Genocidul armean

În ajunul primului război mondial, au existat două milioane de armeni în Imperiul

Otoman în declin. Până în 1922, au fost mai puțini de 400.000. Ceilalți - aproximativ 1,5
milioane - au fost uciși în ceea ce istoricii consideră un genocid.
Genocidul armean a fost masacrul nemilos al milioanelor de armeni de care se fac
vinovați turcii Imperiului Otoman. În 1915, în timpul Primului Război Mondial, liderii
guvernului turc au pus în mișcare un plan de expulzare și masacrare a armenilor. La
începutul anilor 1920, când masacrele și deportările s-au încheiat în cele din urmă, numărul
armenilor morți a fost între 600 000 și 1,5 milioane, dar cu mult mai mulți au fost
îndepărtați forțat din țară. Astăzi, majoritatea istoricilor numesc acest eveniment un
genocid: o campanie premeditată și sistematică de exterminare a întregului popor. Cu toate
acestea, guvernul turc încă nu recunoaște enormitatea sau amploarea acestor evenimente.
Poporul armean a locuit în regiunea Caucazului din Eurasia pentru aproximativ
3000 de ani. Regatul Armeniei era o entitate independentă: la începutul secolului al IV-lea,
de exemplu, a devenit prima națiune din lume care a transformat creștinismul în religia
oficială.
Dar, în cea mai mare parte, controlul asupra regiunii s-a schimbat de la un imperiu
la altul. În secolul al XV-lea, Armenia a fost absorbită în puternicul Imperiu Otoman.
Aceștia au permis minorităților religioase, ca armenii, să mențină o anumită autonomie, dar
au supus, de asemenea, armenii, pe care ei i-au considerat "necredincioși", și li s-a atribuit
un tratament inegal și nedrept. Creștinii trebuiau să plătească taxe mai mari decât
musulmanii, de exemplu, și aveau foarte puține drepturi politice și legale.
Rădăcinile genocidului se află în colapsul Imperiului otoman.
Aflat încă din secolul al XIII-lea în acest imens Imperiu Otoman, poporul armean încerca
să îşi păstreze individualitatea şi spiritualitatea, centrate în jurul culturii răspândite de cele
mai multe ori cu ajutorul clerului. Ca mai peste tot în teritoriile stǎpânite, în anumite
condiţii şi limite, turcii au permis popoarelor pǎstrarea credinţelor şi practicarea riturilor
specifice, tolerând biserici şi mǎnǎstiri, sǎrbǎtori şi hramuri. Deşi numeroase restricţii se
aplicau celor de altă religie decât cea musulmană, cu variaţii de-a lungul timpului –
obligaţia de a plăti impozite mai mari sau interdicţia de a trage clopotele – populaţiile au
găsit totuşi o modalitate de convieţuire.
Concentrată în mare parte în estul Anatoliei, mulți dintre comercianți și industriași,
armenii, spun istoricii, erau mai educați și mai bogați decât vecinii lor turci, în mare parte
țărani sau funcționarii guvernamentali și soldații rău plătiți. Din acest motiv turcii erau
invidioși pe succesul lor.
La începutul secolului al XX-lea, Imperiul Otoman a pierdut zonele marginale. În
decurs de mai puţin de 40 de ani, Imperiul Otoman pierde aproximativ 40% din teritoriu şi
un procent chiar mai însemnat din populaţie. Pe rând, ies de sub dominaţia turcă:în 1878,
Principatele Române, Bulgaria, Bosnia şi Ciprul – cucerit de britanici;în 1881, Tunisia
cucerită de francezi;în 1882, Egiptul, apoi Libia, în 1912, iar în urma Primului Rǎzboi
Balcanic, în 1913, turcii sunt aproape expulzaţi din Europa.
Mișcarea Junilor Turci, militari ambițioși, nemulțumiți, a preluat puterea în 1908,
hotărâți să modernizeze, să întărească imperiul. Iniţial, mişcarea Junilor Turci a avut un
caracter liberal şi reformator, dar, ulterior, a sfârşit înăbuşită de idealuri naţionaliste
(otomanist) şi unioniste (panturcism).
Armenii marchează data de 24 aprilie 1915, ca începutul genocidului armean și se
spune că sa extins până în 1917, când mai multe sute de intelectuali armeni au fost arestați
și executați mai târziu.
Pentru turci, ceea ce sa întâmplat în 1915 a fost, cel mult, o singură parte mai
dezordonată dintr-un război foarte dezordonat, care anunța sfârșitul unui imperiu odată
puternic. Ei resping concluziile istoricilor și termenul de genocid, spunând că nu există nici
o premeditare în moarte, nici o încercare sistematică de a distruge un popor. Într-adevăr, în
Turcia, astăzi, rămâne o crimă - "insultă turcă" - pentru a ridica chiar și problema a ceea ce
sa întâmplat cu armenii.
Pe fondul decăderii imperiului creştinii au început să fie arătaţi cu degetul, fiind
socotiţi cauza tuturor relelor. Pentru a li se arăta locul meritat, li s-au aplicat cele mai rele
tratamente: cete înarmate de kurzi atacau satele creştine, fără ca aceştia din urmă să
găsească sprijin în autorităţi. Pe considerentul că „ne e mai bine făra ei”, guvernul nu a
intervenit în apărarea acestora. Uciderea unui creştin – armean sau grec – nu mai era privită
ca un act necugetat, condamnabil. Şi, ca urmare, începând cu 1915, s-a trecut sistematic la
masacre.
 Un alt aspect al dezumanizării a fost şi acela că, în cadrul armatei armenii au fost
încorporati în unităţi de transport, fiind folosiţi drept cărăuşi. Condiţiile inumane,fiind
mânaţi cu biciul ca animalele de povară, epuizarea, bolile au făcut numeroase victime în
rândul acestora. În plus, erau lăsaţi fără apărare în faţa bandelor înarmate din armata turcă,
care îi jefuiau fără scrupule.
Pentru a duce la capăt ţelul, guvernul, o primă mişcare a fost înfiinţarea
„Organizaţiei Speciale”, care se ocupa efectiv de deportări în teritoriu. Iniţiatorii, Junii
Turci, chiar vedeau în viitor ca prin eliminarea armenilor şi valorificarea bunurilor părăsite
să amelioreze finanţele ţării sau să rezolve problema demografică a kurzilor, care s-ar
instala în locul acestora.
Situaţia din cadrul Imperiului Otoman la începutul secolului XIX era de aşa natură,
încât ruptura dintre musulmani şi majoritari era totală. De exemplu, mariajele mixte erau
practic inexistente, iar viaţa comunităţilor era complet separată.

