Ministerul Educației al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea: Științe Economice

Catedra: Marketing și Logistică
Disciplina: Dreptul afacerilor

Referat: Interpretarea normelor juridice

Efectuat: Misac. V
Verificat: Cuznețov. A

2018
 1. Conceptul interpretării normelor juridice

Interpretarea normelor juridice desemnează procesul intelectual de stabilire a sensului exact al

normelor juridice în vederea aplicării acestora, a soluționării unor cauze.

Aplicarea dreptului nu poate fi o activitate simplă, mecanică, ea solicită interpretarea

normelor juridice cel puțin din următoarele motive:
 norma juridică are un caracter general impersonal faţă de o anumită situaţie concretă,
individuală;
 normele juridice sunt constituite într-un sistem, aplicarea lor, implică relaţii diverse;
 limbajul şi stilul actelor normative este specific, nefiind exclusă posibilitatea unor norme
juridice redactate confuz sau care sunt contradictorii etc.

În procesul realizării dreptului, interpretarea normei ce urmează a se aplica, în vederea

soluţionării unei cauze printr-un act de aplicare, reprezintă un moment de cea mai mare importanţă.

Necesitatea interpretării este justificată de faptul că în procesul aplicării dreptului organul de

aplicare (judecătorul, organul administrativ etc.) trebuie să clarifice cu toată precizia textul normei
juridice, să stabilească compatibilitatea acesteia în raport de o anumită situaţie de fapt (de o speţă ce
se deduce în faţa sa). Organul de aplicare (interpretul) este obligat să constate sensul normei de
drept, să verifice cu ce înţeles utilizează cuvintele legiuitorului, dacă acesta a gândit ori s-a exprimat
concret sau abstract, dacă a făcut enumerări limitative, ori s-a menţinut în limitele unei
reglementari-cadru etc.

În teoria clasică s-a afirmat că interpretarea avea ca scop să înlăture ambiguitatea sau
caracterul echivoc al unor reglementări. Savigny a respins această idee, afirmând că normele clare
nu au nevoie de interpretare, iar cele obscure nu se pot interpreta. În realitate, orice normă juridică,
ce urmeaz a fi aplicată pentru rezolvarea unui caz concret, este nevoie a fi interpretată, pentru ca
hotărârea care se va da să se întemeieze în aşa fel pe lege încât arbitrariul sa fie cât mai redus.
Organul de aplicare trebuie să individualizeze norma. Coborârea de la generalul şi abstractul normei
la particularul şi singularul cazului implică profesionalism şi măiestrie, pregătire teoretică
impecabilă.

Pe de altă parte, interpretarea reprezintă o mijlocire între drept şi realitatea vieţii (între drept
şi aeqitas, cum spuneau romanii). Pentru acest motiv, interpretul va trebui să explice norma în
contextul social în care ea acţionează.

Aşa cum s-a remarcat în literatura juridică, interpretarea nu caută decât maximum de dreptate.
Scopul din urmă al interpretării este de a realiza dreptatea şi de aceea legile evoluează şi se schimbă
mereu, pe căi de multe ori aparent ilogice. O interpretare care duce la nedreptate nu este o
interpretare bună, după cum o lege, care duce la nedreptate, nu este bună.

2. Formele interpretării dreptului

Interpretarea dreptului constituie o activitate la care participă diferite subiecte, având fiecare
un rol distinct, iar soluţiile de interpretare la care ajung nu au aceeaşi importanţă şi forţă juridică.
De la aceste considerente porneşte şi cea mai cunoscută clasificare a formelor de interpretare a
dreptului şi anume cea în interpretare oficială şi neoficială.
 Interpretarea oficială sau obligatorie provine de la un organ de stat competent. Interpretarea
oficială poate fi generală, când este realizată de stat printr-un act special de interpretare (ex.
Parlamentul, printr-o nouă lege interpretează o lege în vigoare, intrepretată diferit, datorită unui
grad sporit de generalitate). Cea mai generală interpretare este aceea dată de organul care a elaborat
actul, dar sunt şi alte organe chemate să asigure respectarea şi interpretarea actelor normative.

