INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

A. Definiţie:

Prin interpretarea legii se intelege operaţiunea logico-raţională de lămurire, explicare a

conţinutului şi sensului normelor de drept civil, în scopul justei lor aplicări, prin corecta
încadrare a diferitelor situaţii din practică în ipotezele ce le conţin.

B. Clasificare:

I. În funcţie de forţa interpretarii - obligatorie sau neobligatorie, interpretarea se clasifică în:

1. Interpretare oficială - este oficială interpretarea făcută de către un organ de stat a puterii
legislative, executive sau judecătoreşti, dacă interpretarea provine de la însuşi organul care a edictat
actul normativ supus interpretării.

a) autentica - interpretarea care provine de la insusi organul de stat care a edictat actul normativ
supus interpretarii

Exemplu: un articol de lege neclar, este interpretat printr-o lege care emană de la Parlamentul
României, adică organul ce a emis actul normativ, sau un articol dintr-o hotarare a guvernului este
interpretat printr-o hotararea a guvernului.

b) judiciara - interpretarea care este dată de organele puterii judecătoreşti – instanţele judecătoreşti,
obligativitatea ei fiind limitată numai la speţă, adică în cazul soluţionat prin hotărârea
judecătorească definitivă

2. Interpretarea neoficială este interpretarea dată legii civile în doctrină (literatura de specialitate)
ori de către avocat în pledoariile sale. Această interpretare nu are forţa juridică obligatorie.

II. In functie de rezultatul interpretării distingem interpretarea literală (sau declarativă),

extensivă şi restrictivă:

1. Interpretarea literală este interpretarea impusa de concluzia ca intre formularea textului legal
interpretat şi cazurile din practică există concordanţă (conţinutul literal şi cel real coincid),
nefiind motive, nici de a extinde, nici de a restrange aplicarea dispozitiei in cauza; a nu se
confunda cu interpretarea gramaticală.

2. Interpretarea extensivă se impune când, în urma interpretării se ajunge la concluzia că între

formularea textului legal şi cazurile din practică la care se aplică textul nu există concordanţă,
textul trebuie extins şi asupra cazurilor care nu se încadrează în litera (formularea) textului
(contextul literal este mai restrâns decât cel real, faţă de intenţia reală a legiuitorului).

Exemplu: Extinzând înţelesul noţiunii de investiţie străină, vom concluziona că nu numai cetăţeanul
străin cu domiciliul în străinătate poate fi investitor străin, dar şi cetăţeanul român cu domiciliul în
străinătate poate avea această calitate.

3. Interpretarea restrictivă se impune când, în urma interpretării se ajunge la concluzia că

formularea este prea largă faţă de ipotezele ce se pot încadra în text (aşadar conţinutul literal este
 mai larg decât cel real).

III. In functie de metoda de interpretare folosita distingem interpretarea gramaticala, interpretarea

sistematica, interpretarea istorico-teleologica si interpretarea logica

1.Interpretarea gramaticală este lămurirea înţelesului unei dispoziţii legale civile pe baza
regulilor gramaticii, adică ţinând seama de sintaxa şi morfologia propoziţiei ori frazei, de semantica
termenilor utilizaţi în text şi de semnele de punctuaţie.

2.Interpretarea sistematică constă în lămurirea înţelesului unei dispoziţii legale ţinându-se seama
de legăturile sale cu alte dispoziţii, din acelaşi act normativ ori din alt act normativ.

Aceasta interpretare este des intalnita in practica, mai ales in ceea ce priveste determinarea
domeniului de aplicare a unei dispozitii, plecand de la calificarea ei ca norma generala sau norma
speciala, prin respectarea urmatoarelor reguli:
- norma generală nu derogă de la norma specială (generalia specialibus non derogant) şi
- norma specială derogă de la norma generală (specialia generalibus derogant).
Asadar, norma generală reprezintă regula, iar cea specială excepţia.

3. Interpretarea istorico-teleologică înseamnă stabilirea sensului unei dispoziţii legale ţinându-se

seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ în cauză într-un context
istoric dat. Pentru această interpretare prezintă interes „expunerea de motive” la adoptarea unei
legi.

4.Interpretarea logica înseamnă lămurirea înţelesului legii pe baza logicii formale, a

raţionamentelor logice, inductive şi deductive (silogismele).

Interpretarea logica a normelor a fost utilizata din cele mai vechi timpuri, dobandind o inflorire
aparte in dreptul roman, ceea ce a dus la formularea unor reguli si argumente de interpretare logica,
adesea exprimate in adagii.

Se retin in general trei reguli de interpretare logica:

1. „Exceptiones sunt strictissime interpretationis” = excepţiile de la lege sunt de strictă
interpretare si aplicare

„Legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau
care prevăd sanctiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege” [art.
10 din Codul civil] 

2. „Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” = unde legea nu distinge, nici interpretul
nu trebuie sa distinga; aceasta regula tine seama de faptul ca unei formulari generale a textului
legal trebuie sa ii corespunda o aplicare a sa tot generala, fara a introduce distinctii pe care legea
nu le contine.

3. „Actul interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat”= legea civila trebuie interpretata in
sensul aplicarii ei, iar nu in sensul neaplicarii.

Argumente de interpretare logica:

- Argumentul per a contrario – argumentul valorifica regula logicii potrivit careia atunci cand se
afirma ceva, se neaga contrariul;
- Argumentul a fortiori (cu atat mai mult) – prin folosirea acestui argument se extinde aplicarea
 normei, edictata pentru o anumita situatie, la un caz nereglementat expres, deoarece ratiunile
avute in vedere la adoptarea normei se regasesc si mai evident in cazul dat;
- Argumentul de analogie – acolo unde exista aceleasi ratiuni, trebuie aplicata aceeasi lege, aceeasi
solutie;
- Argumentul reducerii la absurd (reductio ad absurdum) – in baza lui se invedereaza ca o anumita
solutie este admisibila, rational, solutia contrara fiind o absurditate, ce nu poate fi, deci, acceptata.