INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

1. NOTIUNEA SI RATIUNEA (NECESITATEA) INTERPRETARII NORMELOR JURIDICE

In procesul realizarii dreptului, interpretarea normei ce urmeaza a se aplica, in vederea solutionarii unei
cauze printr-un act de aplicare, reprezinta un moment de cea mai mare importanta.
Necesitatea interpretarii este justificata de faptul ca in procesul aplicariidreptului organul de aplicare
(judecatorul, organul administrativ etc.) trebuie sa clarifice cu toata precizia textul normei juridice, sa
stabileasca compatibilitatea acesteia in raport de o anumita situatie de fapt (de o speta ce se deduce in
fata sa). Organul de aplicare (interpretul) este obligat sa constate sensul normei de drept, sa verifice cu
ce inteles utilizeaza cuvintele legiuitorului, daca acesta a gandit ori s-a exprimat concret sau abstract
daca a facut enumerari limitative, ori s-a mentinut in limitele unei reglementari-cadru etc[1].
In teoria clasica s-a afirmat ca interpretarea avea ca scop sa inlature ambiguitatea sau caracterul echivoc
al unor reglementari. Savigny a respins aceasta idee, afirmand ca normele clare nu au nevoie de
interpretare, iar cele obscure nu se pot interpreta. In realitate, orice norma juridica, ce urmeaza a fi
aplicata pentru rezolvarea unui caz concret, este nevoie a fi interpretata, pentru ca hotararea care se va
da sa se intemeieze in asa fel pe lege incat arbitrariul sa fie cat mai redus. Organul de aplicare trebuie sa
individualizeze norma. Coborarea de la generalul si abstractul normei la particularul si singularul cazului
implica profesionalism si maiestrie, preg 232e41c atire teoretica impecabila.
Pe de alta parte, interpretarea reprezinta o mijlocire intre drept si realitatea vietii (intre drept
si aeqitas, cum spuneau romanii). Pentru acest motiv, interpretul va trebui sa explice norma in contextul
social in care ea actioneaza.
2. FELURILE (GENURILE) INTERPRETARII NORMELOR JURIDICE
In teoria dreptului, interpretarea normelor juridice se clasifica in:interpretare
oficiala si interpretare neoficiala. Interpretarea oficiala este obligatorie si ea mai poarta denumirea de
interpretare cu forta juridica. Interpretarea neoficiala mai poarta denumirea de interpretare doctrinara;
ea este facultativa, fara forta juridica. Interpretarea oficiala este realizata de catre organe de stat care
au atributii fie in procesul elaborarii normelor juridice, fie in procesul aplicarii normelor juridice.
Organele care emit acte normative (organele leguitoare sau organele administrative) procedeaza uneori
la interpretarea acestora prin acte normative interpretative. Nimic nu se poate opune ca un organ
emitent al unui act normativ sa-I si interpreteze, in baza principiului cine poate mai mult, poate si mai
putin (a majori ad minus). Atunci cand organul emitent isi interpreteaza propriul act, aceasta
interpretare poarta denumirea de interpretare autentica. Acest gen de interpretare constituie
o interpretare legala sau generala, iar actul normativ interpretativ va face corp comun cu actul
interpretat (aplicandu-se, deci, retroactiv). Interpretarea, in acest caz, constituie o premisa a bunei
aplicari a normelor juridice, prin faptul ca da explicatie corecta intelesului, scopului si finalitatii unui act
normativ emis anterior. In sensul cuprinderii interpretarii in chiar procesul aplicarii (ca faza distincta a
acestui proces) se inscrie interpretarea cazuala, realizata de instantele judecatoresti (interpretarea
judiciara) sau de organele administratiei.Acest gen de interpretare priveste in mod direct procesul de
aplicare, el este ointerpretare de caz. Organul de aplicare, avand de solutionat o cauza, dupa ce
stabileste cu maxima atentie circumstantele cauzei, califica juridic cauza si, in vederea emiterii actului de
aplicare (o hotarare judecatoreasca sau un act administrativ), procedeaza la interpretarea normei
juridice selectionate, pentru a emite un act de aplicare legal. Interpretarea data are forta juridica (este
obligatorie) pentru cauza respectiva si fata de participantii la aceasta cauza. Interpretarea
neoficiala, poarta si denumirea de interpretare doctrinara intrucat ea este cuprinsa, de obicei, in operele
stiintifice (in doctrina). Spre deosebire de interpretarea oficiala (in oricare din formele sale),
interpretarea neoficiala nu are forta juridica, ea este facultativa. Opiniile formulate in doctrina, care sunt
consecinta analizei (de lege lata sau de lege ferenda) efectuata in cadrul cercetarii teoretice a dreptului,
pot fi evocate in procesul aplicarii dreptului, dar ele nu sunt obligatorii. Organul de aplicare nu este legat
de interpretarea continuta intr-o lucrare stiintifica, iar solutia sa nu se poate intemeia pe o atare
interpretare, ci pe norma juridica selectionata a se aplica in cazul respectiv. Interpretarea facultativa se
regaseste si in pledoaria avocatului, analiza cauzei pe care o reprezinta putand fi luata in consideratie de
catre organul de aplicare sau putand fi respinsa (atat acceptarea, cat si respingerea interpretarii
aparatorului netrebuind a fi motivate de catre judecator). Organul de aplicare da propria sa interpretare
normei juridice, interpretare care constituie suportul intelectual al deciziei sale.
3. METODELE INTERPRETARII NORMELOR JURIDICE
In realizarea interpretarii, organul de aplicare intrebuinteaza o serie de metode, prin intermediul carora
el reuseste sa stabileasca, in interesul solutionarii cauzei, sensul exact al normei, campul sau de
aplicabilitate, efectele si scopul religiei.
A. Metoda gramaticala
Metoda gramaticala, are ca obiect stabilirea sensului comandamentului cuprins in norma juridica prin
analiza gramaticala (sintactica si morfologica) a textului normei juridice. lnterpretul va stabili sensul
cuvintelor, modul de folosire a acestora in text, daca legiuitorul le foloseste in acceptiunea lor comuna
sau intr-o acceptiune specific juridica. De multe ori legiuitorul defineste chiar in continutul actului
normativ sensul unor cuvinte sau expresii, da definitii unor institutii, cazuri in care sarcina interpretului
este sensibil usurata.
Intrucat, in diverse ramuri ale dreptului, circula aceiasi termeni sau expresii cu sensuri diferite, organul
de aplicare va trebui sa ia in consideratie intelesul specific al acestora pentru norma din ramura de drept
la care se raporteaza in momentul in care rezolva cauza (penala, civila, administrativa etc.).
Interpretarea gramaticala priveste deci textul legii, text care ridica interpretului problema mai larga a
sistemului de semnificatii (sistemul comun al limbajului).
Interpretul normei juridice trebuie sa plece de la premisa ca legea (norma de drept) este scrisa intr-o
limba omeneasca, cu toate imperfectiunile ei. Potrivit teoriei lingvistice, limba are trei functii: functia de
exprimare, functia de apel catre cel/cei carora ne adresam si, in sfarsit, functia de reprezentare,
concretizata in enunturi. Se mai vorbeste despre o functie metalinguala, prin efectul careia se explica
intelesul cuvintelor si chiar despre o functie fatica, prin care se controleaza descifrarea mesajului. In
procesul interpretarii gramaticale a normei juridice judecatorul sau organul administrativ care aplica
norma trebuie sa ia in calcul aceste functii pentru a putea descifra mesajul legii.
In interpretarea gramaticala, organul de aplicare urmareste si modul de imbinare a cuvintelor in
propozitii si fraze, precum si sensul unor conjunctii. Spre exemplu, o anumita concluzie trage interpretul
din faptul ca in textul normei juridice legiuitorul utilizeaza conjunctia 'si', o alta concluzie daca legea
foloseste conjunctia 'sau'. Daca textul spune ca o fapta se pedepseste cu inchisoare de
la la si confiscarea averii, ori ca o fapta se pedepseste cu inchisoare sauamenda penala. Vom fi, intr-
un asemenea caz, in fata unei pedepse cumulative sau a unei pedepse alternative.
B. Metoda sistematica
Metoda sistematica, priveste modalitatea de stabilire a sensului normei juridice prin incadrarea sa in
