UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI, FACULTATEA DE ISTORIE, MASTER ISTORIA ȘI PRACTICA

RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE

GENOCIDUL DIN RWANDA

GEORGIANA FLORESCU

ANALIZA CONFLICTELOR INTERNAȚIONALE

 GENOCIDUL DIN RWANDA

Introducere:

Genocidul din Rwanda a fost o crimă împotriva umanității, în care au fost masacrați între
800.000 - 1 milion de etnici Tutsi și etnici Hutu moderați. Genocidul a fost săvârșit într-o
perioadă de 100 de zile (7 aprilie - mijlocul lui iulie 1994) de către
două miliții hutu, Interahamwe și Impuzamugambi, în urma revoltei populației hutu
împotriva etniei tutsi.

Factorii care au dus la declansarea conflictului si la izbucnirea genocidului in Rwanda sunt de

natura politica, economica si sociala, atat la nivel national, cat si a nivel international. Analiza
violentei structurale manifestata in Rwanda arata modul in care aceasta a influentat institutiile
politice de-a lungul timpului si detinerea puterii politice, crearea unui set de frustrari si
asteptari, combinate cu invocarea voluntara sau fortata de diferente etnice si care au condus la
manifestari violente directe intre populatiile hutu si tutsi.

Modalitatea subversiva de preluare a puterii, construirea de ziduri imaginare intre cele doua
populatii, lipsa cooperari si a dialogului democratic, trecerea cu vederea a persoanelor
vinovate de genocid de catre comunitatea internationala si de catre sistemul juridic intern,
demonstreaza faptul ca pacea este un proces care se construieste in timp, avand interese
comune, fara referiri la trecutul etnic si istoric.

Desi la prima vedere, Genocidul din Rwanda este un conflict interetnic, diferentele etnice au
fost o scuza invocata de ambele parti in lupta unul impotriva celuilalt, care au ascuns
frustrarile acumultate in timp, factori asimetrici in ceea ce priveste accesul la resursele
economice si la prestigiul politic, lipsa accesului liber la civiliatie si educatie, decalaje sociale
si politice specifice populatie majoritare hutu. Cu alte cuvinte, conflictul interetnic dintre cele
doua populatii poate fi explicat prin lupta pentru putere, diferentele etnice fiind folosite drept
scuze pentru lansarea atacurilor, in special genocidul din 1994, in spatele acestora fiind
ancorata realitatea economica, sociala si politica a tarii.

2
Genocidul din Rwanda este de fapt punctul culminant al unui conflict intins pe o perioada mai
lunga de timp care poate fi analizat de la cucerirea populatiei hutu de catre populatia tutsi
acum 600 de ani si pana in prezent. Pentru ca se intinde pe o perioada atat de mare conflictul
este unul asimetric si poate fi analizat numai cu privire la relatiile in permanenta schimbare
dintre populatiile hutu si tutsi.

Scurta istorie a etniilor din Rwanda

Pentru a putea intelege conflictul in totalitatea sa este nevoie sa facem o scurta prezentare a
istoriei etniilor din Rwanda.

Cei mai vechi locuitori ai Rwandei sunt pigmeii, numiti twa (ce reprezinta doar 1% din
populatie). Ei sunt dispretuiti atat de hutu cat si de tutsi.

Peste aceasta populatie s-au suprapus, spre sfarsitul primului mileniu al erei crestine, valurile
de migratori bantu, venite din vestul Africii. O ramura a acestor migratori (ce au colonizat
Africa de la Ecuator pana in sudul continentului) s-a asezat in regiunea "Marilor Lacuri".
Aici, noii sositi au devenit sedentari, intrand in istorie sub numele de hutu (reprezentau 84%
din populatie).

Ultimii veniti au fost triburile tutsi, ce ieseau in evidenta prin tenul mai deschis si talia
longilina, ei atingand frecvent inaltimea de doi metri. Alungati de seceta si de terenurile aride
din nord, tutsi si-au insotit cirezile de animale pana in Rwanda (15% din populatie).

