DECIZIA Nr.

530

din 12 decembrie 2013

referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.16 alin.(3)

din Legea partidelor politice nr.14/2003

Publicată în Monitoruo Oficial nr.23 din 13.01.2014

Augustin Zegrean — președinte

Valer Dorneanu — judecător
Petre Lăzăroiu — judecător
Mircea Ștefan Minea — judecător
Daniel Marius Morar — judecător
Iulia Antoanella Motoc — judecător
Mona-Maria Pivniceru — judecător
Puskás Valentin Zoltán — judecător
Tudorel Toader — judecător
Simina Gagu — magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art.16 alin.(3) din
Legea partidelor politice nr. 14/2003, excepție ridicată de Dumitru Voicu în Dosarul nr. 359/116/2013
al Tribunalului Călărași — Secția civilă și care formează obiectul Dosarului nr.200D/2013 al Curții
Constituționale.
Dezbaterile inițiale au avut loc în ședința din 1 octombrie 2013, cu partici parea reprezentantului
Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, potrivit căreia Curtea, având în
vedere imposibilitatea constituirii majorității prevăzute de art.6 și art.51 alin.(1) teza a doua din Legea
nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, a dispus repunerea
cauzei pe rol pentru data de 29 octombrie 2013.
Dezbaterile din 29 octombrie 2013 au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când
Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor, pentru lămuriri suplimentare asupra
problemelor ce formează obiectul dezbaterii, în temeiul dispozițiilor art.57 și art.58 alin.(3) din Legea
nr.47/1992, a dispus amânarea pronunțării pentru data de 14 noiembrie 2013, dată la care , în temeiul
acelorași prevederi de lege, Curtea a dispus amânarea pronunțării pentru data de 12 decembrie
2013.

CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 20 martie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 359/116/2013, Tribunalul Călărași
— Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a
prevederilor art.16 alin.(3) din Legea partidelor politice nr.14/2003.
Excepția a fost ridicată de Dumitru Voicu într-o cauză având ca obiect o contestație împotriva
hotărârii de excludere dintr-un partid politic.
În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că
prevederile de lege criticate sunt neconstituționale sub aspectul excluderii instanțelor judecătorești de
la efectuarea controlului asupra măsurilor dispuse de organele de jurisdicție ale partidului politic în
ceea ce privește pierderea calității de membru al acestuia, cu atât mai mult cu cât această sancțiune
are ca efect încetarea mandatului de consilier local.
Tribunalul Călărași — Secția civilă opinează în sensul admiterii excepției de
neconstituționalitate, întrucât prevederile art.16 alin.(3) din Legea nr.14/2003 se constituie într-un fine
de neprimire pentru cererile adresate justiției, inclusiv de a constata încălcarea, de către organele
statutare ale partidului, a propriului statut.
Instanța judecătorească consideră că este lăsată la latitudinea exclusivă a organelor statutare
ale partidului aplicarea oricărei sancțiuni, inclusiv excluderea din partid, chiar cu încălcarea propriului
statut, fără teama că această încălcare ar putea fi cenzurată de către instanță. Primind o astfel de
cerere, prin care se contestă, de exemplu, legalitatea excluderii din partid, instanța, chiar dacă ar
observa că au fost încălcate flagrant înseși procedurile statutare, nu poate decât să respingă cererea
ca inadmisibilă, nefiind competentă material să o judece. În acest fel sunt încălcate dispozițiile art.21
alin.(1) și (2) din Constituție.
Se încalcă, de altfel, și plenitudinea de judecată a instanțelor judecătorești, prevăzută de art.126
alin.(1) din Constituție, fără a putea fi primit argumentul că, potrivit art.126 alin.(2) din Constituție,
„Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.
Dispozițiile constituționale ale art.126 alin.(2) sunt în sensul că prin lege se stabilește
competența (materială sau teritorială) a instanțelor judecătorești și nu în sensul că asupra unui
diferend nicio instanță nu este competentă să se pronunțe. Chiar dacă prin legea specială
competența materială de soluționare a unei cauze este atribuită altor organe (celor cu atribuții
jurisdicționale, de exemplu), soluțiile acestora, fără excepție, pot fi contestate în justiție, respectându -
se astfel dreptul de acces liber la justiție.
Având în vedere statutul partidelor politice, a lăsa în afara controlului judecătoresc respectarea,
de către organele de decizie ale partidelor, a propriilor statute, înseamnă a nega drepturile și
libertățile cetățenești, prevăzute ca atare de Constituție, lăsând astfel loc abuzurilor de drept.
Potrivit dispozițiilor art.30 alin.(1) din Legea nr.47/1992, încheierea de sesizare a fost
comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului,
pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, sens în care invocă
jurisprudența Curții Constituționale, în materie, spre ex emplu, deciziile nr.952 din 25 iunie 2009,
nr.1.255 din 6 octombrie 2009, nr.197 din 4 martie 2010, nr.399 din 13 aprilie 2010, nr.958 din 6 iulie
2010, nr.1.461 din 8 noiembrie 2011, nr.283 din 27 martie 2012 și nr.649 din 19 iunie 2012.
Precizează că, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, instanțele de judecată nu sunt competente
să exercite funcția de înfăptuire a justiției pentru acte de încălcare a disciplinei interne în cadrul
partidului politic, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice
de drept comun, ci prin norme juridice proprii statutului partidelor, pe care membrii acestora s-au
angajat să le respecte.
