ACADEMIA NAȚIONALĂ DE INFORMAȚII „MIHAI VITEAZUL”

MASER DE CERCETARE

MANAGEMENTUL INFORMAȚIILOR ÎN COMBATEREA TERORISMULUI

INSURGENȚA JIHADISTĂ ÎN AFGANISTAN

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC

Prof. Univ. Dr. Bogdan Alexandru Teodor

ABSOLVENT

Mizgan Radu

BUCUREȘTI

2019
 CUPRINS

Introducere.................................................................................................. p. 3

I. Cauze sociale ale insurgenței..................................................................... p. 6

I.1. Insurgența – un fenomen istoric și social..................................................... p. 6

I.2. Valorile paștune – codul de onoare Pashtunwali........................................ p. 17

II. Organizarea insurgenței.......................................................................... p . 22

II.1. Istoria ideologia și rădăcinile sociale ale Mișcării Talibane...................... p. 22

II.2. Crearea Mișcării Talibane.......................................................................... p. 25

II.3. Tacticile și capabilitățile militare ale Mișcării Talibane............................ p. 33

III. Influențe externe și actori în Afganistan................................................ p. 40

III.1. Influențe religioase și impactul rețelelor insurgente din Pakistan............... p.40

III.2. Rolul ISI Pakistan........................................................................................p. 48

III.3. Influențele Iranului în Afganistan................................................................p. 54

III.4. Impactul procesului de pace și reintegrare.................................................. p. 59

Concluzii................................................................................................... p. 64

Bibliografie................................................................................................p. 70

Introducere
2
 Renașterea talibanilor sub forma unei forțe de gherilă clasice în sudul și estul
Afganistanului a împiedicat eforturile de dezvoltare și reconstrucție, precum și procesul de
consolidare a autorității guvernului central asupra întregii țări. Insurgența continuă a potențat
extinderea forțelor NATO și SUA în țară, puteri pe care le-a atras într-un costisitor război de
contrainsurgență, într-un areal de o geografie foarte dificilă1.

Persistența insurgenței și incapacitatea Guvernului Afganistanului și a Comunității

Internaționale de a combate eficient și de a elimina insurgența ridică semne de întrebare nu
numai cu privire la metodele de contrainsurgență folosite, cât și asupra componenței, sprijinului
și scopul insurgenței respectiv probabilitatea de a o înăbuși. Cu toate acestea, unul dintre cele
mai importante aspecte face referire la clarificarea diverselelor dinamici care favorizează
insurgența și persistența acesteia respectiv dacă acest cumul de factori este înțeles în contextul
istoriei turbulente din Afganistan. Această lucrare de cercetare științifică își propune să exploreze
unele dintre aceste aspecte deosebite.

Componența precisă a insurgenței talibane nu poate fi stabilită în termenicategorici /

siguri. Cu toate acestea, un element important care susține insurgența este dinamica internă a
conflictelor socio-politice care sunt exploatate de forțele ideologice, politice și economice
externe. Prin urmare, analiza conflictului actual nu se poate limita la insurgență.Într-adevăr,
insurgența este înțeleasă doar ca un simptom al diviziilor politice și sociale adânc înrădăcinate,
precum și a intereselor economice vătămătoare din Afganistan și din regiune.Prin urmare,
combaterea insurgenței nu este lupta împotriva insurgenței, ci înțelegerea acestor multiple tipuri
de lupte și răspunsul în consecință2.

În cercetarea principalilor factori care contribuie la persistența insurgenței, am delimitat

acești factori în dinamica externă și internă. Presupunerea care stă la baza delimitării cauzelor
insurgenței este faptul că insurgența funcționează la mai multe niveluri. Totodată, insurgența este
rezultatul convergenței mișcărilor de combatere în Afganistan cu diferite puncte de origine și
motivații. În aceeași ordine de idei, există mișcări externe evidente care au format o alianță
convenabilă cu dinamica politică și securitară internă.
1
Andrej Zwitter, Humanitarian Action on the Battlefields of the Global War on Terror în „The Journal of
Humanitarian Assistance, 25 octombrie 2008, p. 5-8;
2
Roohullah Rahimi, Afghanistan: Exploring the Dynamics of Sociopolitical Strife and the Persistence of the
Insurgency, în publicația Centre pour le maintien de la paix (Pearson pacekeeping centre), Occasional Paper 2, p. 3;

3
 O scurtă analiza istorică relevă faptul că există într-adevăr precedente pentru insurgențe și
insurecții similare în trecut, cel mai recent fiind împotriva Partidului Democrat din Afganistan
(PDPA) susținut de sovietici și anterior celui împotriva regelui Amanullah Khan, în 1929.

Acest studiu susține, de asemenea, că evoluția talibanilor a reprezentat în mod semnificativ

continuarea unei tendințe către proeminența Islamului în discursul politic din Afganistan, cu
precădere în perioadele de conflict. În istoria Afganistanului, în special în timpul războaielor
anglo-afgane, Islamul a fost folosit ca un mesaj, „strigăt” de afiliere pentru a incita un sentiment
mai profund de identitate dincolo de apartenența etnică sau tribală.

Cu toate acestea, trebuie menționat că, deși Islamul a fost o componentă importantă a
societății afgane, rolul Islamului a fost transformat drastic de evenimentele care au reapărut în
urma Revoluției Saur din aprilie în 1978.Eșecul invaziei sovietice ulterioare se datorează mai
ales proiecției conform căreia, sovieticii, mai precis, comuniștii reprezentau o amenințare la
identitatea religios- islamică a Afganistanului. Mai important totuși, proeminența islamului ca
ideologie de rezistență primară s-a încadrat în preferința susținătorilor internaționali ai rezistenței
afgane.

Lucrarea prezentă își propune să evidențieze faptul că este necesară asocierea doar parțială a
insurgenței cu: dinamica inter-etnică și tribală (care a fost antagonizată de puterea de la nivel
național), încercarea de uzurpare a autonomiei tribale de nivel local respectiv cu exploatarea
acestor nemulțumiri de actori motivați ideologic din plan internațional. Relația dintre dinamica
externă și internă este consolidată de operațiunile militare ale NATO, percepute ca maligne și
care au avut ca rezultat numeroase victime civile concomitent cu incapacitatea guvernului central
afgan și a partenerilor săi de a aborda în mod semnificativ probleme umanitare și de dezvoltare
cruciale.

În termeni simpli de exprimare, insurgența persistă deoarece Guvernul Afganistanului și

Comunitatea Internațională nu au reușit să își consolideze controlul asupra întregii țări. Acest
aspect a oferit talibanilor posibilitatea de a se regrupa în permanență. Mai mult, talibanii au
format o alianță convenabilă cu narcotraficanții din Pakistan pentru a-și recăpăta puterea și a-și
relua activitățile. Talibanii continuă să manipuleze și să exploateze nemulțumirile populației
locale din sud pentru a-și legitima campaniile și a solicita sprijin.Acest lucru poate fi, de

4
asemenea, atribuit incapacității guvernului de a soluționa situațiile de nemulțumire a populației,
fie ele de dezvoltare sau politice3.

I.
Cauze sociale ale insurgenței
3
Ibidem, p. 4;

5
I.1. Insurgența – un fenomen istoric și social

Afganistanul a fost periodic în centrul competiției marilor puteri din cauza locației sale
geografice și a importanței strategice avută în regiune. În istoria contemporană au existat două
episoade majore de rivalitate între super-puteri ale lumii centrate pe Afganistan. Primul episod
poartă denumirea de „Marele joc”, așa cum este cunoscut în jargonul politic. Acest joc luat parte
4
Harta CIA a Afganistanului , 2005;

6
între Rusia țaristă și Marea Britanie la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, în
prejudiciul imens al Afganistanului5.Al doilea episod cu un impact major în economia climatului
de securitate regional a fost lupta dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite, care a culminat cu
invazia Afganistanului de către Uniunea Sovietică și rezistența afgană ulterioară, care a fost
asistată în mod abil de SUA și aliații săi. Conflictul actual a fost influențat în moduri importante
de această perioadă a istoriei.

Pentru o cunoaștere comprehensivă a problematicii trebuie să ne întoarcem în istorie cu

câteva secole, cu scopul de a surprinde contextul evoluțiilor din arealul afgan. Înainte de
ascensiunea lui Ahmad Shah Duranni la putere (1747), cea mai mare parte a pământului care
cuprinde astăzi Afganistanul făcea parte din Imperiul Persan. După moartea lui Nadir Shah
Afshar, împăratul persan, Ahmad Shah Duranni - un comandant de încredere al armatei persane,
a solicitat sprijinul diferitelor triburi paștune pentru crearea Afganistanului, Kandahar fiind prima
sa capitală. Folosind o rețea extinsă de rudenii, precum și retorica religioasă, a fost declarat rege
al Afganistanului de către un consiliu al conducătorilor tribului paștun. El s-a angajat să-și
extindă autoritatea asupra restului grupurilor etnice din vecinătate prin adoptarea unei „politici
imperiale de guvernare indirectă” (prin regenți)6.

Majoritatea grupurilor paștune și non-paștune precum uzbecii și tadjicii s-au supus

guvernării lui Ahmad Shah prin propriul lor lider local. Ahmad Shah Duranni a fost capabil să
obțină consimțământul diferitelor grupuri etnice apelând la spiritul lor de naționalism, susținând
că „i-a eliberat de dominația străină”. Adoptând guvernarea indirectă ca mecanism preferat de
conducere și invocând teme mai largi de fidelitate sub formă de retorică Islamică pentru a
garanta loialitatea supușilor săi, Ahmad Shah Duranni a demonstrat că era foarte conștient de
cultura autonomă a diferitelor triburi precum și de diversitatea subiectelor sale, o calitate rară
printre urmașii săi7.

Până la moartea lui Ahmad Shah Duranni, imperiul său se întindea de la provincia
Khorasan până la Kashmir și Punjab respectiv între Oxus (în Uzbekistanul de azi) și Oceanul
5
Richard Tapper, The Conflict of Tribe and State in Iran and Afghanistan, Ed. Croom Helm, Londra, 1984, pp. 313-
319;
6
Pentru o descriere mai amplă a evenimentelor, a se vedea: Louis Dupree, Afghanistan, ed. Princeton University
Press, Princeton, 1973;
7
Ali Banuazizi și Myron Weiner, The State, Religion, and Ethnic Politics: Afghanistan, Iran and Pakistan, New
York, ed. Syracuse University Press, 1986, p. 30;

7
Indian. Cheia succesului său a fost sprijinul militar pe care a reușit să-l strângă de lagrupurile
etnice non-ăaștune, în special a uzbecilor.Cu toate acestea, principiul lui Ahmad Shah a constat
într-o formă de guvernare bazată pe relații rudenie, pornind de la premisa de loialitate invocată
prin apartenența tribală și conducere carismatică8.

În timp ce Ahmad Shah Duranni a fost suficient de abil pentru a menține un echilibru în
relațiile cu „circumscripția electorală” prin invocarea Islamului, a relațiilor de rudenie și a
naționalismului pentru a solicita sprijin de la paștuni și de la non- paștuni deopotrivă. Fiul său,
Timor Shah (1773-1793), care a moștenit tronul după moartea tatălui său, a fost imediat provocat
de „instabilitatea unui sistem bazat pe rudenie de patrimonialism politic”. Timor Shah a fost
provocat/contestat pentru tron de către unul dintre frații săi și un număr de membrii ai aceluiași
trib (Durrani). Totodată, noul monarh s-a confruntat și cu rebeliuniledin provinciile Punjab și
Sindh. O parte din motivul revoltelorau fost taxele și impozitele ridicate respectiv încrederea
acordată de Timor Shah trupelor non-paștune,fapt care reprezenta o ofensăpentru populația
paștună9.

Acest episod de insurecție în Imperiul Duranni este o dovadă a autonomiei cerute de

paștuni împotriva impunerii autorității din exterior. În aceastăperioadă, tribul regal (Duranni) și
etnicii paștuni în general, au simțit o formă de ofensă datorită prezenței trupelor străine.Triburile
Ghilzai au resimțit dominația tribului Duranni iar toate triburile au fost revoltate din cauza
impozitării și a autorității centrale în general. Aceste antagonisme au destabilizat foarte mult
Imperiul Duranni. Perioada de după moartea lui Timor Shah a fost plină de conflicte mărunte
între diferitele grupuri care câștigă puterea. Pe măsură ce autoritatea centrală a slăbit, regula
indirectă a devenit imposibilă, de aceea conflictul inter-tribal a devenit răspândit10.

Începând cu 1793 și până în 1842, Imperiul Duranni s-a dezintegrat complet, iar țara s-a
împărțit în principate mici. Principalele grupuri tribale și grupuri bazate pe rudenii din cadrul
acestor grupuri tribale se aflau într-o stare de război perpetuu între ele. Conflictul în această
perioadă s-a desfășurat pe niveluri multiple. Astfel, a fost o revoltă împotriva autorității centrale
a grupurilor tribale non-Duranni, continuată de rebeliunea triburilor Ghilzai împotriva armatei

8
Ibidem, pp. 31-32;
9
Ibidem, p. 33;
10
Ibidem;

8
monarhului Timor Shah.Totodată a izbucnit conflict între facțiunile interne care se luptau pentru
preluareascaunului de putere iar ulterior a fost un conflict împotriva inamicilor externicare
inteționau uzurparea Afganistanului.

Perioada tumultoasă din Afganistan a coincis cu ascensiunea dinastiei Qajar în Iran.

Dinastia Qajar a revendicat deja cea mai mare parte a Khorasanului și a atacat în mod repetat
provincia Herat (parte a Afganistanului). Între timp, o confederație de puteri sikh din nordul
Indiei a cucerit cea mai mare parte a Provinciilor de est ale Afganistanului și s-au angajat să
atace și regiunea Peshawar. Religionarii sikh au beneficiat de susținerea britanicilor, care au fost
ferm stabiliți ca succesorii dinastiei Mogule din India.

Conform celor susținute de antropologul Nazif Shahrani, este important de menționat că

„agitația politică creată, bazată pe relațiile de rudenie, nu a perturbat ordinea tribală respectiv de
rudenie în cadrul societății”. În timp ce conflictul inter-tribal a facilitat în mare măsură
dezintegrarea Imperiului Duranni, a avut efectul opus asupra structurii tribale, consolidând în
continuare afilierea triburilor în principal datorită faptului că conflictul tribal a fost declanșat nu
de motivații ideologice sau de clasă, ci dintr-un sentiment de loialitate față de trib. Cu toate
acestea, perioada de conflict referită continuă să trăiască în tradiția orală a afganilor și, mai
important, a jucat un rol important în conturarea culturii politice a Afganistanului în anii
următori11.

Ciclul continuu al conflictului intern a fost întrerupt doar datorită încălcării excesivea
teritoriului afgan de către comunitatea sikh în expansiunea sa, asistată în mod direct de britanici.
Invocând datoria islamică și națională a afganilor de a-și apăra patria împotriva invaziei străine,
Dost Mohammad Khan, un sardar12al lui Barakzai(care controla principatul Kabul la acea
vreme) a răspuns unui atac direct asupra orașului Peshawar și a declarat „Jihad”. După ce și-a
făcut cunoscute intențiile, ulama13 din Kabul i-a conferit titlul de Amir al-Muminin (comandantul
celor credincioși) și conducător al jihadului împotriva sikh-ilor. Acest eveniment a marcat oficial

11
Ibidem, pp. 33-35;
12
în traducere „comandant”; termenul este folosit și pentru a oferi un titlu de noblețe unui lider;
13
Ulama sunt învățați în domeniul științelor religioase, care au studiat Coranul, hadith-urile și dreptul musulman.
Aceștia sunt cei care și-au asumat rolul de reprezentanți ai comunității musulmane. Totodată, sunt singurii
considerați a fi adevărații păstrători ai credinței în concordanță cu sunnah (învățătura Profetului).

9
instituirea dinastiei Barakzai, făcând ca Dost Muhammad să fie Amir al Afganistanului (1834-
1838 și 1842-1863).

Atât în timpul lui Amir Dost Mohammad Khan cât și după domnia sa, una dintre cele mai
mari surse de instabilitate din Afganistan a rezidat în încercările Rusiei și a Marii Britanii de a
adăuga Afganistanul pe lista lor tot mai mare de colonii. O tentativă inițială britanică a dus la
primul război anglo-afgan (1839-1842), în care Amir Dost Mohammad Khan a fost învins, dar
britanicii nu au putut să își consolideze puterea asupra Afganistanului în fața unor revolte
constante. Britanicii și-au păstrat influența cu regimuri afgane succesive după primul război până
când conflictul intern i-a obligat pe britanici (probabil și de teama incursiunii ruse), să se
aventureze din nou în Afganistan în 1878. Al doilea război a condus la domnia lui Abdul
Rahman Khan. Conflictul intern prelungit care a continuat de-a lungul anilor 1800 și lupta
împotriva incursiunilor străine a avut un impact profund asupra evoluțiilor economice, sociale și
politice din Afganistan. Războiul cu britanicii și conflictul intern a dus la pierderea substanțială a
teritoriilor către est și vest și, astfel, pierderea veniturilor. Fiecare incursiune britanică a dus, de
asemenea, la lupte în centrele urbane, deoarece rezistența guvernului afgan a fost concentrată în
principal în zonele urbane. Prin urmare, un impact important al tulburărilor a fost declinul
economiei urbane și al populației14.

După al doilea război anglo-afgan (1878-1880) Marea Britanie a decis să renunțe la ideea
controlului direct asupra Afganistanului și a optat pentru instalarea la putere a lui Amir Abdul
Rahman Khan. Prin interpuși, Marea Britanie a continuat să controleze politica externă a
Afganistanului. Amir Abdul Rahman Khan era un naționalist convins și dezagrea în mod special
tendințele sub-naționale ale afganilor în general. Astfel, a considerat necesar să explice poporului
afgan pericolul care rezultă în urma acestor tendințe separatiste: „fiecare imam, mullah (învățat
religios) și șef al fiecărui trib respectiv sat s-a considerat un rege independent, însă timp de
aproximativ două secole, libertatea și independența multora dintre aceștianu a fost niciodată
ruptă de cea a suveranilor”15. Această afirmație aduce totodată critici și la adresa politicii de
guvernare indirectă, anterior instaurării sale la putere.

14
Neamatollah Nojumi, The Rise of the Taliban in Afghanistan: Mass Mobilization, Civil War, and the Future of the
Region, ed. Palgrave, New York, 2002, pp. 28-40;
15
Ali Banuazizi și Myron Weiner, op.cit., pp. 36-37;

10
 Cu toate că Amir Abdul Rahman Khan a încetat să mai aducă reforme socio-economice
semnificative care să aducă un impact asupra structurii economiei rurale, el a fost primul lider de
până atunci care a impus stăpânire directă asupra întregii țări. În încercarea sa de a asigura
controlul direct asupra întregului teritoriu afgan au apărut represalii semnificative din partea
diferitelor triburi care l-au determinat pe Amir să răspundă în consecință 16. Amir Abdul Rahman
Khan a purtat 40 de războaie interne pentru a face față provocărilor la adresa autorității sale.
Amirul, cu sprijinul militar al Marii Britanii (care se ridica la 120.000 de lire sterline pe an, pe
lângă tehnica militară), a fost capabil să făurească o armată de 60.000 de bărbați prin intermediul
căreia a reușit să domolească populația rebelă, atât cea paștună, cât și non-paștună17.

După moartea lui Abdul Rahman în 1901, fiul său cel mai mare a preluat conducerea fără
obișnuitele războaie succesorale de până atunci. Deși domnia lui Habibullah (1901-1919) a fost
caracterizată prin ridicarea impozitelor respectiv deteriorarea condițiilor sociale din cauza
conducerii lipsite de tact și a corupției înfloritoare, a fost totuși relativ pașnică. Cu toate acestea,
în timpul domniei lui Habibullah, se producea o importantă discordie internă în cadrul familiei
regale, fapt ce a dus la asasinarea sarespectiv latriumfulcelui de-al treilea fiu al său, Amanullah
Khan, de a fi numit rege (nu Amir) al Afganistanului.

Amanullah a fost un reformator pan-islamist. Prin urmare, primul său act a fost acela de a
iniția cel de-al treilea război anglo-afgan, declarând independența deplină în anul 1919. În
următorii zece ani, în ciuda înghețării ajutorului britanic acordat Afganistanului, regele a încercat
să adopte reforme sociale, economice și politice importante și a solicitat o adunare
constituțională pentru a redacta prima constituție a Afganistanului în 1923. Cu toate acestea,
unele reforme mai radicale au reprezentat o greșeală politică precum ar fi dezvelirea femeilor în
public și reforma economică care a contestat sistemul feudal din zonele rurale. Aceste idei au
atras antipatia clerului islamic din ce în ce mai puternic și a adus o dezamăgire publică. Invocând
retorica islamică, clerul a putut să provoace revolte în masă în toată țara. Răscoalele au fost
ulterior alimentate de: diferențele ideologice de la nivelul cabinetul regelui raportat la cele ale
populației, dificultăți financiare ale guvernului și o forță militară care își pierdea din putere.
Agitația creată a culminat cu răsturnarea regelui de către un grup care a emanat din nordul

16
Ibidem, p. 38;
17
Richard Tapper, op. cit., p. 105;

11
orașului Kabul în 1929. Habibullah al II-lea, cunoscut și sub numele de Bacha-i Saqaw (fiul
transportatorului de apă) a devenit primul lider non-paștun al Afganistanului contemporan, dar
domnia lui nu s-a extins cu mult peste regiunea Kabul18.