Aceste trei grupuri vorbesc aceeasi limba, impart acelasi pamant si respecta aceleasi traditii.
Insa, in varful piramizii sociale s-au evidentiat tutsi care au inceput să-si consolideze puterea
si să se extindă politic. Ei au aparut ca o minoritate dominanta asupra majoritatii hutu in
sistemul politic, regii si conducatorii provenind din aceasta etnie. Desi au existat mereu
dezacorduri intre cele doua etnii, animozitatea dintre acestia a crescut foarte mult in perioada
coloniala, cand europenii au sosit.

3
Politicile coloniale

Soarta Rwandei a fost decisa in anul 1890 la Conferinta de la Bruxelles in care alaturi de Burundi au intrat in
sferta de influenta a Germaniei. Dominatia coloniala reprezinta punctul de plecare al conflictelor ce vor urma si
implicit al Genocidului din 1994 si va contribui la impregnarea unei asimetrii totale intre cele doua grupuri
politice.

Intre 1898 si Primul Razboi Mondial germanii si-au stabilit prezenta in Rwanda. Rasa tutsi a fost considerata
superioara hutu si stabilita ca si clasa conducatoare pentru Rwanda (aveau culoarea pielii mai deschisa, erau mai
inalti). Eliminarea totala a etniei hutu de la conducerea tarii si declararea lor ca etnie sub conducerea tutsi a dat
nastere rivalitatilor dintre cele doua grupuri etnice si trezirea sentimentului de autonomie si independenta fata de
etnia tutsi.

Dupa Primul Razboi Mondial, Rwanda este o colonie belgiana. Urmand exemplul germanilor, belgienii au
continuat politica de discriminare considerand etnia tutsi ca o rasa superioara, mai civilizata, mai apropiata de
europeni in ceea ce priveste aspectul fizic si astfel mai demni de putere si de privilegii. In contrast, Hutu au fost
considerati primitivi, necivilizati, ignoranti, iar belgienii au considerat ca merita tratati ca sclavi.Tutsi au fost
instruiti sa creada ca ei s-au nascut ca sa domine si ca sa ii conduca pe altii. Hutu, pe de alta parte, au fost
reprimati, umiliti si inferiori, fiind exploatati atat de albi cat si de tutsi. Autoritatile belgiene au mers ai departe si
au introdus, in anul 1935, cartile de identitate care clasificau persoanele in functie de etnia din care faceau parte,
acest fapt nu a facut decat alimentarea coflictului etnic deja existent.

In anii 50, balanta de putere se schimba in favoarea etnicilor hutu. Aceasta schimbare este posibila prin fondarea
Partidului pentru emanciparea populatiei Hutu in 1957, prin revolta din 1959 care a permis preluarea puterii de
catre populatia majoritara si garantarea independentei de catre Belgia in 1962 sub conducerea presedintelui
Grégoire Kayibanda.

A fost un progromul anti tutsi care a tinut 5 ani ( 1959-1964, putand fi cu usurinta denumit ca primul genocid din
Rwanda chiar daca numarul victimelor nu se apropie de cel din 1994), timp in care populatia tutsi a scazut de
15% la 9 %, peste 100,000 de tutsi s-au refugiat in tarile vecine, in special in Uganda – unde vor prelua puterea,
unde descendentii lor vor constitui in 1987 Frontul Patriotic Rwandez care avea ca obiectiv inlaturarea actualului
regim prin lupta armata, revenirea in tara a stramosilor fiind inevitabila, creand astfel premisele unei noi lupte
pentru putere.

Presedintele Kayibanda a condus Rwanda pana la 5 iulie 1973, fiind inlaturat printr-o lovitura de stat militara,
condusa de seful Statului Major al Armatei, generalul Juvenal Habyarimana (un nordist) care va conduce
Rwanda printr-un regim militar autoritar, impune partidul unic, restrange accesul populatiei tutsi la functiile
publice, elevii si studenti tutsi sunt expulati din scoli si Universitati, instaleaza in functii-cheie publice (militare,
guvern) persoane de etnie hutu obediente noului regim.