Avocatul Poporului arată că își menține punctul de vedere exprimat anterior, în sensul
constituționalității prevederilor de lege criticate, reținut în deciziile Curții Constituționale nr.65 din 21
februarie 2013, nr.649 din 19 iunie 2012, nr.399 din 13 aprilie 2010, nr.197 din 4 martie 2010.
Consideră că este firesc ca răspunderea disciplinară a membrilor partidului să fie stabilită de către
organisme interne, acestea fiind singurele care pot aprecia în ce măsură comportamentul membrilor
acestuia este compatibil cu normele statutare ale unui partid politic, iar, î n această situație, instanțele
de judecată nu sunt competente să exercite funcția de înfăptuire a justiției.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere
asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului,
raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate
la dispozițiile Constituției, precum și Legea nr.47/1992, reține următoarele:
Curtea Constituțională este competentă, potrivit dispozițiilor art.146 lit.d) din Constituție, precum
și ale art.1 alin.(2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr.47/1992, să soluționeze excepția de
neconstituționalitate cu care a fost sesizată.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art.16 alin.(3) din Legea
partidelor politice nr. 14/2003, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.550 din 6
august 2012, care au următorul cuprins: „Dobândirea sau pierderea calității de membru al unui partid
politic este supusă numai jurisdicției interne a partidului respectiv, potrivit statutului partidului.”
Autorul excepției de neconstituționalitate, astfel cum rezultă din argumentarea criticii de
neconstituționalitate, susține că prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor din Constituție
cuprinse în art.21 privind accesul liber la justiție.
Procedând la analiza actelor aflate la dosarul cauzei, Curtea reține, mai întâi, că autorul
excepției a înregistrat la Tribunalul Călărași o cerere prin care a contestat legalitatea Hotărârii nr.11
din 14 ianuarie 2013 a Biroului Național de Coordonare al Partidului Poporului — Dan Diaconescu,
susținând, în esență, că această hotărâre este abuzivă și nelegală, deo arece nu au fost respectate
prevederile statutului partidului care prevăd, în mod expres, motivele care pot constitui temeiul măsurii
de excludere din partid. În același timp, autorul excepției a susținut că nu i s -a asigurat dreptul la
apărare, întrucât nu i-au fost aduse la cunoștință motivele excluderii din partid și nu a fost audiat în
fața organelor de jurisdicție ale partidului, care au procedat direct la comunicarea Hotărârii nr.11 din
14 ianuarie 2013 privind excluderea sa din partid.
 În aceste condiții, autorul a solicitat instanței judecătorești să sesizeze Curtea Constituțională cu
excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.16 alin.(3) din Legea nr. 14/2003, opinia instanței
fiind în sensul admiterii excepției.
Cu titlu introductiv, Curtea reține că, analizând anterior excepția de neconstituționalitate a
acelorași prevederi legale, a respins-o ca neîntemeiată, cu motivarea că: instanțele judecătorești nu
sunt legitimate să exercite funcția de înfăptuire a justiției în ceea ce privește actele de încălcare a
disciplinei interne din cadrul partidelor politice, deoarece răspunderea în materie nu este
reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme de deontologie proprii; instanțele
judecătorești nu au competența de a cenzura hotărârile organelor de așa-numita „jurisdicție internă a
partidelor”, hotărâri care au caracter de acte politice; în cadrul verificării îndeplinirii condițiilor cerute
pentru constituirea legală a partidelor politice, instanța de judecată va aprecia dacă pro cedurile
statutare privind aplicarea sancțiunilor asigură petentului nemulțumit de o decizie a partidului dreptul
de a-și susține în mod efectiv și eficient cauza (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr.952 din 25 iunie
2009, publicată în Monitorul Oficial a l României, Partea I, nr.571 din 17 august 2009, Decizia nr.1.255
din 6 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.783 din 17 noiembrie
2009, Decizia nr.197 din 4 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.209 din
2 aprilie 2010, Decizia nr.399 din 13 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.334 din 20 mai 2010, Decizia nr.958 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.561 din 10 august 2010, Decizia nr.1.461 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.81 din 1 februarie 2012, Decizia nr.283 din 27 martie 2012, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.366 din 30 mai 2012, Decizia nr.649 din 19 iunie 2012,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.560 din 8 august 2012, și Decizia nr.65 din 21
februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.176 din 1 aprilie 2013).
Cu toate acestea, din perspectiva consecințelor juridice grave pe care măsura excluderii din
partid le produce asupra mandatului aleșilor locali, constând în încetarea acestuia, și a numărului
semnificativ de astfel de cauze cu care instanța de contencios constituțional a fost sesizată, Cu rtea
consideră că se impune o distincție clară între normele de deontologie proprii partidelor politice și
normele care, instituind drepturi și obligații ale membrilor partidului și ale organelor statutare, sancțiuni
pentru abaterile de la prevederile statutare și procedurile de urmat în aceste cazuri, au evident natură
juridică. Aceste norme au forță juridică obligatorie și se înscriu în noțiunea de „lege”, astfel cum
aceasta a fost conturată potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, ca noțiune
autonomă.
De asemenea, aceste norme constituie temeiul adoptării unor acte cu natură juridică, iar nu al
unor „hotărâri care au caracter de acte politice”.
În același timp, intervenția instanței judecătorești pentru verificarea îndeplinirii condiț iilor cerute
pentru constituirea legală a partidelor politice reprezintă un aspect distinct de verificare a aplicării în
concret, în fiecare caz în parte, a respectării statutului partidelor, a procedurii statutare și a modului de
stabilire și aplicare a sancțiunilor. Faptul că asemenea aspecte sunt reglementate prin norme cu
caracter juridic implică așadar posibilitatea realizării unui control judecătoresc și adoptarea unor
hotărâri cu caracter juridic, iar nu a unor acte politice.
