Curs 1

Dreptul. Diviziunea şi ramurile dreptului

Noțiunea de „drept” are următoare accepțiuni:

 Dreptul obiectiv – reprezintă ansamblul normelor juridice adoptate de stat
cu scopul de a reglementa relaţiile dintre oameni în cadrul societăţii;
 Dreptul pozitiv – reprezintă componenta activă a dreptului obiectiv,
respectiv totalitatea normelor juridice aflate în vigoare la un moment dat pe un anumit
teritoriu;
 Dreptul subiectiv – reprezintă posibilitatea (facultatea, prerogativa) unei
persoane, recunoscută şi ocrotită de dreptul obiectiv (de lege), de a avea o anumită
conduită şi de a pretinde persoanei(lor) obligate să aibă o comportare (conduită)
corespunzătoare dreptului său, comportare care poate fi impusă la nevoie prin forţa de
constrângere a statului;
 Ştiinţa dreptului – reprezintă ştiinţa socială care are ca obiect de cercetare
ansamblul regulilor de conduită (normelor juridice) adoptate de stat (care formează
dreptul obiectiv), precum şi cerinţele sociale care au impus statului să reglementeze, să
adopte norme juridice.

3.1. Diviziunea dreptului în drept public şi drept privat

„Publicum jus est quod ad statum rei Romanae spectat, privatum quod ad
singulorum utilitatem pertinet” – Ulpianus, D., 1.1.2 („Dreptul public este cel ce se referă
la organizarea statului roman; dreptul privat priveşte interese particulare”).

3.2. Caracteristicile dreptului public

Principalele caracteristici ale dreptului public sunt:

 în mod tradiţional normele dreptului public ocrotesc interesul public, ceea
ce justifică protecţia deosebită acordată;
 unul din subiectele raportului de drept public (relaţiei sociale reglementate
de normele dreptului public) este o autoritate publică;
 părţile raportului juridic de drept public se află într-o poziţie de inegalitate
juridică, statul (autorităţile publice) având o poziţie supraordonată iar cealaltă
parte o poziţie de subordonare;
 normele juridice care constituie dreptul public sunt de principiu norme
imperative, de la care nu se poate deroga – „Jus publicum privatorum pactis
mutari non potest” – D., 2.14.38 („Dreptul public nu poate fi modificat prin
convenţii între particulari”);
 normele de drept public sunt apărate de autorităţile publice din oficiu.

3.3. Ramurile dreptului public

 În funcţie de obiect şi de metoda de reglementare, se disting următoarele
ramuri de drept public: dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul financiar,
dreptul penal, dreptul procesual penal, dreptul internațional public.

3.3.1. Dreptul constituţional

Definiţia dreptului constituţional

Dreptul constituţional este o ramură a dreptului unitar român formată din normele
juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul
instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.

Specificul obiectului de reglementare

Relaţiile sociale care formează obiectul de reglementare al dreptului

constituţional apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.
Normele dreptului constituţional reglementează în principal forma statului, organizarea,
funcţionarea şi raporturile dintre puterile publice, limitele puterilor publice, organizarea
politică a statului, cetăţenia, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale
cetăţenilor, partidele politice, sistemul electoral. Toate normele cuprinse în Constituţie
sunt norme ale dreptului constituţional, unele dintre acestea având o dublă natură
juridică. Astfel, obiectul de reglementare al dreptului constituţional cuprinde două
categorii de relaţii sociale:
- relaţii cu o dublă natură juridică (acele relaţii care sunt reglementate în acelaşi
timp de Constituţie, dar şi de alte ramuri de drept. Exemplu: art. 48 din Constituţie 1
reglementează relaţii specifice dreptului familiei). Constituţia, fiind legea fundamentală a
ţării, este necesar să cuprindă şi cele mai importante aspecte specifice disciplinelor de
ramură;
- relaţii specifice de drept constituţional, care formează obiectul de reglementare
numai pentru normele de drept constituţional (de exemplu, normele cuprinse în
Capitolul I, Titlul III – Autorităţi publice din Constituţia revizuită, care reglementează
instituţia Parlamentului).