Interpretarea generală se caracterizează prin faptul că este dată sub forma unui act normativ.
Este de principiu, ca atunci când o dispoziţie dintr-un act normativ apare neclară sau confuză
organul emitent al actului normativ are dreptul de a da interpretarea autentică a acelei dispoziţii
printr-un act normativ.

De menţionat că în acest caz actul normativ de interpretare face corp comun cu actul
interpretat, având caracterul unei norme general-obligatorii. Interpretarea generală a actelor
normative, făcută de organul de la care emană, acestea poartă denumirea de interpretare autentică,
iar actul juridic ce cuprinde interpretarea are forţă juridică a actului interpretat.

De asemenea, interpretarea oficială poate fi şi concretă (denumită şi cauzală sau judiciară)

fiind făcuta de organele de aplicare a dreptului cu prilejul soluţionării unei cauze concrete a unui
anumit caz sau speţă şi care are caracter obligatoriu numai pentru acea cauză.

Subiectele acestei interpretări sunt toate organele de stat care aplică dreptul, deoarece această
activitate presupune, întotdeauna, lămurirea sensului normei juridice ce urmează a fi aplicată, iar
rezultatul interpretării este cuprins în conţinutul, în redactarea actului de aplicare.

Există o deosebire principală între interpretarea general-obligatorie şi cea cauzală. În cazul

primei forme general-obligatorii, interpretarea capătă o valoare de sine stătătoare şi este făcută cu
scopul de a lămuri sensul unei norme, nefiind condiţionată de necesitatea soluţionării concomitente
a unei cauze concrete. În situaţia interpretării cauzale, dimpotrivă, interpretarea este doar un mijloc
pentru soluţionarea unei cauze concrete. De aceea, aici nu avem, de fapt, un act de interpretare, ci
un act juridic de aplicare, dat în temeiul unei norme juridice al cărui conţinut a putut fi dezvăluit în
urma unui efort mai mult sau mai puţin complex, de interpretare.

Interpretarea neoficială (doctrinară). Nu are caracter obligatoriu, nu se concretizează în

conţinutul unor acte juridice a căror respectare sau aplicare să fie garantate de stat. Ea reprezintă
poziţia oamenilor de ştiinţă, a specialiştilor în domeniul dreptului şi este exprimatş în tratate, lucrări
ştiinţifice, cursuri universitare, articole în reviste de specialitate şi constituie instrumente de lucru
pentru cei care realizează interpretarea concretă.

3. Metodologia interpretării normelor juridice

Metodologia este datoare să ofere o concepţie unitară, sistematică, concentrare a unor metode
şi tehnici pe baza unor atitudini şi principii care să vizeze optimizarea procesului de interpretare,
atingerea finalităţilor acestui proces.

În procesul interpretării nu se pot da reguli stricte, care să conducă în mod automat la o

interpretare corectă. Literatura juridică şi practica aplicării normelor juridice au relevat însă o serie
de principii, cu grad de generalitate diferit, evocate în formulări diverse, ce se presupun şi se
intercondiţionează şi care au un rol important în interpretarea normelor juridice, fără a fi însă
infailibile.

Astfel, aşa cum am arătat, consider că în procesul interpretării normelor juridice trebuie să se
respecte în primul rând natura acestei activităţi subsumată aplicării normelor juridice, unitatea
dintre literă şi spiritul legii, fără exagerări de o parte sau alta, care pot conduce la soluţii dogmatice,
injuste sau la abuz şi arbitrar.

Trebuie să avem apoi în vedere voinţa legiuitorului. Dacă legea este limpede, judecătorul nu
are decât sarcina să o aplice; optima lex, quae minimum judici, optimus judex qui minimum sibi -
cea mai bună lege este aceea care lasă cât mai puţin la aprecierea judecătorului şi cel mai bun
judecător este acela care, în hotărârea pe care o dă, se întemeiază în aşa fel pe lege, încât arbitrariul
să fie cât mai redus.