Prin prisma acestei abordări, Curtea consideră necesară reconsiderarea jurisprudenței în
materie, urmând să admită excepția de neconstituționalitate invocată în prezenta cauză, pentru
considerentele ce vor fi arătate.
Astfel, Curtea reține, că, în virtutea principiilor generale prevăzute de art.1 alin.(3) din
Constituție, România este stat de drept, democratic și social, în care pluralismul politic reprezintă una
dintre valorile supreme, fiind garantată.
De asemenea, potrivit art.8 alin.(2) din Constituție, partidele politice se constituie și își
desfășoară activitatea în condițiile legii. Ele contribuie la definirea și la exprimarea voinței politice a
cetățenilor, respectând suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea de drept și principiile
democrației.
În concretizarea normelor fundamentale, Legea nr.14/2003, prin art.1, statuează că „partidele
politice sunt asociații cu caracter politic ale cetățenilor români cu drept de vot, care participă în mod
liber la formarea și exercitarea voinței lor politice, îndeplinind o misiune publică garantată de
Constituție. Ele sunt persoane juridice de drept public”.
De asemenea, potrivit art.2 din lege, „prin activitatea lor, partidele politice promovează valorile și
interesele naționale, pluralismul politic, contribuie la formarea opiniei publice, participă cu candidați în
alegeri și la constituirea unor autorități publice și stimulează participarea cetățenilor la scrutinuri,
potrivit legii”.
Pentru aducerea la îndeplinire a rolului partidelor politice în cadrul democrației constituționale din
România, astfel cum acesta este enunțat de prevederile constituționale și legale menționate, Legea
nr.14/2003 stabilește reguli privind organizarea acestora. Astfel, potrivit art.9 din lege, fiecare partid
politic trebuie să aibă statut și program politic proprii, iar statutul fiecărui partid politic, întocmit în
conformitate cu prevederile art. 10 din lege, cuprinzând inclusiv sancțiunile disciplinare și procedurile
prin care acestea pot fi aplicate membrilor, trebuie anexat obligatoriu (art.18 din lege) la cererea de
înregistrare a partidului politic depusă la Tribunalul București.
În caz de admitere a cererii de înregistrare, statutul partidului capătă forță juridică obligatorie
asemenea legii și trebuie întocmai respectat de membrii unui partid politic și de organele statutare ale
partidului. Nerespectarea acestuia constituie motiv de aplicare a sancțiunilor prevăzute de respectivul
act juridic, cea mai gravă fiind sancțiunea excluderii din partid.
Curtea reține, totodată, că legea prevede reguli procedurale privind soluționarea diferendelor
dintre membrii unui partid politic sau dintre aceștia și conducerile organizațiilor partidului, precum și
organele competente pentru soluționarea acestor diferende (comisiile de arbitraj la nivelul partidului și
al organizațiilor sale teritoriale, care reprezintă, în realitate, organe proprii cu atribuții jurisdicționale).
Astfel, potrivit art.15 alin.(3) din Legea nr. 14/2003, comisia de arbitraj este organizată și funcționează
conform unui regulament aprobat de organul statutar, care trebuie să asigure părților dreptul la opinie
și dreptul de a se apăra, precum și proceduri echitabile de decizie.
În aceste condiții, Curtea constată că prevederile art.16 alin. (3) din Legea nr.14/2003, instituind
competența exclusivă a organelor cu atribuții jurisdicționale ale partidului politic de a aprecia asupra
respectării normelor statuare de către membrii de partid, elimină, în fapt, controlul judecătoresc în
ceea ce privește respectarea de către aceste organe a propriului statut și împiedică astfel accesul
liber la justiție. De altfel, Curtea reține că problema constituționalității prevederilor art.16 alin.(3) din
Legea nr.14/2003 trebuie privită cu maximă exigență în condițiile în care pierderea calității de membru
al unui partid poate fi expresia unor premise subiective ori a arbitrariului.
Curtea constată, totodată, că primind o cerere, prin care se contestă legalitatea excluderii din
partid, instanța judecătorească, chiar dacă ar observa că au fost încălcate proce durile statutare, nu
poate decât să respingă cererea ca inadmisibilă, nefiind competentă material să o judece.
Fără îndoială, având în vedere prevederile art.15 alin.(1) și (3) din Legea nr.14/2003, membrii
unui partid politic trebuie, în cazul diferendelor determinate de excluderea din partid, să parcurgă
procedura în fața jurisdicțiilor interne ale partidului, să solicite acestora aplicarea întocmai a
prevederilor statutare și doar în cazul în care consideră că aceste organe au încălcat prevederile
statuare, să aibă, ulterior, posibilitatea sesizării instanței judecătorești. Aceeași concluzie rezultă și din
împrejurarea că, deși organele cu atribuții jurisdicționale ale partidului își desfășoară activitatea pe
baza unor prevederi statutare care, în principal, trebuie să asigure părților dreptul la opinie, dreptul de
a se apăra și o procedură echitabilă, acestea nu pot fi considerate ca întrunind condițiile specifice
unui tribunal independent și imparțial, în sensul art.6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului
și a libertăților fundamentale.
De asemenea, Curtea precizează că, în această materie, controlul judecătoresc nu poate fi
realizat decât asupra statutului și a regularității desfășurării procedurii statutare în fața organelor cu
atribuții jurisdicționale ale partidului, și nu asupra oportunității sancțiunii aplicate. Astfel, instanța
judecătorească învestită cu soluționarea unei cereri prin care se contestă sancțiunea excluderii din
partid urmează să analizeze respectarea normelor statutare privind stabilirea și aplicarea sancțiunii și
să verifice dacă dreptul părții la apărare și la opinie a fost efectiv asigurat.
