Guvernanta multinivel si

nivelul de eficacitate al
acesteia
 Conceptul de guvernantă multi-nivel
 Guvernanta multi-nivel reprezintă totalitatea relațiilor dintre actori, aflați pe niveluri
teritoriale diferite, atât din sectorul public cât și din cel privat.
 Actorii între care are loc împărțirea competențelor și responsabilităților nu mai sunt doar
statele, ci și actorii supranaționali și subnaționali.
 Guvernanța multi-nivel (sau pe mai multe niveluri) este un termen folosit pentru a
descrie modul în care puterea este răspândită vertical între mai multe niveluri de
guvernare și orizontală între mai multe organizații și actori cvasi-guvernamentali
și neguvernamentali. Această situație se dezvoltă deoarece multe țări au mai multe
niveluri de guvernare, inclusiv locale, regionale, de stat, naționale sau federale și multe
alte organizații cu interese în deciziile și rezultatele politice. Guvernanța internațională
funcționează, de asemenea, pe baza principiilor guvernanței pe mai multe niveluri.
Guvernanța pe mai multe niveluri poate fi diferențiată de guvernarea pe mai multe
niveluri, care este atunci când diferite niveluri de guvernare împart sau transferă
responsabilitatea între ele. În timp ce guvernanța pe mai multe niveluri analizează relația
dintre diferitele niveluri de stat și interacțiunea cu diferite tipuri de actori.
 Originile și semnificația conceptului de
guvernare pe mai multe niveluri
 Guvernanța pe mai multe niveluri este o abordare în științele politice și teoria administrației
publice care provine din studiile privind integrarea europeană. Politologii Liesbet Hooghe și
Gary Marks au dezvoltat conceptul de guvernare pe mai multe niveluri la începutul anilor
1990 și au contribuit continuu la programul de cercetare într-o serie de articole. Teoria lor a
rezultat din studiul noilor structuri care au fost instituite prin UE (Tratatul de la Maastricht) în
1992. Guvernanța pe mai multe niveluri dă expresie ideii că există multe structuri de
autoritate care interacționează la locul de muncă în economia politică globală emergentă. Ea
"luminează legătura intimă dintre nivelurile interne și internaționale ale autorității".
 Guvernanța pe mai multe niveluri" este un concept recent, care a intrat pentru prima dată în
lexiconul științelor politice în urmă cu aproximativ șaptesprezece ani, când comparatiștii s-au
refamiliarizat cu integrarea europeană și au descoperit că autoritatea se mută nu numai de la
statele centrale la Europa, ci și la autoritățile subnaționale. Primele eforturi de a înțelege acest
lucru au fost concepte descriptive, care au generat o literatură extinsă. Guvernanța pe mai
multe niveluri, policentrică și multistratificată subliniază dispersia procesului decizional de la
nivel local la nivel global. În ultimii ani, aceste concepte au polenizat încrucișat subdomenii
ale științei politice, inclusiv studiile europene și descentralizarea, federalismul și organizarea
internațională, politica publică (de exemplu, politica de mediu, politica de sănătate) și
guvernanța public-privată, guvernanța locală și guvernanța transnațională.
 Guvernanța pe mai multe niveluri
și Uniunea Europeană
 Studiul Uniunii Europene a fost caracterizat de două faze teoretice diferite. Prima etapă a fost dominată de studii
din domeniul relațiilor internaționale; În a doua fază, aceste studii au fost revizuite și au fost adăugate informații
din politicile publice, printre altele. Cel mai simplu mod de a înțelege această schimbare teoretică este de a o
vedea ca pe o trecere de la tratarea UE ca pe o organizație internațională similară cu altele (de exemplu, NATO)
la a o vedea ca pe ceva unic în rândul organizațiilor internaționale. Unicitatea UE se referă atât la natura, cât și
la amploarea dezvoltării sale. Aceasta înseamnă că, în anumite domenii de activitate, UE prezintă mai multe
proprietăți legate de sistemele politice naționale decât de cele ale organizațiilor internaționale.
