UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE, RELAŢII INTERNAŢIONALE ŞI STUDII

EUROPENE

CONFLICTUL DIN
RWANDA

STUDENT:Rîtea Ioan Viorel

SPECIALIZARE:Studii de Securitate anul 3

 CONFLICTUL DIN
RWANDA
Stat situat in Africa Central – Estică, cu iesire la lacul Kivu, având vecini cu care este
in conflict aproape permanent: Republica Democratică Congo la vest şi Burundi la sud, plus
Uganda la nord şi Tanzania la est
Statul african cu cea mai mare densitate de populaţie este format din populaţiile Tutsi,
ce deţin cca 15 % din total (vechi pastori nomazi de neam hamit, inalţi si cu spirit razboinic)
şi Hutu cu aproximativ 85 % ( triburi bantu , sedentari si agricultori).
Genocidul din 1994, cel mai mare din Africa secolului 20 si probabil din lume, se datoreaza
diferenţelor etnice si situaţiei ciudate in care populaţia majoritara este condusă sute de ani de
populaţia minoritară
O ţară de mărimea Belgiei, cu o populaţie de 7 milioane de locuitori, traieşte absurdul
unui razboi civil, invocînd ca şi cauze: influenţa coloniala (germana şi belgiana cu urmari
catastrofale legate de legea prin care pe buletinul fiecarui cetăţean sa fie trecută si etnia!!!!,
vezi si Zair ), preţul cafelei (saracie si probleme economice ce au prabuşit economia şi aşa
precara), Banca Mondiala si Fondul Monetar Internaţional+ interesele marilor puteri (în
special Franţa- de altfel o serie de militari din trupele de menţinere a pacii din aceea perioada
au fost puşi sub acuzare pe motiv ca nu au intervenit in masacrele desfaşurate sub ochii lor).

Cei mai mulţi dintre ei nu au fost ucişi, pur şi simplu - au fost bătuţi, torturaţi, femeile
au fost violate cu sălbăticie, sub privirile îngrozite ale copiilor. Cei mici erau obligaţi să asiste
la toate ororile, la uciderea rudelor şi la batjocorirea mamelor şi surorilor lor.

Majoritatea victimelor erau etnici Tutsi, în timp ce călăii erau Hutu. Aceştia şi-au
îndreptat ura chiar şi împotriva membrilor propriei etnii, torturând şi omorând pe acei Hutu
care nu cooperau, adică nu erau de acord cu atrocităţile comise şi refuzau să participe la
ele.Ultimul mare genocid din istoria secolului 20 a început pe 6 aprilie 1994, iar evenimentul
care a declanşat totul a fost moartea preşedintelui Ruandei, Juvenal Habyarimana, după ce
avionul în care se afla acesta s-a prăbuşit lângă aeroportul din Kigali, capitala ţării. Alături de
acesta se afla şi preşedintele statului Burundi, împreună cu mai mulţi oficiali. După unele

2
surse (mai ales franceze), avionul preşedintelui, care făcea parte din grupul etnic Hutu, ar fi
fost doborât de o rachetă trasă de rebelii Tutsi, conduşi de Paul Kagame, care este în prezent
preşedintele Ruandei. Kagame neagă şi în ziua de azi acuzaţiile, susţinând că făptaşii erau, de
fapt, tot Hutu, care nu doreau decât un pretext pentru declanşarea infernului ce a urmat. La 15
ani după acest eveniment, nici nu mai contează cine s-a aflat în spatele morţii preşedintelui
Juvenal Habyarimana. Ceea ce a urmat, la numai câteva ore de la prăbuşirea avionului, va
rămâne însă o mare pată neagră în istoria omenirii.Cele două etnii, Tutsi şi Hutu, se
duşmănesc de zeci de ani, deşi sunt foarte asemănătoare, după cum notează BBC - locuiesc pe
aceleaşi teritorii, vorbesc aceeaşi limbă, au aceleaşi tradiţii. O diferenţă cât de cât vizibilă se
referă la aspectul fizic al acestora, căci Tutsi sunt puţin mai înalţi şi mai slabi decât Hutu.
După unele păreri, aceştia ar fi originari din Etiopia; în consecinţă, în timpul genocidului,
cadavrele etnicilor Tutsi erau adeseori aruncate de către criminali în râuri, pentru a se întoarce
acolo, în ţara de origine.