În lumina acestor considerente, Curtea constată că reglementarea dedusă controlului de
constituționalitate încalcă dispozițiile art.21, potrivit cărora nicio lege nu poate îngrădi exercitarea
dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și a
intereselor sale legitime, deoarece, potrivit art.16 alin.(3) din Legea nr.14/2003, cererea membrului de
partid căruia i s-a aplicat sancțiunea excluderii din partid nu poate ajunge niciodată să fie examinată
în mod efectiv de un judecător imparțial și independent. Așadar, în această materie, liberul acces la
justiție este nu doar limitat, ci com plet anihilat.
În plus, Curtea reține că se încalcă și plenitudinea de jurisdicție a instanțelor judecătorești, astfel
cum aceasta este reglementată de art.126 alin.(1) din Constituție. Dispozițiile constituționale ale
art.126 alin.(2) sunt în sensul că prin lege se stabilește competența instanțelor judecătorești, și nu în
sensul că asupra unui diferend nicio instanță nu este competentă să se pronunțe. Chiar dacă prin
legea specială competența materială de soluționare a unei cauze este atribuită altor organ e (celor cu
atribuții jurisdicționale, de exemplu), soluțiile acestora pot fi contestate în justiție, respectându -se
astfel dreptul de acces liber la justiție.
În aceste condiții, Curtea constată că prevederile art.16 alin. (3) din Legea nr.14/2003 aduc
atingere înseși substanței dreptului de acces la instanță și se află într -un raport evident antinomic cu
dispozițiile art.6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și
jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil (a se vedea,
spre exemplu, Hotărârea din 10 februarie 1983, pronunțată în Cauza Albert și Le Compte împotriva
Belgiei, paragraful 29, Hotărârea din 25 mai 2005, pronunțată în Cauza Buzescu împotriva României,
paragraful 60).
În plus, Curtea observă că reglementările în materie din alte state, în deplin acord cu exigențele
dreptului de acces la justiție, instituie posibilitatea contestării în fața instanțelor a deciziilor partidelor
politice cu privire la raporturile dintre partide și membrii acestora. Astfel, în Ungaria, Legea
nr.CLXXV/2011 privind libertatea de asociere, regimul juridic al utilității publice, precum și
funcționarea și sprijinirea asociațiilor, aplicabilă și partidelor politice, stabilește prin art.11 alin.(3), (6)
și (7) că procurorul, în cadrul competenței sale de control al legalității, poate formula o acțiune la
instanța judecătorească, care, în urma examinării acțiunii, poate dispune anularea oricărei hotărâri
nelegale adoptate de partidul politic și, în funcție de situație, poate obliga la adoptarea unei noi
hotărâri.
De asemenea, în Portugalia, articolul 103-D din Legea Curții Constituționale a Portugaliei
nr.28/82 din 15 noiembrie 1982 stabilește că orice membru al unui partid politic poate să conteste, pe
temeiul ilegalității sau al încălcării unei reguli statutare, deciziile sancționatorii luate de organele
partidului respectiv într-o acțiune disciplinară împotriva acestuia, precum și deciziile acestor organe
care îi afectează direct și personal dreptul de a participa la activitățile partidului.
Distinct de cele enunțate mai sus, Curtea observă că excepția de neconstituționalitate a fost
ridicată într-o cauză în care autorul excepției a fost exclus din partidul politic al cărui membru era.
Drept consecință, în temeiul prevederilor art.9 alin. (2) lit.h1) din Legea nr.393/2004 privind Statutul
aleșilor locali, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.912 din 7 octombrie 2004, cu
modificările și completările ulterioare, mandatul său de consilier local a încetat.
În aceste condiții, fără a extinde controlul de constituționalitate asupra prevederilor art.9 alin.(2)
lit.h1) din Legea nr.393/2004, cu privire la care, potrivit dispozitivului Încheierii de sesizare din 20
martie 2013, pronunțate de Tribunalul Călărași — Secția civilă, instanța de contencios constituțional
nu a fost sesizată și, rămânând în limitele sesizării, Curtea precizează că, în considerarea statutului
pe care partidele politice îl au, potrivit art.1 teza a doua din Legea nr. 14/2003 — „persoane juridice de
drept public” —, și ținând seama și de faptul că, potrivit art.2 din lege, partidele „participă cu candidați
în alegeri și la constituirea unor autorități publice”, a lăsa în afara controlului judecătoresc respectarea
de către organele de decizie ale partidelor a propriilor statute înseamnă a nega drepturile și libertățile
cetățenești prevăzute de Constituție.
Astfel, potrivit art.40 alin.(1) din Constituție, „Cetățenii se pot asocia liber în partide politice, în
sindicate, în patronate și în alte forme de asociere”.
Totodată, dispozițiile art.37 din Constituție, care prevăd dreptul de a fi ales, trebuie coroborate și
cu cele ale art.15 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora „cetățenii beneficiază de drepturile și de
libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea”, astfel
încât alesul local trebuie să beneficieze și de dreptul de a își exercita netulburat funcția în care a fost
ales prin votul electoratului.
