Facultatea de Economie și Drept

ACTORI AI POLITICILOR
PUBLICE

Politici publice, ADP, anul II

Conferențiar dr. Brîndușa Marian

Pentru uz intern
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
 •Sunt „cei care au un rol în adoptarea şi
implementarea politicilor publice”.
•Iniţial un rol important l-au avut instituţiile
publice. Ulterior la acestea s-au adăugat
instituţiile guvernamentale, partidele politice
şi grupurile de interese.
•Principalii actori sunt însă oamenii politici
(politicienii), funcţionarii, birocraţii şi
reprezentanţii grupurilor de interese.
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
 STATUL ŞI ROLUL LUI
• Există orientări ale politicilor publice care au pus accentul pe rolul statului. Este vorba despre
instituţionalism, neoinstituţionalism, corporatism şi neocorporatism. De asemenea există şi
orientări ale politicilor publice care scad rolul statului şi aduc în prim plan grupurile de interese
- este cazul pluralismului în perioada anilor 1950-1960.
• David Easton a fost iniţiatorul teoriei sistemice. Conceptul de „sistem politic” apărea în anul
1950 ca alternativă la conceptul de stat considerat abstract deoarece nu surprindea funcţionarea
reală a unui vieţi politice. Conceptul de sistem politic este preferabil în opinia lui Easton,
conceptului de „stat”.
• În anul 1980 acest punct de vedere este reconsiderat, considerându-se că atât conceptul de stat
cât şi cel de sistem politic au drept egal de existenţă. Preocuparea pentru stat este axată pe
funcţiile economice şi politice ale acestuia.
• Readucerea în actualitate a conceptului de stat are loc în anii 80 dar nu din perspectiva juridico-
filosofică anterioară. Astfel vorbim despre:
• Structuri de stat:
• unitară (Franţa) – fiind mai pregnantă centralizarea;
• federală în (Germania, SUA) – fiind mai pregnantă descentralizarea.
• Forme de guvernământ:
• monarhie – simbolică;
• republică – preşedintele având un rol major sau simbolic în funcţie de sistemul de
guvernământ;
• Sisteme de guvernământ:
• prezidenţial;
• semi-prezidenţial;
• parlamentar.
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
 ROLUL STATULUI – FUNCŢII ECONOMICE ŞI
SOCIALE
1. Statul spectator – nu intervine în desfăşurarea vieţii
economice şi sociale decât în ceea ce priveşte ordinea şi
liniştea publică - „Statul ca paznic de noapte”.

2. Statul tutore: sfârşitul secolului XIX. Statul îi ajută pe

cei care au nevoie de ajutor (apar primele sisteme de
asigurări sociale în Germania) şi se dezvoltă sistemul de
asistenţă socială;

3. Statul providenţă: apare după cel de-al doilea război

mondial „statul veghează asupra individului din leagăn
până în mormânt”.
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
 ROLUL STATULUI – FUNCŢII ECONOMICE ŞI
SOCIALE
4. Statul bunăstării „wellfare state” – presupune protecţie şi implicare în rezolvarea
problemelor tuturor. Această etapă a durat până la jumătatea anilor 70 când se vorbea frecvent
de o criză a statului bunăstării pe fondul crizei petrolului şi creşterii preţurilor la materii prime.

• Datorită crizei apărute la jumătatea anilor 70 statul s-a aflat în imposibilitatea de a-şi
respecta promisiunile făcute fiind necesară accesarea resurselor de pe piaţă pentru onorarea
acestora. Diferite state aveau dificultăţi în plata anumitor beneficii sociale; au crescut
impozitele şi taxele; a fost redusă preocuparea pentru investiţii - aspect negativ pentru
dezvoltarea economică dar şi probleme de ordin moral - dându-le săracilor ei nu sunt
încurajaţi să-şi depăşească condiţia de săraci.

• Astfel, începând cu această perioadă statul nu-şi mai asumă nimic. În aceste condiţii
statul:
- începe să pună condiţii pentru ajutorul social;
- introduce co-plăţi - indiferent de sistemul de asigurări de sănătate, el trebuie să plătească o
doar parte din costuri.

