Capitolul II. Formele fundamentale de logică.

Noțiunea, judecata, raționamentul

Limbajul reprezintă un sistem complex de semne (un sistem de simboluri) şi de reguli

privitoare la utilizarea acestora. Această definiţie pleacă de la ideea că în structura unui limbaj
există două componente: - lexicul sau vocabularul, adică totalitatea semnelor caracteristice
acelui limbaj şi gramatica, adică totalitatea regulilor referitoare la utilizarea semnelor.
Gramatica reprezintă partea stabilă a limbajului, deoarece regulile din care este alcătuită nu
suferă modificări decît, cel mult, la intervale de timp foarte mari. Vocabularul sau lexicul
reprezintă componenta dinamică a limbajului.
Stilul administrativ. În ceea ce priveşte limbajul practicii administrative în literatura de
specialitate întâlnim conceptul de stil administrativ sau stil oficial. Stilul oficial-administrativ se
întâlneşte în textele şi activităţile administrative, juridice, diplomatice şi economice şi are
următoarele caracteristici1:
- este mai conservator decât celelalte stiluri;
- este realizat în cea mai mare parte în forma scrisă monologată, putând lua uneori si
forma dialogului (în corespondenţa oficială, în negocieri, în raporturile cetăţenilor cu
autorităţile sau în acţiunile judiciare);
- se desfăşoară într-un cadru instituţional;
- poate îmbrăca mai multe forme: normative (legi, decrete, hotărâri, ordonanţe,
instrucţiuni, circulare, etc.), de documentare (procesul-verbal, memoriul, protocolul, rezoluţia,
contractul etc.), de informare (anunţul, declaraţia, înştiinţarea, notificarea, formularul de
înscriere, telegrama), de serviciu (tabel nominal, inventarul, factura, diploma), de
corespondenţă (scrisoarea, oferta etc.).
- este mai închis la influenţe faţă de alte stiluri.
Un stil administrativ, pentru a putea fi caracterizat ca unul bun, ar trebui să întrunească
urmatoarele caracteristici2:
- Stilul oficial, formal – caracteristica care diferenţiază în principal stilul de afaceri
publice de corespondenţa privată este limbajul folosit, funcționarii din autoritățile publice
trebuind să folosească o anume formă, astfel încât cititorului să identifice caracterul oficial.
- Politeţea, în toate cazurile trebuie să marcheze limbajul administrativ. Politeţea şi
curtoazia nu trebuie să excludă fermitatea. Progrese majore au fost realizate în acest domeniu,
pentru punerea în aplicare a unei politici proactive de simplificare administrativă, inclusiv
simplificarea formelor, şi facilitează utilizarea de noi tehnologii.
- Obiectivitatea - reacţiile şi consideraţiile subiective, adjectivele şi epitetele ar trebui
să ocupe un loc redus în documentele oficiale, dar și in limbajul administrativ.
- Claritatea şi concizia, reprezintă deziderate necesare pentru buna exprimare
administrativă.
Regulile corectitudinii gramaticale sunt complementare cu cele ale logice, ambele fiind
menite să asigure inteligibilitatea mesajelor provenite de la autoritățile publice.
Orice noţiune se exprimă prin unul sau mai multe cuvinte care constituie suportul
lingvistic, iar una şi aceeaşi noţiune se poate exprima prin cuvinte diferite. Spre exemplu:
1) Noţiunea de primar sau şef al administraţiei publice locale dintr- o anumită localitate.
2) Preşedinte sau şef al statului.