Mai târziu, în 1929, generalul Muhammad Nadir Khan l-a învins pe Habibullah al II-lea
și a fost proclamat regele Afganistanului. Aceasta a marcat începutul dinastiei Musahiban (1929-
1978). În această perioadă Afganistanul a cunoscut o dezvoltare semnificativă pe toate planurile,
dar o importanță deosebită este autonomia de care se bucură triburile. Dinastia a abandonat
politica de aplicare a autorității guvernamentale asupra triburilor și a fost astfel capabilă să
guverneze în pace, prin atingerea unui echilibru între autoritatea guvernamentală și autonomia
tribală. Aceasta a fost o schimbare semnificativă a politicii la Kabul și a coincis cu cea mai
extinsă perioadă de pace din Afganistan. Pacea relativă care a predominat în Afganistan odată cu
venirea la putere a familiei Musahiban în 1929 s-a încheiat brusc cu lovitura de militară stat
orchestrată de către Daud Khan, vărul și fostul prim-ministru al regelui Zahir Shah. Președintele
Daud era un naționalist fermecător. După asumarea puterii a pus capăt monarhiei și a declarat
Afganistanul Republică. În contextul Războiului Rece, s-a bucurat de relații strânse cu Uniunea
Sovietică și a depins de ajutorul sovietic. De asemenea, președintele Daud s-a bucurat de
sprijinul multor grupuri interne, iar datorită rolului său în promovarea cauzei iredentiste a
reunificării paștunilor a beneficiat și de sprijinul triburilor paștune19.

Un aspect foarte important pentru lovitura sa de succes a fost sprijinul de care a

beneficiat din partea elitelor educate din centrele urbane. Cu toate acestea, sprijinul lui Daud s-a
redus în rândul celor cu orientare politică de stânga, dar și din partea celor aflați la celălalt capăt
al spectrului, sub forma islamiștilor. Nu peste mult timp, legăturile lui Daud cu Uniunea
Sovietică s-au deteriorat din cauza tendințelor sale naționaliste dar și din cauza faptului că
Partidului Democrat Popular din Afganistan (PDPA - care erau un grup marxist ce a jucat un rol
major în lovitura de stat inițială) dominata discursul politic din Afganistan, președinele pierzând
un semnificativ procent în popularitate20.

18
Roohullah Rahimi, op. cit., p. 10;
19
Ibidem, p. 11;
20
Anthony Arnold, Afghanistan’s Two-Party Communism: Parcham and Khalq, ed. Hoover Press, Stanford, 1983;

12
 În timp ce se pronunța asupra disidenței interne, președintele Daud a încercat să
revitalizeze relațiile cu țările vestice și islamice, inclusiv cu Pakistanul. Cu toate acestea, deși a
ținut în frâu o perioadă disidența, aceasta a culminat cu o nouă lovitură de stat militară organizată
de ofițeri de stânga în 1978, cunoscută sub numele de Revoluția Saur sau revoluția din aprilie.
Această revoluție a fost punctul de plecare al conflictului care a cuprins Afganistanul până în
zilele noastre. Cauzele principale ale conflictului actual din Afganistan pot fi identificate în acest
moment de importanță istorică. Ofițerii din spatele loviturii de stat au predat puterea liderilor
PDPA. Partidul marxist s-a angajat într-un set de reforme ambițioase orientate spre eliminarea
structurii sociale feudale din zonele rurale, precum și pentru aducerea dezvoltării economice
necesare în țară. Reformele lor s-au confruntat cu o rezistență constantă din partea
reprezentanților religioși și tribali care aproape au învins PDPA. În 1979, în momentul în care
înfrângerea PDPA părea inevitabilă, Uniunea Sovietică a decis să invadeze Afganistanul21.

Invazia sovietică a schimbat dimensiunea conflictului din Afganistan de la forțele interne

ale puterii, la o criză internațională cu premise ce rezidă în diferențe ideologice și ambiții
imperiale. Imediat după invazia sovietică, rezistența la prezența sovietică a debutat cu dezertări
din armata afgană însă cu o revoltă internă. Între timp, blocul occidental condus de SUA a
declarat intențiile de a ajuta rezistența afgană împotriva ocupației sovietice a Afganistanului22.

Rezistența afgană a fost formată inițial din diferite grupuri, atât islamiste cât și
naționaliste. Cu toate acestea, islamiștii au devenit mai dominanți în luptă. Compoziția grupurilor
a fluctuat constant până la apariția a șapte grupuri principale, dintre care patru islamiste și trei
conservatoare / tradiționaliste. În linii mari, diferența dintre cele două grupuri a fost aceea că
islamiștii au o perspectivă radicală și considerau lupta lor ca fiind un stat și o societate în
conformitate cu principiile islamice, în timp ce tradiționalistii vedeau lupta ca fiind una pentru
eliberare națională. Astfel, cei din urmă doreau o întoarcere a regelui exilat Zahir Shah, însă
primii ar fi considerat-o o monarhie ca ne-islamică23.

În timp ce Islamul a fost o componentă importantă a societății afgane, rolul Islamului a

fost transformat de evenimentele care au decurs în urma Revoluției Saur și a invaziei sovietice

21
Ibidem;
22
Roohullah Rahimi, op. cit., p. 11;
23
Martin Ewans, Afghanistan: A New History, Ed. RoutledgeCurzon, Londra, 2002, p. 155;

13
ulterioare, în mare parte datorită proiecției conform căreia invazia sovietică reprezintă o
amenințare directă la identitatea islamică a țării. Mai important, proeminența Islamului ca
ideologie de rezistență primară s-a încadrat în preferința susținătorilor internaționali ai rezistenței
afgane (un exemplu elocvent fiind Statele Unite ale Americii).

Dintre partidele islamiste, Hizb-i-Islami, sub conducerea lui Gulbuddin Hekmatyar, un

paștun din tribul Ghilzai, a fost cel mai susținut și bine organizat grup. Grupul a avut o
perspectivă islamistă rigidă și a funcționat în primul rând în provinciile Nangrahar, precum și în
Baghlan și Kunduz. Cel de-al doilea grup islamist, numit de asemeneaHizb-i-Islami, a fost
condus de Yunis Khalis, etnic paștun, care a operat în principal în estul țării. În aceeași ordine de
idei, este de menționat și grupul Jamiat-i-Islami, condus de Burhanudin Rabbani, etnic tadjik,
care a funcționat în principal în nord-estul țării și a fost poate unul dintre cele mai de succes
partide de rezistență anti - sovietică. Ittihad-i-Islami, condus de Rasul Sayyaf, a fost un partid
susținut de arabi și a fost cunoscut pentru atragerea de voluntari arabi. Cu toate acestea grupul nu
beneficia de o capacitate militară semnificativă24.

Grupurile tradiționaliste erau alcătuite din Harak-i-inqilab-Islami, care operau în

provincile Logar și valea Helmand, Mahaz-i-milli-i-Islamicare a fost un grup naționalist și anti-
islamist în mod constant și a funcționat în nord-vestul țării, și s-a bucurat de un sprijin minimal
din partea susținătorilor internaționali ai rezistenței afgane. Al treilea grup tradiționalist a fost
Jabha-i-Nejat-Mellicondus de Sebghatullah Mujadidi.Acest grup avea puține capabilități militare
la acea vreme. Directorul politic al acestui grup a fost Hamid Karzai (care avea să devină al
doisprezecelea președinte afgan, între 2004 și 2014).

Un grup important din afara celor șapte a fost Hizb-i-Wahdat, un grup format din etnici
hazarașiit, care a operat în Afganistanul central și a fost susținut în primul rând de Iran25.

În afară de ostilitatea reciprocă față de ruși și regimul de la Kabul, grupurile de rezistență

nu aveau prea multe în comun. De la început, aceste grupuri au fost mai înclinate să se lupte între
ele decât să coopereze. Nici măcar credința lor islamică comună și nici conceptul obligatoriu de
jihad nu au fost suficient de puternice pentru a depăși obiecțunileși orgoliile personale, tribale și

24
Ibidem;
25
Ibidem;

14
etnice. Diviziunile dintre grupurile de rezistență s-au dovedit dezastruoase pentru situația
Afganistanului.

După retragerea trupelor sovietice în 1989, guvernul președintelui Mohammed Najibullah

a supraviețuit atacului forțelor de rezistență afgane datorită ajutorului masiv pe care regimul a
continuat să-l primească de la Uniunea Sovietică, dar mai important din cauza incapacității
grupurilor de rezistență de a forma un front comun împotriva guvernului. Cum am menționat și
anterior, diviziuni între grupurile de rezistență au existat încă de la înființare, iar acestea s-au
intensificat pe măsură ce înfrângerea regimului de la Kabul a devenit prioritară. Înfrângerea lui
Mohammad Najibullah în 1992 și eșecul grupurilor de rezistență asupra unei soluționări politice
de comun acord areprezentato luptă pentru putere vicioasă, care, a culminat cu un războiintern,
purtat în centrele urbane care a condus în final la împărțirea Afganistanului în zone de influență
între comandanții de rezistență26.

Această perioadă de război a provocat, de asemenea, deplasări masive și, mai important,
a distrus coeziunea națională oricum limitată care exista până la acea vreme între diferitele
grupuri etnice din Afganistan. Diferitele facțiuni implicate în războiul civil au adoptat o
identitate etnică, care a transformat mai mult sau mai puțin lupta de putere într-un război civil. O
altă victimă a acestei etape a conflictului a fost aparatul guvernamental, precum și infrastructura
țării, care a fost distrusă în timpul regimului taliban. Întrucât centrele urbane erau simbolul
puterii, diferitele facțiuni au urmărit în permanență să controleze aceste centre27.

Deziluzia generală cu privire la diferitele grupuri de rezistență în ceea ce privește punerea

de acord asupra unei soluționări politice, însoțită de violența perpetuă pe întreg teritoriul afgan,
dar în special în Kandahar și Kabul în 1994, a condus la creșterea în imagine a unui alt grup,
cunoscut sub numele de talibani. Talibanii, sub conducerea unui mullah (învățat religios) local,
pe numele lui Mohammad Omar, au apărut în Kandahar și au câștigat rapid sprijinul public prin
promisiuni de pace și instaurarea unui climat de securitate28.

26
Roohullah Rahimi, op. cit., p. 12;
27
Daniel P. Sullivan, Tinder, Spark, Oxygen, and Fuel: The Mysterious Rise of the Taliban, în Revista Journal of
Peace Research, nr. 44, nr. 1 / 2007), pp. 93 – 108;
28
Ibidem;

15
 Mișcarea Talibană s-a răspândit inițial în sud și apoi a progresat spre est și, în cele din
urmă, a capturat Kabulul în 1996, în timp ce avansează lent spre Occident și Nord. În cele din
urmă, grupul a ajuns să controleze aproximativ 90% din Afganistan, în acest proces învingând
toate grupurile de rezistență, cu excepția forțelor lui Ahmad Shah Masoud, care era un
comandant al Jamiat-i-Islami. Apariția și creșterea talibanilor a însemnat, de asemenea, apogeul
unui proces prin care autoritatea tribală tradițională a fost înlocuită de cler. Această evoluție a
jucat un rol principal în crearea unei stări de instabilitatee în zonele tribale din Afganistan și
Pakistan.

Revizuirea evoluțiilor istorice din Afganistan dezvăluie câteva observații notabile. Prima
observație este că Afganistanul a fost o țară volatilă din punct de vedere politic încă de la
înființare. Fiecare perioadă de agitație a fost urmată de o perioadă de pace nesustenabilă și o
inversare a conflictului. Este, de asemenea, evident că s-a menținut împuternicirea clerului în
treburile politice ale țării, tendință care a continuat și în timpul rezistenței afgane împotriva
ocupației sovietice, parțial și datorită ajutorului pe care partidele islamiste le-au primit de la
comunitatea internațională. Autonomia tribală a fost o altă trăsătură constantă a societății afgane.
Multe conflicte interne din țară au fost rezultatul nemulțumirilor tribale cu privire la guvernul
central sau războaie interne purtate între diferite triburi29.

I.2. Valorile paștune – codul de onoare Pashtunwali

Centralitatea populației paștune în conflictul actual, precum și în conflictele trecute din

Afganistan ne obligă să ne ocupăm de un studiu al acestui important grup etnic. Populația
paștună este concentrată în principal în sudul și estul Afganistanului, dar există de asemenea,
procente importante ale populațiilor paștune în nord și vest, unde domină non-paștunii. Nu toate

29
Roohullah Rahimi, op. cit., p. 13;

16
grupurile etnice din Afganistan sunt tribale. Paștunii,hazara, balochii și nuristani reprezintă
grupurile etnice organizate în primul rând pe linii tribale, în timp ce tadjicii, uzbecii și alte
grupuri etnice mai mici se aliniază pe linii geografice și lingvistice30.

În lucrarea sa, Afganistan, antropologul american Louis Dupree susține că acest caracter
etno-lingvistic divers al Afganistanului poate fi atribuit diferitelor valuri de invazii și migrații de
către națiuni din vecinătatea țării. Rămășițe ale culturii invadatorilor istorici au contribuit foarte
mult la caracteristicile sociale actuale ale țării. Astfel, diversitatea a dovedit de asemenea o
istorie de ostilitate interetnică. Totodată, în aceeași lucrare se precizează că ocupanții actuali ai
teritoriului afgan au concurat în diferite etape ale istoriei atât între ei cât și cu celelalte grupuri
etnice pentru bunuri și resurse dezirabile, fapt care conduce la diferite perioade de subjugare a
fiecărei etnicități în parte. Astfel de diferențe au alimentat aprinderea recentelor ostilități inter-
etnice și au continuat să joace un rol major în conflictul actual. Episoadele de luptă pentru putere
din istoria contemporană, cum ar fi de exemplu conflictul intern facțional de-a lungul anilor
1990, sau subjugarea paștună a comunității hazara (majoritar șiită) respectiv a poporului
nuristani din primele părți ale secolului XX, pot fi numite lupte de putere inițiate din premise de
ostilitate inter-etnică31.

Populația paștună din Afganistan și Pakistan este împărțită în aproximativ 30 de triburi.

Fiecare trib este împărțit în clanuri și linii agnatice. Majoritatea acestor triburi aparțin a două
confederații majore: Duranni și Ghilzai. Ghilzai predomină înzona de sud-est, între Kandahar și
Kabul, dar au reprezentări importante ale comunității (chiar dacă minoritare)atâtîn centrul și
nordul țării, datorită relocării forțate, încurajatăpe vremea conducerii Duranni. Confederația
tribală Duranni locuiește în pricipal rând în sud-vestul țării, de la provincia Farah până la
Kandahar. Se estimează că șaisprezece milioane de paștuni trăiesc peste graniță, în Pakistan,
unde formează o majoritate a populației din provincia de nord-vest a frontierei. În ciuda
diversității lor, paștunii se bucură de un puternic sentiment de identitate etnică, în mare parte,
modelat de o limbă indo-iraniană distinctivă, cu o tradiție de descendență comună. Totodată,
paștunii dispun și de un cod de etică socială cunoscut sub numele de Pashtunwali32.

30
Nassim Jawad, Afghanistan: A Nation of Minorities, articol publicat în Minority Rights Group International,
Londra, p. 27;
31
Ibidem, p. 28;
32
Roohullah Rahimi, op. cit., p. 14;

17
 Așa cum am menționat anterior, triburile paștune sunt conglomerate desfășurate ale
afiliațiilor agatice din trecut, care au evoluat în entități socio-politice efemere, fundamentate pe
grupările de clan și relațiile de rudenie, unele nomade și altele sedentare. La vârful acestei
structuri se află principalele confederații tribale, cum ar fi spre exemplu Duranni, care este punct
de origine pentru alte descendențe. Confederațiile tribale Ghilzai și Duranni au fost în mod
tradițional ostile între ele și au furnizat, de asemenea, cea mai mare parte a conducătorilor din
Afganistan33.

O descriere simplificată a structurii triburilor paștune poate fi explicată ca fiind o

structură piramidal-verticală (de sus în jos), dar care funcționează „de la bază spre vârf” în
măsura în care unitatea de bază: familia, este perpetuată. Sub drapelul etniei paștune se află
confederațiile tribale,cum sunt spre exemplu Duranni și Ghilzai.Confederația este alcătuită dintr-
o multitudine de triburi precum de exemplu tribul Suleiman Khel din confederația Ghilzai. Mai
mult, tribul este împărțit în clanuri sau sub-triburi, cum ar fi Ahmadzai din tribul Suleiman Khel
din confederația Ghilzai. Ahmadzai sunt împărțiți în continuare într-o multitudine de afiliații
agnatice bazate pe rudenie, care sunt împărțite în continuare în rudenie cu familia extinsă din
nucleul său. În partea de jos a structurii tribale se află familia tradițională aflată sub oblăduirea
unui patriarh. Loialitatea se deplasează de jos în sus, astfel încât loialitatea paștună rezidă în
primul rând în rândul membrilor familiei de bază apoi a celei extinse și așa mai departe către
clan, trib și confederație.

Structura tribală paștună nu este una ierarhică. Nu există nici instituții permanente, nici
organe de conducere și nici nu există legi codificate care necesită implementare. Sursa autorității
este cu individul și prin extindere, familia individului, iar în perioade de conflict cu Jirga
(consiliul comunal). Jirga este adesea format din membri proeminenți ai comunității locale și
deciziile se bazează pe concepțiile lor despre dreptul islamic și tradițiile locale.

În centrul discuției despre structura tribală paștună planează sursa autorității într-un astfel
de cadru organizatoric. Autoritatea are un impact definitoriu asupra structurii generale și asupra
modului de desfășurare a unui astfel de mecanism complex.Întrucât sursa de autoritate într-o
societate atât de egalitară revine individului, și prin extindere se identifică cu familia individului,
iar în momentele de conflict cu consiliul comunal, structurile formale de autoritate sunt
33
Ibidem;

18
inexistente în cadrul acestor triburi. Când mecanismele comunale de luare a deciziilor întâmpină
blocaje sau întârzieri, comunitatea respectivă în ansamblu devine „lipsită de voci”. Triburile în
sine nu sunt operaționale și sunt reunite/organizate doar în perioadele de infracțiune și
apărare.Cu excepția războiului și a problemelor legate în cele din urmarăzboiului, licența
liberului arbitru este absolut necontrolată34.

Crearea și persistența alinierii sociopolitice sub formă de triburi, clanuri sau apartenență
religioasă, toate ca trăsături proeminente ale societății afgane, este cu siguranță o consecință a
geo-fizicii terenului, a tradiției culturale a poporului și a conducători despotici. Caracteristicile
geo-fizica foarte accidentată a Afganistanului și infrastructura subdezvoltată au contribuit la
izolarea unui mare segment de populație, necesitând astfel creșterea unor forme alternative de
afiliere pentru sprijin. Tradiția acestor triburi este, prin urmare, rezultatul atât a experiențelor
acestor popoare în contextul trăsăturilor geo-fizice ale țării lor, cât și a modului de percepție a
autorității centrale ca fiind malefică. În Afganistan, forma de organizare tribală există anterior
structurii formale a statului. În pofida evoluției tradiției în prezența islamului, tradiția tribală
precedă de asemenea, răspândirii Islamului în Afganistan. Prin urmare, orice încercare a
autorităților centrale de a exonera autoritatea triburilor a întâmpinat rezistențe previzibile 35.
Ulterior, controlul triburilor a fost una dintre problemele perene ale guvernului. Studiile
antropologice privind structurile tribale sugerează că statul și triburile sunt incongruente atât în
funcție, cât și în structură. În ceea ce privește triburile afgane, pe întreaga existență a acestora
statul și nu tribul ocupă locul secund. Având în vedere acest fapt, triburile sunt percepute de către
stat dreptconcurențiîn exercitarea autorității,chestionând totodată utilitatea statului.

În ciuda faptului că majoritatea guvernelor au fost influențate de grupuri tribale,

incapacitatea guvernului afgan de a guverna, de a furniza servicii sau chiar de a exercita un
monopol al puterii și coerciției, în parte a contribuit la utilitatea continuă a triburilor ca unitate de
sprijin pentru membrii săi. De-a lungul timpului triburile au dezvoltat mecanisme pentru a
menține o aparentă ordine pe teritoriul lor, pentru a menține relații ordonate cu alte triburi și au
dezvoltat mecanisme de soluționare a litigiilor sub forma Jirgas-ului. În plus, un cod de etică sub

34
Ibidem, p. 15;
35
Hamid Hadi, Afghanistan’s Experiences: The History of the Most Horrifying Events Involving Politics, Religion,
and Terrorism, vol. II, Bloomingron, 2016;

19
forma de Pashtunwali dictează normele de conduită general acceptate de către paștuni și normele
de mustrare a devianței.