economia actului normativ din care face parte sauprin raportarea sa la economia altor acte normative.
Norma juridica nu exista izolat, rupta de alte norme juridice. Ea este parte componenta a unui sistem a
unei institutii, a unei ramuri si, deci, a sistemului de drept. Caracteristica fundamentala a sistemului de
drept consta in faptul ca el exista prin fidelitate fata de propriile sale norme.
O regula consacrata in teoria dreptului este aceea ca orice interpretare trebuie sa se faca subiectam
materiam, adica in conformitate cu cadrul (sistemul) din care face parte norma interpretata[2].
C. Metoda istorica
Metoda istorica, urmareste sa explice intelesul normei juridice prin luarea in consideratie a ceea ce se
cheama occasio legis imprejurarile social-juridice care au stat la baza elaborarii si adoptarii legii.
In cazul interpretarii istorice se poate recurge, de asemenea, la compararea reglementarii actuale cu
reglementarile anterioare in materie, la evocarea principiilor de drept si chiar la sentimentul de echitate
prezumat in fiecare norma de drept. Utilizand aceasta metoda, interpretul va putea desprinde motivul
practic care a inspirat o anumita reglementare, scopul reglementarii, mijloacele normative pentru
atingerea scopului etc.
D. Metoda logica
Metoda logica, este cea mai larg intalnita intre procedeele de interpretare a normei juridice.
Ea implica aprecieri rationale, realizate prin operatiuni de generalizare, de analiza logica a textului
normei juridice, de analogie etc., prin aplicarea legilor logicii formale.
Rationamentele logice, in procesul interpretarii, dau nastere unor reguli juridice ale interpretarii (ale
rezultatului interpretarii), cum ar fi: exceptiile sunt de stricta interpretare regula ce decurge din
raportul intre general si particular; la fel, legile exceptionale trebuie interpretate restrictiv (sunt si ele de
stricta interpretare), principiu ce rezulta din acelasi raport.
In realizarea metodei logice de interpretare organul de aplicare se foloseste de o serie de argumente ale
logicii formale, cum ar fi: ad absurdum, per a contrario, a majori ad minus, a fortiori etc.
Interpretarea prin reducerea la absurd ad absurdum inseamna stabilirea adevarului tezei de
demonstrat prin infirmarea tezei care o contrazice. Aceasta este o demonstratie indirecta apagogica. In
acest caz interpretul demonstreaza ca orice alta interpretare data textului normei juridice, in afara de
cea oferita de el, conduce la concluzii contrare legii.
Argumentul per a contrario (sau a contrario) se bazeaza pe legea logica a tertului exclus (tertium non
datur). Acest argument pleaca de la premisa ca in cazul notiunilor contradictorii, care se neaga una pe
alta, doar una poate fi adevarata, cealalta este falsa, o a treia posibilitate nu exista (qui dicit de uno
negat de alte ro).
Argumentul a majori ad minus (cine poate mai mult poate si mai putin) este o inferenta silogistica. In
istoria dreptului nu gasim decat o singura exceptie de la acest principiu, cand se putea face mai mult,
dar nu se putea face mai putin. Este vorba de drepturile pe care le avea femeia maritata asupra
imobilului dotal, inainte de Justinian. Astfel, femeia putea vinde imobilul, dar nu-l putea ipoteca,
ipotecarea fiind un act juridic civil cu efecte mai restranse decat vanzarea. Temeiul era urmatorul:
femeile (infirmitas consilium) isi puteau da seama, pana si ele, la vanzare daca era vorba de o
deposedare brutala, apreciind gravitatea actului. La ipotecare, desi e un act mai usor, se spunea ca el
poarta in sine aceleasi efecte ca si vanzarea, dar in acest caz actul deposedarii (in cazul neexecutarii
obligatiei) nu se prezinta la vedere, este ascuns in formele juridice mai usoare ale ipotecii si femeia nu
putea pricepe acest lucru.
Argumentul a minori ad minus, care insoteste argumentul a majori ad minus, si care semnifica faptul ca
daca legea interzice mai putin, ea interzice implicit si mai mult. Acest argument este, intr-un fel, opus
primului, el presupunand pornirea de la o norma referitoare la un caz special (o prohibitie, de exemplu)
la un caz general.
Argumentul a fortiori consta in aceea ca ratiunea aplicarii unei norme este si mai puternica intr-o alta
ipoteza decat aceea indicata expres in norma respectiva.
Argumentul a pari se intemeiaza pe rationamentul ca pentru situatii identice sa se pronunte solutii
identice (ubi eadem ratio, ibi idem jus). Aici avem de-a face cu deducerea unei reguli pe cale de analogie.
Organul de aplicare (judecatorul sau organul administratiei) trebuie sa observe, in activitatea sa, textul
legii, litera sa, dar si spiritul sau. Lui nu-i este ingaduit sa faca distinctii acolo unde legea nu distinge. O
asemenea conduita este retinuta in principiul: ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
E. Analogia
Rezolvarea unei cauze pe baza de analogie. Atunci cand organul de aplicare, fiind sesizat cu solutionarea
unei cauze, nu gaseste o norma corespunzatoare, el face apel fie la o norma asemanatoare (analogia
legis), fie la principiile de drept (analogia juris). In dreptul roman, situatia judecatorului era mai
favorabila. Atunci cand el nu gasea solutia in norma, pronunta, sub juramant, o formula: rem sibi non
liquere (afacerea nu e lamurita) si se retragea. In dreptul modem judecatorul nu mai poate proceda
astfel. Art.3 din Codul civil roman obliga pe judecator sa se pronunte si atunci cand legea este neclara
sau tace. Aceasta regula este dictata de interesele ordinii publice si de autoritatea justitiei. Atunci cand
reglementarea este neclara sau lipseste, judecatorul va cauta in alte norme pentru a gasi o rezolvare a
cazului (prin analogie cu o dispozitieasemanatoare). Mai complicata este situatia cand el nu gaseste o
asemenea reglementare in nici o norma. El va solutiona pe baza principiilor de drept, care reprezinta
acel ideal de ratiune si justitie, care sta la baza dreptului pozitiv. In acest caz, analogia se inalta la
principiul general pe care-l implica, spre a-l putea aplica unei ipoteze pe care legea nu a prevazut-o.
Aplicarea dreptului prin analogie are la baza constatarea unei lacune a legii, fapt ce obliga pe judecator,
in dreptul privat, sa solutioneze cauza prin aplicarea fie a unei dispozitii asemanatoare, fie prin apelul la
principiile dreptului. In dreptul penal o asemenea posibilitate nu este recunoscuta. Aici functioneaza
principiul legalitatii incriminarii (nullum crimen sine lege) si principiul legalitatii pedepsei (nulla poena
sine lege). Aceste principii nu-i permit judecatorului sa declare noi fapte ca infractiuni si nici sa
stabileasca alte pedepse, decat cele prevazute expres de legea penala.
4. REZULTATELE (LIMITELE) INTERPRETARII NORMELOR JURIDICE
Din punctul de vedere al rezultatelor interpretarii normelor juridice, interpretarea poate fi: literala,
extensiva sau restrictiva.
Interpretarea literala ('ad litteram' sau 'interpretatio declarativa') se realizeaza atunci cand organul de
aplicare constata ca textul normei juridice se muleaza, in mod corespunzator, continutului raporturilor
sociale pe care le reglementeaza. In acest caz se spune ca legea este limpede, organul de aplicare
neavand decat sarcina sa o aplice, intrucat textul corespunde continutului normei si vointei legiuitorului.
In urma interpretarii normei juridice prin metodele amintite, organul de aplicare poate ajunge insa si la
concluzia ca textul normei juridice este mai larg sau, dimpotriva, mai restrans, decat sfera relatiilor
sociale ce cad sub incidenta de reglementare a acesteia. In aceste cazuri, se realizeaza o interpretare
restrictiva (Interpretatio restrictiva) sau o interpretare extensiva (interpretatio extensiva).
In ambele sale forme (extensiva si restrictiva) interpretarea va sesiza existenta unei relative nepotriviri
intre textul normei juridice si continutul sau, prin referire la sfera relatiilor sociale pe care le vizeaza
continutul reglementar al normei.