Spre a constata intenţia legiuitorului, atunci când textul este neclar, acesta trebuie să fie pus în
legătură cu întreaga economie a legii, pentru ca aceasta să lumineze interpretarea. O regulă
consacrată este de altfel, că orice interpretare trebuie să se faca "subiectum materiam", adică în
conformitate cu cadrul în care este pusă dispoziţia respectivă, cu instituţia juridică şi ramura de
drept unde aceasta se găseşte.

Unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să facă distincţie "ubi lex non distinguit,
nec nos distinguere debemus".

Excepţia este de strictă interpretare şi aplicare: exceptio est strictisimae interpretationis.

Aşadar între regulă şi excepţie, exprimate în normele juridice, există un raport exprimat prin
adagiile: generalia specialibus non derogant si specialia generalibus derogant (norma generală nu
derogă de la norma specială, norma specială derogă de la norma generală).

În procesul interpretării normelor juridice trebuie să se ţină seama atât de specificitatea

interpretării, dată de "subiectum materiam", cât şi de sistemicitatea normelor juridice, aceste situaţii
generând alte reguli, lucru semnificativ în ceea ce priveşte complexitatea interpretării.

4. Metodele interpretării normelor juridice

Interpretarea gramaticală constă în folosirea procedeelor de analiză morfologică şi sintactică

a textului actelor normative, pornindu-se de la înţelesul cuvintelor folosite, de la legătura între ele,
de la construcţia frazei etc.
Procedeele de interpretare gramaticală reclamă şi clarificarea problemei terminologiei
juridice. Înţelesul unor termeni şi expresii în formularea textului normei de drept poate fi identic cu
cel din limbajul obişnuit sau poate avea un sens specific juridic, cum este cazul cuvintelor
infracţiune, vinovăţie, funcţionar public etc.
Uneori legiuitorul pentru a asigura înţelegerea corectă şi uniformă a unor termeni folosiţi
recurge la explicarea sensului acestor termeni.
În condiţiile în care semnificaţia unor cuvinte de specialitate nu este dată prin texte normative,
organele de aplicare a dreptului se folosesc de interpretarea dată de practica sau de doctrina juridică.

Interpretarea gramaticală constă, în primul rând, în explicarea textului, formelor gramaticale

(numărul, genurile, terminaţiile, chiar şi semnele de punctuaţie). Importanţa semnelor de punctuaţie
o demonstrează cunoscuta exprimare, al cărei sens depinde de semnele de punctuaţie, şi anume, de
virgulă, de locul unde va fi pusă ea: „казнить нельзя помиловать” (executarea nu graţierea). În al
doilea rând, lămurirea expresiilor verbale, a terminologiilor şi, în primul rând, explicarea
termenilor, de exemplu „stat de drept”, „uzurpare” etc. În al treilea rând, formele specifice de
exprimare a dispoziţiilor juridice: în loc de formele concrete se folosesc formele infinite. În al
patrulea rând, se explică structurile morfologice şi sintactice, de exemplu, când se vorbeşte despre
„cetăţean”, se înţelege că este vorba despre cetăţeanul Republicii Moldova, iar când se vorbeşte
„fiecare” (fiecare are dreptul...), atunci se înţelege că este vorba despre cetăţeanul Republicii
Moldova, cetăţeanul străin şi apatrid.
 Interpretarea gramaticală, ca şi orice altă metodă de interpretare, se bazează pe logică,
deoarece gândirea este imposibilă fără logică. Aceasta a şi determinat apariţia în literatura de
specialitate, din anii 50 ai sec.XX a unor viziuni prin care se nega interpretarea logică independentă.
Totuşi, majoritatea savanţilor teoreticieni au evidenţiat interpretarea logică ca o metodă
independentă16.