1
A se vedea Vârgolici, Nina, Redactare şi corespondenţă, Editura Universităţii din Bucureşti, 2003, disponibil la adresa
http://ebooks.unibuc.ro/StiinteCOM/comunicare/index.htm.
2
Robert, Catherine, Le style administratif, Edition Albin Michel, 2005 .
 3) Prim ministru sau premier.
În diverse contexte, aceleaşi cuvinte exprimă noţiuni total distincte, cum ar fi:
1) Noţiunea de constituţie poate exprima, în primul rând, constituţia fizică (structură
fizică generală a corpului omenesc) sau constituţia unui stat (legea fundamentală a unui stat).
2) Noţiunea de aval exprimă, in primul rând, noţiunea de : în josul unui curs de apă, în
al doilea rând noţiunea de garanţie specială de plată a unei cambii (instrument de plată).
Pentru a clarifica aceste chestiuni, este necesar să analizăm în detaliu unul dintre
formele logice de bază, și anume termenul.

II.1. Termenul.

Cuvântul poate fi considerat ca unitatea semnificativă a unei limbi. Un cuvânt sau un

grup de cuvinte care poartă un înţeles se numeşte noţiune. Totalitatea cuvintelor utilizate în
legislaţie şi jurisprudenţă formează limbajul juridic constituit dintr-un vocabular tehnic propriu-
zis (d.e., “cambie”, “infracţiune”, “instanţă de judecată”), un vocabular tehnic adaptat (d.e.,
“casare”, “tâlhărie”) şi un vocabular uzual (d.e., “informaţie”, “educaţie”, “atitudine”).
Forma lingvistică ce exprimă o noţiune are rolul de nume.
Ansamblul format dintr-un nume şi o noţiune se numeşte termen.
Noţiunea reprezintă conţinutul logic al termenului.
Termenul este o formă logico-lingvistică ce posedă o structură proprie, ceea ce
înseamnă că nu se identifică, nu se reduce la cuvânt şi nici la eventuala reprezentare care-l
însoţeşte. Important practic: ca să ne facem înţeleşi între noi nu este nevoie să aducem obiectul
la care se referă termenii, ci este suficient să spunem un cuvânt sau un grup de cuvinte care,
constituind un termen, semnifică şi denumeşte.
Astfel, dacă spun “naufragiu maritim”, întrucât grupul de cuvinte exprimă un termen
cu înţeles, nu este necesar să prezint nemijlocit în instanţă obiectul concret naufragiul maritim;
dacă spun “libertate”, întrucât cuvântul exprimă un termen cu înţeles, nu este necesar să
prezint nemijlocit obiectul abstract libertate. Prin intensiunea şi extensiunea lor, termenii ţin
locul obiectelor la care se referă. Delimitarea elementelor termenilor ne permite să corectăm
erorile ce apar uneori în întrebuinţarea cuvintelor.

Intensiunea (conținutul) este formată din ansamblul proprietăţilor comune necesare

(notelor) care sunt cuprinse în noţiunea corespunzătoare (noţiunea exprimată de termenul
respectiv). Aceste note aparţin obiectelor care alcătuiesc clasa la care se referă termenul. De
pildă în cazul dreptului de proprietate ştim că acesta are următoarele proprietăţi: el este un
drept absolut şi inviolabil, deplin şi exclusiv, perpetuu şi transmisibil şi include trei atribute
fundamentale - posesia (jus utendi), folosinţa (jus fruendi) şi dispoziţia (jus abutendi).
În legătură cu intensiunea unui termen juridic apar două situaţii concrete:
a) legiuitorul impune expres înţelesul lui şi atunci avem de-a face cu interpretarea
strictă;
b) legiuitorul nu precizează limitele înţelesului şi atunci practicianul are posibilitatea
extinderii înţelesului şi, prin consecinţă, lărgirea clasei de obiecte la care se referă, adică avem
de-a face cu interpretarea extensivă.
De aici decurge o primă particularitate care ar viza logica juridică: legea impune
intensiunea şi extensiunea unor termeni juridici sau le conturează doar în principiu, lăsând
libertate instanţelor să opereze în limitele legalităţii.
 Proprietăţile sau notele care alcătuiesc conţinutul unei noţiuni juridice sunt de două
feluri: specifice şi generale. Notele specifice pot fi întâlnite doar la acest tip de noţiune pe când
cele generale se întâlnesc şi la alte noţiuni înrudite. De exemplu noţiunea de drept de
proprietate privată are note comune cu cea de drept de proprietate publică dar totodată şi
note specifice care o diferenţiază de aceasta.