1. Notiunea raspunderii juridice
Raspunderea ca si notiune, are un continut complex, tratat pe larg, din diferite perspective, in cadrul mai
multor stiinte, in incercarea de a clarifica si a aprofunda cate o fateta a acestui concept.
Raspunderea juridica reprezinta, alaturi de raspunderea morala, spre exemplu, unul dintre tipurile de
raspundere sociala, poate cel mai important. Pentru uzul studentilor din anul I, vom incerca sa facilitam
apropierea de institutia raspunderii juridice, urmand ca, pentru aprofundare, cititorii sa fie indrumati
spre tratele fundamentale in domeniu .
Raspunderea, ca si responsabilitatea, sunt notiuni filozofice al caror continut s-a circumscris, de cele mai
multe ori, cu ajutorul notiunilor de liber arbitru, discernamant si liberate. Altfel spus, responsabilitatea
unui individ sau tragerea lui la raspundere pentru anume fapta nu se poate concepe decat in conditiile
in care acesta a actionat liber si in deplina cunostinta de cauza.
Dintr-o perspectiva istorica, s-a studiat sorgintea si evolutia raspunderii juridice evidentiindu-se rolul
raspunderii juridice si al sanctiunii administrate de stat in ruperea cercului vicios al razbunarii, ca
metoda primitiva de tragere la raspundere sociala. Momentul in care s-a statuat dreptul exclusiv al
statului de a utiliza forta si de a executa sanctiunea este considerat momentul nasterii raspunderii
juridice.
O alta abordare a raspunderii o propune sociologia. Astfel, s-a dezvoltat notiunea de raspundere sociala
ca raspundere a individului in fata societatii din care face parte pentru prejudiciile aduse acestei
societati. Raspunderea si sanctiunea apar ca doua ipostaze ale aceluiasi fenomen. Raspunderea politica,
raspunderea morala, raspunderea juridica sunt tipuri de raspunderea sociala. Dreptul societatii si al
statului de a impune raspunderea juridica si de a aplica sanctiunea a fost justificat prin interesul
societatii de a se apara impotriva acelora cere o vatama.
Stiintele juridice de ramura, trateaza, fiecare forma specifica de raspundere juridica, iar Teoria generala
a dreptului, iintr-un efort de sinteza, isi propune sa defineasca si sa circumscrie cat mai exact notiunea
de raspundere juridica in scopul clarificarii acestei notiuni pe cat de complexa, pe atat de necesara
sistemului juridic si societatii, ca ansamblu.
De cele mai multe ori, normele juridice sunt respectate sau aduse la indeplinire de buna voie de catre
cetateni, din convingerea ca ele exprima valorile de just si echitabil, sau de teama sanctiunii ce ar trebui
suportata. Atunci cand, in urma incalcarii unei norme juridice, organele de stat intervin prin aplicarea
unei sanctiuni, raspunderea juridica se concretizeaza. Pentru a delimita cele doua tipuri de relatii ce pot
interveni intre subiectele de drept si stat, ca unic titular al dreptului de a aplica constrangerea publica, in
ramura penala s-au propus notiunile de raport juridic de conformare - pentru a defini situatia inj care
persoanele fizice sau juridice isi indeplinesc de bunavoie obligatiile - si raport juridic de conflict - pentru
cazul in care este necesara interventia coercitiei etatice .
Raspunderea juridica a fost definita ca o situatie juridica , ca un raport juridic sau ca o institutie juridica
complexa, ca un sistem complex de norme . Ea consta in reactia de reprimare venita din partea
societatii, fata de o actiune umana care contravine unei norme, actiune imputabila, in principal,
individului. Doctrina romaneasca a imbratisat, in mod predominant, opinia ca raspunderea juridica
reprezinta un raport juridic de constrangere care are ca obiect sanctiunea juridica , ca un complex de
drepturi si obligatii conexe care se nasc - potrivit legii - ca urmare a savarsirii unei fapte ilicite si care
constituie cadrul de realizare a constrangerii de stat, prin aplicarea sanctiunilor juridice in scopul
asigurarii stabilitatii raporturilor sociale si a indrumarii membrilor societatii in spiritul respectarii ordinii
de drept .
Fapta ilicita ce reprezinta fundamentul raspunderii juridice consta in neindeplinirea unei obligatii impuse
de lege, adica in incalcarea cu discernamant a unei norme juridice. Astfel, raspunderea juridica apare ca
obligatia subiectului de a indeplini indatorirea care inlocuieste o indatorire anterioara neindeplinita,
deci, asemenea unei novatii, cum arata prof. Djuvara . Incalcarea normelor legale, in sens larg, constituie
singurul temei al raspunderii juridice. Eficacitatea normelor juridice este, in mod determinant, legata de
existenta sanctiunilor si a unui cadru pentru aplicarea lor. Fiind un sistem institutionalizat de norme
juridice, dreptul, ordinea juridica inseamna si un ansamblu de mecanisme si institutii specializate,
abilitate sa aplice sanctiunile corespunzatoare in cazul unei conduite care infrange exigentele modelului
de comportament prescris.