4
Atrocitatile timpurii 1991-1993

Evenimentele petrecute in perioada 1991-1993 contribuie direct la declansarea Genocidului

din anul urmator, astfel ca dupa invazia FPR in 1990 si datorita presiunii statelor vestice, in
iunie 1991, Habyarimana a legalizat partidele politice creandu-se imediat 15 partide politice
opozante, fiind nevoit sa accepte o guvernare formata din coalitii ale opozitiei. Acest fapt va
determina aparitia extremismului hutu, vizibil in crearea unui partid rasist radical Coalitia
pentru apararea republicii (CDR), care afirma ca: nici un partid, nici o institutie, nici o
persoana nu va fi capabila sa apere interesele majoritatii si astfel se vad nevoiti sa isi ia soarta
in propriile maini, criticau partidul lui Habyarimana si il acuzau ca a fost prea bland cu FPR.
Au inceput represaliile nu numai impotriva opozantilor politici ci au dus o campanie de
violenta, discriminare si eliminare a populatiei de etnie tutsi si a hutu moderati, in decursul a 2
ani fiind ucisi intre 1000-1300 de persoane si aproximativ 1500 de etnici tutsi au fugit.

In ceea ce priveste comunitatea internationala (SUA, Canada, Belgia, Franta si ONG ul

Amnesty International), in primavara anului 1992 au reactionat la masacrul produs pana acum
facand guvernul rwandez responsabil de uciderea etnicilor tutsi din Rwanda.

In a doua jumatate a anului 1992, violenta a crescut, tara fiind intr un haos total. Au inceput
negocierile de pace la Arusha care au constat intr-un acord de pace, un acord de încetare a
focului și cinci protocoale adiționale care au fost semnate în mod progresiv din 1992 până în
august 1993. Habyarimana considera acordurile de pace o tradare pe care trebuiau sa o
invinga. În ianuarie 1993, guvernul rwandez și RPF au convenit asupra partii a treia a
Acordului de la Arusha care prevedea instalarea unui guvern de tranzitie in Rwanda, iar
asistenta internationala trebuia sa vegheze la facilitatea dezarmarii, demobilizarii si
reintegrarii, programe ce nu au fost niciodata puse in aplicare fiind conditionate de instalarea
guvernului de tranzitie.

In luna octombrie 1993, Consiliul de Securitate decide trimiterea unei forte pacificatoare in
Rwanda care sa asigure respectarea Pactului de la Arusha – UNAMIR (united nations
assistance mission for Rwanda) insa, la sfarsitul lunii noiembrie, acordul de pace si de
incetare a focului au fost incalcate atunci cand a avut loc masacrul atribuit armatei FPR in
care si-au pierdut viata 22,000 de civili, majoritatea de etnie hutu. Aceasta situatie tetensiuni
politice nu au fost rezolvate si au ajuns in luna aprielie a anului urmator la un punct de
fierbere cand a fost declansat genocidul propriu-zis.

5
Contributiile economice in declansarea genocidului

La tensiunile interetnice a contribuit si instalarea criei economice.

Sistemul economic din Rwanda se bazeaza pe productia de cafea care asigura 80% din
castigurile de export, iar orice schimbare a pretului acesteia are implicari majore pentru tara.
Nivelul de saracie era ridicat. Din cauza presiunilor demografice acute (inclusiv creșterea cu
3,2 la sută a populației în fiecare an la momentul respectiv), fragmentarea terenurilor și
eroziunea solului, economia a fost deosebit de fragilă în Rwanda rurală. Cu toate acestea,
producția de alimente a fost suficienta pentru Rwanda și până la sfârșitul anilor 1980,
importurile de alimente au fost minime. In anii 1980, economia Rwandei se confrunta cu
dificultati majore din cauza scaderii pretului cafelei cu 50%, fermierii rwandezi fiind zdrobiti,
la fel si economia nationala. Rwanda a facut apel la Banca Mondiala fiind fortata sa accepte
programul de ajustare structurala.