Interpretarea sistematică constă în lămurirea sensului unei norme juridice, a unui text
normativ, prin coroborarea acestei norme sau a acestui text cu alte dispoziţii normative, aparţinând
aceleiaşi instituţii juridice sau ramuri de drept. Uneori interpretarea sistematică reclamă stabilirea
chiar a unor legături dintre texte normative aparţinând unor ramuri de drept diferite.
Necesitatea aplicării procedeelor sistematice de interpretare decurge din legătura indisolubilă,
sistemică dintre elementele componente ale dreptului dintr-un stat care, astfel cum s-a mai arătat, nu
constituie o simplă însumare de norme, ci o unitate alcătuită din părţi interdependente.
În acest fel, nici o normă de drept nu poate fi inţeleasă dacă este ruptă de celelalte norme:
normele din partea specială a codurilor, de normele şi principiile din partea generală a acestora,
normele unor ramuri de drept, de normele constituţionale etc.
Utilitatea acestei metode este şi mai evidentă în cazul normelor incomplete, adică a normelor
de trimitere, de referire şi în alb, care îşi capătă conţinutul de plin numai prin adăugirea realizată pe
calea interpretării.
Fiecare normă juridică trebuie să fie examinată din punctul de vedere al legăturii cu tot
sistemul prevederilor juridice. Cum se mai remarcă în literatura juridică, chiar normele juridice noi
dezvoltă legile deja existente şi a înţelege cum şi de ce ele le substituie reprezintă o activitate
importantă a celui ce aplică dreptul. La interpretarea sistematică se mai referă identificarea locului
normei juridice în sistemul altor norme juridice. De exemplu, presupunem că, făcând analiza
Constituţiei unui stat oarecare, evidenţiem că judecătoriile locale nu se găsesc în capitolul „Puterea
judecătorească” al Constituţiei. Ar însemna aceasta că categoria respectivă de instanţe judecătoreşti
nu se atribuie la puterea judecătorească? Interpretarea sistematică, în cazul dat, permite a trage
asemenea concluzii şi, corespunzător, a face observaţii critice.

Interpretarea istorică constă în stabilirea sensului adevărat şi deplin al normelor juridice,

recurgându-se la cercetarea condiţiilor istorice social-politice care au determinat adoptarea unui act
normativ (occasio legis) şi, funcţie de aceste condiţii prin determinarea scopurilor urmărite de acest
act (ratio legis). Aplicarea metodei istorice reclamă studiul izvoarelor de documentare a
materialelor pregătitoare ale adoptării actului normativ, a expunerii de motive şi a discuţiilor ce s-au
purtat cu ocazia dezbaterii proiectului de lege, a lucrărilor ştiinţifice, presei etc., referitoare la actul
normativ în cauză ş.a.m.d.
Uneori informaţiile necesare pentru stabilirea cauzelor şi scopurilor elaborării unui act
normativ, sunt descrise chiar în partea introductivă a actului normativ, în preambul.

Interpretarea istorică reprezintă un proces analitic, când norma se examinează cu luarea în

calcul a acelei situaţii istorico-politice, în care ea a fost emisă. Concomitent, are loc suprapunerea
normei cu situaţia existentă. Este corect că, pentru a cunoaşte în deplinătate norma juridică, este
necesar a cunoaşte cum ea s-a născut, s-a dezvoltat. Aceasta nu înseamnă însă că interpretarea
istorică poate să denatureze aplicarea normei sau îndeobşte poate opri procesul de aplicare a
dreptului. Desigur că nu. Dar cunoştinţele istorice permit aplicarea raţională, justă, motivată, legală
a dreptului, adică cu respectarea tuturor principiilor realizării dreptului.

Interpretarea logică se bazează pe analiza textului normativ prin aplicarea legilor logicii
formale.

Metoda logică nu poate fi separată de celelalte metode sau procedee tehnice, deoarece orice
lămurire a sensului normei juridice fie ea istorică sau sistematică, se sprijină pe utilizarea
raţionamentelor şi judecăţii. Printre procedeele logice frecvent utilizate exemplificăm: "a pari",
"per a contrario", "a fortiori", "ad absurdum".