Este dificil de stabilit tradiția triburilor paștune în general, deoarece tradiția prezintă
diverse influențe și nu este nici omogenă. Nici comportamentul nu poate fi explicat în întregime
prin tradiție, deoarece acesta este circumstanțial.

Viața triburilor paștune se învârte în jurul codului deontologic cunoscut sub numele de
Pashtunwali sau literalmente tradus „calea paștunului.” Acest cod de etică este premisat pentru
menținerea onoarei, care este o necesitate existențială pentru toți afganii și în special pentru
paștuni. În timp ce Pashtunwali stipulează multe coduri, trei coduri sunt centrale și se aplică
tuturor paștunilor din lume: Melmastia (ospitalitatea), Badal (răzbunarea) și Nanawateh (azilul).
Concepția despre onoare observată la paștuni nu seamănă cu concepția occidentală referitoare la
onoare, bazată pe moralitate sau dreptate. Onoarea paștunului se regăsește în respectarea sa a
codului Pashtunwali36.

Potrivit Pashtunwali, un etnic paștun este obligat să ofere ospitalitate oricui accesează în
mod pașnic teritoriul său sau casa sa. A nu face acest lucru va aduce rușine familiei și
comunității respective. În plus, un paștun este obligat să ofere azil tuturor celor care caută un
refugiu, acest aspect oferind parțial justificarea din spatele refuzului talibanilor de a-l extrăda pe
liderul Al-Qaeda, Osama bin Laden. Este totodată foarte relevantă obligația paștunului de a
răzbuna moartea rudeniilor sale. Pashtunwali obligă etnicii paștuni să își păstreze onoarea
răzbunând moartea rudelor sale, indiferent de circumstanțele care îl înconjoară, astfel: „fratii și
rudele decedatului vor rămâne dușmani de moarte până când problema este rezolvată.” Există o
serie de modalități prin care se poate rezolva problema răzbunării, care includ uciderea
făptuitorului sau a rudei sale37.

Astfel, în contextul Pashtunwali, o moartea civililor cauzată de operațiuni NATO,

indiferent de circumstanțe, devine un efect perpetuator în opoziția paștunilor față de guvernul
afgan și prezența NATO. Acest element cultural poate fi definit drept cel mai important factor
care contribuie la persistența insurgenței în Afganistan.

36
Ibidem;
37
Ibidem;

20
 II.

Organizarea insurgenței

II.1 Istoria, ideologia și rădăcinile sociale ale Mișcării Talibane

21
 Sfertul de secol de conflict ca urmare a invaziei sovietice a Afganistanului a avut o
influență directă asupra evoluției talibanilor și a renașterii talibanilor sub forma insurgenței anti-
guvernamentale.

Se pot sublinia două motive principale care scot în evidență o constantă a independenței
tribale față de guvernul central. În primul rând, guvernul a fost tiranic, în sensul că a fost
dominat de un grup care și-a folosit acest rol pentru a-și consolida puterea față de alte grupuri
tribale concurente, prin utilizarea forței. Acest lucru este evidențiat de politica lui Abdul Rahman

22
Khan de a deporta o serie de paștuni Ghilzai, și din triburile Nuristani în zona de nord a țării. Un
al doilea motiv din spatele continuității independenței tribale ar fi faptul că guvernul central a
fost întotdeauna slab și nu a beneficiat de resurse suficiente pentru a-și extinde funcțiile până la
zonele periferice ale țării38.

Prin urmare, triburile nu au beneficiat niciodată de servicii esențiale din partea guvernului
afgan. Chiar și atunci când s-au înregistrattentative de extindere a serviciilor guvernamentale în
zonele rurale, au existat întotdeauna motive ascunse în spatele acestor încercări, aceleade a rupe
structurile tribale. Prin urmare, suspiciunea tribală cu privire la legitimitatea guvernului provine
dintr-o moștenire a celor anterioare de incapacitateîn a furniza servicii.Totodată, structurile
tribalereduc permanent dependența de guvern datorită istoriei cu multiple episoade de violență
comise de guvern central împotriva triburilor.

Natura independentă și ermetică a structurii tribale au evitat cu succes infiltrarea externă.

Cu toate acestea, începând cu evenimentele de la 1978, triburile au devenit expuse la elemente
din exterior, printre care cele mai pregnante sunt piețele mondiale, forțele ideologice și politice,
inclusiv militantismul islamic. Această expunere poate fi în parte atribuită politicilor
susținătorilor internaționali ai rezistenței afgane, și anume permitereaafluxului de voluntari
motivați ideologic, de partidele afgane islamice. Această politică a modificat dinamica forțelor în
cadrul societății afgane în favoarea curentelor islamice, fapt ce a contribuit direct la slăbirea
structurii tribale tradiționale și la apariția islamului radical39.

La baza Mișcării Talibane se află o rețea dispusă pe orizontală, bazată pe școlarizare

religioasă comună și experiență militară comună, care înzestrează grupul cu o ideologie și
viziune asupra lumii puternică, unificatoare și unică. Mișcarea Talibană a fost fondată pe o
rețeauamadrasselor40 Deobandi din Pakistan, în cadrul cărora atât conducerea cât și cadrele
grupului au fost educate. Mii de tineri au fost mobilizați din aceste madrasse pentru a lupta
împotriva sovieticilor în războiul mujahedinilor41 din anii '80. Grupurile de luptători
mujahedines-au organizat în rețele mai mari, numite „fronturi” sau mahaz, fiecare condus de
38
Roohullah Rahimi, op. cit., p. 15;
39
Ibidem, p. 16;
40
școală religioasă;
41
La origine se referă la orice persoană care practică Jihadul. În folosirea uzuală, titulatura a pătruns în Occident în
perioada Războiului din Afganistan (1979 – 1989), făcând referire la forțele de gherilă compuse din luptători
islamiști afgani care au luptat împotriva trupelor sovietice;

23
către un mare conducător, capabil să achite proviziile militare de la susținătorii / donatorii străini
pe întregul său front,la fiecare comandant din câmpul de luptă.. Conform unui impoortant studiu
în ceea ce privește originile talibanilor, „în marea provincie Kandahar, erau literalmente sute de
comandanți talibani și zeci de fronturi talibane. (...)Talibanii au căutat să se distingă de alte
grupuri mujahedineprin adoptarea unei viziuni mult mai radicale în ceea ce privește religia și
jihadul împotriva celor împotriva cărora s-au luptat”. Tinerii luptători talibani au format legături
strânse cu mișcarea și între ei prin stabilirea unor rigori și greutățile comune ale războiului42.

II.2 Crearea Mișcării Talibane

42
Theo Farrell, Unbeatable: Social resources, military adaption and the afghan taliban, în Texas National Security
Review, vol. I, Prob. III, mai 2018, p. 63;

24
 Studiile inițiale asupra originii și evoluției Mișcării Talibane avansau ideea conform
căreia talibanii își au originea în Kandahar în 1994 ca grupul militant religios care a căutat să
aducă legea și ordinea în sudul Afganistanului și să oprească conducătorii locali de la abuzurile
asupra populației din zonă. Această viziune a fost avansată cu precădere în lucrarea lui Ahmed
Rashid, „Taliban: The Story of the Afghan Warlords”. Cu toate acestea, Alex Strick van
Linschoten și Felix Kuehn, au dovedit ulterior în lucrarea lor „An Enemy We Created: The Myth
of the Taliban/Al Qaeda Merger in Afghanistan, 1970–2010” că talibanii au precedat anilor '90
și, într-adevăr, au luptat în războiul mjahedin. Acest lucru este menționat și în memoriul unui
fost taliban senior Abdul Salam Zaeff, „My Life With the Taliban”.

Retragerea sovietică din Afganistan în 1989, și căderea regimului de la Kabul susținut de

sovietici trei ani mai târziu, a eliminat cauza comună care organizare diferitelor partide
mujahedine, ceea ce a condus în scurt timp la apariția războiului civil. În sudul Afganistanului,
liderii locali de război au avut frâu liber de abuz asupra civililor, impunând amenzi arbitrare,
furturi terenuri și răpiri pentru răscumpărare respectiv abuz sexual. În Kandahar, talibanii s-au au

25
pus mâna pe arme în 1994, sub conducerea lui Mullah Omar, cu scopul de a furnizaun climat de
securitate și dreptate în rândul populației paștune43.

În următorii patru ani, luptătorii talibani au „măturat” întreg teritoriul afgan, înfrângând
sau cumpărând rivalii care stăteau în calea lor. Până în 1998, au rămas doar câteva grupuri de
rezistență, cu precădere cea mai notabișă fiind Alianța Nordică Tadjikă, care a fost totuși reținută
doar în zona montană din nord-estul Afganistanului. Ulterior dobândirii controlului
asupraîntregii țări, talibanii au instaurat Emiratul Islamic din Afganistan. Suferind de o
subfinanțare cronică subfinanțate (înregistrând un buget anual de aproximativ 80 milioane de
dolari americani) și neinstruiți îndomeniul administrației publice, Mișcarea Talibană nu areușit să
implementeze un sistem eficient de servicii guvernamentale la nivelul întregii țări. Mai mult,
talibanii au impus o serie de regulide factură fundamentalist islamică asupra populației, în special
asupra femeilor, care nu aveau dreptul de a desfășura activități lucrativeși nu beneficiau de
niciun fel de educație. În consecință, căderea regimului taliban la finele anului 2001, începutul
lui 2002, a fost salutată de mulți cetățeniafgani44.

Provocarea majoră pentru administrarea interimară a lui Hamid Karzai în 2002 a fost
afirmarea guvernării dincolo de Kabul și împiedicarea reizbucnirii unui război civil. Karzai a
reușit să își atingă acest scopt în primul rând datorită cooptării unor lideri/comandanți de război
în noul guvern afgan. Astfel, cunducătorii de război corupții care fuseseră alungați de la putere
de către talibani în anii '90 au revenit la putere ca guvernanți locali sau șefi de poliție. Sub
pretextul oficialităților, aceste personaje reapărute în viața publică au abuzat din nou populația de
rând. Această atitudine a oferit teren fertil pentru o revenire graduală a regimului taliban,
începând cu anul 2004 în sudul și estul Afganistanului. Un bătrân local din provincia Helmand,
districtul Nad-e Ali districtremarcat faptul că „pe zi ce trecea, oamenii se săturau de guvernul
afgan și au salutat revenirea talibanilor înapoi în districtele lor”.

Statele Unite au exclus negocierile de pace cu talibanii în 2001 și 2002, iar Hamid Karzai
nu a răspuns unei serii de propuneri talibane. În schimb, trupele speciale ale SUA au vânat
„teroriștii” talibani, care au fost repartizați în centre de detenție din Bagram, Afganistan și Golful
Guantanamo, SUA. Mulți „oameni obișnuiți”, așa cum numesc talibani localnicii care nu

43
Ibidem;
44
Ibidem;

26
suntmembrii MT, au fost, de asemenea, capturați de asemena în plasaoperațiunilor speciale ale
SUA. După cum remarcă Mike Martin, americanii „nu au reușit să înțeleagă cum,o recompensă
i-ar determina pe afgani să denunțe fals, pe oricie persoană cu care au avut o feudă în trecut sau,
chiar cu oameni nevinovați, doar pentru a strânge banii”. Nedreptele operațiuni contra-teroriste
conduse de amereicaniși întoarcerea foștilor comandanți de război abuzivi, au motivat talibanii
să se remobilizeze. Conform mai multor intervievați talibani: „Când Karzai a devenit președinte,
talibanii nu luptau, erau în casele lor. Dar când guvernele americane și afgane au răscolit și atacat
familiile tuturor talibanilor,a fost motivul și momentulîn care talibanii au început să lupte din
nou”. La sfârșitul anului 2002 și începutul lui 2003, Mișcarea Talibană a început să conducă
operațiuni în provinciile sudiste: Uruzgan, Helmand și Kandahar respectiv provinciile din est:
Paktia și Khost45.

Cele mai importante personaje ale Mișcării Talibane au început, de asemenea, să se

remobilizeze în Pakistan, fapt care a condus în martie 2003 la formarea unui consiliu de
conducere taliban în orașul Quetta. Respectivul consiliu de conducere a fost denumit de talibani
Rahbari Shura, mai fiind cunoscut în Occident sub denumirea de Quetta Shura. În anii care au
urmat, talibanii au restabilit efectiv un guvern în exil. În tot acest timp, Mullah Omar a rămas
ascuns, sens în care, adjunctul său Mullah Abdul Ghani Baradar a prezidat Quetta Shura. Au fost
numiți guvernanți de provincii și districte, începând cu Kandahar și Helmand în 2003 și 2004,
continuând cu alte provincii din sudul și estul Afganistanului în cursul anului 2005. În Pakistan
au fost înființate doisprezece comisii naționale (militară, politică, finanțe, cultură, sănătate etc.)
care funcționau din umbră ca departamente guvernamentale talibane.

Din 2004, talibanii și-au concretizat prezența în sudul Afganistanului. Infiltrarea

raioanelor rurale de către talibani au urmat un model precis. În cele mai multe cazuri, și-au făcut
apariția grupuri mici de talibani care vizitau satele pentru a intra în contact cu simpatizanții MT,
pentru a stimula rebeliunea și a intimida sau ucide bătrânii și clericii pro-guvernamentali. Pe
măsură ce au devenit mai încrezători, acești emisari talibani au organizat ședințe deschise pentru
a chema oamenii pornească jihadul împotriva „guvernului crud” și a „invadatorilor străini”.
Mullahii talibani au fost de asemenea trimiși să predice jihadul în sate. În calitate de expert în
stiduerea Mișcării Talibane, Antonio Giustozzi, remarcă faptul că „sarcina strategică a acestor

45
Ibidem, p. 64;

27
echipe de avangardă a fost pregătirea terenului pentru o escaladare ulterioară a insurgenței”. În
2004, în districtul Musa Qala din nordul Provinciei Helmand, talibanii „au pătruns în secret în
district și au discutat cu căpeteniile rurale și bătrânii/învățații locului, cărora le-a spus că urmează
să se întoarcă în district pentru a lupta împotriva forțelor guvernului”. În anul 2005, talibanii au
revenit în Musa Qala și, „în două-trei luni au capturat toate satele”, lăsând doar orașul reședință
al districtului sub control guvernamental. În estul Afganistanului, mobilizarea talibană a precedat
formării consiliului de conducere Quetta Shura. La jumătatea anului 2002, fostul ministru taliban
al afacerilor tribale, Jalaluddin Haqqani, a început să își remobilizeze luptătorii pe front, iar mai
târziu în același an,rețeaua de luptă Haqqani opera în provinciile Paktia și Khost (aflate la granița
de est a statului afgan cu Pakistan)46.

Faptul că Mișcarea Talibană reprezetna o serie rețele orizontale puternice se

demonstrează prin mobilizarea fronturilor talibane din sudul Afganistanului, toate reunite sub
consiliul de comandă Quetta Shura. Invariabil, au apărut rivalități între unele figuri talibane
seniore și fronturile pe care aceștia le-au condus. Spre exemplu, rivalitatea dintre Mullah Baradar
și Mullah Dadullah a fost deosebit de accentuată. De asemenea, frontul de est al talibanilor s-a
ofensat de dominația clicii Kandahari în cadrul mișcării, fapt care în timp a condus la apariția a
două shure de conducere suplimentare, care au rivalizat cu Quetta Shura. Prima regiune tribală
care și-a declarat autonomia față de Quetta Shura a fost Miran Shah Shura, pe modelul rețelei
Haqqani, care și-a declarat autonomia față de Quetta Shura anterior în august 2007. A
douaregiune tribală a fost Shura Peshawar, care și-a declarat autonomia față de Quetta Shura în
anul 2009. Ambele shureși-au controlat direct fronturile și grupurile de luptă din cadrul
rețelelorpropii. Cu toate acestea, nu a contestat în mod deschis primatul Quetta Shura. Acest
aspect a purtato simbolică importantă prin faptul că a fost în concordanță cu ideologia talibană,
care subliniează importanțacentralitatea obedienței față de emir. De asemenea, conducerea
shurelor s-a asigurat că majoritatea membrilor, indiferent de frontul pe care se aflau, au păstrat și
au evocat o loialitate reziduală față de Mullah Omar47.

Legăturile verticale au fost la fel de importante pentru organizarea și instaurarea

insurgenței talibane. Sub președintele Hamid Karzai, a fost dezvoltat un sistem politic închis prin

46
Ibidem;
47
comandant mujahedin afgan care a fondat Emiratul Islamic din Afganistan în 1996;

28
care resurse guvernamentale se distribuiau în principal către rețelele familiale ale liderilor de
război numiți în funcții oficiale. Multe comunități care nu beneficiau de aceleași drepturiau trecut
de partea talibană din dezgust față de distribuția neechitabilă a resurselor și corupția noilor lideri
oficiali. Comunitățile asuprite s-au alăturat de asemenea talibanilor pentru a obține protecție
împotriva milițiilor pro-guvernamentale abuzive. În unele cazuri, talibanii au exploatat într-un
mod profesionist nemulțumirea locală, sprijinind bătrânii și mullahii locali care au incitatla
rebeliune. Totodată, talibanii reușeau să îi reducă la tăcere pe bătrânii și mulahii locali care s-au
opus rebeliunii48.

Talibanii au stârnit opoziția populară și față de prezența forțelor străine înarmate,aspect

care nu a fost dificil, având în vedere furia afgană în creștere față de raidurile de noapte ale SUA
asupra locuințelor, precum și din cauza victimelor civile cauzate de atacurile aeriene ale SUA.
Exprimând un punct de vedere tipic pentru mulți afgani, un bătrân local din Ghazni a menționat
că „a fost fericit pentru întoarcerea talibanilor în districtul nostru din cauza cruzimilor
americanilor”. Distrugereaculturilor de mac (principalasursă de venit și trai pentru majoritatea
localnicilor) a provocat o revoltă populară în provincia Ghazni în 2007. Conform unui grup de
bătrâni locali: „Am crezut că britanicii încearcă să ne omoare prinînfometare. Ne-au distrus
opiul, dar nu am primit ca daune niciun afgan 49. Din acceastă cauză, localnicii au decis să se
alăture talibanilor, întrucâtaveau nevoie de cineva care să-i apere. De fapt, britanicii au acordat
compensații pentru distrugerea culturilor de mac, dar fermierii nu au obținut nimicdin cauza
faptului că această schemă de finanțare a fost administrată de oficiali locali corupți50.

În multe zone, rebeliunea s-a asociat cu rivalitățile tribale deja existente. Un exemplu
notabil este cel al comunității Ishaqzai din districtul Sangin, provincia Helmand. Timp de
generații, triburile Alizai și Alikozai din nordul provinciei Helmand au fost concurente/ rivale cu
tribul Ishaqzai. Pe vremea guvernului Taliban, tribul Ishaqzai a deținut o serie de funcții cheie
guvernamentale în provincie, inclusiv guvernarea acesteia. Odată cu venirea la putere a lui
Hamid Karzai, a fost numit un conducător al tribului Alizai ca guvernator
provincial,iarcomandant de război și șeful poliției secrete provinciale au fost numiți din tribul

48
Carter Malkasian, Jerry Meyerle și Megan Katt, The War in Southern Afghanistan, 2001–2008, publicat în Center
for Naval Analysis, iulie 2009, pp. 11-14;
49
moneda Afganistanului;
50
Malkasian, Meyerle, Katt, op. cit., pp. 59-65;

29
Alikozai. Ulterior noii conducători și-au folosit pozițiile guvernamentale pentru supra-
impozitarea, hărțuirea și tribului Ishaqzai. Un membru al tribului Alikozai a recunoscut în 2007
că „Ishaqzai nu au avut de ales decât să se lupte împotriva noastră”.

Pe măsură ce dețineau un controlul asupra unor porțiuni importante de teritoriu, talibanii

au încercat să restabilească un emirat islamic în Afganistan. Pentru a-și atinge acest obiectiv,
guvernanții provinciali talibani au fost înzestrați cu un buget modest. Talibanii nu dispuneau însă
de resurse și expertiză suficiente pentru a putea reproduce statul. Pentru mulți localnici afgani și
comandanți talibani din provincia Helmand, instituirea unui guvern din umbră nu a reprezentat o
parte importantă a efortului de război taliban. Singurul domeniu în care talibanii au putut furniza
servicii guvernamentale alternative a fost în justiție. Serviciile talibane de justiție au înregistrat
un număr foarte mare de cereri avându-se în vedere frecvența ridicată a disputelor rurale în
privința problemelor funciare, comerciale și familiale. Inițial, Quetta Shura a încercat să
reproducă sistemul instanțelor din emiratul islamic al anilor 90, cu instanțe inferioare și
superioare. În provincia Helmand, talibanii au reușit să restabilească sistemul de instanțe anterior
dar numai pentru o perioadă limitată îmsă. În cele mai multe provincii, justiția era administrată
de guvernanții din umbră, precum mullahii talibani și comandanții militari. Potrivit lui Thomas
Johnson și Matthew DuPee „Sistemul justiției din umbră taliban este cu unul dintre cele mai
populare și respectate elemente ale insurgenței talibane de către comunitățile locale, în special în
sudul Afganistanului.” Sub presiunea crescândă a operațiunilor Forței Internaționale de Asistență
pentruSecuritate (ISAF), în Helmand talibanii au trecut în 2009 de la instanțe de judecată
permanente la instanțele mobile. Conform afirmațiilor unui bătrân localnic: „judecătorii se
ascundeau; uneori se întâlnesau în casele oamenilor, alteori la munte, alteori în moschei”. Cu
toate acestea, instanțele talibane au rămas utilizate la scară largă, deoarece, în comparație cu
instanțele oficiale afgane, au oferit o justiție accesibilă, rapidă și lipsită de corupție. După cum a
observat un bătrân: „în două sau trei ore, talibanii ar putea rezolva dispute cu cineva pe un singur
jerib de pământ. Acum, în Lashkar Gah, dacă aveți o dispută cu cineva pentru un jerib de teren,
trebuie să vindeți douăzeci de jeribi pentru a plăti instanțele de judecată guvernamentale”51.