 Teoria guvernanței pe mai multe niveluri aparține celei de-a doua faze. Guvernanța pe mai multe niveluri
caracterizează relațiile în schimbare dintre actorii situați la diferite niveluri teritoriale, atât din sectorul public,
cât și din cel privat. Teoria guvernării pe mai multe niveluri traversează domeniile tradițional separate ale
politicii interne și internaționale și evidențiază distincția din ce în ce mai estompată dintre aceste domenii în
contextul integrării europene. Guvernanța pe mai multe niveluri a fost dezvoltată mai întâi pe baza unui studiu
al politicii UE și apoi aplicată procesului decizional al UE la un nivel mai general. O explicație timpurie se
referea la guvernanța pe mai multe niveluri ca la un sistem de negociere continuă între guvernele suprapuse
parțial la mai multe niveluri teritoriale și a descris modul în care administrațiile supranaționale, naționale,
regionale și locale sunt prinse în rețele politice globale din punct de vedere teritorial. Teoria a subliniat atât
interacțiunile din ce în ce mai frecvente și mai complexe dintre actorii guvernamentali, cât și dimensiunea din ce
în ce mai importantă a actorilor nestatali care sunt mobilizați în elaborarea politicii de coeziune și în politica UE
în general. Ca atare, guvernanța pe mai multe niveluri a ridicat întrebări noi și importante cu privire la rolul,
puterea și autoritatea statelor.
 Uniunea Europeană poate fi caracterizată printr-un amestec de cooperare interguvernamentală între state suverane, codificată printr-
o succesiune de tratate majore, negociate, convenite și semnate de statele membre. Aceste tratate reprezintă temeiul juridic primar
care dă naștere unui proces mult mai amplu de integrare supranațională, deoarece conțin dispozițiile pentru punerea lor în aplicare.
Aceste instrumente legislativ-juridice: regulamente, directive, decizii, recomandări și avize constituie mecanismele prin care
principiile integrării stipulate în tratate sunt, în practică și în timp, aplicate, contestate și aplicate.

 Guvernanța pe mai multe niveluri în cadrul UE este înțeleasă ca respectarea competențelor, partajarea responsabilităților și
cooperarea între diferitele niveluri de guvernanță: UE, statele membre și autoritățile regionale și locale. În acest context, se face
trimitere la principiul subsidiarității, care plasează deciziile cât mai aproape posibil de cetățeni și garantează că acțiunea la nivelul
Uniunii este justificată în lumina posibilităților disponibile la nivel național, regional sau local. În practică, guvernanța pe mai
multe niveluri în cadrul UE se referă la participarea și coordonarea între toate nivelurile de guvernare, atât în procesul decizional,
cât și în punerea în aplicare sau evaluarea politicilor europene.

 Combinația dintre procesul decizional la nivel comunitar și domeniul larg al domeniilor de politică are ca rezultat o încurcătură
profundă a nivelurilor politicilor naționale ale statelor membre cu nivelul politicilor europene. Această inseparabilitate este unul
dintre principiile de bază ale teoriei guvernării pe mai multe niveluri. Teoria guvernanței pe mai multe niveluri descrie Uniunea
Europeană ca un sistem politic cu instituții interconectate care există la mai multe niveluri și care au caracteristici politice unice.
Uniunea Europeană este un sistem politic cu un nivel european (Comisia Europeană, Consiliul European și Parlamentul European),
un nivel național și un nivel regional. Aceste niveluri interacționează între ele în două moduri: în primul rând, la diferite niveluri de
guvernare (dimensiunea verticală) și, în al doilea rând, cu alți actori relevanți din cadrul aceluiași nivel (dimensiunea orizontală).

 În ceea ce privește schimbările designului instituțional al Uniunii Europene, modelul actual de guvernanță a fost conceput ca o
configurație de constrângeri asupra marjei politice de discreție, aplicând principiul central al ordoliberalismului cu scopul de a
utiliza reguli puternice pentru a reduce exercitarea discreționară a puterilor de către instituții, astfel încât să se evite utilizarea
arbitrară a acestora. Acest principiu a dobândit un efect extrem la nivel european, acela de a nu evita utilizarea arbitrară a puterilor
politice, ci de a menține responsabilitatea politică și participarea în afara procesului decizional. După cum concluzionează Laruffa:
"Este destul de clar că un astfel de model de guvernare, care se face doar prin reguli fără niciun rol pentru un proces democratic de
elaborare a politicilor, impune o limită de facto a drepturilor politice ale cetățenilor europeni. Aceasta înseamnă că există un control
exercitat de reguli asupra cetățenilor europeni, mai degrabă decât un control exercitat de cetățenii europeni asupra regulilor și
politicilor.