• Diferite state au recurs la formule de încurajare a sistemului privat ba chiar s-a dezvoltat un
parteneriat între sectorul public şi cel privat.
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
ROLUL STATULUI – FUNCŢII ECONOMICE ŞI
SOCIALE
5. Statul subsidiar - principiul subsidiarităţii a apărut în cadrul Bisericii
Catolice şi avea în vedere descentralizarea acesteia. În anul 1993 a fost
prevăzut ca principiu de funcţionare al Uniunii Europene prin Tratatul de
la Maastricht. Prima ţară care a apus în aplicare acest principiu a fost
Germania în perioada 1950 - 1953 prin legea referitoare la tineret. A fost
acreditată ideea că statul nu trebuie să se implice direct ci să încurajeze
diferitele organizaţii. Formula statului subsidiar este formula momentului.

• Factorii care au determinat tipurile de stat au fost:

- factori politici – extinderea dreptului de vot, instituirea sistemului de
asigurări sociale;
- factori economici – creşterea economică;
- factori sociali – accidente, boli profesionale; familia, nevoia de
compensaţie

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 BIROCRAŢIA
• Termenul „birocraţie” are două sensuri: unul neutru şi unul peiorativ.

• În sens neutru reprezintă ansamblul persoanelor implicate în punerea în

aplicare a unor decizii. Nu putem însă limita birocraţia la aplicarea unor decizii.

• În sens peiorativ birocraţia se referă la funcţionarism şi ineficienţă.

• Cu toate acestea birocraţia este foarte greu de reformat.

• În secolul XX au existat numeroase încercări de reformare de ex. în SUA au

existat valuri de reforme dar concluziile procesului de reformare au fost de genul
„stol în pom – alegi păsările de pe o creangă şi ele se aşează pe altă creangă”.
Dacă se reduce un domeniu –creşte alt domeniu de activitate. Nu s-au putut face
reduceri semnificative.

• Politica de dreapta – susţine reducerea rolului statului prin reducerea

numărului de funcţionari;

• Politica de stânga - face reducerea numărului funcţionarilor în numele

democraţiei.
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
 PERSPECTIVE DIN CARE A FOST ABORDATĂ
BIROCRAŢIA

•Perspectiva sociologică este legată de numele lui Max Weber care

susţinea că „Politica este o vocaţie nu o profesie”. Din această sintagmă
rezultă trei tipuri de autoritate:

1. autoritate în virtutea tradiţiei – are în vedere valorile tradiţionale;

2. autoritate charismatică – se bazează pe calităţile charismatice ale unei

persoane;

3. autoritate bazată pe reguli raţional stabilite – prin legi.

• Max Weber definea birocraţia ca fiind „sistem de administrare a societăţii

efectuată de profesionişti, respectându-se anumite norme raţional stabilite”.

• Perspectiva administraţiei publice - „public” implică sensul de

public larg, membri unei comunităţi, în public/la vedere. Birocraţia
desfăşoară activităţi în beneficiul cetăţenilor.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

Diferenţa între administraţia publică şi cea dintr-o întreprindere
ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎNTREPRINDERE PRIVATĂ
- interesul general - interese persoanele ale unor
grupuri mai mult sau mai puţin
restrânse

- salariile - salariile

- eficienţa socială constă în - eficienţa economică constă în

asigurarea bunăstării sociale realizarea profitului;
fără a urmări profitul;

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Distincţia între administratori/birocraţi şi politicieni
Administratori/birocraţi Politicieni

- au experienţă mai mare - depind de ciclurile

decât politicienii; electorale;
- sunt aleşi pe criterii - au putere mai mare decât
profesionale; administratorii/birocraţii
datorită faptului că sunt
aleşi de către cetăţeni;

- sunt responsabili faţă de - sunt responsabili faţă de

şefii ierarhici. cei care i-au ales.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 ROLUL BIROCRAŢIEI ÎN CADRUL POLITICILOR
PUBLICE
- la nivel global are un rol important în aplicarea politicilor publice;

- este implicată în procesul de concepere şi aplicare a politicilor publice;

- birocraţii au rol de consultanţi;

- se aşteaptă din partea lor să prezinte alternative, soluţii diferite la una şi aceeaşi problemă;

- deseori se remarcă neutralitatea celor implicaţi.

