Cu mai bine de jumătate de secol în urmă, Stalin afirma cinic că atunci când o

persoană moare se poate vorbi despre o tragedie, în timp ce atunci când o mie de
persoane mor este vorba doar de o dată statistică. Din păcate, în mileniul trei,
omenirea nu a evoluat foarte mult deoarece sutele de mii de persoane decedate în
timpul lungului război civil din Sudan rămân doar o dată statistică pentru ceea ce ne
place să numim pompos comunitatea internaţională.
Ca de obicei, evoluţiile din interiorul săracului continent numit Africa- sunt pentru mai-
marii politicii internaţionale doar nişte notiţe, fără a trezi nevoia sau conştiinţa de
reacţie. Iar evoluţiile din Sudan vin să confirme încă o dată această teorie. În statul
african amintit, drepturile omului sunt încălcate zi de zi de un guvern oligarhic,
constituit din extremişti religioşi care au reinventat sclavia şi pentru care violul
femeilor de altă etnie a devenit un mijloc de impunere a voinţei politice şi a ordinii
sociale. Dar să ne întoarcem la datele statistice impersonale. Conform a numeroase
surse, în ultimii 15 ani, războiul civil din Sudan a contabilizat peste 2 milioane de
victime, peste 4 milioane de refugiaţi şi peste 2,6 milioane de oameni, populaţie civilă
nevinovată, ameninţaţi de foamete.
Primul front – conflictul nord-sud
Dacă ne uităm în trecut, putem afirma că originile conflictului dintre nordul şi sudul
ţării se pierd în timp. Întotdeauna, centrii de putere au fost localizaţi în oraşele din
provinciile nordice, aşa cum este şi Khartoum, capitala sudaneză, în timp ce sursele
de bogăţie s-au aflat în sud, ceea ce a generat o permanentă luptă pentru controlul
acestora. În perioada dominaţiei coloniale exercitate sub formă de condominium de
Anglia- şi Egipt, această inegalitate în exercitarea puterii între nord şi sud a fost
menţinută, iar la sfârşitul dominaţiei externe, sudul african a fost alipit nordului
musulman, legitimându-se continuarea exploatării şi marginalizării populaţiei anexate
de guvernul central de la Khartoum.
În anii ’60 şi la începutul anilor ’70, noul guvern, fundamentalist islamic, a început o
campanie de epurare etnică şi religioasă în provinciile din sud, încercând să elimine
grupurile africane şi creştine oponente, care îi blocau accesul la resursele de petrol.
A fost un adevărat măcel, diferite surse afirmând că preoţii şi liderii creştini erau
legaţi în saci şi folosiţi ca hrană pentru crocodili. În 1972, conflictul civil cunoscut şi
sub numele de “războiul Anyanya” a fost mediat de Etiopia, urmând un deceniu de
autonomie pentru regiunea sudică, autonomie negată în 1983 de Khartoum sub
pretextul că respectivul tratat de pace nu a fost scris în limba Coranului şi deci nu
este valabil. Au urmat noi atrocităţi. În 1989 Frontul Naţional Islamic preia puterea în
urma unei lovituri de stat, însă continuă politica de epurare a sudului sub pretextul
unui război sfânt împotriva grupurilor de altă etnie sau religie. Pentru câştigarea
acestui “jihad intern”, prin care se urmărea crearea unui stat islamic model pentru tot
restul Africii, Guvernul de la Khartoum a apelat la diferite mijloace de terorizare a
populaţiei non-musulmane, mergând de la deportări în zonele de nord şi
transformarea acesteia în sclavi “moderni” până la “provocarea foametei controlate”,
mai precis distrugerea surselor de apă şi de hrană. Epurările au continuat, atingând
în 1998 o cifră-record de 200.000 morţi.
Al doilea front – conflictul din provincia Darfur–
Provincia vestică Darfur- se încadrează perfect în mozaicul etnic sudanez. Africanii
reprezintă aproape jumătate din populaţia provinciei, convieţuind alături de alte 15
etnii. Spre deosebire de situaţia din provinciile sudice, locuitorii din Darfur- sunt, ca
religie, musulmani sunniţi, ceea ce i-a şi determinat ca de-a lungul conflictului dintre
nordul musulman şi sudul creştin să se poziţioneze de partea guvernului de la
Khartoum. Se estimează că între 40% şi 60% din populaţia provinciei s-a înrolat şi a
luptat în armata sudaneză în timpul “războiului Anyanya” din 1983 până în prezent,
pentru aceşti africani religia islamică fiind un factor mai puternic mobilizator decât
rasa (populaţia din sud e tot africană, dar de religie creştină).