Uniunea Europeană: guvernanța pe mai multe
niveluri în practică
 În cadrul Uniunii Europene, aproape 95 000 de autorități locale și regionale au în
prezent competențe semnificative în sectoare-cheie precum educația, mediul,
dezvoltarea economică, amenajarea teritoriului, transporturile, serviciile publice și
politicile sociale. Aceste autorități locale și regionale pun în aplicare aproape 70 % din
legislația UE. Acestea contribuie la asigurarea exercitării democrației și a cetățeniei
europene. Drepturile și competențele speciale pentru regiuni, orașe și comunități ar
trebui să permită și să mențină diversitatea guvernanței la nivel local și regional. [9]
Dincolo de relațiile tradiționale dintre UE și statele membre, conceptul UE de
guvernanță pe mai multe niveluri consolidează și mai mult cooperarea regională și
transnațională. Într-un sens mai larg, acest concept include, de asemenea, participarea
actorilor nestatali, cum ar fi partenerii economici și sociali și societatea civilă, la
procesul decizional de la toate nivelurile de guvernanță (preluând astfel dimensiunile
verticale și orizontale ale guvernanței pe mai multe niveluri).
 Guvernanţa Multi-Nivel în noile state
membre U.E.
 Cea mai mare problemă în sistemele politice post-comuniste în ceea ce priveşte aplicarea
modelului MLG este lipsa de standarde şi de raţionalitate în alocarea resurselor printre toţi
actorii implicaţi, precum şi slăbiciunea instrumentelor de conducere şi control a reţelelor de
guvernanţă apărute. Schimbările necesare pentru o reuşită a implementării modelului de
guvernanţă ar consta în crearea unor „punţi de legătură”, a „portiţelor” şi definirea exactă
actorilor implicaţi. Calitatea modelului MLG depinde de eficienţa punţilor de legătură care
pot fi stabilite între diverşi actori precum şi porţile prin care se controlează intrările/ieşirile
din sistem.
 Dezvoltarea modelului MLG în noile state membre este dependentă de anumite precondiţii.
Prima precondiţie o reprezintă descentralizarea şi reconstrucţia de pe alte baze a funcţiilor
sociale fundamentale. A doua precondiţie o reprezintă existenţa unei societăţi civile
puternice însemnând implicarea activă a acesteia în sfera publică. O societate activă precum
şi un „thick public layer” este o condiţie esenţială pentru modelul MLG (Szczerski, 2005).
A treia precondiţie o reprezintă transparenţa sferei publice.
Există şi probleme specifice întâlnite în ţările post-comuniste „moştenite din vechiul sistem”,
probleme ce creează dificultăţi suplimentare în implementarea modelului MLG:
• raţionalizarea haotică a resurselor;
• dezvoltarea incompletă a unui sistem de control obiectiv, independent de puterea
politică, a modului de alocare a resurselor;
• lipsa de instrumente eficiente de autocontrol la diferiţi actori din spaţiul public;
• reţelele de guvernare constituite sunt ineficiente în aplicarea unor standarde comune;
• existenţa unui proces negativ, aşa-numita comercializare a statului care reprezintă o
modificare nereuşită post-comunistă a conceptului managerialism în administraţia
publică. Apare în situaţia când există agenţii guvernamentale care cheltuie banul public
fără un control parlamentar strict;
• relaţiile informale dintre autorităţile politice şi actorii economici nu sunt în totalitate în
interes public, lăsând loc la derapaje, în timp ce zona de lobby este încă în zona gri;
• conexiunile dintre actorii de la diferite niveluri au un cadru legal incomplet dezvoltat iar
procedurile existente nu au la bază în toate cazurile bunele practici, cadru legal
modificându-se în permanenţă, imprevizibil, ducând la o instabilitate a acestora.
În perioada de preaderare, actorii locali şi regionali ai noilor membri ai U.E. au luat contact în
mod selectiv cu diverse elemente ale modelului MLG prin intermediul schemelor de asistenţă.