Particularitățile normelor juridice cuprinse în Constituția României

În Constituţie se regăsesc norme cu aplicaţie mijlocită – norme principii

(reglementările cu caracter de principiu din Constituţie sunt dezvoltate de reglementări
din alte ramuri de drept. Exemplu - dispoziţia art. 46 din Constituţia revizuită conform
căreia „Dreptul la moştenire este garantat” este dezvoltată prin reglementările Codului
civil cu privire la instituţia moştenirii) şi norme cu aplicaţie nemijlocită (care nu mai au
nevoie de o dezvoltare prin alte norme juridice. Exemplu – dispoziţia art. 104 alin. (2)
din Constituţia revizuită care arată că „Guvernul în întregul său şi fiecare membru în
parte îşi exercită mandatul, începând cu data depunerii jurământului” nu are nevoie de
1
Art. 48 din Constituţia revizuită prevede: „(1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe
egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor. (2)
Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege. Căsătoria religioasă poate fi
celebrată numai după căsătoria civilă. (3) Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie”.
norme de explicitare pentru că astfel s-ar ajunge la „completarea Constituţiei”, ceea ce
nu este permis).

3.3.2. Dreptul administrativ

Definiţie

Dreptul administrativ reprezintă acea ramură a dreptului care cuprinde

ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile sociale referitoare la
organizarea, activitatea, controlul și răspunderea administraţiei publice pe baza şi în
executarea legii.

Specificul obiectului de reglementare

Normele dreptului administrativ reglementează:

 raporturile dintre autorităţile administraţiei publice, pe de o parte şi dintre
acestea şi persoanele fizice şi juridice, pe de altă parte;
 drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici reglementate în principal prin
Statutul funcţionarilor publici;
 răspunderea patrimonială a autorităţilor administraţiei publice şi răspunderea
contravenţională a persoanelor fizice şi juridice;
 contenciosul administrativ alcătuit din totalitatea litigiilor de natură
administrativă, născute în relaţiile dintre administraţie şi particulari, date în
competenţa instanţelor judecătoreşti
 principiile şi procedura după care se desfăşoară activitatea autorităţilor
administraţiei publice.

3.3.3. Alte ramuri ale dreptului public

 Dreptul financiar – este format din ansamblul normelor juridice care

reglementează relațiile financiare, ca relații sociale, în formă economică, de formare,
administrare, întrebuințare și control al resurselor financiare publice, aparținând statului,
colectivităților locale și instituțiilor publice.
 Dreptul penal – este format din totalitatea normelor juridice adoptate prin lege
de Parlament care stabilesc ce fapte constituie infracțiuni, condițiile răspunderii penale,
sancțiunile și alte măsuri ce urmează a fi aplicate sau luate de către instanțele
judecătorești persoanelor care au săvârșit infracțiuni, în scopul apărării celor mai
importante valori sociale ale statului de drept.
 Dreptul procesual penal - cuprinde totalitatea normelor juridice care
reglementează procesul penal.
 Dreptul internaţional public – este format din totalitatea normelor juridice
cuprinse în tratate și alte acte juridice internaționale care reglementează relațiile dintre
state, relații în care acestea se manifestă ca titulare ale drepturilor lor suverane, ale
puterii de stat, precum și relațiile dintre state și organizațiile internaționale (ONU,
Consiliul Europei, Uniunea Europeană etc.).
 3.4. Caracteristicile dreptului privat

Principalele caracteristici ale dreptului privat sunt:

 în mod tradiţional, normele dreptului privat ocrotesc interesul privat;
 părţile raportului juridic de drept privat se află într-o poziţie de egalitate
juridică. Statul (autorităţile publice) poate fi parte în raportul juridic de drept
privat având aceleaşi drepturi şi obligaţii ca orice altă persoană juridică;
 normele juridice care constituie dreptul privat sunt de principiu norme
dispozitive, de la care părţile pot deroga prin convenţia lor;
 normele de drept privat sunt apărate numai la sesizarea părţii interesate
căreia i s-a încălcat un drept subiectiv.