• În sens negativ, birocraţia se remarcă prin lipsă de transparenţă, corupţie şi clientelism.

• Exemple

• În SUA există un număr de aprox. 3 milioane de funcţionari din care 3000 pot fi înlocuiţi de
preşedinte în momentul preluării puterii;

• În Franţa - numărul de funcţionari pe cap de locuitor este mai mare decât în SUA. Sistemul
birocratic este mai puternic decât instituţiile politice;

• În Japonia funcţionarii se bucură de prestigiu, în mod tradiţional. Înainte de cel de-al doilea
război mondial erau subordonaţi împăratului. După finalizarea acestuia rolul împăratului este
simbolic.
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
 BIROCRAŢIA ŞI DEMOCRAŢIA

•Birocraţia poate veni în sprijinul democraţiei în

anumite condiţii:
- ar trebui să nu existe deficienţe de comunicare;

- responsabilitatea faţă de cetăţeni trebuie să fie egală cu

frica faţă de şefi;
- respectul faţă de opinia publică.

•Organizarea birocratică este favorabilă unui regim

antidemocratic, în care există o centralizare a puterii.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 PARTIDELE POLITICE
Rolul partidelor politice

•Din perspectiva politicilor publice, partidele politice sunt asocieri de

persoane prin intermediul cărora sunt susţinute interesele populaţiei.

•Unii consideră că partidele politice au apărut încă din Antichitate. Ele

sunt totuşi produsul epocii moderne sec. XVIII – XIX.

•James Madison considera partidele politice „un rău necesar”. Madison

foloseşte termenul de „factions” – facţiuni desemnând pe de o parte partidele
politice iar pe de altă parte grupurile de interes. De asemenea, Madison
considera că interesele acestora se deosebesc de interesul general. În SUA s-
a considerat necesară încurajarea acestora neputându-se miza pe dispariţia
lor. Aceste facţiuni se pot împiedica unele pe altele să deţină monopolul
puterii, astfel se mizează pe o echilibrare a intereselor.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 FUNCŢIILE PARTIDELOR POLITICE

1. formularea de obiective şi scopuri – îşi găsesc expresia în ideologii,

doctrine (modul de manifestare în programele politice);

2. agregarea şi articularea intereselor – desprinderea unui numitor comun

prin exprimarea intereselor;

3. socializarea şi mobilizarea politică – socializarea presupune încorporarea

în propria personalitate a unor valori politice; capacitatea de a evalua
anumite procese; mobilizarea - în sensul stimulării participării politice a
cetăţenilor (votul, iniţiativa legislativă, susţinerea partidelor).

4. selecţia, recrutarea, formarea, susţinerea liderilor politici – partidele

politice au concurenţă în rândul independenţilor foarte bogaţi.

5. guvernarea – dorinţa de a guverna a oricărui partid

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 SISTEME DE PARTIDE POLITICE

1.monopartidiste – atribuţiile unui partid unic

ale cărui interese se împletesc cu ale statului;
monopol asupra puterii, politicilor publice;

2. bipartite sau pluripartidiste –se realizează o

anumită alternanţă la guvernare; competiţia este
mai mare pentru accesul la guvernare.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 IDEOLOGIILE PARTIDELOR POLITICE

• Secolul XX a fost perioada în care ideologiile au fost puse sub semnul întrebării.

• Dreapta - stânga
• Prima diferenţiere de acest gen s-a făcut în timpul revoluţiei franceze, după criteriul
aşezării în sală, după cum cei prezenţi îl susţineau sau nu pe rege. Astfel în dreapta stăteau
cei care îl susţineau pe rege (monarhia) iar în stânga cei care erau împotriva regelui
(republica).
• Norberto Babbio susţine că principalele criterii de diferenţiere sunt:

1. atitudinea faţă de egalitate

a. Stânga susţine că trebuie reduse inegalităţile dintre oameni;
b. Dreapta susţine că inegalitatea este firească.