Cu toate acestea, Mișcarea Talibană nu a investit niciodată pe deplin în reconstituirea

Emiratului islamic în Afganistan. În schimb, campania militară a avut prioritate. Ediția din 2010

51
Theo Farrell, op. cit., pp. 65-66;

30
a manualului de conducere taliban (layeha) specifică structura guvernului din umbră taliban la
nivel provincial și districtual, și prevede numirea unor oficiali care nu aparțint MT calificați
corespunzător. În realitate, în multe cazuri, comandantul local taliban a acționat ca guvernator de
facto. După cum a menționat un bătrân local din Musa Qala: „A existat un șef al districtului
taliban, dar nu a avut prea multă influență. Cea mai mare parte a puterii era a comandanților care
aveau luptători numeroși în district”. Forțele americane și internaționale și-au intensificat
campania care aavut ca țintă niveulurile de conducere talibane, fapt ce a determinat mulți
guvernanți talibani să emigreze în Pakistan, de unde să emită instrucțiuni telefonice. Acest aspect
a conferit comandanților locali o mai multă autoritate în problemele legate de guvernare. Un
bătrân local din Helmand a descris în 2011 acest status quo: „Când oamenii au o problemă, vor
cere sprijinul comandantului taliban local. Nu se știe cine este șeful districtului.”

Focusarea efortului talibanilor în principal asupra campaniei militare a însemnat că, cu

excepția administrării justiției, talibanii nu avut capacitatea de a oferi întreaga paletă de servicii
publice administrative persoanelor din zonele aflate sub controlul lor. Acest factor, căruia i s-a
adăugatcreșterea în intensitateaconflictului, a condus la scăderea în timp a sprijinului oferit
talibanilor în multe zone ale Afganistanului. Cu excepția unui număr relativ redus ded sate și
grupuri sub-tribale care s-au aliat cu talibanii, mulți fermieri au vrut să își continue viața
cotidiană în mod pașnic. În estul Afganistanului, restricțiile talibanilor în ceea ce privește libera
circulațiea civililor și interogarea localnicilor suspecți de spionaj / afiliere cu guvernul afgan sau
forțele NATO, au devenit surse suplimentare de fricțiune. Consiliul de comandă stabilit în
Pakistan, Quetta Shura, a luat măsuri pentru pentru a se asigura că guvernanții talibani locali se
implică în redobândirea imaginii comunităților, prin interzicerea execuțiilor arbitrare și limitarea
atacurilor asupra oficialilor din învățământși sănătate. În campaniile de layeha (conducere) din
2007 - 2010 s-au concretizat procesele în care comunitățile aveau dreptul să se plângă direct
Quetta Shura dacă un guvernator de provincie sau de district era prea represiv sau corupt. Doi
guvernanți de district au fost înlocuiți în Sangin în 2009, unul din cauza faptului că a permis
luptătorilor talibani să atace fermierii locali care au primit ajutor agricol guvernamental, iar
celălalt pentru administrarea excesiv de draconică a justiției. Talibanii au luat, de asemenea,
măsuri pentru consolidarea lanțului militar de comandă cu scopul de a îmbunătăți modul în care
comandanții din teren execută directivele de la Quetta. Măsurile adoptate au condus la

31
scădereaatacurilor asupra școlilor și a omorurilor extrajudiciare în 2010 și 2011, dar acestea nu
au dispărut întru totul52.

Talibanii au beneficiat de resurse sociale extinse în stabilirea insurgenței ulterior anului

2002. Datorită educației, ideologiei și experienței militare comunte, Mișcarea Talibană a dispus
de o rețea orizontală puternică carei- a ajutat să își mobilizeze grupurile de luptă și să mențină
coerența unei mișcări care conținea numeroase fronturi și shure rivale. Talibanii au fost, de
asemenea, capabili să dezvolte și să exploateze legături verticale cu sate nemulțumite și
comunități subtribale nemulțumite, ceea ce a ajutat grupul să acapareze controlul zonelor rurale
în detrimentul liderilor de război pro-guvernamentali. Situația este mai complexă însă în ceea ce
privește succesul talibanilor în dezvoltarea unei legitimitățisimilare celei statale din cauza
insuficienței serviciilor pseudo-guvernamentale oferite. Talibanii au căutat să restabilească
emiratul islamic în zonele pe care le controlau și au avut manifestat interes față de preocupările
localnicilor. Capacitatea grupului de a guverna a fost grav afectată de conflicte. Cum am
menționat și anterior, în domeniuljustiției talibanii au reușitsă furnizeze un serviciu public foarte
apreciat de afganii locali. Crearea unei mentalități publice de factură insurgentă și a acapararea
sprijinului public au fost roadele uneicampanii extinse de propagandă talibană care a folosit
multe forme de mass-media, inclusiv reviste jihadiste, apariții radio, scrisori, și folosirea unor
utilități sofisticate din social media (cu conținut naraiv adaptat afganilor și pakistanezilor locali,
dar și pentru audiențele globale)53.

52
Ibidem, p. 67;
53
Ibidem;

32
II.3 Tacticile și capabilitățile militare ale Mișcării Talibane

Talibanii s-au dovedit a fi adversari cu o capacitate de adaptabilitate foarte ridicată. Pe

durata războiului cu sovieticii, mujahedinii afgani au dezvoltat un repertoriu standardizat al
tacticilor de gherilă. Acestea au implicat în special plantarea de dispozitive explozive
improvizate pe drumuri, organizarea unor convoaie de ambuscadă și efectuarea de raiduri
împotriva bazelor militare. Experiența acumulată în acest conflict a format modul de gândire al
talibanilor despre cum ar trebui să lupte. Totuși, acest lucru nu a împiedicat talibanii de a se
readapta după căderea emiratului islamic. După cum sa menționat anterior, desfășurarea forțelor
de luptă occidentale în sudul și estul Afganistanului în 2006 și 2007 a crescut presiunea asupra
insurgenței talibane. Grupul a răspuns cu o serie de adaptări pentru a-și îmbunătăți capacitatea de
plasare a dispozitivului de luptă și a-și controla forțele în teren. Talibanii și-au adaptat, de

33
asemenea tacticile, uzând de tehnologia bombelor pentru a reduce expunerea la puterea directă în
fața armelor de foc occidentale54.

Structura organizatorică slabă a talibanilor, bazată în principal pe un număr mare de

fronturi semi-autonome legate de diferite shuras, a reprezentat o problemă fundamentală pentru
Quetta Shura în ceea ce privește gestionarea efortului de război. Inițial, comandamentul Quetta
Shura a încercat să atragă la cooperare fronturi talibane oferind stimulente financiare. Talibanii
au încercat de asemenea să concentreze forțe importante mutând grupuri de luptă cu experiență
în provincii, de regulă în cadrul aceleiași rețele mahaz55. Până în 2008, conducerea talibanilor a
concluzionat că această tentativă de reformare a sistemului mahaz nu funcționa eficient. În acest
sens, există dovezi anecdotice. Ne este oferit un exemplu din provincia Helmand care ilustrează
această problemă. Astfel, un interpret afgan angajat de britanici pentru a intercepta și traduce
comunicațiile talibanilor descrie încercările (aproape comice) ale diferiților comandanți de
eschivare a luptei și de a arunca responsabilitatea asupra altor comandanți56.

În această perioadă Shura Peshawar a început să dezvolte un sistem de comandă mai bine
centralizat pentru luptătorii talibani din est și nord-est. Acest nou sistem a implicat crearea de
comisii militare provinciale pentru planificarea operațiunilor la scară largă, gestionarea logisticii
și tratarea disputelor dintre comandanții de front, precum și numirea comisiilor militare de
district pentru a se asigura respectarea direcției trasate de Shura Peshawar de către comandanții
de teren. Acest tip de sistem centralizat era străin culturii talibanilor. Acesta a venit din suportul
extins al armatei pakistaneze pentru Mișcarea Talibană, inclusiv prin furnizarea de consilieri
militari, ceea ce a contribuit fără îndoială la crearea și funcționarea acestui sistem centralizat.
Lucrările recente ale lui Claudio Franco și Antonio Guistozzi sugerează că inovațiile
organizaționale ale talibanilor au luat naștere din structura mai regimentată a partidului Hezb-i
Islami, un partid mujahedin rival MT în timpul războiului sovietic. Shura Peshawar a fost
formată parțial dintr-o fracțiune separată din Hezb-i Islami în 2006. În acest fel, ideile Hezb-i
Islami despre modul de organizare a insurgenței a intrat în rândullMT. Acest sistem mai
centralizat a fost adoptat ulterior, dar cu o oarecare reticență, de talibanii din zona de sud a țării,

54
Russian General Staff, The Soviet-Afghan War: How a Superpower Fought and Lost, trad. și editare în limba
engleză de Lester W. Grau și Michael A. Gress, ed. University of Kansas Press, 2002, pp. 62-72;
55
fronturi;
56
Theo Farell, op. cit., pp. 69-70;

34
atunci când Mullah Abdul Qayyum Zakir a fost numit în fruntea comisiei militare Quettaîn 2009.
Există un joc de culise complex, dar important: Zakir, un proeminent comandant taliban din
nordul provinciei Helmand, căzuse de acord cu comandantul său de odinioară Mullah Baradar, și
s-a aliniat ShureiPeshawar57.

Implementarea cestui tip de organizare a fost posibilă doar sub presiunea de la Peshawar,
prin numira lui Zakir de către Baradar ca responsabilpentru supravegherea comisiei militare de la
Quetta. Din această poziție, pe care a ocupat-o până în 2014, Zakir a fost capabil să se asigure că
noul sistem centralizat a fost adoptat și de insurgenții din sudul Afganistanului. În plus, începând
cu 2008, ajutorul extern din Pakistan a fost direcționat tot mai mult către Shura Peshawar, ceea
ce le-a permis să depășească progresiv Quetta Shura în finanțarea războiului. La rândul său, acest
important sprijin a permis comandei de la Peshawar să-și împingă eforturile de profesionalizare
pe fronturile talibane din sudși din est58.

Rezultatul a fost un dublu lanț de comandă oarecum greoi, în care unitățile talibane
aparținând unui front anume ar răspunde atât rețelelor „părinte”, cât și comisiilor militare din
Peshawar sau Quetta (oricare ar fi dat ordinele). După cum a menționat un comandant de teren
taliban în 2011: „Dacă vedem un convoi ISAF sau un echipaj de poliție sau armată, avem ordine
să-i atacăm. Dar dacă facem un plan de a ataca undeva, mă consult cu Haji Mullah (șeful său
front). Uneori primim comenzi și de la comisia directă de front (nizami)”. Membrii Mișcării
Talibane intervievați au confirmat, de asemenea, că comisiile militare au preluat sarcina de a
rezolva problemele în rândul comandanților: „Când unele mici disensiuni / probleme între
comandanții talibani, acestea sunt rezolvate de comisia nizami într-un timp foarte scurt”. În unele
situații, dacă este necesar (atunci când comisia militară de district nu a putut face față singură) o
figură de mediator, un mullah pakistanez de la Quetta, estedetașat pentru a rezolva conflictul
dintre comandanți. Astfel, deși a permis o mai mare coordonare între fronturi și grupurile de
luptă, noul sistem centralizat al talibanilor nu a încurajat comanda și controlul de tip statal59.

57
Claudio Franco și Antonio Giustozzi, Revolution in the Counter-Revolution: Efforts to Centralize the Taliban’s
Military Leadership, în publicația Central Asian Affairs, nr. 3, 2016, pp. 272-275;
58
Ibidem;
59
Antonio Giustozzi și Adam Baczko, The Politics of the Taliban’s Shadow Judiciary, 2003–2013,publicat în
Central Asian Affairs, nr.1 / 2014, pp. 199-224;

35
 Talibanii și-au adaptat de asemenea tacticile ca răspuns la presiunile câmpului de luptă.
În Helmand, în încercarea de a depăși avanposturile britanice, Mișcarea Talibană a folosit la
scară largă atacurile de infanterie convenționale în cursul anilor 2006 și 2007. Nu se cunoaște
numărul exact de luptători talibani uciși în acțiunadin această perioadă, dar serviciul britanic de
informații militarea estimat că se ridică la un număr de câteva mii. Ca răspuns la aceste pierderi
în creștere, unitățile de front taliban s-au adaptat prin trecerea la o utilizare mai frecventă a
tacticilor asimetrice. Imperativul de a reduce victimele talibane pe câmpul de luptă a determinat
schimbarea tacticii. Cu toate acestea, talibanii s-au angajat în continuare în atacuri ocazionale la
scară largă dar au plătit un preț greu. Printre aceste tentative, una dintre cele mai spectaculoase
acțiuni insurgente a fost un atac asupra Lashkar Gah, în octombrie 2008, de către o circa 300 de
jihadiști talibani, cu obiectivul de a înlătura guvernul provincial și de a discredita misiunea
britanică. Acest atac a fost respins de forțele aeriane, soldându-se cu circa 150 de talibani morți.
Probabil, din cauza unei serii de eșecuri similare, Comisia Militară din Quetta a emis un ordin
general prin care a instruit unitățile de teren să evite lupta directă și să utilizeze mai mult tactica
de gherilă60.

Cea mai semnificativă adaptare în ceea ce privește tehnica și tactica militară talibană a
rezidat în trecerea la utilizarea pe scară largă a DEI-urilor (Dispozitive Explozive Improvizate).
În Quetta și Peshawar, talibanii au înființat comisii speciale pentru a conduce acest efort. În
2006, aproximativ 30% din totalul deceselor din cadrul coaliției internaționale prezente în
Afganistan au fost cauzate de DEI. Anul următor, cota a crescut la aproape 40%,iar din 2008
până în 2010, DEI au fost responsabile pentru mai mult de jumătate din toate decesele de trupe
ale coaliției. Până la sfârșitul anului 2008, utilizarea DEI a fost cvadruplată în Helmand față de
anul precedent. Numărul de astfel de dispozitive detectate în Helmand a sărit de la aproximativ
100 / lună la sfârșitul anului 2008 la peste 450 / lună în vara anului 2009. Acest număr a
continuat să crească în 2010, la peste 600 în februarie și 700 în martie.

Inițial, majoritatea dispozitivelor explozive improvizate au fost realizate folosind mine

sovietice reciclate și artilerie ISAF neexplodată. Cu toate acestea, pentru a răspunde cererii,
Mișcarea Talibană a fost nevoită să treacă la producția pe scară largă de explozibili, folosind
îngrășăminte agricole originare Pakistan. Până în 2009, 80% din DEI funcționau cu aceste tipuri

60
Theo Farell, op. cit., pp. 70-71;

36
de explozibili casnici. ISAF a răspuns la amenințare prin utilizarea în teren a unor vehicule
blindate mult mai performante. Explozivii de origine talibană erau de aproximativ douăzeci de
ori mai slabi decât explozivii militari, sens în care era dificil pentru MT să producă DEI suficient
de puternice pentru a distruge vehicule militare blindate. Forțele americane și britanice au
investit, totodată mult mai mult în capacitățile de detectare a DEI. Ca răspuns, talibanii au redus
conținutul de metal din dispozitive cu scopul de a le face mai greu de detectat. Până în 2011,
talibanii produceau DEI la scară industrială în Helmand, Kandahar și Khost. Producătorii de DEI
au devenit o țintă prioritară pentru serviciile de informații americane șidin coaliția
internaționalădar și pentru forțele de operațiuni speciale. Un combatant taliban a susținut faptul
că această campanie de combatere a producătorilor de DEI a avut un impact major în rețeaua
Haqqani, care a pierdut aproape 100 de producători de DEI în 2013 și aproximativ 75 în 2014.
Potrivit unor surse talibane, iranienii au început să furnizeze mine cu declanșare de la distanță
capabile să distrugă vehiculele blindate occidedntale în 2010, și au crescut sprijinul în 2011 și
201261.

O astfel de utilizare extinsă a DEI a ridicat multe dificultăți forțelor americane și ale
coaliției în ceea ce privește deplasarea tactică. În 2006-2007, britanicii aveau doar două echipe
de eliminare a DEI pentru întregul Helmand. Până la sfârșitul anului 2008 și-au făcut apariția alte
4 echipe și 14 până la sfârșitul anului 2009, insuficiente însă. O analiză militară britanică a
amenințării DEI a concluzionat că aceastaa creat „o mentalitate defensivă” în rândul forțelor
britanice, care erau tot mai concentrate doar pe a nu fi aruncate în aer/ explodate. Situația s-a
îmbunătățit treptat pentru forțele americane și ISAF, cu desfășurarea de vehicule blindate noi, o
mai bună pregătire și echipamente mai performante pentru detectarea DEIrespectiv vizarea și
țintirea producătorilor de DEI. Până în 2011, proporția trupelor de coaliție ucise de DEI a scăzut
laun procent de sub 50%. Acesta s-a redus în continuare, până la aproximativ 30% în 2012.
Odată cu încheierea misiunii ISAF în decembrie 2014, aducând cu sine retragerea forțelor de
luptă occidentale, povara luptei cu talibanii a căzut asupra forțelor de securitate națională afgane,
ale căror camioane nearmate corespunzător și lipsa capacităților de detectare a DEIi-a lăsat foarte
vulnerabili în fața unor astfel de dispozitive62.

61
Ibidem, pp. 71-72;
62
Ibidem;

37
 Profesionalizarea efortului de război instrumentat de către Shura Peshawar, inclusiv
instituirea comisiilor militare de către Quetta Shura, au fost esențiale pentru capacitatea
talibanilor de a se adapta din punct de vedere militar. Odată cu schimbarea tacticii, a fost
implementat un nou regim de pregătire militară, întărit de directive de la Quetta și Peshawar,
care au obligat comandanții tactici să se supună antrenamentelor și să primească instructaje
periodice în ceea ce privește tacticile de gherilă. Un comandant taliban din Helmand a menționat
la începutul anului 2012 că „acum suntem cu toții concentrați foarte mult pe pregătirea DEI,
confecționarea vestelor Fedayeen, pregătirea sinucigașilor cu veste Fedayeen respectivpregătirea
luptelor de gherilă.” Potrivit unui alt comandant, unitățile talibane prestează 15 sau 20 de zile de
antrenament la fiecare patru luni. Un intervievat din Sangin a precizat că talibanii „au decis să
deschidă noi centre de pregătire pentru mujahedini. Încă un altul a oferit o viziune contradictorie
și cu totul mai convingătoare, având în vedere operațiunile militare SUA și ISAF: „Nu avem un
loc sigur pentru pregătirea noastră. Într-o zi ne pregătim într-o zonă, iar în cealaltă, ne antrenăm
într-o altă zonă. Mulți talibani afgani din Helmand intervievați au raportat „talibani străini” (în
acest caz făcând referire la luptători din Pakistan) care accesează districtele lor timp de o
săptămână sau două pentru a oferi instruire militară. Acești bărbați sunt, cel mai probabil,
membri ai echipelor mobile de pregătireexpediați de la Quetta sau Peshawar, care se mută dintr-
un sat în altul. Totodată, consilierii militari pakistanezi și iranieniau oferit un sprijin semnificativ
efortului de formare și pregătire talibană. Acest regim de instruire, orientat central, și cu resurse
însemnate a sporit considerabil capacitatea forțelor de front talibane de a adopta armele noi și
tehnologia de fabricare a bombelor.

Pierderile în continuă creștere pe câmpul de luptă au determinat Mișcarea Talibană să

găsească noi modalități de a lupta și organiza. Acest efort a fost potențat atunci când Mullah
Zakir și-a asumat conducerea Comisiei militare din Quetta în cursul anului 2009. Conducerea
politică a talibanilor, sub forma vechii gărzi Quetta Shura, nu a fost un obiectiv primordial pentru
Zakir și reformele sale organizaționale, dar presiunea din Shura Peshawar susținută de statul
pakistanez cu fonduri impotante a respins preocupările pentru Quetta Shura. Anterior, structura
descentralizată a talibanilor le-a oferit comandanților locali prea multă putere de decizie în ceea
ce privește angajarea în luptă după bunul plac și la momentele considerate de aceștia oportune.
Sub conducerea lui Mullah Zakir, o oarecare aparentă comandă centralizată a fost suprapusă

38
sistemului mahaz. Acest lucru a permis, de-a lungul timpului, extinderea noilor tactici,
antrenamente și tehnologii de fabricare a bombelor. În cele din urmă, noi idei au fost adoptate
când în rândul leadershipului taliban s-a alăturat o facțiune spearată din Hezb-i Islami care a
format Shura Peshawar. Astfel, este notabil faptul că inovațiile organizaționale și tactice provin
nu numai din suportului ISI Pakistan63 (așa cum se credea anterior)64.