Extensiunea (sfera) este constituită din totalitatea obiectelor la care termenul poate fi
aplicat. De exemplu, “infractor” se poate aplica la toţi indivizii care sunt infractori. Sau,
noţiunea de drept subiectiv cuprinde toate drepturile pe care le are o persoană fizică la un
moment dat.

În ceea ce priveşte raportul dintre extensiune şi intensiune, remarcăm două aspecte:

a). raportul de dualitate
- extensiunea = totalitatea de obiecte ce au determinări (note) care formează
intensiunea termenului;
- intensiunea = totalitatea de determinări (note) ale obiectelor care formează
extensiunea termenului.
b). variaţia invers proporţională a extensiunii şi intensiunii
Potrivit acestei reguli, când intensiunea creşte, extensiunea se micşorează; şi invers, cu
cât un termen este mai abstract, cu atât referentul său este mai larg şi are mai puţine note.
Intensiunea unui termen determină extensiunea lui. De exemplu, termenul de “lege” este un
termen mai general în comparaţie cu termenul de ”lege penală”:
- extensiunea termenului “lege penală” < extensiunea termenului “lege”
- intensiunea termenului “lege penală” > intensiunea termenului “lege”.

Noţiunea juridică este reflectarea pe plan mintal, într-o formă logică abstractă a
proprietăţilor esenţiale comune ale unei anumite realităţi juridice. De regulă noţiunile nu sunt
folosite în mod izolat ci în asociaţie cu alte cuvinte care formează propoziţii şi fraze. Aceste
asociaţii se numesc context. Contextul este mulţimea de cuvinte organizate în propoziţii şi fraze
care conţin termenul dat. Folosind contextul putem să interpretăm mai corect semnificaţia
termenului analizat.

Felurile termenilor.
Distincţia dintre diferitele tipuri de termeni se face conform criteriului extensiunii şi
intensiunii.
A). După extensiune, deosebim:
a). Termenii cognitivi şi termenii pragmatici.
Termenii cognitivi sunt termenii a căror extensiune este dată în mod obiectiv şi îşi
păstrează înţelesul în orice situaţie. De exemplu, termenul “om”.
 Termenii pragmatici sunt termenii a căror extensiune este dată de o convenţie şi se
modifică în funcţie de contextul social - istoric. De exemplu, termenul “infractor”. Noţiunea de
“infractor” este statuată prin norme în fiecare ţară. De aceea extensiunea acestui tip de
noţiune nu poate fi stabilită decât plasând-o într-un context istoric şi cultural.
b). Termenii precişi şi termenii imprecişi
Termenii precişi sunt termenii a căror extensiune este bine determinată, cunoscându-
se ce obiecte sunt desemnate de ea. De exemplu, “contract”, “triunghi”.
Termenii imprecişi (vagi) sunt termenii a căror extensiune nu este bine determinată,
criteriile de delimitare a sferei nefiind stabilite riguros. De exemplu, “tânăr”, “prezent”,
“grămadă”. În cazul noţiunii de tânăr este dificil să apreciem care indivizi sunt cuprinşi în sfera
noţiunii dacă nu am aderat înainte la o convenţie. La fel, noţiunea de “înalt” depinde de
comparaţia cu un termende referinţă.
c). Termenii concreţi şi termenii abstracţi
Termenii concreţi au o extensiune reală, ei se referă la obiecte reale. De exemplu,
“avocat”, “om”.
Termenii abstracţi nu pot fi aplicaţi unei realităţi, nu au corespondent în realitate. De
exemplu, “morală”, “bunătate”.