2. Principiile raspunderii juridice
Principiul legalitatii a fost formulat initial in ramura penala sub forma adagiului nullum crimen sine lege,
nulla poena sine lege. Astazi principiul are valoare constitutionala si este valabil in toate ramurile de
drept.
Principiul raspunderii subiective sau principiul raspunderii pentru faptele savarsite cu vinovatie consta in
aceea ca nimeni nu raspunde decat daca i se imputa si i se dovedeste o greseala si numai in limitele
vinovatiei sale. Respectarea acestui principiu contribuie in mod esential la realizarea scopului educativ al
raspunderii juridice.
Principiul raspunderii personale se refera la faptul ca, de principiu, fiecare raspunde doar pentru fapta sa
; cu toate acestea, in ramura civila s-a instituit atat o raspundere pentru fapta altuia, cat si una pentru
fapta animalelor sau a edificiilor { art. 1000 s.u. Cod civil}.
Conform prezumtiei de nevinovatie nimeni nu poate fi tras la raspundere juridica, nimanui nu i se poate
aplica o sanctiune pana cand nu i se dovedeste vinovatia. Prezumtia de nevinovatie este o prezumtie
relativa ce poate fi rasturnata prin proba contrarie. Aceasta prezumtie se concretizeaza, din punct de
vedere procedural, in faptul ca sarcina probei ii incuba celui ce acuza, intr-un sens larg sau
reclamantului, procurorului, partii vatamate etc., in functie de ramura de drept avuta in vedere.
Principiul justetei sanctiunii sau al proportionalizarii sanctiunii cu fapta, cu rezultatul ei, precum si cu
gradul de vinovatie al autorului faptei reprezinta un alt principiu comun tuturor formelor de raspundere
juridica.
Principiul conform caruia unei singure violari a normei juridice ii corespunde o singura imputare se
refera la aceea ca nimeni nu poate fi sanctionat de doua ori pentru aceeasi fapta (non bis in idem). Se
admite insa cumulul formelor raspunderii juridice in cazul in care prin aceeasi fapta sunt incalcate mai
multe norme juridice. Astfel, daca un salariat, aflat in exercitiul atributiunilor de serviciu, savarseste o
infractiune, el va trebui sa suporte, pe langa pedeapsa penala corespunzatoare infractiunii savarsite, si o
sanctiune civila patrimoniala, corespunzatoare obligatiei de reparare a prejudiciului produs prin
infractiune, precum si o alta sanctiune disciplinara specifica normei de dreptul muncii incalcate prin
neindeplinirea intocmai a atributiunilor de serviciu.
Principiul celeritatii tragerii la raspundere porneste de la ideea ca momentul aplicarii sanctiunii trebuie
sa fie cat mai apropiat de cel al savarsirii faptei, pentru ca sa se produca efectul sanctionator, si mai cu
seama efectul preventiv al tragerii la raspundere juridica. Scopul aplicarii sanctiunii consta in repararea,
pe cat posibil, a prejudiciului suferit, dar si in prevenirea unor noi incalcari a normelor juridice de catre
autorul faptei - preventia individuala - sau de catre alte persoane - preventia generala -. Aceste scopuri
nu pot fi atinse pe deplin decat daca procesul de descoperire a celui vinovat si de aplicare a sanctiunii se
desfasoara cu rapiditate, dovedind capacitatea societatii de a reactiona rapid la incalcarea normelor
edictate de autoritatile sale. Trecerea unui timp prea indelungat de la savarsirea faptei ilicite poate
determina pierderea probelor sau intervenirea prescriptiei raspunderii juridice.
Alaturi de aceste principii generale, comune tuturor ramurilor de drept, exista si principii specifice
raspunderii penale, administrative etc. care se studiaza de catre stiintele juridice de ramura.