63
Inter-Services Intelligence Pakistan – serviciul de spionaj pakistanez;
64
Theo Farell, op. cit., pp. 72-73;

39
 III.
Influențe externe și actori în Afganistan

III. 1. Influențe religioase și impactul rețelelor insurgente din Pakistan

Khyber Pass sau Trecerea Khyber – vestita graniță afgano-pakistaneză tranzitată frecvent de insurgenții
jihadiști

Mișcările radicale sunnite afgane și pakistaneze au fost întotdeauna strâns legate între ele,
în timp ce radicalii șiiți din ambele țări au fost mai mult legați de Iran. Atât în Afganistan cât și
în Pakistan, sunniții alcătuiesc aproximativ 85% din populație, dar influența a funcționat
întotdeauna din străinătate spre interiorul Afganistanului. De la dezvoltarea mișcării sunnite
islamiste afgane (așa-numita ikhwani sau „Frăția”) de la sfârșitul anilor ’70 până la căderea
talibanilor din decembrie 2001, mișcările pakistaneze au jucat un rol paternalist în sprijinirea
descendenților sau omologilor afgani. Serviciul de informații militare pakistanez (ISI sau Inter-

40
Services Intelligence) au oferit sprijin ocazional islamiștilor radicali din ambele țări, folosindu-
leca instrument de politică regională sau, dacă nu, au păstrat cel puțin o atitudine binevoitoare
față de activitățile lor65.

Jihadul importat din Pakistan în anii ꞌ80, susținutde Statele Unite și Arabia Saudită dar și
de alți actori statali, printre altele, a implicat Pakistanul în afacerile inferne afgane mai
proeminent ca niciodată. Prin oferirea constantă de asistență mujahedinilor, Pakistanul a depus
efortul geostrategic de a învinge forțele sovietice în Afganistan. Participarea Pakistanului a
sugerat și posibilitatea de a elibera în cele din urmă teritoriul afgan cu scopul de a conoferi
profunzime strategică în relația tensionată cu India. Ca răsplată pentru asistența insurgenței și
acceptarea refugiaților afgani, armata pakistaneză a luat măsuara unei reduceri importante a
ajutorului militar destinat mujahedinilor. Islamabadula avut aștepări de a-i fi recompensat efortul
de către un guvern afgan îndatorat și prietenos, care a preluat puterea la Kabul, în momentul în
care guvernul comunist afganistan a căzut definitiv, la cca. trei ani de la retragerea armatei
sovietice66.

Până la sfârșitul anilor 1980, în Afganistan, diferitele partide islamiste au constituit

avangarda islamului radical. Mișcarea islamistă afgană datează de la sfârșitul anilor 1960, când
baza de recrutarea fost în principal în rândul studenților universitari (din rândul Facultății de
Inginerie, Institutului Politehnic sau a nou createi Universități de Teologie de Stat), sub influența
profesorilor de științe islamice (Gholam Nyazi, Borhanuddin Rabbani), după întoarcerea lor de la
Al-Azhar din Cairo - unde au ajuns sub influența Fraților Musulmani egipteni. Nou creata
mișcare islamistă a fost susținută de partidul pakistanez Jamaat-i Islami, care l-a trimis pe Qazi
Husseyn Ahmad să îi consilieze pe afgani. Filiala tineretului (numită Jawanan-i Muslimin, sau
Tineretul Musulman) a fost foarte activă în campusurile din Kabul începând cu 1968 și până la
lovitura de stata prințului Daud împotriva regelui Zahir, în 1973. Ulterior, un număr important de
activiști s-au deplasat la Peshawar, Pakistan, unde au fost beneficiat de protecția serviciilor de
informații militare pakistaniene. Asceștia, au lansat o insurecție eșuată în Afganistan în vara
anului 1975. După acest episod, mișcarea islamistă s-a rupt pe criterii etnice clar definite iar
astfel a apărutJamiat-i Islamisub conducerea lui Borhanuddin Rabbani și Ahmed Shah Masood,
65
Oliver Roy, Islamic Radicalisation in Afghanistan and Pakistan, în publ. WriteNet, nr. ianuarie 2002, Paris, p. 3;
66
Marvin G. Weinbaum, Special Report: Afghanistan and Its Neighbours. An Ever Dangerous Neighborhood, publ.
în United States Institute of Peace, Washington DC, 2006, p. 5;

41
și Hizb-i Islami al lui Gulbuddin Hekmatyar, acestea din urmă fiind susținut de Jamaatul
pakistanez și autoritățile din Pakistan. În ciuda a numeroase victime de război, asasinate și lupte
sângeroase, această generație a continuat să conducă mujahedinii până în 2001, când moartea lui
Masood și demisia lui Rabbani din funcția de șef al statului au simbolizat trecerea la o nouă
generație de lideri politici67.

În zorii războiului împotriva trupelor sovietice, Jamaatul și-a pierdut majoritatea

motivațiilor ideologice, astfel: principalul său comandant militar în Afganistan, Ahmed Shah
Masood, era nepăsătorideologic, singura sa grijă fiind obținerea sprijinul ulamei locale (liderilor
religioși), timp în care inginerul Ishaq (unul dintre consilierii săi apropiați) a emis o declarație
scrisă conform căreia „Islamul nu prezintă un tipar potrivit pentru un guvern islamic”, ceea ce
reprezintă o repudiere clară a conceptului de bază al islamismului. Jamiaat nu a reprezentat
niciodată mai mult decât o asociere liberă de comandanți militari locali, majoritatea foști studenți
universitari, fără niciun aparat politic puternic în spate. Mișcarea a recrutat în principal persoane
din rândul vorbitori de persană suniți (tadjiki), dar a avut întotdeauna o circumscripție minoritară
uzbekă și paștună. Pe de altă parte, Hizb-i Islami Gulbuddin Hekmatyar a rămas un partid politic,
puternic centralizat, unde prioritatea a fost întotdeauna acordată conducerii politice, în
detrimentul comandanților mai capabili din punct de vedere militar. Hizb-i Islami a fost
principalul beneficiar al fluxului de voluntari arabi, împreună cu unii comandanți locali paștuni,
precum Jallaluddin Haqqani din provincia Paktya68.

Războiul împotriva sovieticilor a exacerbat polarizarea etnică care, de altfel, a existat în

permanență. În luna aprilie a anului 1992, puterea de la Kabul a fost preluată de o coaliție liberă
non-paștună (tadjikii împreună cu liderul lor cu Masood, uzbekii cu fostul general comunist
Dustom și hazara șiiți sub Sheykh Mazari). Această înfăptuire a fost primită de o majoritate
paștună ca o repetare istoriei, a preluării capitalei de către tadjikul Bacha-ye Saqqao în 1928 -
singurul exemplu de conducere non-paștună de la crearea statului afgan în 1747. În timpul
sângerosului război civil ce a urmat, în ciuda sprijinului pakistanez, Hizb-i Islami nu a reușit să
preia Kabulul, chiar dacă a reușit să distrugă orașul prin artilerie intensă și focuri de rachetă.
Masood, responsabil de Kabul, nu s-a implicat fervent pentru a restabili legea și ordinea, dar nici
67
F. Grare, The Jama’at-e-Islami and Pakistan’s Foreign Policy, publ. în Himalayan and Central Asian Studies,
New Dehli, vol. 4, nr. 3-4, iulie-decembrie, 2000;
68
Oliver Roy, op. cit., p. 6;

42
nu a impus vreo agendă ideologică populației. Astfel, foștii funcționari publici pro-comuniști,
inclusiv prezentatoarele TV și stewardesele companiilor aeriene, au fost lăsați să își păstreze
pozițiile, dacă purtau o eșarfă de cap. În 1994, o mulțime de militanți ai Jamiat-i Islami au
incendiat ambasada pakistaneză de la Kabul ca represalii pentru sprijinul acordat de la Islamabad
conducătorului Hizb-i Islami, Gulbuddin Hekmatyar. În acel moment, Jamiat a devenit un partid
naționalist afgan, cu o bază etnică mai restrânsă, alcătuit în esență din tadjiki69.

În timpul războiului din Golf din 1990, Hizb-i Islami Gulbbudin Hekmatyar a fost
singurul partid afgan care l-a sprijinit Saddam Hussein, în urma multor mișcări islamiste din
Orientul Mijlociu. Această poziție însă a dus la retragerea sprijinului saudit. Suplimentar
incapacității sale de a-l alunga pe Masood din Kabul, această atitudine a generat o scădere a
loialității din partea susținătorilor săi externi.

În 1994, când Mișcarea Talibană s-a ridicat în Kandahar, Pakistanul și-a mutat sprijinul
oferit Hizb-i Islami Gulbbudin Hekmatyar către această mișcare fundamentalistă paștună. În
septembrie 1995, sediul Hizb-i Islami din vecinătatea Kabul a fost asaltat și distrus de talibani.
Acesta a reprezentat sfârșitul Hizb-i Islami, care și-a pierdut atât circumscripția paștună, cât și
sprijinul extern, acordat acum talibanilor. Din acel moment, Gulbbudin Hekmatyar a petrecut
mai mult timp în Iran decât în Pakistan, și cu toate că se presupune că trebuia să facă parte din
Alianța Nordului a manifestat o atitudine proeminentă anti-SUA, condamnând campania militară
americană împotriva talibanilor70.

Minoritatea șiită din ambele țări a fost politizată de impactul Revoluției Islamice
Iraniene, ceea ce a dus la o scădere a influenței personalităților de seamă tradiționale în favoarea
tinerilor mullahi instruiți în Iran fapt ce a generat o tensiune din ce în ce mai mare în raport cu
majoritatea sunniă. În timp ce în Afganistan aceste tensiuni au condus în primul rând la războiul
civil în rândul șiiților (1982-1984), în Pakistan s-au înregistrat lupte armate pe criterii sectare,
între extremiștii șiiți și extremiștii sunniți. Cu toate acestea, după moartea Ayatollahului
Khomeini, în iunie 1989, mișcările șiite au încetat să urmărească orice scopuri ideologice și s-au
angajat exclusiv în apărarea minoritățiișiiteîn fața amenințării militanților islamici radicali

69
Ibidem, p. 7;
70
Ibidem ;

43
sunniți, cum ar fi spre exemplu Sepah-e Sahabaîn Pakistan și Mișcarea Talibană din
Afganistan71.

Este notabil faptul că ideologia islamistă, atât în rândul sunniților cât și al șiiților din
Afganistan și Pakistan, a fost slăbită drastic în favoarea identarismului etnic, sectar sau
naționalist. Jamaat-i Islami este singurul partid islamist care a rămas activ, dar acțiunile sale au
fost puse în umbră de mișcările jihadiste neo-fundamentaliste, precum Mișcarea Talibană72.
Afganistanul și Pakistanul sunt printre puținele țări din lumea musulmană contemporană
care au cunoscut o dezvoltare activă a madrasselor rurale în timpul secolului XX. Aceste școli
religioase nu au fost organizate într-un sistem de predare ierarhic. Importanța lor depindea
adesea de directorul lor și de fondurile pe care cel în cauză reușea să le atragă. Aceste rețele de
școli religioase ignoră granițele naționale și fac referire la originea comună în India Britanică.
Unele dintre aceste madrasde au legături cu grupuri fundamentaliste, mai puțin importante însă,
cum ar fi mișcarea Ahl-i Hadith (Oamenii Hadith-ului), dar majoritatea sunt legate și inspirate de
școala de gândire Deobandi, dominantă în nordul Pakistanului. Școala de gândire Deobandi se
întoarce la o mișcare reformistă musulmană din secolul al XVIII-lea, a cărei figură a fost Shah
Walliullah (1703-1762), fiii și nepoții săi. În 1867 a fost inaugurată o madrassa lângă orașul
indian Delhi, în Deoband. Mișcarea a pledat pentru purificarea Islamului de toate influențele
externe, dar a reprezentat și o sinteză interesantă între islamul ortodox și cultura persană clasică
(Deobandi nu se opune literaturii sau poeziei, nici măcar sufismului, deși condamnă „cultul
sfinților”, adică adresarea de rugăciuni altor personalități decât cea a lui Allah). Formarea
educațională și predarea au fost în centrul strategiei acestei mișcări reformiste. Crezul de bază
este Hanafismul sunnit. De asemenea, Deobandi au devenit din ce în ce mai opuși sectei șiite,
despre care unul dintre reprezentanții Deobandio consideră că „conspiră pentru a converti
Pakistanul într-un stat șiit”73.
În Afganistan, motivul dezvoltării madrasselor a fost probabil reticența mediului
tradițional de a-și trimite fiii la școlile guvernamentale. Din punct de vedere istoric, Afganistanul
nu a avut niciodată madrasse de nivel înalt. Ulama obișnuia să meargă în Bukhara, dar mai des în
India. Eforturile statului afgan pentru a crea instituții islamice moderne pe lângă Facultatea
71
Ibidem, p. 7;
72
Ibidem;
73
Barbara D. Metcalf, Islamic Revival in British India: Deoband, 1860-1900, Princeton, 1982,ed.Princeton
University Press p. 182;

44
Sharia din cadrul Universității Kabul (înființată în 1951 și al cărei catedră didactică a fost
instruită în Egipt) a atras suspiciunea din partea comunității tradiționale. Ulama a încetat să își
mai trimită studenții în India, care, pentru ei, au devenit un stat „infidel” după 1947 și au preferat
în schimb Pakistanul. Legăturile lingvistice dintre comunitățile paștune de pe ambele părți ale
graniței au consolidat legăturile, deși predarea a fost în principal în limbile persană, urdu și
arabă, dar și în paștună. La nivelul anilor ꞌ90-2000, cele mai importante madrasseau fost:
Haqqanya de lângă Peshawar în localitatea Akora Khattak, Pakistan condusă de senatorul Sami
Ul Haqq, lider al unei filiale a Jamiat-i Ulama-i Islam și madrassa din orașul Binori din Karachi,
Pakistan care a oferit numeroși lideri radicali (printre care și Masood Azhar)74.
După aniide studii, studenții absolvenți cunoscuți ca mawlawi în Afganistan sau mawlana
în Pakistan, obișnuiau să revină la locurile de origine, fie prin a se alătura unei madrassa deja
existentă, fie pentru a-și fonda propria școală religioasă. În Afganistan, aceste rețele de madrassa
erau puternice în zona dintre Ghazni și Kandahar, heartlandul talibanilor. Au existat unele
madrasse șiîn zona de nord, în provincia afgană Badakhshan. Conexiunile transfrontaliere au fost
potențate de fluxul de refugiați afgani sosiți în Pakistan după invazia sovietică. Madrassa
pakistanezeau reușit să ofere nu numai educație, ci și internat și uneori o micăindemnizație
pentru fiii refugiaților săraci. Zeci de mii de tineri afgani dezrădăcinați, în principal paștuni, s-au
înscris în aceste madrasse din Pakistan iar ulterior au devenit membri ai Mișcării Talibane, mulți
dintre ei de rang înalt. În Pakistan, criza sistemului educațional guvernamental a rezultatîn
creșterea considerabilă a prezenței în rândul școlilor religioase75.
Rețelele religioase radicale pakistaneze nu sunt strâns conectate și coordonate, dar
folosesc aceeași retorică și organizează regulat adunări și mitinguri uriașe în cele mai mari
madrasse ale Pakistanului, de obicei în Lahore sau în Muridke (un mic oraș în vecinătatea
metropolei Lahore) respectiv la Akora Khattak, în apropiere de Peshawar, în încercarea de a
prezenta o imagine unită. Totodaă, la acecste adunări sunt invitate și grupuri militante străine. În
realitate, relațiile informale între foștii studenți ai aceleiași madrassa au jucat rolul principal în
coordonarea și organizarea insurgenței. Relațiile formale între părți au rămas întotdeauna
evazive. În mod regulat, începând cu 1995, madrassele și-au oprit activitatea pentru a le permite
studenților să se alăture jihadului în Afganistan, în sprijinul talibanilor. Un important exemplu de

74
Ibidem;
75
Oliver Roy, op. cit., p. 10;

45
mobilizare a fost în august 1998, când în urma unei mari adunări la Haqqanya Madrassa din iulie
1998 în prezența unei delegații talibane, studenții s-au alăturat ofensivei talibane împotriva
Alianței Nordului (formată între tadjiki, hazara și uzbeki) în zona nordică a Afganistanului.
Însă, principalul motiv al politizării și radicalizării rețelelor clericale tradiționale din
Afganistan și Pakistan a fost războiul de rezistență împotriva trupelor sovietice din Afganistan și
politica de islamizare condusă de generalul Zia după preluarea puterii în Pakistan în 1977. Cele
două evenimente au alimentat reciproc jihadul împotriva comuniștilor confering regimului Zia
nu numai o legitimitate religioasă ci a implicat și un sprijin important din partea Statelor Unite și
Arabiei Saudite. Pe de altă parte, jihadul a condus la o transformare a diferitele mișcări islamice
din Pakistan în susținători a rezistenței sovietice șirețele importante de sprijin pentru omologii
afgani. Războiul a consolidat conexiunile deja existente și a accentuat dimensiunea ideologică a
solidarităților transfrontaliere, deși acestea au fost favorizate și de alte tipuri de conexiuni
precum legăturile etnice sau chiar conexiuni în mediul de afaceri76.
În urma dispariției generalului Zia-ul Haqq (într-un accident aviatic controversat în luna
august 1988), diferitele mișcări religioase și-au asumat o atitudine militantă și mai pronunțată.
Prima cauză a radicalizării rezidă în perpetuarea jihadurilor din veinătate: Afganistan și Kașmir.
Văzând jihadul ca o datorie religioasă, majoritatea studenților madrasselor, s-au deplasat în mod
individual pentru a se alătura luptei sfinte din aceste două țări. Printre aceștia se numără și Riaz
Basra, fondatorul grupării teroriste Lashkar-e Jhangvi din Pakistan. Aceștia s-au organizat
progresiv, frecvent cu sprijinul ISI-Paksitan, și treptat au dobândit pregătire și experiență
militară. Radicalizarea a crescut însă mocnit pentru a atinge o atitudine puternic anti-americană,
în momentele în care SUA nu era în concordanță cu politica oficială a Guvernului. În creșterea
treptată a sentimentului anti-occidental se poat distinge trei etape importante. În primul rând, cu
o semnificație importantă a fost războiul din Golf (1990-1991), care a urmat retragerii sovietice
din Afganistan și prăbușirii Uniunii Sovietice, ce a permis anti-americanismului să înlocuiască
senitmentele de ură la adresa comunismului. Sosirea trupelor de „infideli” pe pământul sfânt de
la Mecca și Medina a declanșat sentimentele religioase ale jihadiștilor într-un moment în care au
crezut că au învins „infidelul” în forma Uniunii Sovietice.În al doilea rând, bombardarea
Afganistanului de către SUA (în luna august 1998) ca represalii pentru distrugerea a două
ambasade americane în Africa de Est a dezlănțuit o atitudine deschisă și violentăîn rândul

76
Ibidem;

46
talibanilor și a sprijinului Al-Qaeda condusă Bin Laden împotriva SUA.Nu în ultimul rând,
campania militară a SUA în Afganistan (din octombrie-decembrie 2001) a exacerbat ura la
adresa SUA, dar a implicat de asemenea, determinarea guvernului pakistanez de a se opune
mișcărilor radicale, rupând astfel o alianță anterioară dominată de „turbulențe”77.
Începând cu 1998, s-au înregistrat numeroase declarații care evidențiază o estompare a
diferențelor dintre militanții radicali și clericii conservatori în favoarea radicalizării politice și a
spiritului de luptă împotriva SUA. În septembrie 1998, o declarație emisă de Sepah-e Sahaba
Pakistan afirmă că s-a angajat să lupte „sub conducerea lui Osama Bin Laden”. Muftiul
Nizamuddin Shamzay, conducătorul celebrei madrasse Binuri din Karachi, a declarat că SUA
„conduce un război împotriva musulmanilor și că este de datoria tuturor musulmanilor să
riposteze”78.
Conexiunile transnaționale între Mișcarea Talibană și Pakistan au fost deosebit de
puternice datorită conjuncției a trei aspecte identitare comune: fundamentalismul, etnia și
tribalismul. Guvernul pakistanez, fără nicio considerație ideologică i-a ajutat în mod constant pe
talibani: guvernul Benazir Bhutto a fost cel care i-a ajutat să apară ca mișcare de frunte. Mișcarea
Talibană este singurul exemplu de mișcare islamică radicală de succes pentru care, după
preluarea puterii interesele naționale nu au prevalat asupra solidarității internaționale. Acest lucru
explică decăderea bruscă a talibanilor de la putere. Mișcării Talibane s-au opus non-paștunii, dar
și un număr însemnat de paștuni afgani care au fost antagonizați de preferințele supranaționale
ale talibanilor. Mai mult, tiparele și obiceiurile tribale au fost menținute în viață, sub vălul
islamizării. Campania militară împotriva Statelor Unite și a Alianței de Nord nu a avut niciun
caracter ideologic pentru rangul și dosarele talibanilor. Aceștia au negociat și s-au predat pe linia
modelelor tradiționale afgane de război tribal, spre deosebire de voluntarii arabi și pakistanezi
care au luptat până la moarte. Identitatea națională afgană părea a fi foarte vie, dar a funcționat
împotriva talibanilor. Înfrângerea talibanilor în Afganistan este un semn clar al declinului
islamului ideologic, indiferent de formele sale, și este puțin probabil să rămână un factor
semnificativ în politica afgană în viitor79.