Între 1989 și 1993, când Rwanda a început să pună în aplicare ajustarea structurală, viața a
fost extrem de dificil. Multe dintre schimbările impuse de Banca Mondială a șocat
economia. Comerțul a fost liberalizată, iar multe companii de stat au fost
privatizate. Subvențiile guvernamentale privind sănătatea și agricultura au fost
eliminate. Mulți angajați guvernamentali au fost concediați. Moneda Rwanda a fost
devalorizata. Imediat, francul Rwandei pierdut jumătate din valoarea sa, inflația a crescut
foarte mult, iar serviciile publice s-au prăbușit. În ciuda creșterii prețurilor interne, prețurile
de cafea au rămas la prețul scăzut. În disperare, unii fermieri au dezrădăcinat arbori de cafea
pentru a face loc altori culturi alimentare. Dar era prea puțin, prea târziu. Foametea s-a
raspandit larg in provinciile din sud. Lucrătorii guvernamentali au fost la fel de
devastait. Pentru cei care aveau încă locuri de muncă, devalorizarea și inflația ridicată a
însemnat că salariile lor ar putea cumpăra doar o fracțiune din ceea ce au avut în
trecut. Concedierile masive a însemnat un grup foarte mare de bărbați șomeri tineri care erau
gata să facă orice pentru a supraviețui. Mizand pe acest exces de muncă, armata rwandeza
si-a crescut dimensiunea de la 5.000 la 40.000 în 1990. Percepția criminalității și nesiguranței
a devenit larg răspândită. Cand împrumuturile externe au început să ajunga în Rwanda, cele
mai populare articole de cumpărare au fost armele. Agricultorii care au pierdut fermele s-au

6
alăturat în rândurile miliției. Acestea, criza economica dar si disperarea asociata au creat
cadrul perfect evenimentelor ce vor urma anului 1994.

Negustorii mortii din fostul Tratat de la Varsovia

Pe fondul crizei economice, cresterea armatei devine o premisa ingrijoratoare in analiza

evenimentelor din anul 1994 dar si inarmarea acesteia. In primul rand, autoritatile rwandeze
au profitat din plin de prabusirea blocului comunist. Relaxarea ce a inlocuit vechile regimuri
centralizate a permis ca "negustorii de arme din Rusia si alte tari membre ale fostului Tratat
de la Varsovia sa devina mari furnizori de armament, procurat fara dificultate".

Avantajul pietei rasaritene consta in faptul ca oferea marfa "la preturi ce sfidau orice
concurenta". Frank Smyth ajungea la o constatare de bun simt:"in tari ca Rwanda existau, ieri,
mai multe arme Kalasnikov decat automobile; astazi, armele cu aceasta marca sunt mai
numeroase decat bicicletele".

O alta sursa de inarmare a reprezentat-o firma sud-africana, de stat, Armscor. Din registrele
firmei, F. Smyth a descoperit bonuri de comanda ale Rwandei, datate 19 octombrie 1992, in
valoare de 5,9 milioane dolari (arme usoare, automate, mortiere si munitie). insa, cel mai
spectaculos contract a fost incheiat cu Egiptul lui Hosni Mubarak, la 30 martie 1992,
tranzactia ridicandu-se la 6 milioane de dolari. Conform intelegerii, Rwanda a platit un milion
cash, urmand sa mai achite un milion din incasarile anului respectiv pe exportul de ceai.
Celelalte patru milioane de dolari erau esalonate pe patru ani si garantate de banca "Crédit
Lyonnais". Deoarece, banca apartinea, in acel moment, statului francez, actiunea apare lui Fr
ca "un ajutor militar secret al Frantei acordat Rwandei". Operatiunea a fost completata prin
cumpararea a sute de mii de macette, din RP Chineza, impartite taranilor hutu de pe toate
colinele rwandeze.

Declansarea conflictului:

7
Punctul de pornire al dramei rwandeze l-a reprezentat doborarea avionului prezidential, in
seara de 6 aprilie 1994 (orele 20:30). Aparatul, un Falcon-50 (oferit si pilotat de francezi), a
fost lovit de doua rachete sol-aer, de provenienta ruseasca, si s-a prabusit, in flacari, chiar in
parcul resedintei sefului statului, nu departe de pista aeroportului din Kigali. La bordul sau se
aflau zece personalitati oficiale, din Rwanda si Burundi, ce participasera la Arusha, la un
summit regional. In atentat si-au pierdut viata presedintele Juvenal Habyarimana (57 ani),
cumnatul sau, sinistrul E. Sagatwa dar si generalul Déogratias Nsabimana, seful Statului
Major al Armatei. De asemenea, a fost ucis si Cyprien Ntaryamira (38 ani), instalat de numai
trei luni ca presedinte al Republicii Burundi (insotit de doi ministri, morti si ei). Desi s-au
scurs aproape 15 ani de la evenimente, tot nu se cunoaste, cu certitudine, cine a doborat
avionul prezidential rwandez. La inceput s-a sustinut ca rachetele sol-aer proveneau din
arsenalul armatei. Mai nou, castiga teren ideea ca atentatul a fost organizat de rebelii tutsi din
FPR (o ancheta desfasurata in Rusia, in iunie 2000, a probat ca "cele doua rachete faceau
parte dintr-o comanda de 40 de unitati de tip SA16 Igla, livrate Ugandei"; or, Uganda era cel
mai ferm aliat al FPR).

Vanatoare la scara nationala

A doua zi, de dimineata, a inceput infernul: o vanatoare, la scara nationala, a populatiei tutsi.
Bilantul catastrofei umanitare din Rwanda frizeaza incredibilul: 800.000 de tutsi au fost
masacrati. Lor li s-au alaturat si 30.000 de hutu, ce nu impartaseau ideologia genocidului,
promovata de regim. Se poate vorbi chiar de un "joc macabru al cifrelor" in cele 100 de zile
de genocid, s-au comis 8.000 de crime pe zi; de asemenea 9 tutsi din 10 au pierit, fapt ce
echivala cu exterminarea a 90% din populatia minoritara. Atrocitatile au fost stopate de
ofensiva fortelor FPR care, pe 4 iulie 1994, au ocupat capitala Kigali. Inaintarea FPR a
generat o alta catastrofa umanitara: 2.000.000 de hutu au luat calea pribegiei, refugiindu-se in
statele vecine, in special in Zair (actualul RD Congo). Evenimentele dramatice, din aprilie-
iulie 1994, au generat o situatie atipica: hutu si-au pierdut pozitiile in stat, tutsi din interior au
fost redusi la neant, iar tutsi din exterior au preluat intreaga putere.

Crimele au inceput odata cu aparitia pe strazi a militiilor, compuse din tineri hutu antrenati
antrenati si inarmati de catre partidele politice si de catre armata. Acestia au inceput

8
masacrarea minoritatii tutsi prin blocarea mai intai a cailor de acces, a drumurilor si soselelor,
apoi au inceput sa intre in casele tuturor locuitorilor si sa verifice actele de identitate. Toti cei
care erau de etnie tutsi au fost ucisi si torturati, majoritatea fiind ucisi cu macete, cutite si
topoare deoarece ucigasii aveau impresia ca nu merita sa strici gloantele pe rivali.

In urmatoarele saptamani rata crimelor avea sa atinga limita maxima deoarece ucigasii aveau
acces la arhivele documentelor si stiau unde locuiesc cei de etnie tusi, fiind o vanatoare
sistematica de oameni, necontand daca erau femei, batrani sau copii. Un numar neasteptat de
mare de femei hutu au participat la macel, ucigand cu cruzime, incurajate de barbatii de
aceeasi etnie cu ele.

In timpul genocidului, violul si tortura au jucat un rol foarte important. Violul a fost o arma
psihologica teribila menita sa terorizeze si sa umileasca fetele comunitatii inamice, in anul
1994, aproape oricare dintre adolescentele tutsi care au supravietuit genocidului a fost violata,
mii de femei au fost violate pe rand de cel putin 100 de soldati, unele murind din cauza
hemoragiilor, altele ramanand cu sechele pe viata.

Astfel de masacre au avut loc pe tot cuprinsul tarii, intensitatea cea mai mare fiind intre 11
aprilie si inceputul lunii mai. Pentru a-si umili dusanii si dupa moarte etnicii hutu nu au
permis ca mortii sa fie ingropati. Cadavrele au fost lasate sa se descompuna pe strazi, fie sa fie
mancate de sobolani sau hiene, mult cadavre fiind aruncate in rauri pentru a-i trimite inapoi in
Etiopia (potrivit unei credinte populare, Etiopia era tara de origine a etnicilor tutsi).