3. Formele raspunderii juridice
Notiunea de raspundere juridica apare, asa cum am aratat anterior, ca rezultat al sintetizarii tipurilor de
raspundere ce s-au cristalizat la nivelul fiecarei ramuri de drept. Astfel, s-a remarcat ca aproape fiecarei
ramuri de drept i se poate atribui propria forma de raspundere juridica. Astfel natura normei juridice
incalcate determina genul raspunderii juridice: raspundere civila, penala, administrativa, de dreptul
muncii, comerciala etc.
Alaturi de criteriul utilizat anterior, cel al naturii normei juridice incalcate, si alte criterii mai pot fi
utilizate pentru a determina formele raspunderii juridice. Putem deosebi raspunderea juridica de drept
public de raspunderea juridica de drept privat daca tinem cont de apartenenta normei de drept
incalcate la una din cele doua mari diviziuni ale dreptului: public sau privat. Apoi este posibila detasarea
raspunderii individuale de cea colectiva in functie de subiectul caruia ii incuba raspunderea: unei
persoane fizice sau juridice. Cu aceasta ocazie, facem precizarea ca, o data cu intrarea in vigoare a
noului Cod Penal, se va putea vorbi de existenta in dreptul romanesc a unei raspunderi penale colective
in sensul ca persoana juridica va putea fi subiect al raspunderii penale.
Ramanand la delimitarea clasica a formelor raspunderii juridice in functie de natura normei incalcate,
vom trece in revista cateva din cele mai des intalnite forme de raspundere in dreptul romanesc, pentru
ca proaspatul student sa se poata familiariza cu aceste notiuni de baza.
Raspunderea civila poate fi delictuala sau contractuala.
Raspunderea civila delictuala are ca fundament o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii, autorului faptei
revenindu-i obligatia de a repara prejudicial cauzat prin fapta sa, a celui pentru care raspunde, a
animalului ori pentru ruina edificiului (vezi art. 998-1003 din Codul civil). Spre deosebire de raspunderea
penala care intervine doar in cazul savarsirii unei infractiuni, adica a unei fapte incriminate de legea
penala, raspunderea delictuala poate interveni pentru orice fapta ilicita ce a cauzat un prejudiciu.
Raspunderea civila contractuala rezulta din nerespectarea clauzelor unei conventii, prejudiciul fiind
cauzat chiar de aceasta neexecutare a clauzei contractuale.
Raspunderea civila prezinta o deosebita importanta deoarece constituie dreptul comun in materie de
raspundere patrimoniala, pentru celelalte tipuri de raspundere juridica de ramura .
Raspunderea penala are ca temei savarsirea unei infractiuni, adica a unei fapte prevazute de legea
penala, care prezinta pericol social si care este savarsita cu vinovatie. Sanctiunea specifica dreptului
penal este pedeapsa privativa de libertate sau inchisoarea si se poate aplica doar persoanei fizice .
In cadrul ramurii de drept administrativ s-a fundamentat notiunea de raspundere administrativa ca
forma a raspunderii juridice care intervine in cazul incalcarii unei norme de drept administrativ. Aceasta
poate fi o raspundere contraventionala, materiala sau disciplinara.
Raspunderea administrativa contraventionala intervine doar in cazul savarsirii unei contraventii, adica a
unei fapte reglementate de lege ca si contraventie. Cele mai intalnite sanctiuni contraventionale sunt
amenzile contraventionale.
Alaturi de aceste doua forme de raspundere ce au ca obiect o sanctiune represiva, raspunderea
administrativa mai cunoaste si o a treia forma - raspunderea materiala, ce are ca obiect o sanctiune
reparatorie - este vorba de raspunderea organelor administratiei publice pentru pagubele pricinuite prin
actele lor ilegale.
Raspunderea administrativ-disciplinara se fundamenteaza pe incalcarea unei obligatii de drept
administrativ, pe savarsirea unei abateri administrative. Retragerea unei autorizatii sau inchiderea unei
unitati economice sunt sanctiuni administrativ-disciplinare atunci cand nu insotesc aplicarea unei
sanctiuni contraventionale.
In dreptul muncii s-a fundamentat raspunderea disciplinara si raspunderea patrimoniala (materiala).
Raspunderea disciplinara intervine in cazul in care un salariat savarseste cu vinovatie o abatere
disciplinara. Raspunderea disciplinara este o raspundere de natura contractuala, bazata pe contractul de
munca. Sanctiunile disciplinare pot merge de la mustrare si avertismentul scris pana la concediere.
Raspunderea disciplinara isi are izvorul prioritar, in normele Codului Muncii.
Raspunderea patrimoniala, ca si cea disciplinara, isi are izvorul tot in Codul Muncii. Aceasta consta in
obligatia salariatilor de a repara pagubele materiale produse angajatorului din vina si in legatura cu
munca lor.

Atunci cand s-a constatat savarsirea unei fapte ilicite, persoana vinovata va trebui sa suporte o
sanctiune corespunzatoare. Sanctiunea reprezinta instrumentul de realizare a raspunderii juridice,
obiectul acestui raport juridic de constrangere, iar scopul sanctiunii poate fi represiv, preventiv, educativ
sau reparatoriu.
Desi notiunile de pedeapsa si sanctiune sunt sinonime, totusi, in drept, sanctiunea apare ca o categorie
generala, in timp ce pedeapsa reprezinta o sanctiune tipica ramurii penale.
In functie de norma juridica incalcata, sanctiunile vor fi de drept civil, precum despagubirea, restituirea
bunurilor sau restabilirea situatiei anterioare, penala ( pedepse, masuri de siguranta sau educative),
administrativ (amenda sau avertismentul, mustrarea, confiscarea etc.). In dreptul muncii se aplica
sanctiuni precum mustrarea, diminuarea salariului sau concedierea, iar in dreptul constitutional -
suspendarea sau demiterea din functie, spre exemplu.