Făcând referire la conceptul de „Europa a Regiunilor”, Comisia Delors a fost preocupată nu
atât de descentralizare ci mai degrabă de promovarea noţiunii de parteneriat la diferite
niveluri, care însemna o distribuţie a autorităţii printre actorii naţionali şi regionali în
aplicarea şi implementarea programelor. Mai mult decât atât ca şi precondiţie pentru o
utilizare corectă a conceptului de „autoritate distribuită” s-au promovat programe care au avut
drept scop sporirea puterii regionale şi locale implicând o modernizare a abilităţilor,
organizării şi capacităţii actorilor de la aceste niveluri. Se putea afirma că noile state membre
aveau un deficit prin lipsa zonei mijlocii, deficit economic şi dialog social regional, care ieşea
la suprafaţă odată cu apariţia unor disparităţi regionale şi asimetrii de reprezentare.
Programele de preaderare au jucat un rol considerabil în crearea unui peisaj instituţional
regional. De asemenea aceste programe au jucat un rol central în popularea acestui peisaj cu
actori care să aibă capacitatea să participe la politicile de dezvoltare regională şi
implementarea acestora conform regulilor fondurilor structurale. În ciuda unor notabile
experienţe privind dezvoltarea guvernanţei regionale în anii 90 multe dintre viitoarele ţări
membre nu aveau la momentul programelor de preaderare politici regionale explicite sau
instituţii cu atribuţii distincte. Problemele economice şi sociale regionale erau rezolvate prin
intermediul programelor stabilite la nivel central sau prin politici sectoriale. În multe dintre
aceste ţări nu existau regiuni, iar nivelul subnaţional şi actorii neguvernamentali erau slabi şi
dezorganizaţi.
 Ca şi variante de dezvoltare regională pentru noile state membre U.E. există patru
„modele ideale” prin combinarea a două dimensiuni: regulile privind procesul
decizional implicând variaţii în distribuţia autorităţii şi descentralizarea procesului de
luare a deciziilor (figura 3). Primele două tipuri sunt variante ale guvernanţei ierarhice
în care agenţiile guvernamentale centrale au monopolul privind definirea obiectivelor
politicilor regionale şi modalităţile de atingere a acestora. Distribuţia de autoritate este
trăsătura comună a celorlalte tipuri de guvernanţă
 Din perspectiva statului central, modelul MLG implică o considerabilă depărtare de
structura ierarhică şi centralizată a modelului clasic de guvernare. Implică de asemenea şi
mărirea responsabilităţilor agenţiilor guvernamentale pentru deciziile de politici la nivel
regional, în sus până la nivelul Comisiei Europene (responsabilă pentru stabilirea
principiilor şi regulilor de alocare a fondurilor) şi în jos către cele de mai jos niveluri ale
autorităţii locale şi către diferite tipuri de actori neguvernamentali.
 O asemenea distribuţie a autorităţii coroborată cu procesul de descentralizare ar putea
duce la interdependenţa actorilor. Actorii de la diferite niveluri, reprezentând diverse
interese, vor fi forţaţi să producă politici publice adaptate necesităţilor heterogene ale
nivelului pe care îl deservesc.
 În Cehia, Ungaria şi Polonia modelul de tip guvernanţă ierarhic predomină, combinat cu
elemente din alte tipuri de guvernanţă. Evoluţia guvernanţei regionale în Cehia, Ungaria şi
Polonia este destul de departe de idealul MLG, bazat pe autoritatea distribuităşi fiecare
dintre ele sunt modele hibride de guvernanţă ale modelului MLG. De altfel în toate ţările
noi membre, guvernanţa reprezintă un compromis între guvernul central şi actorii
regionali care duc la aşa-numita „stratificare” sau „schimbare în continuitate”.
Stratificarea reprezintă apariţia unor schimbări marginale în ceea ce priveşte
transformarea regulilor în cadrul unor instituţii neschimbate şi care are ca rezultat punerea
sub semnul întrebării a profunzimii schimbării modului de guvernanţă.
Dinamica factorilor modelului MLG
în noile ţări membre UE
 Guvernanţa Multi-Level în România
 În România modelul MLG a reprezentat o preocupare permanentă atât pentru guvernul central cât şi pentru
autorităţile publice de la diferite niveluri, luând în considerare condiţionalităţile impuse de fondurile de
preaderare, apoi de cele structurale şi de implementarea acestora. Descentralizarea regională a fost realizată
pornind de la existenţa structurii existente a autorităţilor administrative locale prin crearea a 8 regiuni de
dezvoltare. Acestea au fost realizate prin extinderea competenţelor de la nivel local, regiunile de dezvoltare
neavând totuşi personalitate juridică.