d). Termenii vizi, termenii nevizi şi termenii ideali

Termenii vizi nu desemnează nici un obiect real. Aceştia sunt:
- logic – vizi: cei ce cuprind o contradicţie logică; de exemplu,” infractor – nevinovat”.
- factual – vizi: ceea ce înseamnă că sunt vizi doar în raport cu experienţa noastră factuală; de
exemplu, “extraterestru”.
Termenii nevizi sunt termenii a căror extensiune cuprinde cel puţin un element. De
exemplu, “autor”, “răspundere”.
Termenii ideali sunt termenii rezultaţi prin procesul de idealizare. De exemplu, “drept
subiectiv”, “corp solid”.

e). Termenii singulari (individuali), termenii generali şi termenii categoriali

Termenii singulari (individuali) sunt termenii care desemnează obiecte singulare
(individuale), extensiunea lor având un singur element. Sunt incluse numele proprii (de
exemplu, “Mihai Eminescu”, “Europa” ), expresii (“sistemul nostru solar”, “capitala României”).
Termeni generali sunt termenii a căror extensiune cuprinde cel puţin două elemente.
De pildă, “apărare”, “monedă”, “capitală”.
Termenii categoriali sunt termeni de maximă generalitate. În drept, sunt termeni –
categorii – acei termeni care au generalitate pentru întreaga realitate juridică. De exemplu,
“normă juridică” .

B).După intensiune, deosebim:

a). Termenii absoluţi şi termenii relativi
Termenii absoluţi au înţeles de sine stătător. De exemplu, “carte”, “animal”,
“magistrat”.
Termenii relativi exprimă o relaţie între două sau mai multe obiecte. De exemplu,
“sinonim”, “însoţitor”, “tată”.

b). Termenii simpli şi termenii compuşi

Termenii simpli conţin un singur cuvânt. De pildă, “judecător”, “pedeapsă”.
 Termenii compuşi sunt formaţi din mai multe cuvinte. De exemplu, “drept subiectiv
civil”, “pedeapsă contravenţională”.

c). Termenii pozitivi şi termenii negativi

Termenii pozitivi indică prezenţa unor note. De exemplu, “prietenos”, “moral”,
“coerent”, “legitim”.
Termenii negativi indică absenţa unor note. De exemplu, ”incoerent”,” neprietenos”,
“imoral”. Prin prefixarea negativă: a-, anti-, ne-, non-, in-, termenii pozitivi se transformă în
termeni negativi.

d). Termenii colectivi şi termenii distributivi (divizivi)

Termenii colectivi sunt termeni care denotă o mulţime de obiecte a căror note nu se
păstrează prin trecerea de la întreg la parte. Aceştia pot fi:
- individual – colectivi (denotă o colecţie de obiecte): Delta Dunării, Curtea Constituţională a
României;
- general – colectivi (denotă o clasă de colecţie de obiecte): ”pădure”, “armată”, “bibliotecă”.
În cazul termenilor colectivi notele întregului nu devin notele părţilor componente.
Termenii distributivi (divizivi) sunt termenii a căror extensiune s-a format prin
selectarea obiectelor care o alcătuiesc, unul câte unul, pe baza unor note comune a acestor
obiecte. Aceşti termeni sunt termeni generali. De exemplu, “carte”, “act”, “infracţiune”. Tot ce
este adevărat despre întreaga clasă este adevărat şi despre fiecare componentă a ei.

e). Termenii independenţi şi termenii dependenţi (corelativi)

Doi termeni sunt independenţi dacă unul din ei nu-l antrenează pe celălalt, nici negaţia
lui, ceea ce înseamnă că pot fi gândiţi separat. De exemplu, “culoare” şi “responsabilitate”.
Termenii dependenţi (corelativi) sunt termenii care nu au sens decât în raport cu alţii.
De exemplu: “absolut – relativ”, “părinţi – copii”, “soţ – soţie”, “cauză - efect”, “reclamant –
pârât”.