4. Conditiile raspunderii juridice
Raspunderea juridica, in oricare din formele sale, se concretizeaza daca sunt indeplinite cateva conditii
referitoare la fapta ilicita, la rezultatul vatamator, la legatura cauzala dintre fapta si rezultat si la
subiectul raspunderii juridice, respectiv la capacitatea sa de a raspunde si la vinovatia sa. In plus este
necesar sa nu intervina nici una din cauzele exoneratoare de raspundere.
Fapta ilicita, sau conduita ilicita reprezinta fundamentul obiectiv raspunderii juridice, in lipsa unei
exteriorizari a relei intentii, raspunderea juridica nu se poate materializa, gandul vinovat poate
determina eventual, raspunderea morala, ca forma a raspunderii sociale.
In general, fapta ilicita consta intr-un comportament (actiune sau inactiune) care nesocoteste o
prevedere normativa. Caracterul ilicit al faptei se stabileste in functie de dispozitia normei. Astfel, daca
norma interzice o actiune (norma prohibitiva), conduita ilicita va consta in chiar actiunea prohibita. Tot
astfel, in cazul normelor ce impun o actiune, a normelor onerative, inactiunea determina aplicarea
sanctiunii. Este cazul medicului de garda care nu acorda bolnavului internat de urgenta asistenta
medicala necesara. Problemele ridicate de normele dispozitive, acelea care permit subiectului de drept
sa aleaga o conduita din mai multe posibile, au fost avute iin vedere cu o ocazia studierii normei
juridice.
In functie de natura normei incalcate, faptele ilicite pot fi infractiuni, contraventii, abateri disciplinare,
delicte civile etc.
O a doua conditie necesara pentru a interveni raspunderea juridica consta in cauzarea unui rezultat
vatamator, a unui prejudiciu fie unei persoane determinate, fie societatii in ansamblu. In unele ramuri
de drept, cum este ramura dreptului civil, este obligatorie dovedirea prejudiciului suferit, fie el material
sau moral, atat ca existenta, cat si ca intindere; in schimb, in cazul dreptului penal, nu este necesara
totdeauna probarea unui prejudiciu, crearea starii de pericol ca urmare a savarsirii infractiunii poate fi
suficienta pentru a interveni raspunderea penala.
Intre fapta ilicita si prejudiciul suferit trebuie sa existe o legatura cauzala in sensul ca prejudiciul trebuie
sa fi survenit ca urmare, ca efect al faptei ilicite. Stabilirea legaturii cauzale nu este la fel de facila in
toate cazurile. Astfel, in cazul prejudiciilor la care concura mai multi factori, printre care se poate afla si
culpa proprie a victimei, este mai dificil a stabili care dintre acesti factori a avut caracter determinant si
care a facilitat doar producerea rezultatului. Pentru a usura acest proces de analiza, s-a dovedit utila
folosirea notiunilor de cauza si conditie . Astfel, se considera cauza a prejudiciului acela dintre
factorii interveniti care a putut determina in mod direct si nemijlocit producerea rezultatului, iar factorul
care a influentat, favorizand producerea rezultatului, este considerat ca a avut doar rolul de conditie in
producerea prejudiciului. Atat actiunea cat si inactiunea pot avea caracter cauzal.
Alaturi de aceste aspecte obiective, pentru a putea interveni raspunderea juridica, este necesara
stabilirea existentei vinovatiei, considerata uneori fundamentul subiectiv al raspunderii.
Rudolf von Ihering arata ca fapta ilicita trebuie sa fie constienta. Vinovatia consta in atitudinea psihica a
autorului faptei fata de propria conduita si de rezultatul acesteia.
Diferitele forme sub care se poate manifesta vinovatia au fost in modul cel mai clar definite de catre
normele de drept penal. In acest act normativ se stabileste ca atitudinea negativa a autorului faptei fata
de conduita sa si de rezultatul acesteia poate lua forma intentiei sau a culpei. Intentia este considerata
directa atunci cand faptuitorul prevede rezultatul faptei sale si il urmareste. Atunci cand acesta prevede
rezultatul faptei sale, nu-l urmareste, dar il accepta, ne aflam in fata intentiei indirecte. Culpa intervine
atunci cand faptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu il urmareste, sperand in mod usuratic ca el
nu se va produce (imprudenta) sau atunci cand faptuitorul nu prevede rezultatul faptei, desi trebuia si
putea sa-l prevada (neglijenta).
Intentia este forma cea mai grava a vinovatiei si, deseori faptele ilicite sunt intentionate numai atunci
cand se dovedeste intentia autorului lor. Culpa, ca ipostaza mai putin grava a vinovatiei, determina, de
cele mai multe ori, o forma mai usoara a raspunderii juridice, sau o poate exclude cu totul.
In ramura civila, intentia rea poarta numele de dol sau viclenie, iar culpa apare sub denumirea de
greseala, imprudenta, nepricepere sau neatentie, in mod traditional acoperind si forma intentiei din
ramura penala .

In situatia in care sunt indeplinite cumulativ toate aceste conditii, se poate aplica sanctiunea. Trebuie
subliniat faptul ca aplicarea sanctiunii juridice, indiferent de ramura juridica sau de tipul sanctiunii, nu
este posibila in afara raspunderii juridice a persoanei, ci numai in cadrul si ca o consecinta a acesteia .
Cu toate acestea, autorul faptei ilicite cauzatoare de prejudicii nu va fi sanctionat daca se va putea stabili
existenta vreuneia din cauzele care exclud existenta raspunderii juridice. Unele din aceste cauze
afecteaza discernamantul autorului faptei ilicite (minoritatea, iresponsabilitatea, betia involuntara) sau
vointa acestuia (eroarea de fapt, constrangerea fizica sau moravurile), altele justifica fapta (starea de
necesitate, legitima aparare), in vreme ce altele afecteaza legatura cauzala dintre fapta si rezultatul
vatamator (cazul fortuit).
Constituie cauze care inlatura caracterul penal al faptei: legitima aparare, starea de necesitate,
constrangerea fizica si morala, cazul fortuit, iresponsabilitatea, betia totala involuntara, minoritatea si
eroarea de fapt .
In materia civila, in dreptul muncii sau in dreptul administrativ mai sunt considerate cauze exoneratoare
de raspundere exercitarea unui drept, fapta unui tert sau fapta victimei, indeplinirea unei indatoriri
legale sau ordinul legal dat de o autoritate competenta (ordinului de serviciu) .
Minorul sub 14 ani nu poate raspunde juridic. Minorul peste 14 ani raspunde din punct de vedere civil,
alaturi de reprezentantul sau legal, parinte sau tutore, in cazul raspunderii delictuale, nu insa si in cazul
raspunderii contractuale . In materia dreptului muncii, minorul poate raspunde de la varsta de 15 ani,
cand poate deveni salariat, cu acordul reprezentantului legal. In domeniul dreptului penal, minorul
raspunde daca a implinit varsta de 16 ani, iar daca are peste 14 ani, raspunde numai daca i s-a dovedit
discernamantul. Motivatia pentru care legea apara de raspundere juridica persoanele minore este ca
aceste persoane nu au dezvoltat discernamantul necesar.
Iresponsabilii, persoane alienate sau debile mintal, nu pot incheia acte juridice si nu raspund pentru
prejudiciile cauzate prin fapta proprie din acelasi motiv, al lipsei discernamantului necesar. Lipsa
discernamantului se traduce in imposibilitatea persoanei de a-si da seama de semnificatia faptei sale sau
de a-si dirija vointa.
Betia involuntara intervine in situatia in care discernamantul autorului faptei este afectat de ingerarea
sau inhalarea unei substante alcoolice, halucinogene etc., independent de vointa lui.
Constrangerea fizica sau morala sunt cauze ce exonereaza de raspundere juridica atunci cand, fiind
exercitata asupra autorului faptei, acesta nu le-a putut rezista sau nu le-a putut inlatura.
Legitima aparare inlatura raspunderea penala sau contraventionala atunci cand se stabileste ca autorul a
savarsit fapta ilicita ca raspuns la un atac material, direct imediat si injust indreptat impotriva sa, ori a
altei persoane. Pentru a se putea invoca legitima aparare, este obligatoriu ca atacul sa provina de la o
persoana fizica responsabila. In caz contrar, s-ar putea invoca, eventual, starea de necesitate. Legitima
aparare, inlaturand caracterul ilicit al faptei, inlatura si raspunderea de natura civila .
Starea de necesitate intervine atunci cand autorul faptei ilicite este amenintat el, o alta persoana, sau
bunurile acestora, de un pericol grav si iminent, care nu poate fi inlaturat altfel. Aflat in starea de
necesitate, faptuitorul isi da seama de rezultatul faptei sale ilicite, dar il accepta, in dorinta de a salva o
valoare mai importanta decat cea a prejudiciului cauzat. Starea de necesitate produce efecte atat in
ramura penala, cat si in ramura civila.
Cazul fortuit exonereaza de raspundere deoarece reprezinta o circumstanta care, alaturandu-se actului
faptuitorului, determina caracterul ilicit al acestuia sau rezultatul vatamator. Este cazul tractoristului
care, arand, descopera un obuz ramas ingropat din timpul razboiului, obuz care explodeaza, ranind o
alta persoana sau distrugand un bun material. Este, de asemenea, cazul persoanei care administreaza
alteia o substanta toxica dintr-un flacon pe care fusese aplicata din eroare eticheta cu numele unui
medicament. In asemenea cazuri, desi vatamarea produsa se inscrie printre urmarile actiunii sau
inactiunii faptuitorului, totusi, acest rezultat nu-i poate fi imputat din punct de vedere subiectiv, fiind
strain de constiinta lui si datorat unei imprejurari imprevizibile . In ambele cazuri este vorba de o cauza
straina, neimputabila, asa cum prevede si C.civ., art. 1082 si urm .
Forta majora a fost considerata, in dreptul civil roman clasic, sinonima cu cazul fortuit .
In prezent, se considera ca forta majora reprezinta un fenomen natural sau social exterior, extraordinar,
de nebiruit, care exclude in intregime angajarea raspunderii, daca a fost cauza exclusiva a prejudiciului .
Distinctia dintre cele doua prezinta interes daca avem in vedere ca, in dreptul penal, doar cazul fortuit
inlatura caracterul penal al faptei, iar, in latura civila, raspunderea contractuala este inlaturata, in
functie de contract, fie doar de forta majora, fie atat de forta majora cat si de cazul fortuit.
Eroarea de fapt exonereaza de raspundere atunci cand faptuitorul nu cunoaste existenta unei
imprejurari de care depinde caracterul ilicit al faptei. Asa cum arata prof. C. Bulai, "nu exista eroare in
caz de indoiala (dubiu). Nu poate fi considerata eroare incapacitatea sau neglijenta profesionala care a
dus la greseala de calcul sau la aplicarea gresita a unui procedeu stiintific in exercitarea unei profesii sau
meserii (inginer, farmacist, medic chirurg etc.) fiindca in astfel de cazuri exista obligatia legala pentru cei
in cauza de a cunoaste realitatea" .
Eroarea de drept consta in necunoasterea sau cunoasterea gresita a unei norme de drept. Daca aceasta
eroare poarta asupra unei norme de drept penal, ea nu inlatura caracterul penal al faptei.