Observând că, în cazul consilierilor locali, fără a distinge dacă pierderea calității de membru al
partidului este sau nu imputabilă, măsura excluderii din partid produce un efect juridic extrem de grav
— încetarea mandatului, Curtea reține că imposibilitatea de a contesta în fața instanței judecătorești o
asemenea măsură dispusă fără a verifica respectarea statutului și a procedurilor statutare este
contrară dreptului de acces la o instanță judecătorească și face ca drepturile enunțate să fie lipsite de
conținutul juridic garantat de statul de drept și democratic.
În fine, Curtea reamintește că forța obligatorie ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile
Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină
acesta. Astfel, atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor Curții Constituționale sunt general
obligatorii, potrivit dispozițiilor art.147 alin.(4) din Constituție, și se impun cu aceeași forță tuturor
subiectelor de drept.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.146 lit.d) și al art.147 alin.(4) din
Constituție, precum și al art.1—3, al art.11 alin.(1) lit.A.d) și al art.29 din Legea nr.47/1992, cu
majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii:
DECIDE:
Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Dumitru Voicu în Dosarul nr.359/116/2013 al
Tribunalului Călărași — Secția civilă și constată că prevederile art.16 alin.(3) din Legea partidelor
politice nr.14/2003 sunt neconstituționale.
Definitivă și general obligatorie.
 Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Tribunalului Călărași
— Secția civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 12 decembrie 2013.

OPINIE SEPARATĂ

Dosarul nr.200D/2013
În dezacord cu soluția pronunțată prin Decizia nr.530 din 12 decembrie 2013, considerăm că
excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.16 alin.(3) din Legea partidelor politice nr.14/2003
ar fi trebuit respinsă ca neîntemeiată.
Curtea Constituțională a dezvoltat, până în prezent, o bogată jurisprudență prin care a confirmat
constituționalitatea prevederilor de lege menționate. Astfel, au fost pronunțate zece decizii prin care a
fost respinsă ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate având acest obiect (Decizia nr.952
din 25 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.571 din 17 august 2009,
Decizia nr.1.255 din 6 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.783 din
17 noiembrie 2009, Decizia nr.197 din 4 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.209 din 2 aprilie 2010, Decizia nr.399 din 13 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.334 din 20 mai 2010, Decizia nr.958 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.561 din 10 august 2010, Decizia nr.1.461 din 8 noiembrie 2011,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.81 din 1 februarie 2012, Decizia nr.283 din
27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.366 din 30 mai 2012, Decizia
nr.649 din 19 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.560 din 8 august
2012, și Decizia nr.65 din 21 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.176 din 1 aprilie 2013), dintre care primele cinci au fost adoptate în plenul Curții cu unanimitate
de voturi.
Una dintre cele mai relevante decizii este Decizia nr.283 din 27 martie 2012 prin care,
examinând constituționalitatea dispozițiilor art.16 alin.(3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003 prin
prisma unor critici referitoare la pretinsa nesocotire a dispozițiilor art.21 din Legea fundamentală
privind accesul liber la justiție, Curtea a observat că regimul partidelor politice a fost reglementat
principial chiar prin norme de nivel constituțional. Astfel, prin art.40 alin.(1) din Legea fundamentală a
fost reglementată libertatea de asociere a cetățenilor în part ide politice, stabilindu-se că acestea se
constituie și își desfășoară activitatea în condițiile legii — art.8 alin.(2) din Constituție — și că
organizarea, funcționarea și finanțarea partidelor politice se reglementează prin lege organică, așa
cum prevede art.73 alin.(3) lit.b) din Constituție.
Din aceste norme rezultă fără echivoc că legiuitorul constituant a lăsat la latitudinea legiuitorului
ordinar competența de a adopta dispoziții precum cele cuprinse în art.16 alin.(3) din Legea
nr.14/2003, potrivit cărora dobândirea sau pierderea calității de membru al unui partid politic este
supusă numai jurisdicției interne a partidului respectiv, potrivit statutului partidului.
Totodată, Curtea a reținut că, potrivit art.15 din Legea partidelor politice nr.14/2003, pentru
soluționarea diferendelor dintre membrii unui partid politic sau dintre aceștia și conducerile
organizațiilor partidului, se constituie comisii de arbitraj la nivelul partidului și al organizațiilor sale
teritoriale, care trebuie să asigure părților dreptul la opinie și dreptul de a se apăra, precum și
proceduri echitabile de decizie. Sub acest aspect, Curtea a observat, prin decizia menționată, că o
asemenea concepție legislativă este asemănătoare celei existente în Germania, unde Legea privind
partidele politice (Parteiengesetz) prevede, la art.10 paragraful 5, că instanța de arbitraj competentă
în conformitate cu codul de procedură arbitrală decide cu privire la excluderea din partid, dreptul de
apel la o instanță de arbitraj superioară fiind garantat. De asemenea, conform art.14 paragraful 1 din
aceeași lege germană, partidul și cele mai înalte organizații regionale ale acestuia instituie instanțe de
arbitraj pentru a soluționa disputele dintre partid sau o organizație regională și membrii acest uia, iar
problema dedusă judecății acestora rămâne doar în competența instanțelor arbitrale ale partidului.