Încadrarea greşită a unei noţiuni duce la construirea unor raţionamente eronate care
conduc spre un rezultat fals. Acest lucru este cauzat deseori de plasarea noţiunii întrun context
prea sărac, sau o definire deficitară care lasă loc ambiguităţii. Unele noţiuni pot fi considerate
abstracte sau concrete în funcţie de contextul în care sunt folosite.
De pildă noţiunea de “sentinţă” este o noţiune concretă dacă se referă la informaţia
înmagazinată în bucata de hârtie pe care sunt înscrise deciziile judecătorului dar ea poate fi
abstractă dacă desemnează acţiunea de elaborare a sentinţei.
În logica clasică se consideră că erorile cauzate de nedeterminarea sferei şi conţinutului
unei noţiuni sunt generate de faptul că aceeaşi expresie poate fi folosită cu trei sensuri diferite:
1) suppositio simplex, atunci când expresia este folosită pentru a desemna un obiect
concret, existent în realitate. De pildă “Judecătorul a dat sentinţa”.
2) suppositio formalis, atuncicând cuvintele servesc drept nume pentru o întreagă clasă
de obiecte. De pildă “Judecătorul este un element esenţial al sistemului de drept românesc”.
3) Suppositio materialis, când numele este dat expresiei lingvistice a noţiunii. De pildă
“Judecătorul este un substantiv format din unsprezece litere”.
Erorile cele mai curente survin în urma confuziei dintre supositio simplex şi supositio
formalis. Datorită acestui fapt trebuie ca noţiunea folosită să aibă o denotaţia bine
determinată. Comparând două propoziţii – “Toate merele din acest sac cântăresc 70 de
kilograme” şi “Toate merele din acest sac cântăresc 200 de grame” observăm că în două
propoziţii cu structură lingvistică identică ne putem referi în primul caz la o noţiune cu înţeles
colectiv (un agregat) iar în al doilea la fiecare element în parte al acestui agregat, la
caracteristicile unei clase.
Erori frecvente sunt cauzate şi de noţiunile “confuze”, vagi, imprecise. Atunci când o
lege statuează unele îndatoriri sau avantaje acordate “tinerilor” este destul de greu să
determinăm în special limita superioară de vârstă a celor care pot fi consideraţi “tineri”.