2. rolul statului
a. Stânga – susţine intervenţia statului;
b. Dreapta – este împotriva susţinerii statului

3. proprietatea
a. Stânga este pentru sectorul public şi realizarea unei economii mixte;
b. Dreapta susţine sectorul privat.
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
 IDEOLOGIILE PARTIDELOR POLITICE
În SUA, stânga reprezintă liberalismul şi dreapta -conservatorismul. În
Europa liberalismul ia forma - de centru dreapta – în Franţa, centru - în
Germania şi Marea Britanie. În SUA
Stânga – democraţii Dreapta - republicanii

Politici redistributive (să Politici distributive

luam de la cine are şi să
dăm la cine nu are)

Servicii extinse Servicii minime

Impozite progresive Impozite regresive

Stimularea participării Participarea populaţiei

populaţiei limitată

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

• A doua diferenţiere se realizează după modul de raportare la tradiţii, la instituţiile
tradiţionale. În Europa, orientările de dreapta sunt mai favorabile statului naţional.
• „A treia cale” – la reducerea distanţei dintre dreapta şi stânga a contribuit Clinton - „a
treia cale”, sau „noul centru” în Germania. A treia cale nu este mijlocul între dreapta şi
stânga ci este dincolo de acestea.
• Astfel în ceea ce priveşte statul:
- vechea stângă – maximizează rolul statului;
- vechea dreaptă – minimizează rolul statului.
- A treia cale - restructurarea sistemelor de guvernare la toate nivelurile prin
implicarea subsidiarităţii.
• Statul bunăstării
- Vechea stângă are în vederea modalităţi de redistribuire;
- Vechea dreaptă demoniza statul bunăstării;
- A treia cale presupune reformarea statului bunăstării, acesta urmând să dezvolte
investiţii sociale dinspre cheltuirea banilor pe beneficii sociale spre investirea în
capitalul uman.
• Criticii acestei orientări în Marea Britanie, Franţa, Germania susţin că de fapt a
treia cale este o trecere
Este interzisădinspre stânga
copierea și distribuirea sprea acestui
neautorizată dreapta.
material.
 GRUPURILE DE INTERESE
Rolul grupurilor de interese
• Grupurile de interese sunt ansambluri de indivizi care au interese comune şi care au
ca şi scop susţinerea/apărarea acestor interese prin influenţa exercitată asupra procesului
de guvernare.
• O diferenţă între partidele politice şi grupurile de interese constă în faptul că
grupurile de interese nu prezintă candidaţi în alegeri dar pot susţine din umbră.
• Strategia grupurilor de interese constă în elaborarea unui plan de acţiune care are în
vedere o perioadă lungă de timp iar tactica grupurilor de interese constituie modalitatea
de a atinge problemele prezentate de strategie.
• Strategia grupurilor de interese poate fi orientată spre exterior ce vizează stabilirea
unor relaţii cu oameni politici, funcţionari publici, caz în care acestea recurg la:
- mass-media de largă circulaţie;

- publicaţii proprii;

- demonstraţii;

- greve

- acţiuni în stradă.
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
 •Strategia grupurilor de interese poate fi orientată spre interior ce vizează
influenţarea opiniei publice caz în care acestea:
- Se implică în procesul electoral;
• Grupurile de interese sunt mai influente pentru că depind de resursele de care
dispun (în general, sunt mari); de calitatea conducerii; de modul în care sunt
percepute.
• Controverse:

- Contribuţia lor la procesul democratic;

- Calitatea informării;
- Calitatea capacităţii de persuasiune;
- Capacitatea de negociere.
• Unele grupuri de interese centrate pe obiective restrânse pot fi foarte influente ele
putând afecta prin acţiunile lor interesul general.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 PARTICIPANŢII LA PROCESUL POLITICILOR PUBLICE DIN
PERSPECTIVA CARACTERISTICILOR UNEI POLITICI PUBLICE
• Autoritatea - pentru a reclama un loc în procesul politicilor publice cea mai
evidentă bază este posesia autorităţii legitime. Politicile sunt descrise ca fiind munca
“autorităţilor”. Cine este această autoritate depinde de caz: poate fi o persoană (ministru,
secretar de stat, director) sau poate fi un organ colectiv (guvern, consiliu director, etc).
Participanţii oficiali la procesul politic, cei care au autoritatea legală de a se angaja în
formarea politicilor, sunt guvernul, parlamentul şi justiţia.
Executivul - O politică este “ceea ce guvernul decide să facă sau să nu facă” (Dye). Sigur că guvernul
este instituţia cea mai vizibilă în procesul politic, aici regăsindu-se persoanele cele mai în măsură să facă
declaraţii în privinţa politicilor publice (primul ministru, membrii cabinetului). Când vorbim de executiv
ca actor în procesul politicilor publice, trebuie să îi includem atât pe liderii politici cât şi pe oficialii
agenţiilor guvernamentale care lucrează sub conducerea acestora.