Mass media si Genocidul

Un numar foarte mare de rwandezi nu stiau sa scrie si sa citeasca, astfel ca radioul a fost
principalul mijloc pentru guvern sa-si transmita mesajele, jucand un rol important in
propagarea urii interetnice si manipularea maselor. Radio RTLM a raspandit zilnic mesaje de
ura si de dispret social, de aici a pornit mesajul inceperii genocidului: Taiati copacii cei inalti!.
Prin intermediul Radioului erau citite numele celor cautati, adresele unde pot fi gasiti, numele
rudelor, erau citite in fiecare seara numele celor ucisi si numarul lor. Radio RTLM a fost

9
platforma care i-a incitat inclusiv pe hutu moderati sa i-a parte la macel, acestia avand doua
optiuni: ori participau la genocid, ori erau ucisi de catre militie pentru tradarea cauzei hutu.
Radioul a fost cel care a propagat toleranta fata de violenta si crima, a oferit viitorilor ucigasi
identitate sociala si legitimitate, fiind folosit ca arma de distrugere in masa.

Cotidianul central Kangura, al extremistilor hutu, a raspandit timp de 10 ani mesaje rasiale. In
decembrie 1990, acest ziar a publicat o lista intitulata: cele 10 porunci hutu, conform carora
orice hutu care se casatoareacu o tutsi era considerat tradator, pozitiile din stat si din armata
trebuiau sa fie detinuti doar de cei de etnie hutu, hutu trebuie sa inceteze sa mai aiba mila de
tutsi, porunci care au devenit un cod de conduita pentru hutu.

Comunitatea internationala in timpul genocidului

Genocidul s-a putut întâmpla și din cauza pasivității comunității internaționale, deși în acel
moment în Rwanda era staționată o misiune de pace (UNAMIR), sub egida Națiunilor Unite,
aflata sub comanda generalului canadian Romeo Dallaire care a incercat fara rezultat sa obtina
o incetare a focului intre taberele combatante si incetarea masacrelor. In plus, acesta a incercat
sa obtina un mandat pentru autorizarea unei riposte armate dar i-a fost refuzar in repetate
randuri.
Ba mai mult decat atat, in urma asasinarii a 10 membri UNAMIR, unele tari si-au retras in
mod unilateral contingentele lor, iar Consiliul de Securitate a redus la 21 aprilie 1994
efectivele UNAMIR de la 2 548 de persoane la 270. In ciuda prezentei sale reduse trupele
unamir au reusit sa protejeze mii de rwandezi.
In mod ironic, cu o zi inainte de inceperea razboiului si declansarea genocidului, Consiliul de
Securitate adopta o rezolutie prin care saluta respectarea acordului de incetare a focului in
pofida greutatilor intampinate in procesul de implementare a Acordului de la Arusha.
Abia in mai, Consiliul de Securitate reactioneaza prin Rezolutia nr 918 prin care a impus un
embargo asupra armelor impotriva Rwandei, a solicitat actiuni internationale urgente si a
crescut numarul personalului UNAMIR la 5 500 de militari, a durat totusi 6 luni pentru ca
statele membre sa asigure prezenta trupelor. Pentru a contribui la securitatea civililor,
Consiliul, prin Rezolutia 929 din 22 iubie 1994 a autorizat, in temeiul capitolului VII din
Carta ONU, o operatiune multilaterala formata din forte multinationale conduse de armata

10
franceza denumita Operatiunea Turcoaz, care a stabilit o zona de protectie umanitara,
operatiune incheiata in august 1994 siUNAMIR a preluat controlul in zona. In iulie fortele
FPR au preluat controlul asupra tarii, moment in care se incheie razboiul civil, la conducerea
tarii se instaleaza un nou guvern care se angajeaza sa respecte si sa aplice acordul de pace
incheiat in 1993 si sa coopereze cu UNAMIR cu privire la situatia refugiatilor. Fortele
UNAMIR s-au retras in 1996 odata cu stabilizarea tarii si reintegrarea refugiatilor.