II.2. Raporturile dintre termeni

Termenii se raportează între ei atât sub aspect extensional, cât şi sub aspect
intensional.
A). Din punct de vedere al extensiunii, între termeni există patru tipuri de raporturi:
a). Raportul de identitate există între termeni dacă şi numai dacă fiecare membru al
clasei de obiecte la care se referă un termen este membru al clasei de obiecte la care se referă
celălalt termen. Astfel, dacă fiecare obiect din extensiunea unui termen notat cu litera A este
obiect şi în extensiunea unui termen notat cu litera B, atunci termenii A şi B au extensiuni
identice. De pildă, termenii “Declaraţia martorului” şi “mărturie” sunt termeni identici. Sau,
noţiunea de “prezumţie” şi “consecinţa pe care legea sau instanţa judecătorească o trage dintr-
un fapt cunoscut la un fapt necunoscut”. Să nu confundăm identitatea extensională a
termenilor cu sinonimia cuvintelor; “jurnal” şi “ziar” sunt cuvinte sinonime care exprimă acelaşi
termen în limba română. Identitatea extensională are aplicaţii în operaţia logică a definiţiei,
unde dacă definitul şi definitorul nu sunt identici definiţia este greşită sub aspect logic formal.
b). Raportul de excludere există atunci când termenii au extensiuni total diferite, astfel
că nici un obiect al clasei unuia nu se află în clasa celuilalt. De exemplu, “probe” şi “vicii de
consimţământ”.
c). Raportul de ordonare evidenţiază două tipuri de termeni: termenul supraordonat şi
termenul subordonat. Dacă orice obiect din extensiunea unui termen notat cu litera A este
obiect şi în extensiunea unui termen notat cu litera B, dar nu şi reciproca, atunci spunem că
termenii A şi B se află în următoarele raporturi de ordonare:
A este subordonat lui B; A este inclus în B
B este supraordonat lui A; B îl include pe A.
De pildă, dacă A = magistrat, B = jurist, atunci termenul magistrat este inclus în
extensiunea termenului jurist, este subordonat, iar termenul jurist include extensiunea
termenului magistrat, este supraordonatul lui. În cazul raportului de ordonare, extensiunea
unui termen (termenul subordonat) se cuprinde total în extensiunea altui termen (termen
supraordonat). Termenul supraordonat este gen faţă de termenul subordonat; termenul
subordonat este specie faţă de termenul supraordonat.
De exemplu,” raport juridic civil” (A), “raport juridic” (B). Din raportul de ordonare
rezultă, pentru exemplul dat, trei propoziţii:
1. Orice raport juridic civil este raport juridic.
2. Unele raporturi juridice sunt raporturi juridice civile.
3. Unele raporturi juridice nu sunt raporturi juridice civile.
d). Raportul de încrucişare există între minimum doi termeni, când unele elemente ale
extensiunii unui termen sunt unele elemente ale extensiunii celuilalt termen. Dacă există cel
puţin un obiect din extensiunea unui termen, A, care este obiect şi al extensiunii unui termen
B, fiecare din termenii A şi B având în extensiunile lor obiecte proprii, atunci raportul dintre ele
este de încrucişare. De pildă, termenii “consultant juridic” şi “avocat”, “iresponsabil” şi
“major”, “uzucapiune” şi “posesie” sunt în raport extensional de încrucişare. Si aici putem greşi,
confundând coincidenţa parţială a cuvintelor cu încrucişarea extensională a termenilor.
Cuvântul “meşter” şi cuvântul “maistru” pot avea şi sens comun şi sens diferit, dar caracterul
lor polisemantic nu înseamnă încrucişare extensională, ci aplicaţii de sens.
De exemplu, “jurist”(A) şi “diplomat” (B). Conform schemei, rezultă următoarele
propoziţii:
1. Unii jurişti sunt diplomaţi.
2. Unii diplomaţi sunt jurişti.
3. Unii jurişti nu sunt diplomaţi.
4. Unii diplomaţi nu sunt jurişti.
e). Raportul de opoziţie. Dacă între extensiunile a doi termeni, A şi B, nu există nici un
obiect comun, atunci termenii A şi B sunt în raport extensional de opoziţie. Astfel, între
termenii violare de domiciliu şi violare de corespondenţă raportul este de opoziţie, în cadrul
genului “infracţiune”. Aplicaţia raportului extensional de opoziţie o întâlnim în operaţiile logice
ale diviziunii şi clasificării unde, dacă greşim, putem ajunge cu uşurinţă la grave erori judiciare.
Aceste raporturi extensionale apar în scheme de propoziţii descriptive:
Toţi A sunt toţi B (identitate); Toţi A sunt unii B (incluziunea speciei în gen); Unii A sunt toţi B
(genul include specia); Unii A sunt unii B (obiectele lui A şi B din încrucişare); Unii A nu sunt unii
B (obiectele lui A care nu sunt în B, din încrucişare); Unii B nu sunt unii A (obiectele lui B care
nu sunt în A, din încrucişare); Nici un A nu este B (opoziţie).

B).Din punct de vedere al intensiunii, termenii sunt comparabili şi / sau necomparabili.