 Regiunea a fost definită în mod diferit de către instituţiile europene. Consiliul Europei desemnează regiunea ca
fiind „un teritoriu de dimensiune medie susceptibil de a fi determinat geografic şi care este considerat a fi
omogen”. Pe de altă parte U.E. defineşte regiunea, din punct de vedere administrativ, ca fiind eşalonul imediat
inferior statului naţional. Conform NUTS există: localitate/departament sau judeţ şi nivelul regional. Adunarea
Regiunilor Europei a definit regiunile ca fiind „entităţi politice de nivel inferior statului, care dispun de anumite
competenţe exercitate de un guvern, care la rândul lui este responsabil în faţa unei adunări alese în mod
democratic”. Din acest punct de vedere în România există o situaţie paradoxală: conform definiţiei date de
Adunarea Regiunilor Europei, judeţul este o regiune în sensul că dispune de un Consiliu Judeţean şi un
preşedinte ales prin vot direct, în timp ce conform definiţiei date de U.E., judeţul reprezintă o unitate teritorială
mai mică comparabilă cu NUTS 3. Cele 8 regiuni de dezvoltare existente în România nu îndeplinesc condiţiile
de a fi considerate regiuni conform accepţiunii Consiliului Europei. La nivelul fiecărei regiuni există 2
instituţii implicate: Agenţia de Dezvoltare Regională (autoritate executivă) şi Consiliul de Dezvoltare
Regională (autoritate deliberativă). Politica de dezvoltare regională este gestionată la nivel naţional de Consiliul
Naţional de Dezvoltare Regională cu funcţie deliberativă şi Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi
Locuinţelor
Structura procesului de descentralizare a României
 Descentralizarea în sensul cel mai larg înseamnă transferarea unor atribuţii de la nivel central la nivel regional/local,
acestea realizându-se fie prin transferul de la nivelul central către unităţile administrative fie prin detaşarea unor servicii
publice de sub autoritatea centrală sau locală şi acordarea personalităţii juridice în îndeplinirea atribuţiilor. Ca modalitate
de organizare administrativă, în cazul organizării descentralizate, statul nu îşi asumă singur sarcina administrării, ci o
împarte, în anumite proporţii, cu alte categorii de persoane juridice. Prezenţa persoanelor juridice de drept public, având
o organizare autonomă şi organe alese, este o altă caracteristică a organizării descentralizate. Sistemul descentralizării
înlocuieşte puterea ierarhică, care este specifică centralizării, cu puterea distribuită.
 În România principiile pe baza cărora se desfăşoară procesul de descentralizare, se regăsesc în textul Legii 195/2006:
principiul subsidiarităţii, principiul asigurării resurselor corespunzătoare competenţelor transferate, principiul
responsabilităţii autorităţilor administraţiei publice locale în raport cu competenţele ce le revin şi principiul asigurării
unui proces de descentralizare stabil, predictibil bazat pe criterii şi reguli obiective. În acest proces intervin doi termeni
asemănători dar diferiţi respectiv deconcentrarea şi descentralizarea. În timp ce deconcentrarea reprezintă redistribuirea
de competenţe administrative şi financiare de către administraţia publică centrală către structurile proprii de specialitate
din teritoriu, descentralizarea reprezintă transferul de competenţă administrativă şi financiară de la nivelul administraţiei
publice centrale la nivelul administraţiei publice locale sau către sectorul privat.
 Descentralizarea nu este un simplu proces de coborâre a nivelului decizional ci un proces de distribuire a
responsabilităţii între diferite nivele manageriale ale autorităţilor publice. Principiul maximei descentralizări se
suprapune peste principiul vizibilităţii strategice: pentru fiecare decizie majoră, autoritatea/responsabilitatea trebuie să
fie plasată la cel mai mic nivel, unde toate variabilele relevante procesului decizional sunt vizibile şi bine cunoscute. De
asemenea trebuie avute în vedere şi echilibrările orizontale şi verticale ale bugetelor locale care intervin. Echilibrarea
orizontală a bugetelor locale reprezintă tranferul de resurse financiare din unele venituri ale bugetului de stat către
bugetele locale pentru acoperirea diferenţelor de capacitate financiară dintre unităţile administraţiei teritoriale.