Raţionamentul "a pari" permite deducerea unor consecinţe logice în urma analogiei care se
face între două situaţii asemănătoare. În absenţa unei reguli care reglementează o situaţie, se poate
apela la o regulă care reglementează o situaţie asemănătoare. Raţionamentul "per a contrario"
deduce, de exemplu, din opoziţia unei ipoteze, opoziţia unor consecinţe: dacă o regulă este
subordonată întrunirii certe a unor condiţii, regula inversă trebuie să se aplice când aceste condiţii
nu sunt reunite. Raţionamentul "a fortiori" are la bază postulatul că "cine poate mai mult, poate şi
mai puţin". Rationamentul "ad absurdum" demonstrează, de pildă, imposibilitatea logică a unei
situaţii şi ca atare numai o anumită soluţie este posibilă.

Interpretarea teleologică sau după scop, urmăreşte găsirea sensului actului normativ prin
evidenţierea exprimată în finalităţile actului normativ interpretat. Metodele de interpretare a
normelor juridice se intercondiţionează, trebuie aplicate complementar şi interferent, procesul de
interpretare solicitând în acelaşi timp creativitatea interpretului.

Analogia. Rezolvarea unei cauze pe bază de analogie. Atunci când organul de aplicare, fiind sesizat
cu soluţionarea unei cauze, nu găseşte o normă corespunzătoare, el face apel fie la o normă
asemănătoare (analogia legis), fie la principiile de drept (analogia juris). În dreptul roman, situaţia
judecătorului era mai favorabilă. Atunci când el nu găsea soluţia în normă, pronunţa, sub jurământ,
o formulă: rem sibi non liquere (afacerea nu e lămurită) şi se retrăgea. În dreptul modem
judecătorul nu mai poate proceda astfel. Art.3 din Codul civil român obligă pe judecător să se
pronunţe şi atunci când legea este neclară sau tace. Această regulă este dictată de interesele ordinii
publice şi de autoritatea justiţiei. Atunci când reglementarea este neclară sau lipseşte, judecătorul va
căuta în alte norme pentru a găsi o rezolvare a cazului (prin analogie cu o dispoziţie asemănătoare).
Mai complicată este situaţia când el nu găseşte o asemenea reglementare în nici o normă. El va
soluţiona pe baza principiilor de drept, care reprezintă acel ideal de raţiune şi justiţie, care stă la
baza dreptului pozitiv. În acest caz, analogia se înalţă la principiul general pe care-l implică, spre a-l
putea aplica unei ipoteze pe care legea nu a prevăzut-o.
Aplicarea dreptului prin analogie are la bază constatarea unei lacune a legii, fapt ce obligă pe
judecător, în dreptul privat, să soluţioneze cauza prin aplicarea fie a unei dispoziţii asemănătoare,
fie prin apelul la principiile dreptului. În dreptul penal o asemenea posibilitate nu este recunoscută.
Aici funcţionează principiul legalităţii incriminării (nullum crimen sine lege) şi principiul legalităţii
pedepsei (nulla poena sine lege). Aceste principii nu-i permit judecătorului să declare noi fapte ca
infracţiuni şi nici să stabilească alte pedepse, decât cele prevăzute expres de legea penală.

Metoda exegetică –implică desluşirea sensului normelor juridice prin intermediul textului actului
normativ, care este suficient pentru înţelegerea mesajului legiuitorului.

Metoda liberei cercetări –implică depistarea sensului normelor juridice prin distanţare de la textul
normativ, acesta considerându-se de către interpret insuficient pentru decelarea voinţei legiuitorului.
Astfel, interpretul, cercetând stările de fapt dincolo de lege, devine un creator al dreptului.

5. Rezultatele interpretării normelor juridice

În urma interpretarii normelor juridice, se poate ajunge la trei solutii:

1)Interpretarea literală – avem astfel de interpretări cînd între litera „legii”și „spiritul” legii nu
există nici o diferență.
2)Interpretarea extensivă sau lărgită – atunci când textul actului normativ prevalează asupra
sensului ,interpretul constată că norma sau normele juridice pot fi aplicate și în alte cazuri decît cele
expres prevăzute în textul actului normativ.Interpretarea extensivă se face în cazul textelor care nu
sunt complete ,exprimîndu-se în cuvintele (alte împrejurări,cazuri,domenii).