Când notele termenilor juridici se referă la acelaşi domeniu al realităţii juridice, ei sunt
comparabili sub aspect intensional; de exemplu, termenul de “complicitate” şi termenul de
“legătură subiectivă”. În caz contrar, ei sunt incomparabili.
Termenii comparabili se află în următoarele raporturi:
a). Raport de identitate – când diferă între ei doar ca formă lingvistică. De exemplu,
“soţie” – “nevastă”.
b). Raport de simplă diferenţiere – când termenii specie se deosebesc în cadrul aceluiaşi
gen. De exemplu: “avocat”, “judecător”, “procuror”, “consilier juridic”, în cadrul genului
“jurist”.
c). Raport de contrarietate – când doi termeni nu pot fi aplicaţi în acelaşi timp şi sub
acelaşi raport aceluiaşi obiect. De exemplu, recurent şi intimat într-un proces penal.
d). Raport de contradicţie – când doi termeni nu pot coexista, nici nu pot să fie ambii
absenţi în acelaşi timp şi sub acelaşi raport.

II.2. Operații cu termeni

Cu ajutorul operaţiilor logice, gândirea noastră construieşte termeni din alţi termeni.
Datorită acestei capacităţi a minţii umane, naturale, numim aceste operaţii - operaţii
constructive. Sunt posibile următoarele operaţii cu termeni: definirea, diviziunea, clasificarea,
analiza, sinteza, specificarea, generalizarea, diferenţierea, integrarea. Este important să nu se
confunde operaţia care construieşte cu rezultatul, cu construcţia însăşi. Rezultatul
corespunzător fiecărei operaţii, în ordinea în care le-au enumerat, sunt: definiţia, divizatul,
clasa, analizatul, propoziţia de sinteză, obţinerea speciei, obţinerea genului, diferenţa, întregul.
Definirea. Definirea este operaţia logică prin care se stabileşte intensiunea unui termen,
adică se indică notele caracteristice ale acestuia, care îl deosebesc de oricare alt termen. În
acest fel se relevă esenţa unui obiect abstract, sensul sau semnificaţia unui termen sau a unui
nume.
Definirea se poate face prin mai multe procedee:
a). prin exemplificare – când se specifică un obiect din extensiunea termenului. De
pildă: „Consimţământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin
violenţă” - art. 1200 C. civ.)
b). prin enumerare – când definitorul indică toate obiectele cunoscute din clasa
definitului. O asemenea definire prin enumerare întâlnim în art. 194 alin. 1 Cod penal: “Fapta
prevăzută în art. 193 (lovirea sau alte violențe), care a cauzat vreuna dintre următoarele
consecinţe: o infirmitate; leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au
necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;un prejudiciu estetic
grav şi permanent; avortul; punerea în primejdie a vieţii persoanei, se pedepseşte cu închisoare
de la 2 la 7 ani”.
c). prin indicare ( sau prin ostensie) când se arată obiectul printr-un gest oarecare şi se
foloseşte una din expresiile: “Ce este X ?”, “Iată-l !”, “Acesta este X” (şi se arată, se indică), sau
”fapta inculpatului este o infracţiune de furt”.
d). prin sinonimie – când se defineşte un termen prin alt termen care posedă acelaşi
înţeles. De exemplu: decretul este o lege în sens larg; partaj succesoral înseamnă împărţirea
moştenirii.
e). prin stipulare – atunci când se determină semnificaţia unui termen într-un context
specific (“Prin X vom înţelege …”).
f). prin gen proxim şi diferenţă specifică – care constă în următoarele:
- introducerea termenului de definit într-un termen care este genul său, ţinând seama de
asemănările cu alţi termeni;
- diferenţierea termenului de ceilalţi termeni incluşi în gen, prin stabilirea deosebirilor ori a
diferenţelor.
Definirea prin gen proxim şi diferenţă specifică presupune îndeplinirea a două condiţii:
- genul să fie proxim, adică supraordonat imediat;
- diferenţa să fie specifică, ea constând într-o notă proprie care să deosebească definitul de
celelalte specii incluse în genul proxim.
Spre exemplu: Judecătorul este magistratul care soluţionează cauze penale, civile şi
administrative într-o instanţă. În acest exemplu specia este judecătorul, magistratul este genul