Echilibrarea verticală a bugetelor locale reprezintă transferul de resurse financiare din unele venituri ale bugetului de
stat către bugetele locale pentru completarea sau asigurarea în totalitate, după caz, a necesarului de finanţare pentru
furnizarea serviciilor publice şi utilităţi publice descentralizate. În aceste procese trebuie să existe o corelaţie mare între
descentralizarea pe principiul subsidiarităţii şi descentralizarea fiscală. Stabilirea unui anumit nivel a raportului
centralizare/descentralizare reprezintă o problemă dificilă de rezolvat pentru România. Descentralizarea nu este un
obiectiv final iar o analiză comparativă a avantajelor şi dezavantajelor unui anumit raport trebuie raportată la gradul de
dezvoltare a modelului MLG.
 Descentralizarea aduce câteva beneficii: autorităţile locale tind să acţioneze conform preferinţelor locale şi condiţiilor
specifice şi să răspundă nevoilor acestora mult mai rapid. Descentralizarea oferă oportunităţi acelor sectoare
marginalizate la nivel central însă esenţiale pe plan local şi o mai mare transparenţă şi responsabilitate, ducând la o
mai eficientă alocare a fondurilor. Ea măreşte autoritatea locală şi necesită o capacitate mare a statului de a o
implementa, o coordonare bună între diferite nivele de guvernare, un cadru legal stabil care să asigure transparenţă,
responsabilitate şi reprezentare precum şi o societate civilă bine organizată şi informată, statul trebuie să dispună de
resurse financiare pentru a o dezvolta. În plus pentru a se asigura că descentralizarea nu este în beneficiul unor „elite
locale” trebuie să existe un stat autoritar şi o societate civilă puternică şi activă.
 În România implementarea modelului MLG necesită întărirea rolului instituţiilor regionale. Reglementarea intereselor
regionale este un fapt imperativ, deoarece judeţele au interese mult prea dispersate iar în cazul problemelor care
depăşesc graniţele judeţelor, se impune o cooperare condusă de la un nivel superior de guvernare. De asemenea s-a
constatat că instituţiile regionale încă nu formează o voce unitară a judeţelor reprezentate, impactul proiectelor
finanţate fiind mai degrabă local decât regional. Luat ca punct de reper, în construcţia sistemului de echilibrare
bugetară, aplicarea principiului solidarităţii a accentuat dezechilibrele interregionale, nestimulând pe de o parte unele
regiuni sărace să îşi intensifice eforturile în suplimentarea veniturilor iar pe de altă parte accentuând nemulţumirile
altor regiuni de dezvoltare cu privire la raportul între ceea ce contribuie şi ceea ce primesc. S-ar impune simplificarea
sistemului de echilibrare financiară prin reducerea numărului de actori implicaţi. Existenţa unor bugete regionale
distincte pentru coordonarea şi stimularea dezvoltării economice ar încuraja în acelaşi timp elaborarea unor strategii de
dezvoltare locală complementare şi nu concurente.
 Dat fiind ritmul dinamic al descentralizării în România, o problemă majoră o reprezintă capacităţile limitate de
management a competenţelor descentralizate. Sistemele de gestionare a resurselor umane sunt slab dezvoltate,
formarea profesională este limitată iar fluctuaţia resurselor umane este ridicată. Eforturi considerabile sunt necesare
pentru a îmbunătăţi managementul financiar şi pentru a suplini lipsa unui sistem informaţional integrat.