Comunitatea internationala a dat dovada de indiferenta fata de situatia din Rwanda, putand
actiona in baza a doua documente internationale care cereau expres implicarea ONU in
stoparea genocidului: Carta Onu si Conventia cu privire la prevenirea si reprimarea crimelor
de genocid, adoptata de adunarea generala ONU in 1948.

Ceea ce explica cel mai bine neimplicarea statelor internationale in genocidul din Rwanda
este declaratia fostului Secretar ONU Boutros Ghali: „Insuccesul nostru in Rwanda este de 10
ori mai mare decat insuccesul pe care l-am avut in fosta Iugoslavie. Asta deoarece intreaga
comunitate internationala era implicata si interesata de evolutia situatiei din fostele tari
iugoslave. Rwanda nu a interesat pe nimeni”.

Sfarsitul conflictului in Rwanda

Evenimentele din 1994 au schimbat Rwanda pentru totdeauna. Exista intre 300 000-400 000
de supravietuitori ai macelului, intre 250 000-500 000 de femei si tinere au fost violate iar ca
urmare au aparut in jur de 20 000 de copii nedoriti, rezultat al violurilor, mai mult de 60%
dintre femeile violate au fost infectate cu virusul HIV, au ramas pe rumuri 50 000 de vaduve
si 75 000 de orfani, mai mult de jumatate din numarul copiilor suprvietuitori genocidului u
pot merge la scoala din cauza saraciei, iar peste 40 000 de supravietuitori au ramas fara case,
2 000 000 de etnici hutu au fost nevoiti sa se refugieze in statele vecine.

Sub conducerea lui Paul Kagamé, liderul FPR, "tara celor 1000 de coline" s-a schimbat
radical: "rwandezii muncesc, administratia functioneaza, statul este respectat iar capitala,
Kigali, in plina expansiune urbanistica, este un oras sigur”(printre cele mai sigure din Africa).
Mai mult, Rwanda beneficiaza de o buna guvernare: "fascinat de modelul asiatic de

11
dezvoltare", P. Kagamé "intentioneaza sa transforme tara sa intr-un Singapore african".
Riguros, auster, de o disciplina spartana, Kagamé a impus reguli foarte severe: in Rwanda
sunt interzise "cersetoria, plimbatul in picioarele goale, portul hainelor nespalate, fumatul in
locurile publice, sofatul fara centura de siguranta, aruncatul deseurilor menajere in strada,
consumul de alcool la locul de munca". Atmosfera de garnizoana este compensata de
afirmarea unei noi culturi politice, edificata pe toleranta si armonie interetnica. incet dar sigur,
Rwanda se emancipeaza de ororile trecutului sau recent. Astazi, in "tara celor 1000 de coline",
nu mai exista twa, hutu sau tutsi;exista doar rwandezi.

In anul 2003 Rwanda a ratificat o noua constitutie, care elimina referirile etnice, un minim de
30% din functiile decizionale trebuie sa fie ocupate de femei, in mai 2004 Rwanda devenind
prima tara cu cea mai mare pondere feminina in parlament (49%, in timp ce in SUA ponderea
este de 16%)

Bibliografie:

1. Kingsley Chiedu Moghalu, Rwanda’s Genocide. The Politics of Global Justice,

Palgrave Macmillan, 2005.
2. Dale C. Tatum, Genocide at the Dawn of the Twenty-First Century. Rwanda, Bosnia,
Kosovo, and Darfur, Palgrave Macmillan, 2010.

12
3. Nigel Eltringham, Accounting For Horror Post-Genocide Debates in Rwanda, Pluto
Press, 2004.
4. Catalina Sagarra Martin, Le génocide des Tutsi Rwanda, 1994. Lectures et écritures.,
Les Presses de l’Université Laval, 2009.
5. Allan Thompson, The Media And The Rwanda Genocide, Pluto Press, 2007.
6. Joseph R. Oppong, Rwanda, Chelsea House, 2008.
7. Fred Grunfeld, Anke Huijboom, The Failure to Prevent Genocide in Rwanda: The
Role of Bystanders, Martinus Nijhoff Publishers Leiden, Boston, 2007.
8. Gunther Baechler, Violence Through Environmental Discrimination. Causes, Rwanda
Arena, and Conflict Model, Springer-Science+Business Media, B.V..

13