Recapitularea principalelor idei

din cursurile precedente

 Noţiunile sunt formele fundamentale
ale gândirii juridice (cărămizile
acesteia).
 Noţiunile se exprimă prin cuvinte
(termeni), care formează limbajul.
 Nu doar comunicarea eficientă, ci
însăşi gândirea corectă este
dependentă de precizia folosirii
cuvintelor (termenilor).
CURS IV – LIMBAJUL JURIDIC,
OBIECT AL LOGICII JURIDICE
Structura cursului de azi:

1. Limbajul juridic şi specificul gândirii

juridice
2. Conceptul de limbaj juridic
3. Funcţiile limbajului juridic
4. Formele limbajului juridic
5. Particularităţile limbajului juridic
1. Limbajul juridic şi
specificul gândirii juridice

Limbajul este considerat inseparabil de

gândire, fiind o reflectare a acesteia.
Începând de la Montesquieu, juriştii
au reflectat asupra modului în care
limbajul juridic este în măsură să
exprime mecanismele şi specificul
gândirii juridice.
De analiza limbajului juridic s-a preocupat Şcoala istorică de
drept din Germania, prin reprezentanţii săi J. Grimm şi
F.C. de Savigny. Lor le revine meritul de a fi surprins
caracterul specific al acestui limbaj şi valoarea sa
paradigmatică.
Principalele idei ale acestor autori în legătură cu limbajul:
 limbajul juridic s-a născut o dată cu dreptul, iar istoria
dreptului este totodată o istorie a dezvoltări şi maturizării
noţiunilor juridice.
 limbajul juridic are un caracter specific şi trebuie construit în
spiritul rigorii ştiinţifice.
 există riscul de complicare inutilă şi obscurizare a discursului
juridic prin proliferarea excesivă a jargonului juridic (prin
adoptarea unor termeni artificial creaţi).
 limbajul folosit în elaborarea actelor normative reflectă
tendinţele reformiste sau, din contră, conservatoare ale
legiuitorului.
Dreptul este „viu”, el „respiră” într-un context ideologic determinat.
Politicul îşi pune amprenta asupra gândirii juridice şi, implicit,
asupra limbajului juridic.
Exemplu: atunci când, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138 / 2000,
legiuitorul şi-a propus să reformeze Codul de procedură civilă
român, a operat şi o serie de înlocuiri de termeni consideraţi
arhaici şi deveniţi necorespunzători cu varianta lor actuală:
 „datornic” cu „debitor”,
 „faptele de căpetenie” cu „faptele esenţiale”,
 „nemişcător” cu „imobil”,
 „tălmaci” cu „interpret”,
 termen „sorocit” cu termen „fixat” etc.

Dimpotrivă, atunci când a dorit să „beneficieze” de prestigiul social şi

bunul renume pe care îl avea Instanţa supremă în perioada
antebelică, legiuitorul constituţional din anul 2003 a reintrodus
pentru aceasta titulatura de „Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie”,
înlocuind-o pe cea de „Curte Supremă de Justiţie”.
2. Conceptul de limbaj juridic
Limbajul este un sistem de semne sau simboluri care au
semnificaţie şi care sunt folosite conform unor reguli, în
vederea fixării, prelucrării şi transmiterii de informaţii.
Folosirea limbajului are drept scop comunicarea.

Termenul de „limbaj” este folosit pentru a desemna atât una din

limbile naturale (română, engleză, franceză, latină etc.), cât
şi limbajele speciale – fie în sensul de limbaje (naturale dar)
specializate (cum este limbajul juridic, cel medical etc.), fie
în sensul de limbaje formale, artificiale (limbajul logicii
algebrice, limbajul matematic şi al ştiinţelor „exacte” în
general).

Aceluiaşi limbaj natural (limbă naţională) îi corespund, datorită

multiplelor sale ipostaze de întrebuinţare, mai multe
categorii de limbaje speciale, cu sferă de aplicare restrânsă
(limbaj juridic, limbaj filosofic, limbaj logic etc.)
Limbajul juridic este un ansamblu de semne cu
semnificaţie juridică, folosit în vederea fixării,
prelucrării şi transmiterii informaţiilor din sfera
juridică (a dreptului).

Limbajul juridic este un tip de limbaj natural şi

neformalizat, reprezentând o submulţime a limbajului
naţional. Prin contrast cu acesta din urmă, care este
un limbaj universal, limbajul juridic are însă o sferă de
aplicare restrânsă, ceea ce îl califică ca fiind un limbaj
special (sau specializat).
3. Funcţiile limbajului juridic
Ca orice limbaj, şi limbajul juridic îndeplineşte o serie de funcţii,
unele comune tuturor limbajelor, iar altele specifice celui
juridic. Aceste funcţii sunt următoarele:

 funcţia de fixare a cunoştinţelor juridice, care se realizează

prin intermediul semnificării şi conceptualizării realităţilor
din acest domeniu, operaţii de neconceput în afara
limbajului;
 funcţia constitutivă a limbajului juridic, care este însuşi
mediul în care se formează cunoaşterea şi conştiinţa
juridică;
 funcţia comunicativă a limbajului juridic, care este unicul
instrument de transmitere a cunoştinţelor juridice;
 funcţia argumentativă a limbajului juridic, care serveşte la
întemeierea aserţiunilor şi raţionamentelor juridice.
4. Formele limbajului juridic
Există patru forme ale limbajului juridic:

 limbajul normativ, specific legiuitorului,

 limbajul judiciar, întrebuinţat în
activitatea organelor jurisdicţionale civile,
penale, administrative etc.,
 limbajul doctrinar, folosit în ştiinţa
dreptului (cursuri universitare, tratate,
monografii etc.) şi
 limbajul juridic persuasiv, specific
pledoariei avocatului.
5. Particularităţile limbajului juridic