Alaturi de aceste cauze care exclud existenta raspunderii juridice, mai pot interveni si alte circumstante
care desi nu afecteaza temeiul obiectiv sau subiectiv al raspunderii juridice, totusi impiedica
pronuntarea unei hotarari judecatoresti in sensul afirmarii vinovatiei faptuitorului. Spre exemplu, fie ca
e vorba de un proces civil, penal, sau de alta natura, prescriptia raspunderii sau a dreptului la actiune,
impacarea partilor sau retragerea actiunii/plangerii pot impiedica tragerea la raspundere a autorului
faptei ilicite, datorita trecerii unei perioade de timp prea indelungate de la data incalcarii normei juridice
- in cazul prescriptiei raspunderii sau a dreptului la actiune - ori datorita relatiilor dintre faptuitor si
persoana prejudiciata, in celelalte cazuri.

Raspunderea juridica
Note de curs - Rezumat
1. Ce este raspunderea juridica
2. Formele raspunderii juridice
3. Principii generale ale raspunderii juridice
4. Conditiile raspunderii juridice

Introducere

Socrate afirma ca, fara respectarea unor reguli, statul nu poate dainui. Responsabilitatea este un
principiu fundamental al dreptului, categoriile de raspundere si responsabilitate fiind necesare apararii
valorilor sociale, ordinii sociale, ordinii de drept. In general normele juridice care formeaza ordinea de
drept sunt respectate de bunavoie de catre cetateni, din convingerea ca ele exprima ceea ce este drept,
sau de teama intervenirii sanctiunii. In aceste cazuri vorbim despre raspundere difuza. Atunci cand
normele juridice sunt aplicate prin interventia organelor de stat, si raspunderea juridica devine concreta.
Nerespectarea normelor juridice are manifestari multiple si motivatii complexe. Declansarea raspunderii
juridice este o sarcina comuna a organelor statului si a particularilor, legea consfintind atat temeiul
declansarii raspunderii, cat si limitele acesteia.
Originile si evolutia raspunderii juridice. Ce legitimeaza sanctiunea?


1. Ce este raspunderea juridica

Problema raspunderii (N.Popa) Incalcarea ordinii de drept aduce atingere unor interese particulare,
intereselor generale etc.
Raspunderea juridica poate fi definita ca o reactie organizata a societatii fata de o fapta antisociala,
institutionalizarea raspunsului fiind o necesitate.
Sensul frecvent al notiunii de raspundere este acela de obligatie de a suporta consecintele nerespectarii
unor reguli de conduita, obligatie ce incumba autorului faptei contrare acestor reguli si care poarta
totdeauna amprenta dezaprobarii sociale a unei asemenea fapte. Totusi, spunea N. Costin, acest sens
duce la identificarea raspunderii cu sanctiunea; se scapa din vedere latura psihologica a raspunderii.
Sanctiunea nu vizeaza decat un aspect al raspunderii: reactia societatii. Raspunderea si sanctiunea sunt
doua fatete ale aceluia si fenomen, spun unii autori. Prof. Gh. Bobos afirma ca raspunderea si sanctiunea
sunt doua notiuni diferite, prima constituind cadrul juridic pentru cea de a doua. Raspunderea este un
raport juridic de constrangere, iar sanctiunea reprezinta obiectul acestui raport.
Raspunderea juridica poate fi definita ca un complex de drepturi si obligatii care - in conformitate cu
legea - se nasc in urma savarsirii unei fapte ilicitesi care constituie cadrul de realizare a constrangerii de
statprin aplicarea sanctiunii juridice .