77
Marvin G. Weinbaum, op. cit., pp. 8-9;
78
Oliver Roy, op. cit., p.11;
79
Ibidem, p.12;

47
III. 2 Rolul ISI Pakistan

După pierderea Pakistanului de Est (Bangladeshul din prezent) în 1971, Pakistanul a luat
măsuri pentru a contracara amenințarea din India și s-a implicat în creșterea naționalismului
paștun. O parte din rezultat a însemnat o islamizarea crescândă a societății, reflectată în
proliferarea madrasselor și oferirea unui sprijin sporit grupărilor militante și islamiste care ar
putea fi folosite ca actori proxy în Kașmir și Afganistan80.
În Afganistan, sprijinul armatei pakistaneze pentru grupurile de talibani și jihadiști a fost
documentat, în timp ce problema prezenței militare pakistaneze directe nu este clară, spre
deosebire de Kașmirul indian unde conexiunea între armata pakistaneză și miliții este evident (în
special prin exemplul pătrunderii milițiilor extremiste pakistaneze în teritoriul indian în luna
aprilie a anului 1999, care la presiunile SUA au fost retrase).
Aceasta explică legăturile strânse dintre grupările religioase și ISI sau serviciul de
informații militare pakistanez. Aceste conexiuni au avut tendința de a fi dezvăluite numai după
ce generalii activi s-au retras și astfel și-au recăpătat libertatea de exprimare: generalul Hamid
Gul, care a condus ISI între 1988 și 1989 (și a fost în contact strâns cu Osama Bin Laden), a
devenit, după Războiul din Golf, un susținător vocal al islamizării Pakistanului și un adversar al

80
Matt Waldman, The Sun In The Sky: The Relationshio Between Pakistan’s ISI And Afghan Insurgents , publ. în
Carr Center for Human Rights Policy Kennedy School of Government, Harvard University, iunie 2010, p. 1;

48
SUA. Generalul a sprijinit talibanii în multe ocazii. În cadrul unui miting Deobandi, în 2001, a
declarat că „nu trebuie să permită Occidentului să distrugă talibanii pentru aplicarea unui cod de
viață islamic în Afganistan”, întrucât Occidentul era împotriva milițiilor religioase. El a adăugat
în iunie 2001 că „India, SUA, puterile europene, Rusia și alte state sunt unite de un singur factor,
acela că spiritul jihadului trebuie înfrânt. Marile puteri sunt unite de agenda conform căreia
„musulmanii nu trebuie să aibă energie nucleară și spiritul jihadist trebuie ucis”. Gul s-a străduit
să unească diferitele mișcări religioase într-o coaliție coerentă creând, în 1995, Tehrik-i Ittehad
(Mișcarea Unității)81.

Pe scurt, radicalizarea mișcărilor fundamentaliste conservatoare pakistaneze nu poate fi

înțeleasă în afara strategiei de politică regională a Guvernului, fundamentată pe trei elemente:
dezvoltarea armelor nucleare, sprijinul pentru jihadul din Kașmir respectiv sprijinul pentru
talibanii afgani. Politica din Kașmir și Afganistan a fost realizată prin grupuri proxi
(intermediare, precum grupurile islamiste militante din Kașmir și talibanii din Afganistan), în
timp ce problema nucleară era sub controlul direct al Guvernului. Există însă câteva indicii că ar
fi putut exista conexiuni directe între oamenii de știință nucleari pakistanieni, ofițerii de
informații și grupările islamice militante, inclusiv Al Qaeda, după cum a indicat un articol al lui
Steve Levine, potrivit căruia o organizație numită Ummah Tameer-e- Nau (UTN), a folosit un
fost ofițer militar pentru a continua un proiect agricol de mari dimensiuni în apropiere de
Kandahar, Afganistan. Ofițerul a obținut o funcție de conducere într-o comisie regională
însărcinată cu combaterea corupției guvernamentale. Mai mult decât atât, fostul șef al serviciului
de informații militare din Pakistan, generalul Hamid Gul, spune că a fost „patronul onorific” al
UTN și a încurajat oamenii de afaceri pakistanezi să investească în UTN. Generalul Gul a avut o
întâlnire cu omul de știință nucleară - dr. Bashiruddin Mahmoud, în Kabul, în august 2001 -
aceeași lună în care dr. Bashiruddin Mahmoud se presupune că a discutat pe tema armelor
nucleare cu Osama bin Laden82.

Este larg recunoscută implicarea ISI în primele etape ale insurgenței. Din 2003-2004, ISI
a operat tabere de instruire pentru recruții talibani și a facilitat serviciile de furnizare a fondurilor,
echipamentelor și armelor provenite din partea țărilor din Golf. Armata pakistaneză a înființat

81
Oliver Roy, p. 13;
82
Ibidem, p. 14;

49
unități medicale destinate luptătorilor talibani și chiar asigura foc de acoperire la trecerea
frontierei cu Afganistanul. Interceparea comunicațiilor talibane au demonstrat faptul că
comandanții talibani s-au aflat în legătura cuofițerilor militari pakistanezi pentru a-și asigura
trecerea în siguranță a granițelor83.

Amploarea sprijinului ISI a fost evidentă din principalele ofensive talibane lansate în
sudul Afganistanului în 2006. În iunie același an, o evaluare comună a agențiilor de informații
din SUA, NATO și Afganistan a concluzionat că ISI nu furnizează doar un sanctuar vital pentru
talibani, dar i-a plătit și i-a presat să se angajeze în lupte. După cum afirmă cercetătorul Ahmed
Rashid: „în timp, probele colectate lent de ofițerii de informații operativi din SUA și NATO au
demascat un sistematic organizat și omniprezent sistem de complot al ISI”84.

O serie de analiști sugerează că, din cauza presiunii americane și internaționale din 2006-
2007 sau mai timpurie, Pakistanul a redus sprijinul pentru insurgenți, însă există puține dovezi
care să susțină acest lucru. Aparent, în 2007, Pakistanul a arestat o serie de lideri talibani însă
fără vreun efect palpabil pe câmpul de luptă. În luna februarie 2010 însă, directorul american al
National Intelligence a susținut că „refugiul sigur pakistanez reprezintă un important atuu al
talibanilor”. Acesta nu a menționat nicio schimbare în abordarea pakistaneză în ceea ce privește
insurgenții afgani.

Un fost ministru din perioada guvernului taliban a declarat că, ulterior a continuat să
existe o cooperare strânsă între membrii MT și ISI și armata pakistaneză în ceea ce privește
tranzitarea frontierelor, despre care a văzut dovezi scrise. Conform declarației acestuia în cadrul
unui interviu: „Am văzut o scrisoare a guvernatorului taliban al provinciei Helmand către
oficialii pakistanezi, în care le cerea sa autorizeze trecerea graniței a unor vehicule, oferindu-le
tipul autovehiculelor și numerele de înmatriculare”. Cu toate acestea, ISAF acceptă cu ușurință
faptul că insurgenții continuă să treacă granița în număr semnificativ. După cum a confirmat un
comandant taliban al unui front din sudul Afganistanului: „când avem nevoie de muniție,
mergem la Miramshah, în Waziristanul de Nord. Baza noastră este acolo și obținem muniție și

83
Ahmed Rashid, Descent into Chaos. How the War against Islamic Extremism Is Being Lost in Pakistan,
Afghanistan and Central Asia, Ed. Allen Lane, Londra, 2008, p. 223
84
Ibidem, p. 222;

50
fonduri. În situația în care tranzitez granița, chiar dacă autoritățile pakistaneze au la cunoștință
faptul că sunt un comandant, ei deschid calea pentru mine până la bază”85.

Finanțarea talibanilor cunoaște metode diversificate. Așa cum au confirmat oficiali

americani superiori Craig Whitlock descrie în articolul său publicat în cotidianul The
Washington Post din 27.09.2009, Mișcarea Talibană primește finanțări semnificative oferite de
diverse surse cu proveniența în țările din Golf (sume importante fiind intermediate de ISI).
Insurgenții obțin venituri și din zakat86, donații caritabile, aplicate oamenilor de afaceri sau
fermierilor, în special cultivatorilor și traficanților de opiu, răscumpărare din răpiri, taxe de
protecțiede la contractori sau oficiali sau din vânzarea mărfurilor confiscate în urma
ambuscadelorrutiere.

Cu toate acestea, interviurile derulate confirmă faptul că Pakistanul continuă să acorde un

sprijin larg insurgenței în ceea ce privește finanțarea, munițiile și logistica. Conform afirmațiilor
unui comandant taliban din regiunea de sud-est, talibanii primesc „o mulțime de antrenamente,
arme, muniții și fonduri de la guvernul pakistanez. (...) Toată lumea știe că Pakistanul oferă
resurse finaciare directate central (nn. Adică liderilor MT) apoi piramidal în jos”. Un alt
comandant dintr-o provincie centrală a susținut că insurgența „este un proiect uriaș, are nevoie de
finanțări uriașe, DEI, muniție, antrenament, are nevoie de tot, toate acestea au fost oferite de
Pakistan. Noi nu avem facilități pentru a produce nimic. (...) Primim 10.000 de rupii pakistaneze
(120 USD) lunar pentru fiecare taliban. Acești bani provin din Pakistan, mai întâi la guvernatorul
din umbră al provinciei, apoi spre comandantul districtului, iar în final la comandantul grupului.
Sprijinul este de la guvernul Pakistanului, dar probabil și alte țări contribuie din spatele cortinei”.
Un comandant sudic a raportat că grupurile talibane au primit bonusuri pentru atacurile de succes
împotriva forțelor de coaliție (ISAF), de regulă o sumă cuprinsă între2.000 și 3.000 de USD,
despre care susținea că provin din surse ISI87.

Aparent ISI finanțează și grupurile de luptători talibani care își au sediul și își desfășoară
activitatea din Pakistan. Un comandant din frontul de sud a afirmat că atunci când el împreună cu

85
Matt Waldman, op. cit., p. 13;
86
Care este o formă de milostenie sau dania rituală, unul dintre stâlpii islamului care semnifică sfințirea/purificarea
veniturilor sub forma unei taxe. Teoretic, este obligatorie fiecărui musulman și în funcție de categoriile de venit se
percepe între 2% și 10%. Taxa obligatorie pentru Islam se percepe anual ;
87
Matt Waldman, op. cit., p. 14;

51
camarazii săi locuia în Pakistan, obișnuiaa să solicite donații pentru a finanța lupta din
Afganistan, dar: „guvernul și ISI Pakistan finanțau de asemenea. Sumele strânse prin caritate era
semnificau sume mărunte, insuficiente pentru achitarea chiriei. Grupurile de luptători care se
deplasează din Pakistan în Afganistan înregistrează multe cheltuieli. Cu siguranță, ISI achita o
mulțime de fonduri. Grupuri de cca. 20-30 de persoane au primit 2-3.000.000 de rupii
pakistaneze (aproximativ 24.000-36.000 USD) anual. Unii oficiali de securitate afgani și
occidentali cred că ISI acoperă și costurile de viață ale familiilor luptătorilor talibani care s-au
relocat sau domiciliază în Pakistan”88.

Interviurile derulate în teren sugerează că în prezent ISI continuă să sprijine centrele de

pregătire militară pentru insurgenți și un număr mare de madrasse care își încurajează activ
studenții să lupte în Afganistan. Toți liderii de război afgani au raportat că un număr semnificativ
de luptători lor participă în centrele de pregătire pakistaneze care sunt conduse sau susținute de
ISI. Un comandant din zona frontului sudic a descris cum în districtul său, unde sunt cantonați
aproximativ 600 de luptători, aproximativ 70-80 de luptători au plecat în Pakistan pentru
antrenamente în sezonul de iarnă2009-2010. Accentuând pe importanța unei astfel de pregătiri,
un comandant din sud-est a susținut că „dintre cei 280 de luptători din raionul nostru,
aproximativ 80% au fost instruiți în Pakistan”. În cadrul unor interviuri, comandanții și-au
descris experiențele proprii în madrassele pakistaneze și centrele de instruire, evidențiate mai
jos, care sugerează un sistem de anvergură, foarte bine organizat. Un comandant din sudul
Afganistanului a participat la o madrassa în Quetta, Pakistan timp de patru ani, între 2004 și
2008. Acesta a relatat că au fost un număr de aproximativ 500-600 de studenți, majoritatea
afgani, dintre care cca. 60-70 de absolvenți anual. Acesta a afirmat că: „toți susțineau faptul că
jihadul în Afganistan este bun. Toți profesorii noștri spuneau la fel. Tema jihadului a fost
discutată zilnic”. Aparent, jihadul din Afganistan a fost subiect de predare nu numai în cadrul
claselor de politică, ci și în clasele de religie și drept religios. În anumite momente, grupuri de
studenți din cadrulmadrassei participaula pregătire militară în centre din Pakistan (cu scopul de a
fi instruiți cu privire la tactici de luptă și fabricareaDEI) sau petreceau o perioadă de luptă în
Afganistan, care ar putea varia de la 10-20 de zile până la câteva luni89.

88
Ibidem;
89
Ibidem, p. 15;

52
 ISI Pakistan nu a susținut în mod constant doar Mișcarea Talibană dar și rețeaua Haqqani,
cu sediul în Waziristanul de Nord dar care operează în principal în sud-estul Afganistanului sau
„Loya Paktia” și în provinciile situate în nord, spre Kabul. Deși rețeaua Haqqani are legături cu
Mișcarea Talibană, este o entitate separată, având în vedere faptul că are o conducere,
apartenență și operațiuni total separate90. Suportul pakistanez pentru rețeaua Haqqani se
aseamănă celui pentru Mișcarea Talibană, fiind demonstrate chiar legături mai strânse. Scopul
suportului guvernului pakistanez pentru rețeaua Haqqani este identic ca în cazul Mișcării
Talibane: conducerea de operațiuni armate împotriva forțelul SUA și ISAF concomitent cu
menținerea în regiune a unui climat de securitate precar, care avantajează Pakistanul.

90
Ibidem, p. 16;

53
III. 3 Influențele Iranului în Afganistan

Legăturile culturale și religioase dintre Iran și Afganistan sunt puternice și pot oferi
Teheranului pârghii politice substanțiale.
Majoritatea iranienilor și afganilor probabil ar putea comunica între ei, în funcție de
dialectele și accentele locale. Mai mult, milioane de afgani, inclusiv mulți membri ai elitei
educate, au trăit și studiat în Iran fapt pentru care foarte familiarizați cu limba persană. În special
tadjikii (vorbitori de dari) pot simți o afinitate culturală față de Iran. O mare parte din vestul și
nord-estul Afganistanului, pe lângă orașele importante precum Kabul, este populat de tadjiki.
Majoritatea afganilor, inclusiv tadjikii, sunt musulmani sunniți, în timp ce populația
Iranului este cuprinsă procentual între 90 - 95 % de musulmani șiiți. Cu toate acestea, o parte
semnificativă a populației Afganistanului, aproximativ 20%, aparțin sectei șiite, printre care se
numără etnicii hazara, un grup minoritar de origine asiatică intens persecutat. Comunitatea
hazara, care au fost orientați în mod tradițional spre Teheran solicitând orientare religioasă și
politică. Hazara au apărut ca actori sociali și politici importanți în Afganistan după răsturnarea
regimului taliban în 2001. Politicienii hazara ocupă în prezent funcții guvernamentale importante
la Kabul. Karim Khalili, vicepreședintele afgan și liderul Hazara Hezb-e Wahdat-e Islami, a jucat
un rol important în guvernul de după 2014. Hazara, care au avut de suferit în urma discriminării
talibanilor, a devenit totodată mai explicită în manifestarea credinței lor șiite. Procesiunile
publice care marchează zilele sfinte șiite, cândva interzise sub regimul taliban, au devenit mult
mai frecvente pe străzile Kabul și în alte mari orașe91.
Mulți afgani, în special tadjikii, hazara și alți non-paștunii au fost îngrijorați în special de
Pakistan și aliatul său – Mișcarea Talibană. În timp ce Mișcarea Talibană este o mișcare politică
dominată de etnici paștuni, mulți afgani, inclusiv paștuni, sunt îngrijorați de influența
pakistaneză în afacerile interne ale Afganistanului. Astfel, este firesc ca Iranuls să se considere o
contrapondere naturală la influența Pakistanului respectiv protectorul minorităților din
Afganistan. În timpul ocupației sovietice din Afganistan, regimul de la Teheran a sprijinit

91
Alireza Nader, Ali G. Scotten, Ahmad Idrees Rahmani, Robert Stewart, Leila Mahnad, Iran’s Influence in
Afghanistan. Implications for the U.S. Drawdown, publ. în RAND Corporation, National Security Research
Division, 2014, p. 6;

54
comandanții mujahedini tadjiki și hazara șiiți, iar ulterior a acordat ajutor Alianței de Nord
împotriva talibanilor92.

Iranul este înclinat să își exercite influența în Afganistan prin legăturile cu etnicii hazara,
dar și cu alți șiiți. Potrivit unei estimări, până la 55 de membri ai parlamentului sunt sectanți șiiți
și sunt pasibili de legături cu Iranul. Mulți lideri șiiți afgani simt de asemenea, o afinitate
religioasă personală față de Iran.

Cu toate acestea, guvernul iranian s-a adresat și grupurilor de paștuni, inclusiv Mișcării
Talibane. Iranul a menținut multă vreme o relație cu gruparea paștună Hezb-e Islami condusă de
Gulbuddin Hekmatyar. Hekmatyar a obținut refugiu în Iran din 1996, când talibanii au preluat
Kabulul până în 2002, când Iranul l-a expulzat pe Hekmatyar. Astfel, există probabilitatea ca
Hezb-e Islami Gulbuddin Hekmatyar să fi beneficiat de o parte din sprijin în lupta sa împotriva
forțelor americane și ISAF în ultimul deceniu din partea guvernului iranian. Guvernul iranian s-a
angajat de asemenea în discuții politice cu reprezentanții talibani. Mai mult, delegațiile talibane
au vizitat Teheranul ca parte a negocierilor de pace sponsorizate de Iran. Deși Iranul consideră că
etnicii tadjiki și hazara ca fiind cei mai buni interlocutori ai săi în Afganistan, Iranul consideră
totuși că paștunii și chiar talibanii ca fiind elemente de importanță strategică.Este posibil ca
Iranul să conștientizeze de asemenea că talibanii din prezent, deși nu sunt prietenoși față de
interesele iraniene, nu sunt la fel de zeloși și fanatici precum în anii ꞌ90. În orice caz, Mișcarea
Taliabnă și Republica Islamică Iraniană împărtășesc un dușman comun: Statele Unite ale
Americii. Guvernul de la Teheran a realizat că talibanii pot devenit un factor major în politica
afgană după retragerea trupelor Statelor Unite. Prin urmare, Iranul nu se bazează în totalitate pe
partenerii săi tradiționali șiiți și tadjiki. Deși manifestă prudență în relația cu talibanii, Republica
Islamică Iran nu a permis ca problemele religioase și ideologice să interfereze cu scopul politic.
Din punct de vedere istoric, Teheranul menținut legătura cu grupuri non-șiite din întregul Orient
Mijlociu și lumea musulmană. Deși Iranul menține legături strânse cu și grupurile șiite, cum ar fi
Hezbollahul libanez și regimul allawit din Siria, totuși nu consideră secta factor decisiv în
obiectivele sale politice93.

92
Mohsen M. Milani, Iran’s Policy Towards Afghanistan, publ. în Middle East Journal, Vol. 60, Nr. 2, Primăvara
2006;
93
Nader, Scotten, Rahmani, Stewart, Mahnad, op. cit., p. 22;

55
 Iranul considera Afganistanul ca fiind important pentru securitatea sa națională chiar
înainte de revoluția din 1979. Ultimul monarh iranian, Mohammad Reza Pahlavi, a fost îngrijorat
de răspândirea comunismului în Afganistan și a oferit sprijin economic și militar diferitelor
partide afgane anti-comuniste. Republica Islamică care a înlocuit monarhia iraniană, a împărtășit
îngrijorări similare cu privire la răspândirea comunismului.Liderul revoluționar iranian,
Ayatollah Ruhollah Khomeini, s-a opus dominației sovietice din Afganistan și a fost un
susținător al răspândirii Revoluției Islamice sub velayat-e faghih 94. Ulema șiită din Afganistan a
susținut în acel moment o serie de opinii cu privire la rolul religiei în guvern și Teheranul a oferit
cel mai mult sprijin grupurilor care au urmat linia lui Khomeini. Câteva grupuri de șiiți afgani
din Iran s-au transformat în partidul politic Hezb-e Wahdat, dominat de etnici hazara95.