3.5. Ramurile dreptului privat

În funcţie de obiect şi de metoda de reglementare, se disting următoarele ramuri

de drept privat: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul familiei, dreptul
internațional privat.

3.5.1. Dreptul civil

Definiţie

Dreptul civil este acea ramură a dreptului românesc care reglementează

raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane
juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică.

Specificul obiectului de reglementare

Normele dreptului civil reglementează:

A. raporturi patrimoniale civile:
- raporturi reale, care au în conţinutul lor drepturi reale (dreptul de proprietate şi
celelalte drepturi reale principale);
- raporturile obligaţionale care conţin drepturi de creanţă. Dreptul de creanţă este
acel drept subiectiv în virtutea căruia subiectul activ numit creditor poate cere
subiectului pasiv numit debitor să dea, să facă sau să nu facă ceva.
B. raporturi nepatrimoniale civile:
- raporturi care privesc existenţa şi integritatea subiectelor de drept civil (cele
care au în conţinutul lor drepturi personale nepatrimoniale: dreptul la viaţă, la integritate
fizică şi psihică, la sănătate etc.);
- raporturi de identificare (cele care au în conţinutul lor drepturile prin care se
individualizează subiectele de drept civil: dreptul la nume, domiciliu, reşedinţă etc.);
- raporturi generate de creaţia intelectuală (cele care au în conţinutul lor
drepturile personale nepatrimoniale asupra unei opere ştiinţifice, literare, artistice sau
invenţie: dreptul la paternitatea operei).

Funcţia dreptului civil de a fi „drept comun”

 Atunci când o altă ramură de drept nu conţine norme proprii care să
reglementeze un anumit aspect al unui raport juridic, se apelează la normele dreptului
civil. Astfel de exemplu, multe reglementări din Codul civil și din Codul de procedură
civilă reprezintă dreptul comun pentru relaţiile reglementate prin normele de drept
comercial (în art. 291 din Legea nr. 31/1990 a societăților se arată că „prevederile din
prezenta lege se completează cu dispoziţiile Codului civil şi ale Codului de procedură
civilă”). De asemenea, însăși Codul civil prevede în art. 2(2) faptul că „prezentul cod
este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate
domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale”.

3.5.2. Dreptul comercial

Definiţie

Dreptul comercial este format dintr-un ansamblu de norme juridice de drept privat
care reglementează activitatea comercială, adică producerea și circulația (distribuția)
mărfurilor, executarea de lucrări și prestarea de servicii.

Specificul obiectului de reglementare

Normele juridice de drept comercial au ca obiect de reglementare raporturile

juridice la care participă comercianții, în calitatea lor de profesioniști ai activității
comerciale. Sunt reglementate în principal raporturile patrimoniale care prezintă
caracter comercial (de exemplu, raportul născut din contractul de vânzare-cumpărare
comercială) şi, în secundar, raporturi nepatrimoniale (de exemplu, raportul ce are în
conţinutul său dreptul de a alege şi de a fi ales în organele de conducere ale societăţii
comerciale). Raporturile care privesc unele atribute de identificare ale comercianţilor
(firma, sediul, emblema etc.) au o natură patrimonială, conţinutul lor putând fi evaluat în
bani, spre deosebire de atributele civile de identificare a persoanei fizice (nume,
domiciliu, stare civilă) care intră în conţinutul unor raporturi civile nepatrimoniale.

3.5.3. Dreptul muncii

Definiţie

Dreptul muncii este acea ramură a sistemului de drept românesc alcătuit din
ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile care se nasc între salariaţi
(persoane fizice) şi angajatori (persoane juridice sau persoane fizice) în legătură cu
prestarea muncii. Munca reprezintă activitatea umană specifică – manuală şi/sau
intelectuală – prin care oamenii îşi utilizează aptitudinile (fizice şi intelectuale) în scopul
producerii bunurilor cerute de satisfacerea trebuinţelor lor.