O posibilă explicaţie pentru această ură între cele două grupuri etnice ar putea veni din
istoria ţării. În 1916, Ruanda a fost colonizată de Belgia, iar noua "stăpânire" i-a obligat pe
cetăţeni să îşi facă acte de identitate pe care să precizeze etnia căreia îi aparţin. Atunci au
apărut, pentru prima dată, diferenţe între locuitorii Ruandei. Belgienii îi considerau pe Tutsi
superiori, iar aceştia au fost încântaţi de idee.

Timp de 20 de ani, membrii acestei etnii s-au bucurat de o educaţie privilegiată, ori de
slujbe mai bune decât concetăţenii lor. În timp, frustrările celorlalţi au crescut şi au culminat
cu o revoltă, în anul 1959. Atunci au murit peste 20.000 de Tutsi şi mult mai mulţi au fugit
din ţară, la vecini - Burundi, Tanzania şi Uganda. Trei ani mai târziu, în 1962, Belgia s-a
retras şi a lăsat Ruanda independentă. Etnicii Hutu au preluat urgent puterea şi s-au răzbunat
din plin pe Tutsi, pentru toate umilinţele şi nedreptăţile îndurate până atunci.

3
 Pretext pentru genocid

Cam asta era atmosfera din Ruanda în perioada de dinainte genocidului. În plus, în
afara ţării, refugiaţii Tutsi aveau propriile planuri. Ei formaseră Frontul Patriotic Ruandez
(FPR), în fruntea căruia se afla Paul Kagame. Disidenţii din FPR urmăreau răsturnarea
regimului preşedintelui Habyarimana şi preluarea puterii în Ruanda.

Această ameninţare a fost speculată chiar de posibila victimă, conducătorul ţării:

Habyarimana i-a convins şi pe ultimii moderaţi Hutu să i se alăture, iar pe Tutsi îi putea acuza
oricând că au legături cu rebelii FPR. Aşadar, picătura care a umplut paharul a fost asasinarea
preşedintelui, crimă care a fost pusă în spatele FPR şi care a servit drept pretext pentru
declanşarea iadului, împotriva etnicilor Tutsi. În numai câteva ore, liderii opoziţiei au fost
ucişi, iar soldaţii împrăştiaţi rapid în toată ţara au început măcelul.

Mulţi cetăţeni de rând s-au grăbit să se alăture criminalilor - unii din dorinţa de
răzbunare, alţii de teamă că ei înşişi ar putea fi omorâţi. Astfel a luat naştere un grup extrem
de violent, numit Interahamwe ("cei care atacă împreună"), care număra, la un moment dat,
30.000 de membri. Aceştia s-au alăturat soldaţilor şi au început să ucidă la întâmplare, pe
orice etnic Tutsi ori chiar Hutu care li se împotrivea. De multe ori, ruandezii Hutu erau
obligaţi să îşi ucidă vecinii Tutsi. Li se promiteau bani, alimente ori chiar că vor putea deveni
proprietarii pământurilor rămase de la victime.

Trupele Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) au părăsit ţara după izbucnirea

conflictului, abandonând lupta şi pe civilii ruandezi, iar încercările de stingere a conflictului
prin discuţii şi negocieri au eşuat.

4
 Măcelul, oprit după 100 de zile

În iulie, după ce muriseră 800.000 de oameni, FPR a reuşit să preia controlul asupra
capitalei, iar măcelul a fost oprit. Imediat, circa două milioane de etnici Hutu au plecat din
ţară în Zair - acum Republica Democrată Congo - temându-se, probabil, de eventuale
răzbunări.

Iniţial, la conducerea ţării a fost instalat un guvern multi-etnic, ce includea şi membri

Hutu, însă în final Paul Kagame a devenit preşedinte, funcţie pe care o deţine şi în prezent.
Lupta nu s-a oprit acolo. Între fugarii din Congo se aflau mulţi foşti criminali care
participaseră direct la masacrul din Ruanda şi care au organizat în afara graniţelor ţării miliţii,
ce au întreţinut conflictul. Au urmat alţi ani de lupte, despre care nu se poate spune că s-au
oprit nici până astăzi. Potrivit unei estimări ONU, numărul persoanelor care au căzut victime
în acest conflict se apropie de cinci milioane.