Așadar, potrivit Legii nr.14/2003, soluționarea contestațiilor împotriva măsurii de excludere din
partid a unui membru al acestuia este de competența exclusivă a comisiilor de arbitraj, care sunt
reglementate prin statutele partidelor, fiind exclusă procedura jurisdicțională în fața instanțelor
judecătorești a căror competență, conform art.126 alin.(2) din Constituție, este prevăzută numai prin
lege, ceea ce nu este, însă, de natură să aducă atingere liberului acces la justiție. Aceasta, deoarece
art. 21 alin.(1) și (2) din Constituție trebuie interpretat într -un sens larg, și anume ca interzicând numai
îngrădirile care s-ar aduce prin lege înseși substanței accesului liber la justiție, fără să excludă
posibilitatea ca, prin lege, să se stabilească anumite condiții de exercitare a lui. Și Curtea Europeană
a Drepturilor Omului a statuat că liberul acces la justiție nu este un drept absolut, ci necesită, prin
însăși natura sa, o reglementare din partea statului, care are o anumită marjă de apreciere în
stabilirea unor limitări ale acestuia, atât timp cât nu aduce atingere înseși esenței acestui drept
(Hotărârea din 28 mai 1985, pronunțată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii
Britanii, paragraful 57, sau Hotărârea din 1 aprilie 2010, pronunțată în Cauza Buijen împotriva
Germaniei, paragraful 59).
Totodată, Curtea a reținut că regula constituțională a liberului acces la justiție semnifică faptul că
orice persoană poate sesiza instanțele judecătorești în cazul în care consideră că drepturile, libertățile
sau interesele sale legitime i-au fost încălcate, iar nu faptul că acest drept de acces la justiție nu
poate fi supus niciunei condiționări, competența de a stabili regulile de desfășurare a procedurii în
fața instanțelor judecătorești revenindu-i legiuitorului, conform art.126 alin.(2) din Constituție.
De altfel, în mod judicios Curtea a observat, prin aceeași Decizie nr.283 din 27 martie 2012, că
susținerile potrivit cărora textul de lege criticat încalcă accesul liber la justiție întrucât exclude de la
controlul judecătoresc verificarea modului în care, din punct de vedere formal, au fost respectate
procedurile statutare ale partidului cu privire la dobândirea sau la pierderea calității de membru al
acestuia, converg, în realitate, spre necesitatea de a se institui o cale de atac la instanțele
judecătorești împotriva hotărârilor adoptate de comisiile de arbitraj ale partidului, ceea ce nu se po ate
realiza pe calea contenciosului constituțional, fiind o problemă de reglementare de competența
organului legislativ.
De asemenea, în jurisprudența sa în materie, Curtea a constatat că partidele politice sunt grupări
asociative care funcționează pe baza statutelor proprii care conțin reguli create și acceptate de
membrii lor și că instanțele judecătorești nu sunt legitimate să exercite funcția de înfăptuire a justiției
în ceea ce privește actele de încălcare a disciplinei interne din cadrul partidelor po litice, deoarece
răspunderea în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme de
etică și deontologie proprii, pe care membrii acestora s -au angajat să le respecte încă din momentul
în care, în mod liber consimțit, au aderat la acest tip de asociații cu caracter politic. Curtea a reținut că
„este firesc ca răspunderea disciplinară a membrilor partidului să fie stabilită de către organisme
interne, acestea fiind singurele care pot aprecia, în funcție de ideologia care direcționează acțiunile
partidului, în ce măsură comportamentul membrilor acestuia este compatibil cu normele statutare care
conturează rolul concret pe care acesta și-a propus să îl aibă în viața politică și socială a țării și dacă
acest comportament este conform cu modalitățile specifice de acțiune agreate de fiecare partid și,
implicit, de fiecare dintre membrii acestuia” (Decizia nr.197 din 4 martie 2010).
Totodată, Curtea a accentuat ideea că, spre deosebire de alte forme de asociere, regimul juridic
al partidelor politice este de ordin constituțional — art.8 și 40 din Legea fundamentală, dezvoltat în
Legea lor organică nr.14/2003. Prin Constituție sunt exprimate juridic scopurile partidelor politice și
coordonatele în care acestea se pot organiza și funcționa. Așa cum sunt definite în art.1 din Legea
nr.14/2003, partidele politice sunt asociații cu caracter politic ale cetățenilor români cu drept de vot,
care participă în mod liber la formarea și exercitarea voinței lor politice, îndeplinind o misiune publică
garantată de Constituție, iar caracteristica esențială a acestora o reprezintă existența unei
ideologii comune, pe care și-au însușit-o toți membrii acestora, a unei doctrine la care toți
membrii lor au aderat în mod conștient și voluntar, în lipsa oricăre i constrângeri. Decizia
înscrierii într-un anumit partid are ca izvor exclusiv convingerea intimă a fiecăruia dintre membri că
politica promovată de respectivul partid constituie cea mai inspirată și mai eficientă modalitate de
acțiune în viața socială și politică a țării. Odată cu dobândirea calității de membru de partid,
cetățeanul își asumă și obligația statutară de a respecta disciplina internă a partidului. Or,
această obligație și-o asumă cunoscând rigorile instituite de statutul partidului și fiind
conștient de consecințele pe care le poate atrage nerespectarea acesteia, cea mai drastică
dintre acestea fiind excluderea din partid.
Curtea a mai reținut că, în principiu, pierderea calității de membru al unui partid politic se
produce fie în mod voluntar — prin demisie, fie prin excludere — ca sancțiune hotărâtă și aplicată de
către organismul statutar stabilit în mod expres în acest scop. În cea de -a doua ipoteză, cea a
excluderii, pierderea calității de membru poate interveni în situația în care persoana în cauză a
încălcat prevederile Statutului ori hotărârile organismelor de conducere ale partidului sau când
a săvârșit abateri grave de la disciplina partidului, inclusiv prin acțiuni ori prin declarații publice
împotriva hotărârilor luate prin vot de or ganismele de conducere ale partidului sau împotriva
conducerii partidului, la toate nivelele. Asemenea cazuri este evident că pot fi analizate numai de
organele specifice ale partidului, acestea fiind singurele în măsură să aprecieze dacă, și în ce
măsură, membrul de partid se face vinovat de nerespectarea disciplinei interne și dacă
această nerespectare este de natură să conducă la excluderea sa din partid.
 Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a reținut că funcția definitorie a instanțelor
judecătorești este aceea de a veghea la respectarea legii, termenul de lege fiind înțeles în sens larg,
nu doar ca actul emis de Parlament cu acest titlu, ci ca orice act cu caracter normativ, care are,
așadar, un conținut juridic. Normele cuprinse în statutele partidelor politice nu au însă natură
juridică în sensul arătat, ci reprezintă reguli de conduită internă a căror respectare este necesară
pentru buna funcționare a partidului ca structură asociativă. Acesta este motivul pentru care instanțele
judecătorești nu au competența de a cenzura hotărârile organelor de așa-numita „jurisdicție
internă” a partidelor, hotărâri care au caracter de acte politice, emise în baza unor norme proprii
statutelor acestora.
În contextul problematicii de față este important de subliniat și o altă constatare a Curții
Constituționale, referitoare la faptul că legiuitorul a impus necesitatea intervenției instanțelor
judecătorești cu prilejul verificării îndeplinirii condițiilor cerute pentru constituirea legală a partidelor
politice, acestea dobândind personalitate juridică de la data rămânerii definitive și irevocabile a
hotărârii Tribunalului București sau, după caz, a Curții de Apel București, privind admiterea cererii de
înregistrare. Potrivit art.18 din Legea nr.14/2003, în vederea înregistrării unui partid politic, Tribunalul
București va examina o serie de documente privitoare la activitatea viitoare a acestuia, printre care și
statutul său, în care, așa cum prevede art.10 lit.g) din Legea nr.14/2003, trebuie să fie stabilite
sancțiunile disciplinare, dar și procedurile prin care acestea pot fi aplicate membrilor. Așadar,
verificând legalitatea constituirii partidului politic, instanța de judecată va verifica, implicit, și
îndeplinirea exigenței ca aceste proceduri să asigure petentului nemulțumit de o decizie a partidului
dreptul de a-și susține în mod efectiv și eficient cauza. Astfel cum prevede art.15 din Legea
nr.14/2003, statutele partidelor trebuie să prevadă reguli procedurale care să asigure membrilor lor
dreptul la opinie și dreptul de a se apăra, oferindu-le posibilitatea de a da explicații în fața organelor
de disciplină referitoare la faptele ce pot fi considerate abateri sancționabile. Prin urmare, concluzia
este în sensul că, de fapt, relația dintre partide și membrii lor este analizată de o instanță
judecătorească, în mod indirect, prin validarea legalității actelor constitutive și a statutului.
Având în vedere că în cauza de față nu au fost învederate elemente de noutate față de
motivările excepțiilor de neconstituționalitate deja soluționate de Curtea Constituțională, care să
determine reconsiderarea vastei și convingătoarei sale jurisprudențe în materie, apreciem că își
mențin pe deplin valabilitatea atât considerentele, cât și soluția pronunțată prin deciziile amintite.
Justificarea prezentului reviriment jurisprudențial prin numărul mare de plângeri referitoare la
contestarea deciziilor de excludere din partide pe care instanțele le resping ca inadmisibile nu poate fi
considerat un argument în acest sens. Mai mult decât atât, ar fi trebuit să se aibă în vedere că
admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art.16 alin.(3) din Legea partidelor politice
nr.14/2003 va genera o supra-aglomerare a instanțelor cu cereri de acest tip, ținând cont de faptul că,
în prezent, în România funcționează legal o multitudine de partide politice.
Totodată, reamintim că, în jurisprudența sa, Curtea a statuat că examinarea constituționalității
unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispozițiile constituționale pretins
violate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta
din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției (a s e vedea, în acest sens, de
exemplu, Decizia nr.44 din 12 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.338 din 10 iunie 2013). De aceea, motivarea soluției de admitere a excepției de
neconstituționalitate a art.16 alin.(3) din Legea nr.14/2003 prin coroborare cu prevederile art.9 alin.(2)
lit.h1) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, potrivit cărora calitatea de consilier local
sau de consilier județean încetează de drept, înainte de expirarea duratei normale a mandatului, în
cazul pierderii calității de membru al partidului politic sau al organizației minorităților naționale pe a
cărei listă a fost ales, din perspectiva unei eventuale încălcări a dreptului de vot — mai precis o
denaturare a voinței electoratului exprimate cu prilejul alegerii consilierilor locali — nu poate fi luată
în discuție în speța de față. Aceasta, deoarece obiectul excepției a fost determinat în mod
inechivoc în încheierea de sesizare a Curții Constituționale ca fiind numai prevederile art.16 alin.(3)
din Legea nr.14/2003. Este adevărat că autorul excepției a ridicat și excepția de neconstituționalitate
a dispozițiilor art.9 alin.(2) lit.h1) din Legea nr.393/2004, dar Tribunalul Călărași — Secția civilă a
reținut ca obiect al acesteia doar prevederile art.16 alin. (3) din Legea nr.14/2003. Într-o asemenea
situație, autorul excepției, care, de altfel, a beneficiat de serviciile de asistență juridică și reprezentare
ale unui avocat ales, avea fie posibilitatea de a introduce recurs împotriva încheierii de sesizare,
potrivit art.29 alin.(5) din Legea nr.47/1992, în 48 de ore de la pronunțare, fie de a formula o cerere de
îndreptare a erorii materiale, în ipoteza în care era vorba despre o omisiune a instanței. Neutilizând
vreuna dintre aceste căi procedurale, cadrul procesual al soluționării excepției de neconstituționalitate
urmează, așadar, să rămână strict circumscris la prevederile art. 16 alin.(3) din Legea nr.14/2003 și la
critica referitoare la pretinsa încălcare a accesului liber la justiție.