Legislativul - Pentru unii, o politică este mai mult decât o decizie a unor conducători, aleşi sau numiţi,
ea reprezintă o expresie a legii. Astfel, legislativul devine actorul principal în procesul politicilor publice.
În sistemele parlamentare, unde funcţionează disciplina de partid, este mult mai greu de prezentat
parlamentarii ca fiind cei care proiectează politicile.

Justiția - A treia ramură a guvernării, justiţia, deşi îşi neagă orice rol care ar putea-o lega de politicile
publice, poate avea, în funcţie de timp şi de spaţiu (de sistemul politic) un rol semnificativ. În multe ţări,
în special federale, problemele politice disputate îşi găsesc rezolvarea în tribunale. Curţile constituţionale
pot juca un rol important în blocarea unor acte normative care stau la baza unor politici.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 • Expertiza. Politicile publice nu se referă doar la decizii luate de autorităţi, ele
au ca obiectiv rezolvarea problemelor, iar posesia experizei într-un domeniu specific
constituie o altă sursă pentru participare.

• Expertiza este specifică unui anumit domeniu: sănătate, protecţie socială,

transporturi, etc. Concentrarea specialiştilor este modelată de designul instituţional:
există ministere sau departamente pentru sănătate, pentru protecţie socială sau pentru
transporturi. Responsabilitatea pentru o politică dintr-un domeniu specific revine unui
grup de experţi.

• În afara specialiştilor grupaţi într-un cadru instituţional în interiorul guvernului,

există şi specialişti în afara sa, în special în universităţi şi în organizaţii profesionale.
Legăturile dintre specialiştii din guvern în domeniul sănătăţii, de exemplu, cu
universitarii din medicină, cu cei din organizaţiile profesionale ale medicilor, cu cei
din ONG-uri şi din companiile naţionale sau internaţionale cu profil medical, sunt
mai puternice decât legăturile cu specialiştii din guvern care lucrează în alte domenii.

• Ordinea. Politicile publice au ca obiectiv organizarea activităţii în mod stabil şi

predictibil, pentru evitarea tensiunilor ce pot să apară între diferiţi actori sau grupuri.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

COLECTIVITĂŢILE POLITICE – ROL ŞI FORME
• Pentru ducerea la îndeplinire a unei anumite politici ar putea fi necesară, de exemplu,
cooperarea în domeniul sănătăţii, protecţiei mediului şi protecţiei sociale; însă fiecare dintre aceste
domenii ar putea fi de competenţa unui organism diferit: sănătatea – de guvernul central, protecţia
mediului – de o agenţie regională, iar protecţia socială – de autorităţile locale.

• Colectivităţi politice (policy collectivities) sunt grupuri relativ stabile de indivizi, provenind
dintr-un spectru larg de organizaţii, care se află împreună datorită interesului comun într-o problemă
de politică publică (H. K. Colebatch). Aceste colectivităţi politice pot fi recunoscute în mod formal
sau pot să nu fie recunoscute în mod formal, însă ele joacă un rol foarte important în procesul
politicilor publice.

• Comitetele interdepartamentale reprezintă una dintre formele oficiale cele mai uzitate în
stabilirea legăturilor între diferite agenţii guvernamentale, ministere sau departamente. Aceste
organisme pot fi pemanente sau ad hoc şi asigură posibilitatea agenţiilor guvernamentale de a
coopera între ele, dar şi cadrul în care acestea pot concura unele cu altele.