Cu toate acestea, Republica Islamică Iraniană, distrasă de tulburările interne și invazia lui
Saddam Hussein din 1980, nu a fost în măsură să consacre o atenție sporită sau resurse suficiente
vecinului din est. Mujahedinii afgani, dominați de grupările sunite, au primit mai mult sprijin din
partea Pakistanului, Arabiei Saudite și a Statelor Unite, dar Iranul a ajutat la organizarea și
direcționarea forțelor șiitemujahedine.Implicarea Iranului în Afganistan a crescut după retragerea
sovietică și căderea guvernului Najibullah în 1992. Războiul cu Irakul s-a încheiat în 1988,
permițând unui Iran mai stabil să cheltuiască resurse importante pentru a-și răspândi influența în
Afganistan. Din 1992 până în 1996, Teheranul a susținut mai multe grupări mujahedine care au
luptat pentru controlul Afganistanului, în special al capitalei Kabul. Iranul nu numai că a sprijinit
guvernul Burhanuddin Rabbani din Kabul, dar a furnizat în același timp asistență Hezb-e Wahdat
(partidul șiit hazara), care a fost angajat ocazional în luptă armată cu guvernul central,
demonstrând astfel abordarea flexibilă a Iranului față de Afganistan. După victoria relativ rapidă
a talibanilor din 1996, Iranul a susținut Alianța de Nord (o mișcare de opoziție afgană compusă
din miliții centrate pe grupurile etnicetadjike, uzbeke și hazara din nordul Afganistanului.

Relațiile Iranului cu Afganistanul guvernat de talibani au fost deseori tensionate, dacă nu

chiar ostile. Talibanii, puternic influențați de doctrina religioasă Wahhabi emanată din Arabia
Saudită, au privit Iranul dominat de șiiți ca pe o erezie. Persecuția talibanilor asupra minorității

94
regula jurisprudenței supreme;
95
Nader, Scotten, Rahmani, Stewart, Mahnad, op. cit., p. 23;

56
șiite hazara afgane, a complicat și mai mult relațiile dintre Teheran și Kabul. Masacrul taliban
din august 1998 asupra comunității hazara și asasinarea diplomaților iranieni la Mazar-e Sharif
au adus relațiile bilaterale la un nivel scăzut fără precedent. Ca răspuns la crimele și provocările
talibanilor, Iranul a plasat zeci de mii de trupe de-a lungul frontierei sale cu Afganistanul fapt ce
a indicat că Republica Islamică Iraniană era pregătită pentru o invazie a vecinului din est.Iranul
și talibanii nu au ajuns niciodată la confruntări directe. Regimul de la Teheran însă a fost mai
convins ca niciodată înainte că Alianța de Nord reprezintă cea mai bună variantă pentru prorpiile
interese. Alături de Rusia și India, Iranul a devenit unul dintre principalii susținători ai mișcării
anti-talibane.Toate cele trei țări au fost unificate cu convingerea că un guvern fundamentalist
islamic sunnit în regiune va avea un impact negativ asupra securității și stabilității regionale,
limitând comerțul și investițiile în noile state independente din Asia Centrală96.

Invazia americană din 2001 în Afganistan a oferit Iranului oportunitatea de a-și extinde
influența în Afganistan. Răsturnarea rapidă a regimului taliban de către forțele americane și
Alianței de Nord a scăpat Teheranul de un inamic crud. Cu sprijinul american, Alianța de Nord și
aliații săi și-au asumat puterea la Kabul. Cu toate acestea, dispersia etnică și religioasă a
Afganistanului a ridicat probleme. Alianța de Nord a fost dominată de tadjikii vorbitori de dari,
în timp ce aproximativ 40% din populația Afganistanului este de etniepaștună. Hamid Karzai, un
paștun șlefuit provenit din mediul urban și dintr-un clan afgan de seamă, a apărut drept
candidatul principal pentru a deveni noul lider al țării. Cu toate acestea, conducerea Alianței de
Nord, dornică de a-și promova propriile interese etnice și religioase în compoziția noului guvern,
a manifestat rezistență în fața unui președinte paștun.Iranul a jucat un rol crucial în convingerea
Alianței de Nord să îl sprijine pe Hamid Karzai. Potrivit lui James Dobbins, ambasadorul SUA în
Afganistan la acea vreme,Mohammad Javad Zarif - trimisul iranian a fost cel care l-a convins pe
Younis Qanooni (un puternic lider al Alianței de Nord) să îl sprijine pe Karzai. Dobbins a primit,
de asemenea o ofertă de sprijin în pregătirea armatei naționale afgane din partea unui general
iranian97.

Sprijinul Iranului pentru interesele Statelor Unite în Afganistan a fost surprinzător având
în vedere nivelul de ostilitate reciprocă dintre Teheran și Washington. Motivul principal al

96
Ibidem, pp. 8-9;
97
Ibidem;

57
comportamentului Iranului a fost pragmatismul pur care domină diplomația iraniană. Răsturnarea
americană a regimului taliban a adus beneficii în interesele iraniene. Din perspectiva
pragmatiștilor iranieni, Statele Unite și Iran au avut interese convergente în Afganistan. Ambii
actori statali s-au opus guvernării talibanilor și au dorit un guvern central stabil și relativ puternic
la Kabul. Mai mult, problemele perene afgane ale Iranului, printre care producția de stupefiante,
insecurizarea frontierei și problemele legate de refugiați,s-au aflat și pe agenda de preocupăriale
Statelor Unite.Cooperarea inițială dintre SUA și Iran în Afganistan a fost urmată de o lungă
perioadă de neîncredere și tensiuni crescânde. Activitățile nucleare secrete ale Iranului, alegerile
din 2005 a lui Mahmoud Ahmadinejad în funcția de președinte și sprijinul iranian pentru
insurgenții șiiți irakieni care au luptatîmpotriva forțelor americane au adus relațiile dintre SUA și
Iran la un minim istoric. Cooperarea în Afganistan a devenit un punct mort avându-se în vedere
relațiile din ce în ce mai ostile dintre Teheran și Washington98.

De asemenea, Iranul a investit din greu pentru a construi o influență de tip soft-power în
Afganistan, care este ocazionalîndreptată în detrimentul intereselor Statelor Unite. Creșterea
influenței de tip soft-power a însemnat sprijin iranian nu numai pentru infrastructura economică
și energetică, ci și pentru construirea și consolidarea școlilor, moscheilor și centrelor media pro-
iraniene. Pe lângă Kabul,o mare parte din această activitate se concentrează pe vestul și nordul
Afganistanului. Etnicii tadjiki și hazara sunt principalul obiectiv al activităților de influență soft
ale Iranului99.

Cu toate acestea, per ansamblu Iranul a jucat un rol pozitiv în Afganistan și a susținut un
guvern central puternic la Kabul. Spre deosebire de Pakistan, pentru Iran este de dorit un guvern
afgan stabil și sigur carepoate contribui la prevenirea revenirii talibanilor la putere și la
menținerea securității în zona de frontieră cu Iranul. În plus, relațiile puternice cu un guvern
central din Kabul permit Iranului să exercite influența dincolo de vestul Afganistanului și zonele
cu populații din tadjike și hazara.

98
Ibidem, p. 10;
99
Ibidem, p. 13;

58
III. 4 Impactul procesului de pace și reintegrare

Stabilitatea politicii interne a Afganistanului rămâne în mare măsură ostatică rivalităților

de-a lungul liniilor politice, religioase și etnice, fragmentând în continuare actorii și conferind un
mediu haotic pentru discuțiile de pace. În acest context, retorica regională (din zona Asiei
Centrale) a Afganistanului a fost în mod obișnuit „securizată”. Afganistanul a fost privit de
vecinii săi din Asia Centrală în termeni de „amenințare constrângătoare”. Cu toate acestea,
retorica amintită s-a schimbat parțial în 2018 deoarece statele din Asia Centrală au început să
articuleze perspectivele Afganistanului ca fiind nu numai o sursă de amenințări, ci și un teren de
oportunități. Aceste oportunități sunt semnificate de potențialul infrastructurii de transport a
Afganistanului de a acorda Asiei Centrale acces la Marea Arabiei via Pakistan, precum și de o
percepție din ce în ce mai mare a Afganistanului ca o piață potențială de desfacere pentru
bunurile, energia electrică și serviciile din Asia Centrală. În ceea ce privește marii
jucătorigeopolitici, strategia și abordarea SUA în Afganistan a continuat să arate semne de
blocare și aparent SUA este destinată soartei proiectului de modernizare a sovieticilor din
Afganistan culminată cu o eventuală retragere rușinoasă a acestora. Acest scenariu lasă mai mult
spațiu pentru ca Rusia și China să joace un rol în Afganistan100.

În ciuda primelor alegeri parlamentare din 2010,situația internă din Afganistan nu s-a
stabilizat până în prezent. Organizate în octombrie 2018, alegerile au fost marcate de
aproximativ 200 de atacuri teroriste talibane și un număr mare de victime civile în ziua alegerilor
(156 au fost uciși și 340 răniți în 152 incidente legate de securitatea alegerilor). Există trei părți
importante (și mai multe subgrupuri) angajate în conflict în Afganistan. Potrivit Ministerului
Apărării, guvernul, sub președinția lui Ashraf Ghani, este opozantul unor aproximativ 50.000 de
militanți din 21 de organizații teroriste, cea mai mare fiind Mișcarea Taliabană cu 38.000 de
luptători și Statul Islamic / Daesh-Khorasan cu 2.000 de luptători. Talibanii și Daesh se
consideră, de asemenea, rivali. Deși guvernul poate fi identificat ca un grup de oameni clar
definit (în ciuda fricțiunilor dintre diferite grupuri), există mai multe grupuri legate Daesh cu
agende diferite. Potrivit Ministerului Apărării, forța Daesh Khorasan este compusă din luptători

100
Timur Dadabaev, Afghanistan in 2018: Shifts in Domestic, Regional, and Global Dynamics, publ. în Asian
Survey, nr. 59, pp. 114-115;

59
de origine în proporții de aprox. 70% pakistaneză, 6% uzbekă, 4% cecenă, 3% arabă, 1% chineză
și 14% afgană. O astfel de multiplicitate de actori în conflict determină un număr mare de atacuri
teroriste și incidente, care nu pot fi atribuite în mod clar unei anumite cauze.

Guvernul central afgan controlează 229 din 407 de districte, în timp ce talibanii par să
controleze 59, restul de 119 fiind contestate. Insurgenții nu numai că își administrează teritoriile
prin amenințarea cu forța, dar par să și stabilească un anumit grad de ordine. Unele studii au
descoperit că gradul de ordine în teritoriile controlate de talibani este egal dacă nu este chiar
superior față de celecontrolate de guvern. În plus, corupția pătrunde în structurile oficiale ale
guvernului afgan într-o măsură care face ca orice contramăsuri împotriva talibanilor să fie
ineficiente. Guvernul central este fragmentat, oficialii local desemnați ignorând adesea deciziile
de la Kabul, în timp ce își urmăresc propriul beneficiu101.

101
Ibidem, p. 117;

60
 În mod ironic, una dintre țările care pot înțelege cel mai bine dilemele guvernului
american cu privire la problematica din Afganistan este Rusia, datorită experiențelor sale
similare dintre 1979-1989. De această dată însă,Federația Rusăîși atribuie rolul jucat cândva de
SUA. În 2016, Rusia a stabilit un dialog de pace cu talibanii. Eforturile sale de a legitima
mișcarea sunt văzute de Mișcarea Talibană ca o victorie pe scena internațională. Aceste eforturi
rusești trebuie tratate ca o reacție la eșecurile și impotența continuă a eforturilor SUA în
Afganistan. De asemenea, Rusia își propune să demonstreze că este încă o putere influentă
esențială pentru eforturile SUA în Afganistan. Rusia și talibanii nu sunt parteneri pe termen lung,
dar perspectivele lor se aliniază, atât timp cât SUA continuă să acorde prioritate metodelor
militare de aplicare a viziunii sale stabilire a păcii în Afganistan102.

Un jucător nou care a fost mai puțin angajat în politica din Afganistan este China. În
2018, China a arătat semne de schimbare a strategiei sale și nu doar că s-a angajat să acorde
asistență militară neoficială, ci a sugerat posibilitatea stabilirii primei sale baze militare în
Afganistan. China semnalează că dorește să-și protejeze frontierele de infiltrații islamice din
Afganistan, în conformitate cu politica sa de a împiedica asistența grupurilor musulmane din
Xinjiang, pentru a le priva de identitatea lor etnică și religioasă103.

La finalul anului 2018, s-a constatat în primul rând că guvernul afgan și talibanii sunt mai
înclinați spre dialog, întrucât Mișcarea Talibană consideră că valoarea le este recunoscută pe plan
internațional și eventuala legitimare a importanței sale în structura guvernului. Acest proces se va
complica prin faptul că atât guvernul, cât și talibanii sunt fragmentați din interior, fie de-a lungul
liniilor etnice sau regionale (în special ale guvernului), fie (mai ales în interiorul talibanilor) în
gradul de radicalizare. Singura forță care nu pare angajată în posibile negocieri pentru
soluționarea conflictului este Daesh – Khorasan.

În timp ce politica americană în Afganistan prezintă semne de bloj, Rusia și China par
pregătite pentru un angajament mai activ în ceea ce privește afacerile afgane, deși intențiile lor
finale nu sunt încă clare. În ceea ce privește vecinii din Asia Centrală din Afganistan, evoluțiile
din 2018 demonstrează speranța de a transforma Afganistanul într-un hub de infrastructură de
102
Rupam Jain, Russia Reaches Out to Afghan Leaders for Taliban Talks, Angering Kabul, publ. în Reuters,
02.11.2018; https://www.reuters.com/article/us-afghanistan-russia-taliban/russiareaches-out-to-afghan-leaders-for-
taliban-talks-angering-kabul-idUSKCN1N71GD, accesat la data de 07.09.2019;
103
Timur Dadabaev,op. cit., p. 121;

61
transport și o nouă „frontieră” pentru angajarea economică. Un Afganistan prosper și stabil va fi
posibil numai dacă va fi integrat în continuare în cooperarea economică regională104.

Cu importanță majoră în negocierile de pace se face însemnat tot anul 2018 prin
începerea dialogului de pace dintre Statele Unite și biroul pernament al Mișcării Talibane, stabilit
în Doha, Qatar.Începând cu anul trecut, cele două părți au purtat discuții cu privire la un potențial
acord care este axat pe patru aspecte cheie: o garanție atalibanilor că nu va permite grupurilor
armate străine și luptătorilor să utilizeze Afganistanul ca punct inițial pentru a efectua atacuri în
afara țării, retragerea completă a forțelor SUA și NATO, inițierea unui dialog intra-afgan (pe
fondul faptului că MT nu dorește inițierea discuțiilor cu puterea de la Kabul, pe care o consideră
ilegitimă și infidelă intereselor afgane), și încetarea focului permanent. În prezent, aproximativ
14.000 de militari americani și aproximativ 17.000 de trupe din 39 de țări aliate NATO și țări
partenere se află în Afganistan cu un rol non-combativ.Retragerea trupelor americane din
Afganistan a reprezentat un punct decisiv în întâlnirile dintre cele două părți din Doha. Talibanii
insistă că nu se vor angaja la respectarea vreunor condiții până când SUA nu va anunța o
cronologie etapizată de retragere, insistând ca trupele să iasă din țară în câteva luni.

În ciuda discuțiilor în curs, talibanii au continuat să pună în mișcare atacuri care vizează
în principal forțele afgane și oficialii guvernamentali străini, dar au înregistrat victime
civile.Lupte intense continuă în toată țara, chiar dacă talibanii rămân la discuții cu SUA. Grupul
controlează acum sau deține influența asupra unei arii teritoriale afgane mai mare decât în orice
moment post-2001.Cea de-a opta rundă de negocieri între Statele Unite și Talibanul s-a încheiat
luni, 12 august 2019 în capitala Qatar, Doha, grupul de lucru indicând că un acord de pace va fi
finalizat și un anunț va fi făcut în săptămânile următoare105.

Cel puțin 179 de reprezentanți guvernamentali și 110 civili au fost uciși în Afganistan în
prima săptămână a lunii septembrie, deși negociatorii americani și talibani au finalizat detaliile
unui acord preliminar de pace. Cel mai important atac a avut loc în Green Village, un compus
fortificat care găzduieștereprezentanții diplomatici străini din Kabul, unde a explodat o bombă,

104
Ibidem, pp. 122-123;
105
Shereena Qazi, 'Peace deal is near': What we know so far about US-Taliban talks: Eighth round of talks ends
without announcement of agreement; two sides to consult respective leaderships on next steps , articol publ. în
AlJazeera, link: https://www.aljazeera.com/news/2019/05/taliban-talks-peace-afghanistan-190510062940394.html,
accesat la data de 07.09.2019;

62
ucigând până la 30 de persoane și rănind cel puțin 100 de alte, printre care și un cetățean român
(ofițer SIE) iar un alt reprezentant diplomatic român a fost grav rănit. Ulterior, talibanii au
revendicat responsabilitatea pentru atac. În altă parte a Afganistanului, 35 de ofițeri ai forțelor de
securitate afgane au fost ucise în districtul Zarih din provincia Balkh după ce talibanii au asaltat
zona. La începutul săptămânii, alți 20 de reprezentanți ai forțelor de securitate afgane au fost
uciși în orașul Kunduz106.

Drept urmare a atacurilor recente (joi, 05.09.2019) de la Kabul, în care a fost ucis și un
soldat american, președintele SUA, Donald Trump, a anunțat pe Twitter că a anulat o întâlnire
secretă cu liderii talibani și cu președintele Afganistanului Ashraf Ghani ce urma să aibă loc la
Camp David107.

106
Fatima Faizi, Afghan War Casualty Report: September 2019, publ. în The NY Times, 05.09.2019, link:
https://www.nytimes.com/2019/09/05/magazine/afghan-war-casualty-report.html, accesat la data de 09.09.2019;
107
Președintele Trump anunță că a anulat negocierile cu talibanii, după atacurile de la Kabul, articol publicat în
Radio Europa Liberă România la 08.09.2019, link: https://romania.europalibera.org/a/pre%C8%99edintele-trump-
anunta-a-anulat-negocierile-cu-talibanii-dupa-atacurile-de-la-kabul/30152517.html, accesat la data de 09.09.2019;

63
 Concluzii

Afganistanul este într-o stare de război aproape constant de patru decenii, și cu cca. 20 de
ani înainte de invazia Statelor Unite ale Americii. În 1979, la un an după lovitura de stat, armata
sovietică a invadat Afganistanul pentru a-și sprijini guvernul comunist. Sovieticii au luptat
împotriva unei mișcări de rezistență – ai cărei membri erau cunoscuți sub denumirea de
mujahedini - care a fost susținută de către Statele Unite, Pakistan, China și Arabia Saudită, dar și
alte țări. În 1989, trupele sovietice s-au retras, dar războiul civil a continuat. În haosul care a
urmat, talibanii (care în traducere din limba paștună înseamnă „studenți”) și-au făcut apariția.
Mișcarea Talibană s-a ridicat pentru prima dată în zona de frontieră din nordul Pakistanului și
sud-vestul Afganistanului în 1994. Aceștia au emis promisiuni pe linie de combatere a corupției
guvernamentale, au marșat pe îmbunătățirea securității într-o vreme în care mulți afgani erau
deja obosiți de abuzurile și combaterea mujahedinilor din timpul războiului civil.

Multe studii susțin că talibanii au apărut pentru prima dată în școlile religioase
(madrasse) din Pakistan dar finanțate în mare parte de Arabia Saudită, și care predicau o formă
dură/fundamentalistă a islamului. Odată ajunși la putere, talibanii au aplicat propria lege islamică
austeră Sharia și au introdus pedepse brutale. Bărbații erau obligață să își crească barbă, iar
femeile trebuiau să poarte burka (văl islamic care acoperă complet atât corpul femeiesc cât și
fața). Totodată talibanii au interzis televiziunea, muzica și cinematografia și au eliminat educația
în rândul fetelor. Pentru că talibanii au oferit adăpost militanților al-Qaeda, au devenit o țintă
imediată pentru un atac al forțelor americane, afgane și internaționale, după 11 septembrie 2001.

Nucleul care stă la bazele Mișcării Talibane rezidă într-o rețea dezvoltată în plan
orizontal, ce cuprinde atât învățături religioase comune, experiență militară similară care oferă
grupului o ideologie puternică și unificatoare în viziunea asupra lumii. Mișcarea Talibană a fost
fondată/creată între zidurile unor madrasse Deobandi din Pakistan în cadrul cărora leadershipul
MT și cadrele au fost formate. În anii ’80 ai secolului XX, mii de bărbați tineri au fost mobilizați
în cadrul respectivelor madrasse să se alăture mujahedinilor și să lupte împotriva sovieticilor.
Trupele de luptători mujahedini s-au organizat în rețele de luptă mai mari, numite mahaz sau

64
„fronturi”, fiecare dintre acestea fiind conduse de un mare lider capabil să asigure proviziile din
partea furnizorilor străini către comandanții de efective108.