 În acest context, în plus față de cele reținute prin deciziile mai sus citate, apreciem că este
evident că opțiunea legiuitorului pentru supunerea deciziilor referitoare la dobândirea sau pierderea
calității de membru al unui partid politic numai jurisdicției interne a partidului respectiv este pe deplin
justificată de însăși filosofia care stă la baza constituirii partidelor politice, ca structuri asociative al
căror liant îl reprezintă ideologia comună, deci o manifestare de natură psihologică al căr ei resort
motivațional îl constituie credința în anumite valori comune și convingerea că asocierea în acel partid
va fi benefică transpunerii acestora în planul concret al realității practice.
În cauza de față, problema se axează pe imposibilitatea contestării deciziilor de excludere din
partid, dar se omite faptul că textul de lege criticat vizează și deciziile de dobândire a calității de
membru. Or, textul trebuie citit și înțeles în ansamblul său, procedura simetrică aplicabilă celor două
momente fiind relevantă pentru deslușirea intenției legiuitorului de a accentua esența partidelor
politice, aceea de forme de asociere liber consimțite, față de care o eventuală intervenție a instanțelor
judecătorești apare ca inadecvată și străină cadrului constituțional al organizării și funcționării
partidelor politice.
În acest spirit, dobândirea calității de membru este rezultat al liberei adeziuni, dar aceasta
trebuie să întâlnească voința concordantă a organizației de partid. Or, de vreme ce în această etapă
— a dobândirii calității de membru — este firesc ca instanțele de judecată să nu aibă niciun fel de
competență în posibilul refuz al partidului de a accepta solicitarea unei persoane de a deveni
membru, logica simetriei impune ca nici pierderea acestei calități să nu fie supusă controlului
instanțelor de judecată, ci doar celui exercitat de organele de jurisdicție internă, specifice fiecărui
partid, instituite prin statutele proprii, a căror legalitate și conformitate cu principiile și regulile
democrației constituționale au fost confirmate la înregistrarea partidului de o instanță de judecată,
respectiv Tribunalul București sau Curtea de Apel București, în caz de recurs împotriva sentinței
tribunalului.
Posibilitatea exercitării unui control judecătoresc asupra d eciziilor partidelor privitoare la
dobândirea sau pierderea calității de membru al acestora ar însemna o ingerință a unei autorități a
statului în activitatea internă a partidelor, în mecanismele proprii de organizare și funcționare,
controlul deciziilor de acest tip al organelor partidelor fiind incompatibilă cu autonomia acestora,
inerentă rolului lor în dezvoltarea și menținerea unei societăți democratice. Aceasta, deoarece ar
presupune ca instanța de judecată să aprecieze cu privire la chestiuni de natură ideologică, aflate în
strânsă legătură cu libertatea conștiinței, și care — așa cum a observat, în precedent, Curtea
Constituțională în jurisprudența sa — nu sunt reglementate prin norme juridice, ci prin reguli cu o
natură specială, imprimată de necesitatea respectării unei anumite „discipline de partid”, acceptată și
însușită de persoanele care devin membri ai partidului, încă de la momentul înscrierii, prin semnarea
unei adeziuni, echivalente, într-un anumit sens, cu o adevărată declarație de loialitate față de
ideologia respectivului partid și față de modalitățile prin care acesta își îndeplinește scopurile, prin
urmărirea anumitor valori și principii agreate de toți membri săi.
Raționamentul dezvoltat în decizia față de care formulăm prezenta opinie separată pornește de
la ideea că instanțele de judecată ar trebui să fie competente să verifice exclusiv legalitatea deciziilor
de excludere din partid, urmărind, în acest scop, îndeplinirea condițiilor procedurale prevăzute în
statutul respectivului partid politic. Trebuie, însă, subliniat că, în realitate, o asemenea analiză nu este
posibil să fie realizată fără să se aducă atingere autonomiei partidelor politice și fără ca instanța să
antameze chestiuni ce țin de disciplina internă, cu privire la care partidele au deplină autoritate de a
stabili standardele și exigențele proprii, adecvate obiectivelor politice pe care și le -au fixat și pe care
încearcă să le aducă la îndeplinire în cadrul unei anumite ideologii specifice, conturate prin chiar
prevederile statutare. Delimitarea sferei legalității de cea a oportunității în ce privește aprecierea
excluderii din partid reprezintă o operațiune deosebit de dificilă, care riscă să plaseze instanțele
judecătorești în postura de a interveni în decizia politică, fiind, astfel, denaturat rolul lor de înfăptuire a
justiției, în sensul art. 126 alin.(1) din Legea fundamentală. De altminteri, chiar în cuprinsul
considerentelor deciziei de admitere se fac referiri și la probleme care presupun abordarea fondului
deciziei de excludere, cum ar fi verificarea respectării statutului partidului.
Pentru toate aceste argumente, apreciem că soluția pe care Curtea Constituțională ar fi trebuit
să o pronunțe prin Decizia nr. 530 din 12 decembrie 2013 ar fi fost cea de respingere, ca
neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate a prevederilor art.16 alin.(3) din Legea partidelor
politice nr.14/2003.

Președinte Judecător
Augustin Zegrean Valer Dorneanu