2. Formele raspunderii juridice

In principiu, fiecarei ramuri a dreptului ii corespunde o forma de raspundere juridica: civila, penala,
administrativa, constitutionala etc. Cu toate acestea, formele de raspundere juridica pot fi clasificate si
dupa alte criterii; astfel, in functie de tipul sanctiunii, raspunderea poate avea caracter patrimonial sau
nepatrimonial. Disciplinele de ramura se ocupa de problema sanctiunilor juridice. De asemenea, tot in
cadrul disciplinelor de ramura, raspunderea juridica proprie ramurii este clasificata dupa diverse criterii.
In dreptul civil se face distinctia intre raspunderea civila delictuala si cea contractuala, intre raspunderea
personala si raspunderea pentru fapta altuia. Si in ramura penala se facea in trecut o distinctie intre
infractiuni. Acestea puteau fi crime sau delicate. Aceasta impartire determina o clasificare similara a
raspunderii penale. Aceasta distinctie nu mai este retinuta astazi de Codul penal, renuntandu-se la ea si
in doctrina.. Cu toate acestea, si astazi exista in ramura penala sanctiuni foarte variate: principale si
accesorii, privative de libertate, amenda etc. Prof. Nicolae Costin propune doua criterii pentru
clasificarea tipurilor de raspundere juridica:
. Natura si importanta interesului lezat prin fapta ilicita si
. Particularitatile definitorii ale conduitei ilicite.
Alte distinctii se mai fac intre raspunderea de drept public si raspunderea de drept privat, raspunderea
care incumba persoanelor si cea care incumba colectivelor . In dreptul muncii s-a formulat atat o
raspundere materiala a amgajatului, cat si una disciplinara. Exista o raspunere interna si o raspundere
internationala. Astazi aceasta din urma consta atat in indatorirea de a repara prejudicial, cat si in
obligatia de a suporta unele sanctiuni, precum embargoul.
Deosebiri intre formele raspunderii juridice:
. Raspunderea penala este personala si se intemeiaza intotdeauna pe vinovatie, dar in domeniul civil,
exista si raspundere obiectiva.
. Spre deosebire de celelalte tipuri de raspundere juridica de ramura, raspunderea penala nu implica
totdeauna incalcarea unor drepturi subiective.
. Daca in dreptul penal statul reprima faptele antisociale, in dreptul civil, se apara interesele
particularilor.
. Faptele penale trebuie incriminate prin norme juridice.
. Raspunderea civila este conditionata de producerea efecutului pagubitor (prejudicial), ceea ce nu este
totdeauna valabil si pentru raspunderea penala. Aceasta poate intervene si in cazul tentativelor, spre
exemplu, tentative de omor.
. Daca in dreptul penal se vorbeste despre intentie directa sau indirecta, in clelelalte ramuri ale
dreptului, acest fapt nu prezinta importanta.
. In ramura penala, poate constitui temei al raspunderii doar nesocotirea normei juridice, pe cand in
dreptul civil, temeiul raspunderii contractuale il constituie nesocotirea vointei partilor exprimata in
contract.
. Daca in cazul majoritatii tipurilor de raspundere juridica persoanele fizice sau juridice de drept privat
dau socoteala pentru faptele lor, raspunderea administrativa permite ca, din initiativa subiectilor de
drept public sau, privat, organele statului sa raspunda pentru conduita lor ilicita. Tot in cadrul
raspunderii administrative se detaseaza raspunderea contraventionala, ca forma a raspunderii pentru
acele fapte considerate de legiuitor contraventii.
. Raspunderea de drept constitutional se detaseaza de celelalte tipuri de raspundere prin caracterul sau
juridic si politic, deopotriva.


3. Principii generale ale raspunderii juridice

. Principiul legalitatii
. Principiul raspunderii subiective se refera la aceea ca nimeni nu raspunde decat daca i se imputa, i se
dovedeste o greseala (raspunderea pentru culpa)
. Principiul raspunderii personale De principiu, fiecare raspunde doar pentru faptele sale; cu toate
acestea, in ramura civila s-a formulat atat o raspundere pentru fapta altuia, cat si una pentru fapta
animalelor sau a edificiilor ( art.1000 si urm. Din Codul civil)
. Prezumtia de nevinovatie
. Principiul proportionalizarii sanctiunii cu fapta, rezultatul ei, precum si cu conduita autorului acesteia.
. Principiul conform caruia unei singure violari a nornei juridice ii corespunde o singura impitare (dar se
admite cumulul formelor raspunderii juridice )
. Principiul celeritatii tragerii la raspundere, pornindu-se de la idea ca momentul aplicarii sanctiunii
trebuie sa fie cat mai apropiat de cel al savarsirii faptei, pentru ca aceasta sa-si produca pe deplin efectul
sanctionator si, mai cu seama, preventiv.


4. Conditiile raspunderii juridic

Pentru a interveni raspunderea juridica trebuie intrunite cumulativ urmatoarele conditii:
. Conduita ilicita sau fapta ilicita consta intr-un comportament (actiune sau inactiune) care nesocoteste
o prevedere legala. Metoda stabilirii caracterului illicit al comportamentului se stabileste in functie de
prescriptia normei. Astfel, de exemplu, daca norma interzice o actiune, conduita ilicita va consta in chiar
actiunea prohibita ; daca, in conformitate cu norma permisiva, individual poate opta intre mai multe
tipuri de conduita determinate, alegerea oricarui alt comportament este illicit .
. Vinovatia este o conditie subiectiva a raspunderii juridice care consta in atitudinea psihica a celui care
comite o fapta ilicita fata de fapta sa si de consecintele ei. Vinovatia presupune discernamant si implica
libertatea vointei subiectului, caracterul deliberat al actiunii subiectului, asumarea riscului
comportamentului sau . Formele vinovatiei depend atat de ramura de drept din care face parte norma la
care ne raportam, cat si de atitudinea subiectului raspunderii juridice. Astfel, in ramura dreptului penal
vinovatia este definita sub doua forme: intentia si culpa. Intentia poate fi directa sau indirecta, iar culpa
poate fi imprudenta sau neglijenta (culpa prin omisiune). In ramura dreptului civil, se foloseste termenul
de culpa pentru vinovatie, sau cel de dol, pentru intentie.
. Legatura cauzala dintre fapta ilicita si rezultatul vatamator Este necesar ca rezultatul vatamator sa fie
consecinta nemijlocita a actiunii subiectului de drept. Acest criteriu este necesar si obligatoriu. Pe baza
lui putem deosebi faptul cauza de faptul conditie.

Imprejurari care exonereaza de raspundere:
. Minoritatea
. Alienatia mintala
. Legitima aparare
. Starea de necesitate
. Cazul fortuit
. Forta majora
. Constrangerea