Etapa premergătoare genocidului efectiv constă în eliminarea grupurilor țintă:

dezarmarea a 60.000 de armeni încorporaţi în armata turcă şi, ulterior, omorârea acestora,
direct sau prin includerea în cadrul unităţilor de transport, cum am arătat mai sus.

În plus, la 24 aprilie 1915 au fost arestate câteva sute de persoane reprezentative în

comunitatea armeană şi intelectuali, cei mai mulţi în Istanbul;de atunci, la această dată se
comemorează genocidul armean.

Astfel, prin succesiunea celor două acţiuni, de eliminare a intelectualităţii şi a

tineretului înarmat, marea masă a armenilor rămâne fără elementele care ar fi putut
cristaliza o opoziţie concertată şi fară posibilitate de reacţie prin forţă în faţa evenimentelor
ce vor urma.

Eliminate fiind aceste obstacole, unităţile „Organizaţiei Speciale”, împreună cu

bandele armate de kurzi încurajate şi tolerate de autorităţi au trecut la evacuarea în
întregime a unor sate de pe tot cuprinsul Anatoliei. Convoaie uriaşe au fost formate şi
armenii au fost îndreptaţi spre sud, spre deşertul din Siria. n funcţie de estimările fiecăreia
dintre părţile implicate, cifrele morţilor variază între 200-500.000, după estimările turceşti,
şi între 1.200.000-1.500.000 de persoane, după surse armene.
 Deşi mai multe voci oficiale au admis că acolo s-au petrecut acte blamabile,
niciodată nu s-a acceptat ca acestea ar fi avut un caracter premeditat, organizat, sistematic
şi coordonat de la centru, evitându-se exact atributele care definesc genocidul.

Dacă despre genocidul armean se aud totuşi ecouri, chiar slab şi rar, despre
operaţiunea secretă de răzbunare care a urmat informaţiile sunt cu adevărat puţine şi
aproape deloc cunoscute.