3)Interpretarea restrictivă sau îngustă – interpretul constată existența unor condiții sau excepții în
aplicarea normelor juridice, altfel zis există prevederi normative care limitează sau restricționează
aplicarea normei interpretate.

6. Spiritul şi litera legii. Abuzul de drept şi frauda la lege

În literatura juridică se trateazî uneori - credem că în mod indreptăţit - la problematica

interpretării normelor juridice, abuzul de drept şi frauda la lege, ca probleme conexe, indisolubil
legate de relaţia dintre spiritul şi litera legii şi în acelaşi timp relevante la nivelul teoriei generale, a
dreptului.

În cazul abuzului de drept, drepturile, competenţele conferite de normele juridice cetăţenilor,

organelor de stat sau altor subiecte colective de drept nu sunt exercitate cu bună credinţă,
încălcându-se spiritul legii, intenţia legiuitorului, finalităţile normelor juridice. Litera legii este
folosită în mod ilegitim, intenţionat, premeditat, ca o pavază şi instrument pentru a produce
consecinţe nedrepte, vătămătoare pentru cineva.

Mobilul acestui comportament social nociv al unor cetăţeni poate consta în spiritul de sicană,
răzbunare.

Aşa de exemplu, intentarea unor procese în justiţie cu scopul evident de a sicana persoana
reclamată constituie o exercitare abuzivă a dreptului referitor la accesul liber la justiţie, care nu
poate fi îngăduit de nici o lege, sau, conduita unui funcţionar care în exerciţiul atribuţiilor sale de
serviciu, cu ştiinţa, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta
cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane constituie un abuz în exercitarea
competenţelor legale, o infracţiune.

Frauda de lege constă într-o manevră ilegitimă făcută cu scopul de a eluda aplicarea normelor
juridice care sunt în mod normal aplicabile pentru a promova în mod ilegal unele interese, a ocoli
anumite consecinţe legale care nu convin, a profita de reglementări juridice mai favorabile, prin
diverse artificii nepermise de lege. Astfel, de exemplu, în materie contractuală, simulaţia preţului
constituie o fraudă la lege cu scopul de a evita aplicarea integrală a taxelor fiscale.

4.Principiile și rezultatele interpretării juridice

Principiile interpretării juridice sunt ideile de care se conduce interpretul în procesul interpretării
juridice.

a)Voința limpede și clară a legiutorului pe care trebuie să o distingă interpretul,unde legiutorul nu

distinge nici interpretul nu trebuie să distingă.Interpretul nu se substituie legiutorului.
b)Tot ce nu este direct interzis prin lege sau obligatoriu de făcut ,tot ce nu este direct interzis prin
lege,se permite.
c)Excepțiile sunt de strictă interpretare.
d)Efectul util al interpretării.
e)Interpretarea se face în vederea aplicării adecvate a normelor juridice.Interpretarea cu bun simț
sau în sensul uzual al cuvintelor.
f)Legea posterioară derogă de la cea anterioară,fiind aplicată cea dintîi.Prevederile speciale derogă
de la cele generale avînd prioritate în aplicare.

Concluzii

1. Normele de drept sunt elaborate pentru a fi respectate şi aplicate, ceea ce necesită interpretarea
lor în vederea descifrării voinţei reale a legiuitorului în textul normativ. Interpretarea este o
operaţiune logico-raţională desfăşurată după anumite reguli şi tehnici specifice dreptului, cu scopul
clarificării conţinutului normelor juridice.

2. Interpretarea nu se mărgineşte la litera legii, dar nici nu are a se îndepărta de norma juridică; ea
trebuie să pornească de la textul legal, stabilind sensul autentic al voinţei legiuitorului: spiritul legii.
În funcţie de subiectul care o realizeaza, interpretarea este oficială (obligatorie) sau neoficială,
producând efecte diferite. O formă importantă a interpretării oficiale, pe lânga aceea generală, este
interpretarea cazuală, care are ca obiect o normă de drept ce urmează a se aplica la situaţii concrete
şi subiecte determinate.