 Din perspectiva dezvoltării modelului MLG,
în România există anumite puncte slabe
 nedepartajarea responsabilităţilor în domeniul politicilor publice, finanţării şi prestării serviiilor publice;
 lipsa unor mecanisme simple şi clare de politici publice în baza cărora să fie elaborate şi aplicate programe şi
proiecte;
 nesepararea clară a nivelului de elaborare a politicilor publice de cel de implementare;
 lipsa unei corelaţii stricte între resursa umană în raport cu obiectivul unui serviciu public;
 lipsa unor departajări clare administrative şi financiare între serviciile publice aflate în managementul unor actori
publici situaţi la nivele diferite (judeţ/local);
 lipsa unor sisteme eficiente de planificare strategică pentru fiecare autoritate din administraţia publică centrală şi
locală în raport cu serviciul public pe care îl furnizează
 lipsa unui sistem de monitorizare şi evaluare a executării contractelor pentru servicii şi utilităţi publice, prin autorităţi
autonome de reglementare;
 necorelarea planurilor de dezvoltare la nivel judeţean cu planurile de dezvoltare regională şi planurile operaţionale,
existând suprapuneri;
 lipsa unor mecanisme simple şi clare de elaborare şi aplicare a politicilor publice în activitatea ministerelor,
agenţiilor şi autorităţilor locale pentru a asigura coerenţa, predictibilitatea şi transparenţa activităţii;
 clarificarea statului juridic a unor agenţii guvernamentale
 delimitarea de autorităţi publice pe deplin autonome, ca organisme publice de reglementare şi control aflate sub
control parlamentar;
 lipsa unui sistem eficient de monitorizare şi evaluare a rezultatelor de politici publice precum şi a mecanismelor de
monitorizare şi evaluare a serviciilor şi utilităţilor publice la diverse niveluri
 Implementarea modelului MLG în România
Implementarea se face prin mai multe canale :
 primul canal este unul coercitiv care rezultă din faptul că U.E. este capabilă săemită acte cu
putere obligatorie adoptate în aplicarea unor acte legislative şi care produc o omogenizare a
aplicării şi a efectelor obţinute;
 al doilea canal îl reprezintă imitarea modelelor care rezultă din transferul politicilor europene;
 al treilea canal este prin ajustare, bazat pe faptul că statele membre reacţionează similar la
condiţiile create de U.E.;
 al patrulea canal este cel prin polidifuzie, care este executat de o varietate de actori care transferă
idei şi practici în diferite moduri.

Capacitatea instituţională a autorităţilor publice din România de a stabili legături funcţionale cu

modelul european MLG poate fi măsurată în funcţie de: dezvoltarea cadrului intern instituţional,
mărirea rolului agenţiilor guvernamentale cu caracter regulator, optimizarea procesului
decizional şi mărirea transparenţei acestuia, alocarea raţională a resurselor, îmbunătăţirea
cooperării cu societatea civilă şi necesitatea europenizării administraţiei. Un lucru important îl
reprezintă faptul că trebuie să fie maximizată capacitatea funcţională de a integra diferitele
dimensiuni ale politicilor europene la fiecare nivel de guvernare. Succesul implementării
modelului este condiţionat de alocarea responsabilităţilor în conformitate cu principiile
subsidiarităţii precum şi de abilitatea de a construi parteneriate eficiente şi credibile cu toţi
partenerii sociali şi economici.
 Tipuri de guvernanță multi-nivel
Lisbeth Hooghe și Gary Marks găsesc două tipuri de guvernanță multi-nivel, pe care le
numesc simplu Tipul I și Tipul II..
Tipul I
• Autorități cu scop general
• Exclusă intersectarea autorităților
• Număr limitat pentru nivelurile de
competență
• Competențele sunt dorite a fi pemanente
Tipul I de guvernanță multi-nivel este fondat pe
federalism, și se referă la împărțirea puterii între
un număr limitat de guverne ce operează la
puține niveluri.
Tipul II
• Autorități cu sarcini specifice
• Permisă intersectarea autorităților
• Nu există limită pentru nivelurile de
competență
• Competențele sunt dorite a fi flexibile
Este o formă alternativă de
guvernanță multi-nivel în care
numărul autorităților este potențial
vast și în care autoritățile funcționează
la niveluri teritoriale numerease.
 Dimensiunea verticală și orizontală a
guvernanței multi-nivel
 Uniunea Europeană a fost interpretată de guvernanța multi-nivel ca un sistem politic care
are la bază interconectări instituționale la diferite niveluri:nivel european, nivel national,
nivel regional.Aceste niveluri interacționează sub forma a două dimensiun, verticală și
orizontală.