Autorităţile din Ruanda au trimis de două ori trupe în Congo, pretextând că doresc să
anihileze aceste miliţii, dar nu au făcut decât să întreţină acelaşi conflict, să îl prelungească şi
mai mult. Supravieţuitorii genocidului din 1994 trăiesc încă în teroare, uitându-se mereu peste
umăr. Sunt urmăriţi de foştii călăi, care şi-ar dori să nu mai existe niciun martor care să
povestească ce s-a întâmplat atunci. Culmea este că nici acum victimele nu primesc ajutor, din
nicio parte. Criminalii sunt liberi, iar victimele sunt tot victime.

Supravieţuitorul Révérien

Unul dintre supravieţuitori este Révérien Rurangwa, care în aprilie 1994 avea 15 ani şi
o familie numeroasă. Era cel mai mare copil al părinţilor săi, nişte oameni simpli, dintr-o
localitate obişnuită din Ruanda.

Aflat acum la Geneva, Révérien a povestit unui reporter de la cotidianul britanic The
Guardian tot ceea ce s-a întâmplat cu el şi cu familia lui. El a descris cu lux de amănunte ziua
în care vecinul său Hutu, cu care până atunci trăiseră în înţelere, a venit cu maceta şi i-a
omorât pe toţi cei 43 de membri ai familiei sale. Erau printre ultimii supravieţuitori din sat,

5
căci se ascundeau, de vreo două săptămâni, în coteţul caprelor. În cele 14 zile care trecuseră
de la începutul măcelului, muriseră 25.000 de oameni din localitate şi din împrejurimi.
Familia lui a fost decimată pe 20 aprilie, iar Révérien îşi aminteşte totul, până în cele mai
îngrozitoare detalii. El a scris şi o carte, intitulată "Genocid", o carte nerecomandată celor
slabi de inimă, căci Révérien descrie totul cu lux de amănunte: cum toţi membrii familiei au
fost ucişi, dar nu dintr-o dată, "curat" şi fără suferinţă. Toţi au fost tăiaţi cu macetele de mii de
ori, au fost dezbrăcaţi şi lăsaţi să agonizeze în soare. El povesteşte cum bărbaţii Hutu ucideau,
iar femeile şi copiii lor colectau bunurile şi bijuteriile victimelor muribunde.

Révérien era cel mai mare dintre copii, aşa că a fost lăsat la urmă. El a văzut cu
vecinul i-a tăiat mama şi tatăl, dar şi pe fraţii lui - Sylvélie, 13 ani, Olive, 11 ani, Pierre
Célestin, 9, Marie, 7 şi Claudette, de numai 5 ani. La 15 ani după masacru, tânărul
mărturiseşte că aude, încă, noaptea, ţipetele micuţei Claudette, care a supravieţuit tăieturilor
de macetă, dar a murit după o lungă agonie, din cauza deshidratării.

Cruzime de neimaginat

Révérien însuşi a fost cumplit mutilat şi lăsat să moară, dar, nu se ştie cum, a
supravieţuit timp de trei săptămâni, lângă cadavrele arse ale familiei sale. Criminalii îi tăiaseră
braţul stâng şi nasul, pentru că era prea mare - şi trebuia să fie mai mic, aşa cum îl aveau
etnicii Hutu care îşi bătuseră joc de el. I-au scos un ochi şi i-au tăiat toată faţa - fruntea, gura,
obrajii, până la tâmple - cu lamele macetelor. Nu a murit, însă, din cauza durerilor
îngrozitoare, şi-a implorat călăii să îl ucidă. Aceştia au râs de el şi au continuat să îl
batjocorească, deşi era numai un copil. Révérien povesteşte că agresorii puneau pariuri
referitor la cât va mai trăi "gândacul" care "încă se mai târa".

Aşa l-au găsit voluntarii de la Crucea Roşie, care l-au luat şi l-au dus la Geneva,
în Elveţia, unde şi-a petrecut următorii câţiva ani prin spitale şi a reuşit, cât de cât, să îşi
recapete încrederea în oameni.

Ceea ce îl bântuie şi acum pe Révérien este faptul că poporul său a fost abandonat la
greu şi lăsat să sufere îngrozitor, fără ca ONU şi comunitatea internaţională să mişte un deget.
Ba mai mult, aceştia au stat şi au privit "spectacolul"... Cu numai câteva zile înainte de
declanşarea iadului, pe 7 aprilie, Révérien a văzut cum "căştile albastre", soldaţii ONU, au
venit după cele 30 de călugăriţe spaniole şi după cei doi preoţi catolici care le însoţeau. "I-am

6
văzut plecând, cu ghivecele lor cu flori şi cu câinii lor. Nu puteau lua măcar un copil Tutsi cu
ei?", se întreabă el, cu amărăciune.

