

Islamismul nu este omogen, el cuprinzând şcoli, secte, schisme, în funcţie de atitudinea

luată faţă de Coran şi interpreţii lui – preoţii. Majoritatea musulmanilor aparţin sunismului
(ortodoxia). Suniţii se pronunţă pentru interpretarea tradiţională a Coranului; recunosc doar rolul
profetului în interpretarea acestuia şi acceptă rolul legii divine (saria) în reglementarea
raporturilor credincioşilor cu obştea şi cu statul. Contrar ortodocşilor, şiismul susţine că după
moartea lui Maho med a început un nou ciclu istoric în care le-a revenit preoţilor rolul de a
releva semnificaţiile secrete ale Coranului. Şiiţii, spre deosebire de suniţi, acceptă cultul familiei
profetului, interpretarea alegorică a Coranului şi nu recunosc anumite versete (surate). Politica
islamică – statul urmează să apere cerințele șariei (totalitate a poruncilor); statul trebuie să fie
fundamentat pe anumite principii ale Coranului, anume cele ale dreptății, egalității, consultării
(shura); shura – instituție cu membri aleși; religia și politica nu pot fi separate; suveranutatea
aparține lui Allah; politica trebuie „spiritualizată” prin Coran. Fundamentalismul islamic –
curent social-politic care propagă respectarea strictă a învățăturii Coranului. Are un caracter de
combativitate războinică, fanatism, intoleranță. Particularitățile: critica mișcărilor de reformă
anterioară, considerate ca o agendă occidentală; conducătorii laici și guvernele din lumea
islamică n-au reușit să asigure bunăstarea comunității credincioșilor; reîntoarcerea activiștilor
islamici din exil; introducerea aspectelor șariei în sistemul politic și juridic; agenda politică este
menită să asocieze islamul puterii de stat.
Anarhismul – ideologie care celebrează libertatea totală ca pe un scop fundamental al
umanităţii. Poziţiile diferite, formele prin care se poate obţine această libertate au fost cele care
au făcut ca această idee să genereze mai multe duşmănii în interiorul mişcării decât să provoace
revoluţii salvatoare pentru cei mulţi. Unul din cei mai importanţi promotori ai anarhismului,
prinţul Piotr Kropotkin, definea anarhismul ca: „numele dat acelui principiu sau filosofii de viaţă
care consideră că societatea poate fi concepută şi fără conducerea unui guvernământ. Viziunea
tuturor anarhiştilor este că puterea deţinută de una sau mai multe persoane asupra celorlalţi este
cauza tuturor problemelor existente în societate. Primul care a pus problema anarhiei şi s-a
definit pe sine astfel, a fost P.J. Proudhon, care susține că sistemul statului este intrinsec rău şi nu
poate fi corijat prin niciun remediu teoretic, de tipul doctrinelor politice. De aceea statul trebuie
să fie desfiinţat, iar funcţia sa coercitivă şi autoritară trebuie eliminată. Anarhismul comu nalist –
este împotriva oricărui fel de coerciţie, propunând o societate fără guvernământ, prin stabilirea
unei serii de comune mici şi bazate pe voluntariat. Aceste comune se vor aduna într-o federaţie
pentru a negocia orice problemă comună. Federaţiile se vor institui orizontal, numai
reprezentarea va fi piramidală, de la nivel comunal la nivel regional, şi de la nivel regional la
nivel naţional. Membrii comunelor vor fi lipsiţi de proprietate individuală, relaţiile productive
fiind realizate în comun, pe baza unui contract iniţial. Anarhismul individualist – nu este
totalmente împotriva ideii de comunitate, dar subliniază că numai individualităţile sunt capabile
de cooperare. Din acest motiv, ei văd asociaţiile doar ca pe un mijloc de satisfacere a nevoilor
egoiste ale personalităţii individuale.