În scurt timp, o serie de atentate au loc în diverse locuri, din Europa şi până în Asia
Mică. Percepute iniţial ca izolate şi fără legătură între ele, abia doar peste decenii au fost
coroborate în ceea ce s-a descoperit a fi fost o acţiune planificată şi coordonată, purtând
numele zeiţei greceşti a răzbunării:operaţiunea Nemesis.Dacă despre iniţiatorii operaţiunii
nu se ştiu prea multe amănunte, păstrându-se numele lui Armen Daro şi Chahan Natali ca
principali coordonatori, despre autorii atentatelor au rămas mai multe dovezi. Mai toţi au
fost o serie de tineri idealişti, doritori de dreptate şi dispuşi să meargă până la capăt pentru
a aduce puţină alinare supravieţuitorilor.

În septembrie 2001 Papa Ioan Paul al II-lea face o vizită în Armenia, cu ocazia
împlinirii a 1.700 de ani de la adoptarea creştinismului ca religie de stat în această ţară.
Programul vizitei a inclus şi reculegerea la monumentul celor 1, 5 milioane de armeni
masacraţi în secolul trecut.

În Statele Unite, o puternică comunitate armeană, centrată în Los Angeles, a făcut

presiuni de ani de zile pentru ca Congresul să condamne genocidul armean. Turcia, care a
tăiat legăturile militare cu Franța în legătură cu o acțiune similară și a reacționat cu
amenințări furioase. Un proiect de lege în acest sens aproape a trecut în toamna lui 2007,
câștigând majoritatea co-sponsorilor și adoptarea unui vot în comisie. Dar administrația
Bush, observând că Turcia este un aliat critic - mai mult de 70% din livrările de aer militar
pentru Irak trec prin baza aeriană Incirlik - presată pentru ca proiectul de lege să fie retras,
și așa a fost.

În 12 martie 2010 parlamentul Suediei a adoptat, la limită, cu 131 de voturi pentru

şi 130 contra, o rezoluţie prin care este recunoscut oficial genocidul armean. Imediat
Turcia şi-a retras ambasadorul din Suedia. Premierul turc Recep Tayyip Erdogan şi-a
anulat vizita programatǎ în Suedia din 17 martie 2010 .

În 22 decembrie 2011, în Franţa, deputaţii au adoptat introducerea în Codul Penal a

prevederilor de pedepsire a negării genocidului armean, acest act ducând în final la
recunoaşterea de facto a faptelor. În semn de protest, Turcia şi-a rechemat ambasadorul de
la Paris şi pe străzile capitalei Franţei au avut loc manifestaţii ale turcilor, de dezavuare a
actului. Adoptarea acestei măsuri a fost văzută de Turcia doar ca un mijloc prin care
preşedintele Sarkozy foloseşte cei 450.000 de membri ai comunitǎţii armene din Franţa în
scopuri electorale.

În 22 aprilie 2014 cu ocazia comemorării a 99 de ani de la mascrarea armenilor,

prim-ministrul turc Tayyip Erdogan a făcut o declaraţie, amintind de suferinţele îndurate de
poporul armean în 1915 şi transmiţând condoleanţe armenilor de pretutindeni, ca
descendenţi ai celor ce au suferit cu un secol înainte.

În 15 aprilie 2015 Parlamentul European a adoptat o rezoluţie – reiterând-o astfel

pe cea publicată în 1987 – prin care solicită Turciei să recunoască genocidul armean.

La sfârşitul lunii aprilie, având ca simbol floarea de „nu-mă-uita” şi sloganul „Ne

amintim şi cerem dreptate”, numeroase slujbe religioase şi manifestări de comemorare a
genocidului au avut loc atât în Armenia, cât şi în cadrul comunităţilor armeneşti din
întreaga lume. La Erevan au fost prezente numeroase delegaţii străine, unele reprezentate la
nivel înalt. Preşedinţii Franţei, Rusiei, Serbiei, Ciprului au fost dintre cei care au adus
omagiu celor dispăruţi. Ca parte din simbolistica comemorării genocidului, guvernul
armean a demarat plantarea a 1, 5 milioane de copaci pe întreg teritoriul ţării, în memoria
tuturor celor ucişi acum o sută de ani.
 Bibliografie:
https://archive.nytimes.com/www.nytimes.com/ref/timestopics/topics_arm
eniangenocide.html
https://www.history.com/topics/armenian-genocide
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/genocidul-armean-o-suta-
de-ani-de-batalie-cu-uitarea