Specificul obiectului de reglementare

Normele de dreptul muncii prevăzute în Codul muncii reglementează:

 - totalitatea raporturilor individuale şi colective de muncă;
- modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul
raporturilor de muncă;
- jurisdicţia muncii. Potrivit art. 266 C.muncii, jurisdicţia muncii are ca obiect
soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea,
suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă,
precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali.
Dispoziţiile cuprinse în Codul muncii se aplică:
a) cetăţenilor români încadraţi cu contract individual de muncă, care prestează
muncă în România;
b) cetăţenilor români încadraţi cu contract individual de muncă şi care prestează
activitatea în străinătate, în baza unor contracte încheiate cu un angajator român, cu
excepţia cazului în care legislaţia statului pe al cărui teritoriu se execută contractul
individual de muncă este mai favorabilă;
c) cetăţenilor străini sau apatrizi încadraţi cu contract individual de muncă, care
prestează munca pentru un angajator român pe teritoriul României;
d) persoanelor care au dobândit statutul de refugiat şi se încadrează cu contract
individual de muncă pe teritoriul României, în condiţiile legii;
e) ucenicilor care prestează munca în baza unui contract de ucenicie la locul de
muncă;
f) angajatorilor, persoane fizice şi juridice;
g) organizaţiilor sindicale şi patronale.

3.5.4. Alte ramuri ale dreptului privat

 Dreptul familiei – reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează

raporturile personale și patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopție și
raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie, în scopul
ocrotirii și întăririi familiei.
 Dreptul internaţional privat - reprezintă ansamblul normelor juridice care
reglementează raporturile civile, comerciale, precum și alte raporturi de drept privat cu
element de extraneitate. Elementul de extraneitate reprezintă o împrejurare de fapt
datorită căreia un raport juridic are legătură cu două sau mai multe sisteme de drept. De
exemplu, obiectul unui contract de vânzare-cumpărare este situat în străinătate, sau
una din părțile contractante este de altă naționalitate.

3.6. Ramuri mixte (complexe) de drept

În prezent există ramuri de drept care cuprind atât dispoziţii specifice dreptului
public, cât şi dispoziţii specifice dreptului privat, astfel încât nu putem face o încadrare
în diviziunea clasică. Aşa este de exemplu Dreptul afacerilor.

Poziţia dreptului afacerilor în sistemul de drept

Dreptul afacerilor are ca obiect studierea noţiunilor juridice fundamentale privind

organizarea şi derularea afacerilor de către persoane fizice și juridice, în condițiile legii.
Prin afacere vom înțelege acea activitate economică desfășurată în limitele legii în
scopul obținerii unui profit.
Dreptul afacerilor este un drept mixt, reunind elemente ale dreptului public şi
privat din următoarele ramuri juridice: teoria generală a dreptului (norma juridică;
aplicarea legii în timp, spaţiu şi asupra persoanelor; ramurile de drept), drept civil
(persoana fizică – capacitatea civilă, elemente de identificare; persoana juridică –
capacitatea civilă, înfiinţare, elemente constitutive; patrimoniul; bunurile; actul juridic),
drept comercial (constituirea, funcţionarea, modificarea societăţilor comerciale; fondul
de comerţ; procedura reorganizării judiciare şi a falimentului operatorilor de comerţ;
faptele de comerţ; obligaţiile comerciale; contractele comerciale), dreptul muncii (forţa
de muncă; încheierea, executarea şi încetarea contractul individual de muncă;
contractul colectiv de muncă), drept fiscal (fiscalitatea afacerilor: impozitul pe profit,
impozitul pe dividende), drept administrativ (cadrul juridic al parteneriatului public-
privat), drept penal al afacerilor (angajarea răspunderii penale în mediul de afaceri şi
infracţiunile în legătură cu afacerile).
Definiția dreptului afacerilor. Dreptul afacerilor reprezintă un ansamblu de
norme juridice provenind din diverse ramuri de drept privat și drept public care
reglementează înființarea, funcționarea și încetarea activităților economice desfășurate
în limitele legii în scopul obținerii unui profit.