iar diferența specifică atribuția caracteristică judecătorului de a soluționa cauze penale, civile,
administrative.
Reguli ale definirii corecte: Regula adecvării impune ca definitorul şi definitul să fie
exprimaţi prin termeni coextensivi, sfera definitorului trebuind să coincidă perfect cu cea a
definitului. Regula ireflexivităţii cere ca definitorul să nu repete definitul În acest caz definiţia
este tautologică. Deşi pare tautologică, definiţia prin sinonime nu este o definiţie circulară
pentru că ea este explicarea unui cuvânt necunoscut prin unul cunoscut. Regula asimetriei
impune ca termenul definitor să nu se sprijine pe termenul definit ci să fie un termen
independent de acesta. În caz contrar definiţia est circulară iar eroarea se numeşte cerc vicios.
Regula clarităţii şi univocităţii cere ca definitorul să conţină numai cuvinte cunoscute. Pentru a
fi eficientă definiţia trebuie să conţină termeni univoci şi nu ambigui, să nu recurgă la metafore
şi la expresii figurate ci să indice precis notele caracteristice ale definitorului. Regula formei
afirmative are în vedere cerința ca definitorul să indice ce este definitul nu ce nu este, adică
definiţia nu trebuie să fie negativă.
 Diviziunea şi clasificarea. Diviziunea este operaţia logică prin care se descompune
termenul – gen în speciile sale. De exemplu, termenul “drept” se divide în “drept public” şi
“drept privat”; termenul de “nulitate” se divide în “nulitate absolută” şi “nulitate relativă”.
Diviziunea se foloseşte în doctrină şi în argumentarea juridică. Este chiar recomandabil ca o
problemă juridică să fie divizată în subprobleme care sunt mai uşor de soluţionat. Clasificarea
este operaţia logică prin care se alcătuieşte genul din speciile sale. De exemplu: când spunem
că ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea alcătuiesc o normă juridică, am făcut o clasificare.
Clasificarea este o grupare a obiectelor în clase, după anumite criterii, într-o ordine ierarhică şi
într-un tot unitar şi organic, astfel încât fiecare clasă să ocupe un anumit loc, în conexiune cu
celelalte clase.
Analiza şi sinteza. Analiza este operaţia logică prin care se construieşte din termenul
care se referă la un întreg, mulţimea termenilor care se referă la părţile întregului. De exemplu,
atributele proprietăţii: ius utendi, ius fruendi, ius abutendi. Sinteza este operaţia logică prin
care din mulţimea termenilor care se referă la părţile unui întreg se construieşte termenul care
se referă la întreg. Sinteza este operaţia inversă analizei.
Specificarea şi generalizarea. Specificarea este operaţia logică prin care se realizează
trecerea de la un termen la un termen subordonat, cu extensiune mai mică. Prin această
operaţie se construieşte specia din genul său. De exemplu, trecem de la genul “faptă juridică”
la specia “faptă juridică penală”. Generalizarea este operaţia logică prin care se realizează
trecerea de la un termen la un termen supraordonat, cu extensiune mai mare. Prin această
operaţie se construieşte genul din specie. De exemplu, reclamant în dosarul X – reclamant în
general.
Diferenţierea şi integrarea. Diferenţierea este operaţia logică prin care se construieşte
dintr-un termen care se referă la un întreg, un termen care se referă la una din părţile
întregului. În acest fel se explică, de exemplu, formarea dezmembrămintelor dreptului de
proprietate. Proprietatea conferă stăpânire deplină asupra lucrului. Prin aceasta se deosebeşte
de dezmembrămintele sale: uzufruct, abitaţie şi superficie. Proprietatea poate fi dezmembrată
până la punctul reţinerii de către proprietar numai a dreptului de a dispune. Dincolo de acest
punct întâlnim nuda proprietate. Integrarea este operaţia logică prin care se construieşte dintr-
un termen care se referă la una din părţile întregului, un termen care se referă la întreg.
Aplicarea acestei operaţii o avem procedând invers în cazul dezmembrămintelor dreptului de
proprietate.