Aşadar, nemulţumirile care au dus la izbucnirea conflictului din provincia Darfur- nu
au fost bazate pe criterii etnice sau religioase, ci pe resentimentele populaţiei faţă de
distribuirea inegală a bogăţiei. De altfel, cele două mişcări insurgente din Darfur-,
Mişcarea pentru Eliberarea Sudanului şi Mişcarea pentru Justiţie şi Egalitate, au
acuzat guvernul central că, în pofida loialităţii şi suportului acordat împotriva rebelilor
creştini, acesta tratează populaţia la fel ca pe cea din sud. Conflictul a început mocnit
în februarie-martie 2003, dar s-a intensificat rapid, urmând acelaşi tipar de evoluţie
ca războiul civil nord-sud. În faţa noului front, guvernul central a decis aplicarea
aceloraşi mijloace de terorizare a populaţiei, în speranţa că aceasta îşi va retrage
suportul politic acordat celor două mişcări rebele din Darfur-. S-au folosit avioane şi
elicoptere care au bombardat satele, miliţii denumite “janjaweed” care au masacrat
populaţia civilă şi au distrus sursele de întreţinere ale acesteia. Rezultatul se poate
contabiliza tot în cifre statistice, la fel de impersonale: peste 50.000 de morţi, peste 1
milion de refugiaţi. Ca reacţie, Naţiunile Unite declară că în provincia Darfur- are loc
“cel mai mare dezastru umanitar din lume” şi… atât.
Strategia Khartoum-ului – un alt fel de “diplomaţie triunghiulară”
Până la izbucnirea crizei din Darfur, guvernul central sudanez, în edificarea unui stat
islamist “ideal” fără oponenţi şi fără alte grupuri religioase, s-a folosit de populaţia
musulmană din provincia vestică ca principală bază în constituirea forţelor armate
trimise să extermine populaţia creştină din sud. Făcând apel la simboluri religioase,
Khartoum-ul a reuşit să mobilizeze nu doar triburile arabe din Darfur-, dar şi pe cele
africane în ceea ce era considerat un “jihad intern”.
O dată cu începerea, în 2003, a revoltei din Darfur-, guvernul s-a văzut confruntat cu
două fronturi. Într-un acces de panică, şi încercând să-şi păstreze cât mai mult din
suportul populaţiei din provincia vestică, atât de necesar în lupta contra sudului,
preşedintele sudanez Bashir a acuzat cele două mişcări rebele de legături cu Israelul
şi Statele Unite (cei doi “duşmani” ai islamului) sau cu mişcarea rebelă din sud,
considerându-le un grup de “bandiţi înarmaţi” sau triburi nomade ce luptă între ele
pentru putere. În acelaşi timp a început negocieri cu rebelii din sud în speranţa că un
anumit acord de încetare a focului sau chiar un anumit tratat de pace i-ar permite
mutarea, în Darfur, a celor peste 70.000 de soldaţi dislocaţi în sud. Cu resursele
financiare, tehnice şi umane aproape epuizate în urma a peste 20 de ani de lupte
neîntrerupte, mişcarea de eliberare sudaneză din sud priveşte pacea ca singura
modalitate de a obţine o poziţie de putere mai bună în timp ce guvernul central
doreşte oprirea ostilităţilor pe un front cel puţin până la “pacificarea” părţii de vest a
ţării.
După ce de-a lungul timpului Darfurul a susţinut Khartoum-ul în campania de epurare
a sudului, în prezent a devenit dependent de evoluţiile de pe acest front, fiind
interesat în menţinerea rezistenţei. Dacă sudul ar încheia pace separată cu guvernul
central, cele două mişcări insurgente din Darfur ar deveni clar dezavantajate în raport
cu totalitatea forţelor armate sudaneze, deşi se poate pune în discuţie câte dintre
acestea (mulţi soldaţi provin din provincia vestică) ar lupta împotriva propriilor familii.
Pe de altă parte, dacă rezistenţa din sud ar continua, în pofida numeroaselor semne
de slăbiciune, o reconciliere între sud şi vest ar fi oricum puţin probabilă datorită
atrocităţilor împotriva creştinilor susţinute de Darfur timp de peste două decenii. Din
tot acest joc complicat al intereselor şi strategiilor, Khartoum-ul iese învingător.