Există două caracteristici specifice

limbajului juridic:

1) Folosirea adagiilor latine

2) Prezenţa arhaismelor
5.1. Folosirea adagiilor latine în
discursul juridic
Abundenţa de adagii latine este una dintre particularităţile cele
mai frapante ale limbajului juridic.

Adagiile (maximele, aforismele) sunt cugetări (în speţă, cu

caracter juridic) enunţate într-o formă concisă, uşor de
memorat, exprimând principii etice sau norme de conduită.

Aceste enunţuri sunt, în marea lor majoritate, opera

jurisconsulţilor romani, întemeietori şi spirite vizionare ai
dreptului, ale căror monumente de gândire juridică
impresionează şi inspiră încă contemporaneitatea.
Datorită acestor caracteristici, de cele mai multe ori adagiile
latine sunt formulări ale principiilor de drept, adică ale
acelor legi fundamentale care constituie armătura, scheletul
sistemului de drept, oferind o direcţie atunci când legea
este obscură sau insuficientă
Funcţiile utilizării adagiilor latine în
discursul juridic:
1) Funcţia mnemotehnică

Această funcţie rezidă din concizia caracteristică aforismelor,

care le face uşor de memorat. Uneori, adagiile nici nu sunt
enunţate în întregime în limbajul juridic uzual, primele sale
cuvine fiind suficiente pentru a evoca întreg principiul de
drept pe care aforismul îl exprimă.

Exemplu: principiul conform căruia copilul conceput este

considerat a avea personalitate juridică şi, în consecinţă,
beneficiază de dreptul la succesiune – infans conceptus pro
nato habetur, este recunoscut de vorbitorii limbajului juridic
şi dacă este exprimată doar sintagma infans conceptus. De
asemenea, expresia de cujus succesione agitur („cel despre
a cărui succesiune este vorba”, defunctul) este utilizată de
jurişti în forma sa prescurtată de cujus.
2) Funcţia de conservare a principiilor de drept

Folosirea limbilor naţionale predispune la alterarea

sensului exact al principiului de drept, datorită
tendinţei de folosire a termenilor sinonimi, care
niciodată nu prezintă identitate absolută de înţeles şi
referinţă. Din acest punct de vedere, învăţarea
adagiului în forma sa originară, în limba latină, formă
care este de uz internaţional, prezintă avantajul de a
păstra forma exactă a principiului de drept evocat,
chiar în contextul folosirii lui în discursul formulat în
limbile naţionale, evitând astfel riscurile polisemiei.
3) Funcţia de fundamentare a
argumentării juridice

Există situaţii când legea nu reglementează în

amănunt anumite chestiuni, care totuşi apar
în viaţa socială şi se cer a fi soluţionate.
Dincolo de argumentele de analogie ,
principiile de drept oferă întotdeauna o
fundamentare solidă raţionamentului juridic,
întrucât ele reprezintă legile fundamentale
pe care se întemeiază însuşi sistemul de
drept.
4) Funcţia de sporire a solemnităţii
discursului juridic

Folosirea adagiilor latine are şi rolul de a

conferi solemnitate discursului juridic,
fie că este vorba de pledoaria
avocatului ori a procurorului, sau
chiar de motivarea hotărârilor
judecătoreşti.
5.2. Prezenţa arhaismelor în
limbajul juridic

Numeroasele arhaisme care se regăsesc în limbajul

judiciar, în special în ramura dreptului civil, constituie
o altă caracteristică frapantă pentru neiniţiaţii în
domeniu, constituind uneori motiv de amuzament sau
chiar sursă de neînţelegeri.

Exemple: emolumentul moştenirii, în sensul de profit, de

avantaj pe care îl aduce aceasta moştenitorilor,
emfiteoză, în sensul de contract de închiriere cu
durată extinsă, anatocism – operaţiunea de
capitalizare a dobânzii etc.
Unele ramuri de drept, mai precis actele normative care le
constituie izvor principal, s-au bucurat de mai multă atenţie
din partea legiuitorului contemporan decât altele.
De pildă, Codul penal şi Codul de procedură penală datează din
anul 1968, pe când Codul civil, chiar cu modificările sale
succesive, este totuşi cel de la 1864, situaţia fiind similară
în cazul Codului de procedură civilă român, singurul din
Europa care datează din 1865. Aşa se explică abundenţa de
arhaisme în limbajul juridic civil.

În practica judiciară şi în doctrină există o tendinţă de moderare

a acestui fenomen, prin înlocuirea anumitor arhaisme cu
corespondentul lor modern. Totuşi, este de presupus că
„reformarea” limbajului juridic va veni o dată cu reformarea
întregului sistem normativ şi judiciar, ca o urmare firească a
adoptării noului Cod civil şi Cod de procedură civilă.
Vă mulţumesc!