Dimensiunea verticală Dimensiunea orizontală

Se referă la legătura dintre Reprezintă aranjamentele de

nivelurile mai înalte sau mai joase cooperare dintre regiuni sau dintre
de guvernare, incluzând aspectele municipalități.Aceste înțelegeri
lor instituționale, financiare și sunt din ce în ce mai comune ca
informaționale. mijloace prin care se
îmbunătățește eficiența serviciilor
publice locale de livrare și
implementare a strategiilor de
dezvoltare.
 Concluzii

 Obiectivul fundamental al guvernaței multi-nivel constă în implicarea tuturor actorilor în procesul de guvernare și
luare a deciziei, indiferent dacă aceștia sunt formații supranaționale, guverne naționale, grupuri de interese,
autorități refionale sau locale, instituții comunitare sau chiar societatea civila.
 U.E. poate fi descrisă drept un model de guvernanţă MLG, în care procesele decizionale sunt distribuite la nivel
supranaţional (Comisia Europeană, Parlamentul European), naţional (guvernul central) cât şi la nivel subnaţional
(regional şi local) implicând nu numai actori guvernamentali ci şi actori privaţi. Elemente ale acestui model pot fi
găsite şi la noile ţări membre U.E. foste comuniste, în diverse proporţii, precum şi diferite forme de regionalism
care au fost create pentru dezvoltarea acestuia. Un rol important în apariţia acestor forme incipiente ale modelului
MLG l-au avut condiţionalităţile impuse de programele de preaderare, de fondurile structurale precum şi de
eforturile susţinute ale UE în acest sens.
 În România apropierea faţă de modelul MLG a început printr-un proces de descentralizare a diverselor competenţe
ale autorităţilor publice centrale cât şi prin înfiinţarea regiunilor de dezvoltare însă fără personalitate juridică. Deşi
s-au făcut anumite progrese există unele dificultăţi privind dezvoltarea unei structuri decizionale asemănătoare
modelului MLG. Prin întărirea rolului regiunilor de dezvoltare se va dezvolta şi cel de-al treilea nivel, alături de
celelalte două existente: central şi local. Reformele propuse a se realiza precum şi planurile de măsuri stabilite la
nivel central ar putea duce în viitor la o operaţionalizare funcţională al celui de-al treilea nivel, condiţionată însă
de factori politici, administrativi şi financiari, putând fi relevată de cercetări viitoare în acest domeniu.
 BIBLIOGRAFIE
 Agh, A., „Challenges for the MLG in the EU”, 2008, Introductory Statement at The Ateliers of the Committee of the Regions,
 Anselmo, I., Brezzi, M., and Raimondo, L., „Making administrations accountable: the experience of the Italian performance reserve
system”, June 2003, V European Conference on Evaluation of the Structural Funds, Budapest,
 the Structural Funds, Budapest, p. 7-9. 3. Alesina, A., Spolaore, E., and Wacziang, R., “Economic Integration and Political
Disintegration”, 2000, American Economic Review
 Alesina, A., Angeloni, I.,Schuknetch, L., „What does European Union do?”, 2005, Public Choice,
 Bache, I., Europeanization and Multilevel Governance, Cohesion Policy in the European Union and Britain,
 Bache, I.,„Researching multi-level governance”, Jan.2008, Presentation to the Governance and Sustainability Seminar Series,
University of Westminster,
 Bagarani, M., Bonetti, A., and Zampino, S., (2007) „Decentralization of territorial policy in Italy: the coherence with the model of
multi-level governance and the effects on responsabilities of public spending”, 2007, Economics & Statistics Discussion Paper,
 Borzel, T., „Mind the Gap! European integration between level and scope”, 2005, Journal of European Public Policy,
 Bruszt, L., „Multi-level Governance – The Eastern Version Emerging Patterns of Regional Developmental Governance in the New
Member States”, 2007, EUI Working Papers
 Carmichael, P., „Multi-level Governance”, 2002, Review of Public Administration
 Consiliul Judeţean Iaşi, „Notă privind unele puncte de vedere europene referitoare la problematica politicii regionale, a
regionalizării şi regionalismului în Europa
 Crisan, L., Crisan, G., „Multi-level Governance as political model and its influence at the level of European Union”, 2008, Buletin
UASVM,
 Cuglesan, N., „Multi-level governance in the EU: What Model for Romania?”, 2006, EuroJournal, 10,