Retragerea sovietică din Afganistan în 1989 și căderea regimului de la Kabul susținut de

sovietici trei ani mai târziu, au înlăturat cauza comună care a coagulat diferitele partide
mujahedine, iar războiul civil a urmat cu promptitudine. În sudul Afganistanului, războinicii
locali au avut libertatea de a pedepsi civilii, de a impune amenzi arbitrare. Totodaă, au furat
terenuri și a răpit oameni pentru răscumpărare și abuz sexual. În Kandahar, talibanii au revenit la
arme în 1994, sub conducerea lui Mullah Omar, pentru a asigura securitatea și justiția populației
paștune109. În decurs de patru ani, luptătorii talibani au măturat țara, învingând sau cumpărându-i
pe rivalii care au stat în calea lor. În 1998, au rămas doar câteva focare de rezistență, în special
alianța nordică Tadjikistan, care a fost ascunsă în retragerile de munte din nord-est. După ce a
preluat controlul asupra țării, Mișcarea Talibană a înființat Emiratul islamic din Afganistan110.

Pe fondul subfinanțării cronice (cu un buget anual de aproximativ 80 de milioane de

dolari) concomitent cu nepriceperea în administrația publică, talibanii nu au reușit să stabilizeze
serviciile publice de bază în întreaga țară. Mai mult, grupul a impus numeroase norme islamice
fundamentaliste asupra populației, în special interzicerea femeilor să desfășoare activități
lucrative, iar fetelor minore să meargă la școală. Toate aceste aspecte au condus la
„falimentarea” Afganistanului111.

Cele mai importante aspecte care au contribuit la perpetuarea fenomenului Mișcării

Talibane pe termen lung au fost înregistrate în planul deficitarelor eforturi de combatere ale
Occidentului în cooperare cu cele ale guvernului de la Kabul, simultan cu sprijinul oferit de
Pakistan insurgenților. Cu toate acestea, factorii enumerați anterior nu sunt suficienți pentru a
oferi o imagine de ansamblu clară, care să contureze cu precizie întreg cumulul de determinanți
care au condus la „supraviețuirea” Mișcării Talibane.

Căderea regimului taliban în Afganistan a fost rapidă și brutală. La puțin timp după
atacurile teroriste din 11 septembrie, Statele Unite au dus un război împotriva al-Qaeda și a
108
Robert Johnson, The Afghan Way of War. How and why they fight, Ed. Oxford University Press, 2011, p. 217-
226;
109
Ibidem, p. 228-235;
110
Christina Lamb, The Sowing Circles of Heart, Londra, 2004, Publicația Harper Collins;
111
Christina Lamb, op.cit.;

65
gazdelor talibane din Afganistan. Forțele talibane au fost radiate într-un timp foarte scurt, de
către trupele de operațiuni speciale americane și aliații lor afgani. Forțele Aeriene ale SUA au
contribuit în cea mai mare parte la uciderea talibanilor susținători ai Al-Qaeda. Forțele aeriene și
navele americane epuizat cca. 18.000 de tiruri în campania aeriană, dintre care 10.000 de
operațiuni au fost efectuate cu muniții de precizie. Numărul exact al luptătorilor talibani uciși
este necunoscut, dar potrivit unei estimări numărul de uciși s-a înregistrat undeva între 8.000 și
12.000.

La începutul anului 2002, emiratele talibane au încetat să mai existe ca entitate fizică, iar
liderul Mullah Mohammed Omar, a fugit în Pakistan.

În termen de cinci ani însă, talibanii s-au regrupat și s-au întors în număr mare în sudul și
estul Afganistanului. În deceniul următor, noul stat afgan și susținătorii săi occidentali nu au
reușit să oprească insurgența talibanilor de la câștigarea constantă a terenului în întregul teritoriu
afgan. În cursul anului 2016, talibanii au preluat pentru a doua oară sub control orașul Kunduz în
nordul Afganistanului, după ce au făcut-o și în anul precedent. Talibanii s-au apropiat, de
asemenea, de cucerirea capitalelor provinciale Helmand și Uruzgan în sud și Farah în vest. În
mai 2016, comanda Forțelor din SUA-Afganistan a raportat că doar cca. 264 din cele 407
districte ale țării erau sub control guvernamental (procentual aprox. 65%)112.

Între anii 2001 și 2016, Statele Unite au cheltuit aproximativ 800 miliarde de dolari în
războiul din Afganistan. Comunitatea internațională a cheltuit încă 240 miliarde de lire sterline
pentru construirea și consolidarea forțelor afgane de securitate. Anul 2010 a reprezentat vârful
efortului militar internațional din Afganistan. Peste 100.000 de soldați americani și aproximativ
40.000 de militari din alte 50 de țări au fost detașați în Afganistan. În ciuda acestei puteri militare
de mare anvergură și a efortului internațional, talibanii nu au fost învinși. Până în prezent,
studiile privind războiul s-au concentrat în principal asupra deficiențelor în efortul militar
internațional și asupra problemelor cu statul afgan. Lipsa succesului în înfrângerea talibanilor a
fost pusă pe seama eșecurillor conducerii și strategiei occidentale, cauzată de aroganța și
incoerența efortului internațional respectiv de carențele tactice și operațiunile de contracarare. La
fel de importantă a fost amploarea corupției din Afganistan, alimentată de afluxul masiv de

112
Mujib Mashal și Najim Rahim, Afghan Forces Push Taliban Out of Kunduz Center, știre publicată în
cotidianul New York Times, ediția din data de 04.10.2016;

66
ajutoare logistice internaționale, care a subminat atât legitimitatea, cât și eficacitatea guvernului
afgan și a forțelor de securitate în percepția majorității populației113.

În identificarea factorilor care au condus la persistența și succesul talibanilor afgani,

mulți cercetători au subliniat sprijinul pe care Mișcarea Talibană (MT) l-a primit din partea
Pakistanului. Lunga întindere a graniței dintre Afganistan și Pakistan (pe fâșia căreia luptătorii,
sprijinul logistic/material și cel financiar se deplasează cu ușurință), utilizarea taberelor de
refugiați din Pakistan ca baze sigure de recrutare a luptătorilor și asistența militară semnificativă
din partea armatei pakistaneze au fost fără îndoială importante pentru susținerea insurgenței din
Afganistan.

Puternicul și controverastul serviciu de informații pakistanez (ISI Pakistan) a jucat un rol

central în orchestrarea și susținerea Mișcării Talibane (MT). În mare măsură, ISI a reușit să își
conspire cu succes implicarea în conflictul afgan, lucrând prin agenți sub acoperire, simpatizanți
civili, contractori și ofițeri trecuți în rezervă. Talibanii intervievați sunt, de asemenea, prudenți în
ceea ce privește comentarea rolului Pakistanului în lupta de insurgență. Din aceste considerente,
cu excepția serviciilor secrete de informații, nu există posibilitatea obținerii unor date certe care
să ateste implicarea ISI Pakistan în perpetuarea conflictului afgan.

Cu toate că MT beneficiază de un sprijin financiar semnificativ din partea statelor

membre ale Consiliului de Cooperare din Golf (și din diverse alte surse din cadrul statelor CCG)
precum și de asistență militară iraniană și eventual rusească, Pakistanul rămâne cea mai
importantă și de încredere sursă de fonduri, instruire și resurse militare ale talibanilor 114.

În cursul anului 2008, a devenit evident pentru forțele armate americane faptul că
mujahedinii sunt susținuți activ de Guvernul de la Islamabad. În cadrul unui articol publicat în
2008 de jurnalistul Steve Coll se evidențiază faptul că Armata Pakistaneză sprijinea întregul
ciclu de desfășurare al forțelor talibane (de la pregătirea lor în Pakistan până la
transferul/detașarea lor în Afganistan până la reîntoarcerea în Pakistan pentru odihnă și
recuperare medicală. Steve Coll surprinde totodată că „trupele pakistaneze din cadrul Corpurilor
de Frontieră, detașați de-a lungul graniței Pakistanului, atacau forțele armate americane pentru a

113
Michael E. O’Hanlon, A Flawed Masterpiece, în Revista Foreign Affairs, nr. 81 (mai/iunie 2002), pp. 48-55;
114
Carlotta Gall, Saudis Bankroll Taliban, Even as King Officially Supports Afghan Government, articul publicit în
cotidianul New York Times, ediția din 06.12.2016;

67
susține foc de acoperire în sprijinul membrilor MT care urmau să se inflintreze în Afganistan
respectiv să se reîntoarcă în Pakistan pentru recuperare”115.

Există multe motive pentru care conflictul post-invaziei SUA din 2001 a durat încă 18 ani
(în prezent nefiind soluționat) dar unul din principalele rezidă într-o combinație nefericită de
rezistență talibană acerbă, limitările forțelor afgane, guvernanța și reticența altor țări de a-și
menține trupele mai mult timp în Afganistan. La sfârșitul anului 2009, președintele Statelor
Unite, Barack Obama, a anunțat o întărire a numărului de trupe care s-a ridicat la cca. 100.000 de
soldați americani în Afganistan, fapt care a contribuit la alungarea talibanilor din părțile de sud a
Afganistanului. Din cauza faptului că această infuzie de soldați a fost de ordin tactic, nu strategic
(în sensul că nu a durat o perioadă de câtțiva ani), talibanii au reușit să se regrupeze. Când forțele
internaționale s-au retras din luptă, forțele afgane rămase să conducă operațiunile mai departe au
fost ușor copleșite. Situația a fost mereu delicat și din cauza faptului că membrii guvernului
afgan țin în continuare cont de diviziunile de ordin tribal, care adesea împiedică eficiența și
transparența guvarnamentală

Cum arată și Theo Farrell, rezistența insurgenței talibane este în mod substanțial
modelată de resursele sale sociale și de capacitatea sa de adaptare. Importanța acestor factori este
identificată în literatura teoretică relevantă și este în plus evidentă în cazul talibanilor afgani.
Grupul a fost fondat pe o puternică rețea orizontală. Totuși, în stabilirea unei insurgențe post-
2002, talibanii au reușit să exploateze legăturile verticale și în comunitățile gazdă. MT a avut mai
puțin succes în eforturile sale de a reconstrui Emiratul Islamic din Afganistan, dar a obținut o
anumită legitimitate din eficiența instanțelor judiciare talibane. Talibanii s-au adaptat și din punct
de vedere militar, în ceea ce privește tactica și tehnologiile de susținere, precum și la comanda
grupurilor de luptă insurgente. Acestea din urmă au cunoscut în permanență îmbunătățiri ale
lanțului de comandă și profesionalizarea generală a efortului de război insurgent, cu tabere de
pregătire pe frontul taliban din est au sporit capacitatea grupului de a se adapta și tactic. Studiile
anterioare au evidențiat în continuare importanța sprijinului străin pentru MT și capacitatea
acestora de a opera din sanctuarele sale din Pakistan. Combinația dintre resursele sociale ale
grupului, capacitatea de adaptare și sprijinul transfrontalier fac ca revitalizarea talibanilor din
punctul a ceea ce arăta o înfrângere incontestabilă nu este în final atât de surprinzătoare.
115
Ahmad Majidyar, Afghan Intelligence Chief Warns Iran and Russia Against Aiding Taliban, articol publicat
în The Middle East Institute, data 05.12. 2018;

68
 În cele din urmă, insurgenții câștigă prin aplicarea undei strategii de a nu pierde, în
special când se confruntă cu o mare putere străină. În esență, insurgenții nu trebuie decât să
pândească intrusul străin. Aceasta a fost strategia de bază a talibanilor pe întreaga durată a
rezistenței. La decizia președintelui Donald Trump, Statele Unite au decis să își reducă la
jumătate efectivele din Afganistan. Un element al strategiei lui Donald Trump (aplicată și
anterior dar care a eșuat) implică presarea Pakistanului din cauza faptului că nu a reușit să
dizolve Mișcarea Talibană. La 1 ianuarie 2018, președintele Trump a replicat că Pakistanul „a
luat de proști pe americani” oferind „un refugiu sigur teroriștilor pe care Statele Unite îi vâna în
Afganistan”116. Administrația Trump se nu manifestă suficientă precauție prin acuzarea
Pakistanului, avându-se în vedere capacitatea Islamabadului de a înrăutăți situația geopolitică
atât prin interferarea rutelor logistice ale SUA prin Pakistan, cât și prin sporirea sprijinului pentru
talibani. Chiar și în cazul puțin probabil în care armata pakistaneză și ISI își vor retrage sprijinul
pentru talibanii afgani, Statele Unite ar trebui totuși să facă față unei insurgențe adaptive care are
rădăcini sociale foarte puternice. Acesta este locul în care al doilea element al strategiei Trump
de intensificare a efortului militar relativ modest al Statelor Unite în Afganistan devine
problematic. Aproximativ 11.000 de militari americani sunt staționați în Afganistan, dintre care
8.400 s-au angajat să sprijine misiunea NATO „Resolute Support Mision”, în cadrul căreia
participă și Armata Română, cu scopul de a „instrui, consilia și ajuta” forțele de securitate
afgane117.

Așadar, deși există o stare de război permanentă de 40 de ani, putem afirma ca și

concluzie că situația de securitate în Afganistan rămâne una foarte complexă, cu noii actori în
scenă (Rusia, China) pe lângă cei tradiționali (SUA, Iran, Pakistan), iar o eventuală încetare
imediată a focurilor de infanterie se arată a fi foarte puțin probabilă din cauza atacurilor recente
revendicate de Mișcarea Talibană dar și Daesh-K.

BIBLIOGRAFIE
Lucrări

116
https://twitter.com/realDonaldTrump/status/947802588174577664;
117
Theo Farrell, op. cit., pp. 73-75.

69
Arnold, Anthony Afghanistan’s Two-Party Communism: Parcham and Khalq, ed. Hoover Press,
Stanford, 1983;

Banuazizi, Ali și Weiner, Myron, The State, Religion, and Ethnic Politics: Afghanistan, Iran and
Pakistan, New York, ed. Syracuse University Press, 1986;

Dupree, Louis, Afghanistan, ed. Princeton University Press, Princeton, 1973;

Ewans, Martin, Afghanistan: A New History, Ed. Routledge Curzon, Londra, 2002;

Hadi, Hamid, Afghanistan’s Experiences: The History of the Most Horrifying Events Involving
Politics, Religion, and Terrorism, vol. II, Bloomingron, 2016;

Johnson, Robert The Afghan Way of War. How and why they fight, Ed. Oxford University Press,
Londra, 2011;

Lamb, Christina The Sowing Circles of Heart, Londra, 2004, Publicația Harper Collins;

Metcalf, D. Barbara, Islamic Revival in British India: Deoband, 1860-1900, Princeton, 1982, ed.
Princeton University Press;

Nojumi, Neamatollah, The Rise of the Taliban in Afghanistan: Mass Mobilization, Civil War,
and the Future of the Region, ed. Palgrave, New York, 2002;

Rashid, Ahmed, Descent into Chaos. How the War against Islamic Extremism Is Being Lost in
Pakistan, Afghanistan and Central Asia, Ed. Allen Lane, Londra, 2008;

Russian General Staff, The Soviet-Afghan War: How a Superpower Fought and Lost, trad. și
editare în limba engleză de Lester W. Grau și Michael A. Gress, ed. University of Kansas Press,
2002;

Tapper, Richard, The Conflict of Tribe and State in Iran and Afghanistan, Ed. Croom Helm,
Londra, 1984;

Studii și articole
Dadabaev, Timur Afghanistan in 2018: Shifts in Domestic, Regional, and Global Dynamics,

70
publ. în Asian Survey, nr. 59;

Farrell, Theo, Unbeatable: Social resources, military adaption and the afghan taliban, în Texas
National Security Review, vol. I, Prob. III, mai 2018;

Franco Claudio, Giustozzi Antonio, Revolution in the Counter-Revolution: Efforts to Centralize

the Taliban’s Military Leadership, în publicația Central Asian Affairs, nr. 3, 2016;

Giustozzi Antonio, Baczko Adam, The Politics of the Taliban’s Shadow Judiciary, 2003–
2013,publicat în Central Asian Affairs, nr.1 / 2014;

Grare, F., The Jama’at-e-Islami and Pakistan’s Foreign Policy, publ. în Himalayan and Central
Asian Studies, New Dehli, vol. 4, nr. 3-4, iulie-decembrie, 2000;

Jawad, Nassim, Afghanistan: A Nation of Minorities, articol publicat în Minority Rights Group
International, nr. 92/2, Londra, februarie 1992;

Malkasian Carter, Meyerle Jerry, Katt Megan, The War in Southern Afghanistan, 2001–2008,
publicat în Center for Naval Analysis, iulie 2009;

Milani, Mohsen M., Iran’s Policy Towards Afghanistan, publ. în Middle East Journal, vol. 60,
nr. 2 - primăvara 2006;

Nader Alireza, Scotten, Ali G., Rahmani Ahmad Idrees, Stewart Robert, Mahnad Leila, Iran’s
Influence in Afghanistan. Implications for the U.S. Drawdown, publ. în RAND Corporation,
National Security Research Division, 2014;

O’Hanlon, E. Michael, A Flawed Masterpiece, în Revista Foreign Affairs, nr. 81 (mai/iunie

2002);

Rahimi, Roohullah, Afghanistan: Exploring the Dynamics of Sociopolitical Strife and the
Persistence of the Insurgency, în publicația „Centre pour le maintien de la paix” (Pearson
pacekeeping centre), Occasional Paper 2;

Roy, Oliver, Islamic Radicalisation in Afghanistan and Pakistan, în publ. WriteNet, Paris, nr.
ianuarie/2002;
Sullivan, P. Daniel Tinder, Spark, Oxygen, and Fuel: The Mysterious Rise of the Taliban, în
Revista „Journal of Peace Research”, nr. 44, nr. 1 / 2007);

Waldman, Matt, The Sun In The Sky: The Relationship Between Pakistan’s ISI And Afghan
Insurgents, publ. în „Carr Center for Human Rights Policy Kennedy School of Government”,
Harvard University, iunie 2010;

Weinbaum, Marvin G., Special Report: Afghanistan and Its Neighbours. An Ever Dangerous
Neighborhood, publ. în United States Institute of Peace, Washington DC, 2006;

Zwitter, Andrej, Humanitarian Action on the Battlefields of the Global War on Terror în „The

71
Journal of Humanitarian Assistance, 25 octombrie 2008;

Surse Web

Faizi, Fatima, Afghan War Casualty Report: September 2019, articol de presă publicat în
cotidianul The New York Times, 05.09.2019, link:
https://www.nytimes.com/2019/09/05/magazine/afghan-war-casualty-report.html, accesat la data
de 09.09.2019;

Gall, Carlotta, Saudis Bankroll Taliban, Even as King Officially Supports Afghan Government,
articol de presă publicat în cotidianul New York Times, ediția din 06.12.2016, link:
https://www.nytimes.com/2016/12/06/world/asia/saudi-arabia-afghanistan.html, accesat la data
de 01.05.2019 ;

https://twitter.com/realDonaldTrump/status/947802588174577664;

Jain, Rupam, Russia Reaches Out to Afghan Leaders for Taliban Talks, Angering Kabul, articol
de presă publicat în Reuters, 02.11.2018; https://www.reuters.com/article/us-afghanistan-russia-
taliban/russiareaches-out-to-afghan-leaders-for-taliban-talks-angering-kabul-idUSKCN1N71GD,
accesat la data de 07.09.2019;

Majidyar, Ahmad, Afghan Intelligence Chief Warns Iran and Russia Against Aiding Taliban,
articol de presă publicat în The Middle East Institute, data 05.12. 2018, link:
https://www.mei.edu/publications/afghan-intelligence-chief-warns-iran-and-russia-against-
aiding-taliban, accesat la data de 05.05.2019;

Mashal, Mujib și Rahim, Najim, Afghan Forces Push Taliban Out of Kunduz Center, articol de
presă publicat în cotidianul The New York Times, ediția din data de 04.10.2016, link:
https://www.nytimes.com/2016/10/05/world/asia/afghanistan-taliban-kunduz.html, accesat la
data de 01.05.2019;

Președintele Trump anunță că a anulat negocierile cu talibanii, după atacurile de la Kabul,

articol de presă publicat în Radio Europa Liberă România la 08.09.2019, link:
https://romania.europalibera.org/a/pre%C8%99edintele-trump-anunta-a-anulat-negocierile-cu-
talibanii-dupa-atacurile-de-la-kabul/30152517.html, accesat la data de 09.09.2019;

Qazi, Shereena, 'Peace deal is near': What we know so far about US-Taliban talks: Eighth round
of talks ends without announcement of agreement; two sides to consult respective leaderships on
next steps, articol de presă publicat în Al Jazeera, link:

72
https://www.aljazeera.com/news/2019/05/taliban-talks-peace-afghanistan-
190510062940394.html, accesat la data de 07.09.2019;

73