Deznădejde, dar şi speranţă

După ce şi-a revenit, el s-a întors în localitatea natală, ca să îl privească în ochi pe acel
Hutu care îi măcelărise familia şi care trăia exact ca înainte. Conducea acelaşi bar şi nu dădea
semne că ar fi regretat măcar puţin din ceea ce făcuse. Révérien însuşi s-a trezit urmărit din
nou, de aceiaşi criminali, furioşi că el a îndrăznit să povestească despre ceea ce s-a întâmplat.
La fel se întâmplă cu mai mulţi supravieţuitori, care nu au altă vină decât că nu au murit.

Révérien s-a întors la Geneva, însă nici aici, unde este sediul ONU, nu se află în
siguranţă. El nu a primit decât o permisiune de şedere temporară, nu are dreptul să muncească
şi nici să studieze, nu poate să aibă telefon ori maşină. Mai mult, autorităţile îl pot expulza în
orice moment, trimiţându-l înapoi, în ţara natală, unde îl aşteaptă o moarte sigură.

Révérien spune că a avut câteva oferte de la nişte elveţience dispuse să se mărite cu el,
pentru a-i asigura drept de şedere. El le-a refuzat, însă, pentru că îşi doreşte să se căsătorească
din dragoste, şi chiar să aibă copii. De fapt, Révérien îşi doreşte o familie, îşi doreşte
stabilitate şi dragoste - în care mai crede încă, în ciuda tuturor grozăviilor pe care le-a trăit! Îşi
doreşte o familie pentru că, în ultimii 15 ani, a trăit singur pe lume, din cauze pe care nu le-a
înţeles nici până astăzi.

Tribunalul ONU îi judecă pe foştii călăi

După ce a întors spatele naţiunii ruandeze atunci când aceasta avea cea mai mare
nevoie de ajutor, ONU a ajutat la constituirea unui Tribunal Penal Internaţional pentru
Ruanda, cu sediul la Arusha, în nordul Tanzaniei. Până la finele lui 2008, respectiva instanţă a
pus sub acuzare 34 de oameni şi a achitat şase. Unul dintre cei acuzaţi este colonelul
Theoneste Bagosora, fost director de cabinet în Ministerul Apărării, prezentat drept "creierul"
genocidului din 1994, care a fost condamnat la închisoare pe viaţă.

7
 Soldaţii francezi au participat la măcel?

Guvernul din Ruanda, în frunte cu preşedintele Paul Kagame (foto), acuză şi Franţa
pentru participarea, cel puţin tacită, la genocidul din 1994. Potrivit unui raport întocmit de
autorităţile ruandeze, aproape 30 de oficiali francezi sunt acuzaţi de implicare în masacru,
inclusiv preşedintele de atunci al Franţei, Francois Mitterand, decedat în 1996. Forţele
militare franceze, care erau staţionate la acea vreme în Ruanda, sunt acuzate că ar fi participat
direct la crime, ori cel puţin că au stat, au privit şi nu au făcut nimic pentru a le împiedica.

Azi în Rwanda lucrurile sunt departe de a se fi rezolvat(la putere sunt din nou etnicii
minoritari tutsi) , dar a început un proces de condamnare a criminalilor, cu un tribunal al ONU
stabilit la Arusha în Tanzania, tribunal ce a trimis dupa gratii, pâna acum peste 120 000 de
criminali. Pentru stabilirea adevarului si pentru aducerea în fata opiniei publice inernationale a
acestui inimaginabil genocid au fost turnate trei filme cunoscute: Razboi civil, Aprilie, Hotel
Rwanda - cel mai nou dintre ele.

8
 BIBLIOGRAFIE

1. Rwanda: How the genocide happened

2. http://news.bbc.co.uk/2/hi/africa/1288230.stm
3. Consiliul de securitate al ONU
4. http://www.dadalos.org/uno_rom/grundkurs_3/sicherheitsrat.htm
5. One hundread days of silence America and the Rwanda genocide , Jared A. Cohen.
6. http://www.africa.ufl.edu/asq/v10/v10i2a12.htm
7. http://findarticles.com/p/articles/mi_qa4106/is_200804/ai_n27997158/
8. http://annaciofu.wordpress.com/2008/04/16/disfunctionalitati-de-sistem-in-
managementul-conflictelor-onu-vs-rwanda/