• O altă posibilitate oficială este stabilirea unor grupuri consultative, care includ nu doar
funcţionari publici ci şi participanţi din afara guvernului – din domeniul afacerilor, a organizaţiilor
profesionale, din universităţi. Aceste organisme oferă participanţilor oportunitatea de a descoperi în
ce măsură se pot sprijini reciproc într-o anumită problemă. În plus, spre deosebire de comitetele
interdepartamentale care pot depăşi cu greu pemanenta luptă internă pentru resurse, aceste grupuri
consultative produc mai puţine reacţii negative, defensive.
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
 PRINCIPALE CATEGORII DE PARTICIPANȚI LA
DEZVOLTAREA POLITICILOR PUBLICE
• Conducătorii – persoane care participă la crearea politicilor publice în virtutea poziţiei pe care o ocupă
cadrul guvernării.

• Consilierii - în practica guvernamentală occidentală din ultimul timp s-a produs o importantă schimbare prin
rolul tot mai mare pe care îl joacă persoanele care îi ajută pe lideri (miniştri, parlamentari, etc). Aceşti
consilieri sunt recrutaţi pentru a colabora personal cu liderul, câteodată chiar pe bază temporară, şi se pot
aştepta să îşi piardă slujba dacă liderul se schimbă sau dacă acesta îşi pierde încrederea în ei. Consilierii pot
proveni din domenii diferite. Unii pot fi recrutaţi pe baza cunoştinţelor lor de specialitate şi sunt folosiţi ca o
sursă alternativă de expertiză în afara departamentului. Alţii pot proveni de la grupurile de presiune şi sunt
utilizaţi tocmai pentru a menţine relaţii bune cu diferitele interese organizate.

• Susţinătorii - De multe ori când se vorbeşte despre politicile publice se vorbeşte mai ales despre lideri şi se
uită importanţa susţinătorilor acestora (de ex. membrii unui grup parlamentar, membrii unui partid). Suportul
continuu oferit de adepţi este vital pentru lideri, iar acest suport poate fi retras la un moment dat. Luaţi în
mod individual, susţinătorii ar putea să afirme că rolul lor este absolut minor în procesul politic, însă luaţi în
colectiv ei reprezintă o puternică forţă negativă.

• Înalţii funcţionari publici - colectivul de funcţionari publici aflat la vârful organizaţiei pe care liderul o
conduce. În mod tradiţional aceştia au fost văzuţi ca un nivel distinct şi subordonat nivelului unde sunt decise
politicile publice: direcţia acestora este hotărâtă de lideri şi implementată de executanţi. Este de aşteptat ca
aceşti manageri să aibă un rol activ în dezvoltarea politicilor. Ei pot realiza acest lucru prin pregătirea unor
declaraţii referitoare la anumite politici publice, prin care prezintă activitatea departamentului, iar intenţiile
lor sunt supuse aprobării liderului.
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
• Stafful administrativ - o mare parte a muncii în construirea unei politici publice
constă în stabilirea şi menţinerea unor relaţii de colaborare între diferite
organizaţii sau între diferite departamente ale aceleiaşi organizații

• Părţile interesate - în fiecare domeniu al politicilor publice vor fi un număr de

indivizi, care deşi nu sunt oficialităţi, sunt bine cunoscuţi ca reprezentanţi ai unor
interese. Reprezentanţii grupurilor de interes doresc, în general, să se afle în
interiorul guvernării însă, odată ajunşi acolo se află în faţa unei tensiuni între
susţinere exclusivă a punctului de vedere al grupului şi posibila implicare în
procesul politic.

• Specialiştii - în procesul politicilor publice sunt participanţi al căror rol este

determinat nu atât de poziţia politică sau administrativă cât de cunoştinţele de
specialitate pe care le au. Aceşti participanţi, specialiştii, au un rol important în
modelarea dezbaterii: ce este privit ca normal, care este problema, ce posibile
răspunsuri există la această problemă. Aceşti specialişti pot să nu aibă o poziţie
oficială în procesul politicilor publice, însă contribuţia lor poate fi foarte
importantă pe termen mediu sau lung.
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.