O Bosnie mai puţin interesantă pentru toţi sau doar pentru unii
Din unele puncte de vedere, războiul civil din Sudan se aseamănă mult cu mai
cunoscutul, pentru europeni, război din Bosnia. La fel ca această fostă republică a
fostei federaţii iugoslave, Sudan este o ţară pe teritoriul căreia convieţuiesc
numeroase grupuri etnice, moştenire a trecutului colonial, dar mai ales a perioadei de
decolonizare, în care graniţele majorităţii statelor africane au fost trasate fără a ţine
cont de componenţa etnică a populaţiilor pe care urmau să le înglobeze. Peste
clivajul etnic, se suprapune în mod dezastruos o falie dezintegratoare ce se
fundamentează atât pe considerente de rasă (falie ce îi pune în poziţii de adversitate
pe arabi şi africani), dar şi o falie religioasă (separând populaţia nordică majoritar
musulmană de sudul creştin). Pentru ca mozaicul să fie şi mai complicat, tuturor
acestor surse de tensiune şi conflict li s-au adăugat factori ce ţin de dezvoltarea
economică inegală între provincii, de lupta pentru putere la nivel tribal, de accesul la
resurse de petrol.
La fel ca în Bosnia, unde alianţele s-au schimbat de mai multe ori (a existat un acord
între forţele croate şi cele sârbe de încetare a focului şi concentrare împotriva
musulmanilor bosniaci premergător acordului impus de comunitatea internaţională
croaţilor şi musulmanilor bosniaci) şi în Sudan, datorită existenţei mai multor fronturi,
vechii adversari pot deveni parteneri şi vice-versa.
Ce este diferit faţă de Bosnia este lipsa de reacţie a comunităţii internaţionale sau
acea “indiferenţă strategică” a acesteia, cum au numit-o unii analişti. Desigur,
Sudanul nu se află în proximitatea geografică a unei Uniuni Europene îngrijorate de
evoluţiile de la frontierele sale, aşa cum a fost cazul Bosniei. Iar lipsa de reacţie a
Statelor Unite poate fi oarecum justificabilă luând în considerare, pe de o parte
experienţa nefericită din Rwanda, când implicate într-un război civil tribal trupele
americane au suferit pierderi ce au dus la diminuarea “apetitului” pentru intervenţii în
zone prea puţin importante strategic, iar pe de altă parte situaţia complexă din
teatrele de operaţiuni din Afganistan şi Irak.
Alte state, promotoare ale drepturilor omului, precum Canada, au făcut concesii faţă
de guvernul de la Khartoum, fiind interesate mai mult de exploatarea petrolului din
Sudan decât de situaţia populaţiei civile. Este cunoscut faptul că o companie
canadiană, Talisman Energy Inc., este implicată alături de guvernul sudanez în
exploatarea unor câmpuri petrolifere, profiturile rezultate putând sprijini respectivul
guvern în obţinerea rezultatelor militare pe cele două fronturi din sud şi vest.
Continuarea crizei sudaneze poate avea implicaţii nu doar pentru stabilitatea internă
a acestui stat african, dar şi pentru cea regională, Ciadul, stat vecin cu Sudan-ul,
putând fi “contagiat”. Preşedintele acestui stat datorează venirea la putere, printr-o
lovitură de stat în decembrie 1990, guvernului sudanez, care l-a sprijinit militar. În
acelaşi timp, el îşi datorează suportul politic intern unui trib, Bidayat, care are
aceleaşi origini etnice cu tribul Zaghawa, din provincia Darfur, trib care a jucat un rol
important în începerea rebeliunii şi care e acum ţinta acţiunilor de epurare întreprinse
de Khartoum. Instabilitatea din Sudan poate fi exportată, în aceste condiţii, şi în Ciad.
Considerând criza din Darfur drept “cel mai mare dezastru umanitar al lumii”,
Consiliul de Securitate al ONU, a cărui preşedinţie este deţinută în prezent de
România, a “trecut” la acţiune. A încercat să voteze o rezoluţie prin care să ameninţe
Sudanul cu sancţiuni, în cazul în care nu dezarmează miliţiile arabe “janjaweed” din
Darfur, însă ulterior cuvântul sancţiune a fost înlocuit cu unul mai “blând”, şi anume
“ameninţarea cu acţiuni”, în concordanţă cu articolul 41 al Cartei ONU. La rândul lor,
Statele Unite au “trecut” şi ele la acţiune, Congresul american votând o rezoluţie în
care acuza guvernul sudanez de “genocid”, termen dur care ulterior nu a mai fost
preluat în discursurile administraţiei Bush jr. În acelaşi timp, guvernul de la Khartoum
neagă atrocităţile în pofida a numeroase dovezi aduse de observatori şi de
organizaţiile umanitare, dar continuă să interzică acestora accesul în regiune. “Ţara
arde, babele se piaptănă” sau altfel spus în timp ce oameni nevinovaţi sunt ucişi în
Sudan, comunitatea internaţională “se codeşte” să intervină, căci până la urmă în
Sudan nu se ascunde nici Osama bin Laden şi nici nu sunt resursele petroliere din
Irak.