3. Metodele (tehnicile) juridice consacră procedeele de examinare a textelor normative. Tehnicile se

corelează sistemic, servind rezonant efortul de interpretare. În acest cadru, aşa-zisa metodă logică
nu subzistă în sine, alaturi de celelalte; ea reprezintă suma exigenţelor de ordin logic regăsite la
nivelul tuturor celorlalte metode, exigente a căror respectare asigură corectitudinea gândirii, a
argumentării juridice. Aceasta din urmă foloseşte reguli de principiu ("argumente"), care îndrumă
demersul interpretativ.

4. Din perspectiva rezultatului ei, interpretarea poate constata coincidenţa conţinutului normei cu
textul ce o cuprinde (interpretarea literală sau declarativă) sau, după caz, caracterul extensiv sau,
dimpotrivă, restrictiv al conţinutului normei în raport cu textul în cauză.
Pentru depasirea lacunelor în reglementarea juridică, s-a creat instituţia analogiei, care operează ca
analogie a legii ori, pentru situaţiile când nu există nici un text normativ aplicabil unei situaţii date,
ca analogie a dreptului.

Folosirea tuturor metodelor pentru interpretarea conţinutului normelor alese preliminar ne

determină să formulăm unele concluzii, ce pot fi incluse în trei grupe:
1.
a) sensul veridic al normei şi formularea ei nemijlocită – coincid;
b) sensul veridic al normei este mai îngust decât sensul nemijlocit al textului normei;
c) sensul veridic este mult mai larg decât exprimarea lui textuală;
2.
a) există o interpretare specială a normei alese de către alţi subiecţi;
b) interpretarea specială a normei nu este, dar există explicarea ei, dată în legătură cu rezolvarea
cazului analogic;
c) nici o explicaţie, în ce priveşte sensul normei, nu există;
3.
a) norma este aplicabilă la situaţiile stabilite şi le cuprinde totalmente;
b) norma este aplicabilă la stările de fapt, dar este necesar de efectuat concretizarea ei;
c) nici o normă nu este aplicabilă la o situaţie faptică concretă (nu este normă).

Fiecare concluzie prezentă într-o grupă se combină cu concluziile din altă grupă. De aici, în practica
aplicării normelor juridice, apar o sumedenie de situaţii complicate, pentru a căror soluţionare
deseori nu găsim răspunsul legiuitorului.
 Bibliografie

1) Alexandru CUZNEŢOV, doctor în drept, conferenţiar universitar (USM) ‘’Conceptul

interpretarea normelor juridice în procesul de aplicare a dreptului’’, Revista Naţională de
drept Nr 12, 2013
2) Ungureanu Ovidiu, Drept civil. Introducere, Editura All Beck, Bucureşti, 2000.
3) Urs Iosif R., Angheni Smaranda, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 1998
4) AVORNIC, GH. Teoria generală a dreptului. Manual. Chişinău : editura Cartier juridic, 2004.
656 p. 2.
5) ARAMA, E., SAVU, IU. Controverse teoretice şi aspecte practice ale interpretării dreptului :
studiu didactic. Chişinău : CER USM, 2005. 169 p. 3.
6) BĂDESCU, M. Concepte fundamentale în teoria şi filosofia dreptului: în 3 vol. Bucureşti:
Editura Lumina Lex, 2001-2002, Vol.I: Teoria răspunderii şi sancţiunii juridice, 2001. 131 p.
Vol II: Familii şi tipuri de drept, 2002. 147 p. Vol III: Şcoli şi curente în gîndirea juridică,
2002. 235 p. 281 4.
7) BALTAG, D. Teoria generală a dreptului şi statului: curs introductiv. Cimişlia: Editura
TIPCIM, 1996. 329 p.
8) БАЙТИН, М.И. Сущность права: современное нормативное правопонимание на грани
двух веков. Саратов, 2001. 413 с. 79.
9) БЕРЖЕЛЬ, Ж.Л. Общая теория права / Под.ред. В.И. Даниленко. Москва: Nota bene,
2000. 574 с. 80.
10) ВЕНГЕРОВ, А.Б. Теория государства и права.Учебник для юридических вузов: 3-е изд.
Москва: Юриспруденция, 2000. 528 с