Sunteți pe pagina 1din 9

Protocolul în sfera relaţiilor internaţionale

Ana-Maria Lăzărică

1
1.1 Etimologia şi accepţiunile termenului de protocol
„Etimologia cuvântului protocol provine din două cuvinte din greaca veche: prôtos care
înseamnă primul şi kollào, adică ceea ce este lipit mai întâi. Termenul se referea iniţial la prima
foaie lipită pe un sul de papirus, pe care erau scrise datele asupra originii sale. În secolul al VI-
lea, cuvântul desemna prima pagina a unui document oficial, care îi autentifica originea. El a
definit apoi, succesiv textul original al unui act de notariat, registrul în care sunt înscrise aceste
texte şi repertoarul modelelor folosite la redactarea textelor administrative.”1
În cele din urmă la începutul secolului al XVII-lea, prin protocol se înţelegea "o culegere de
formule utilizate pentru a stabili corespondenţa între persoane, în funcţie de rangul acestora." 2
Această evoluţie explică sensul de astăzi referitor la normele utilizate în activităţile oficiale, în
special în ceea ce priveşte ceremoniile, relaţiile riguros stabilite între personalităţi publice,
ordinea protocolară, folosirea simbolurilor ţărilor si naţiunilor.
După Le Petit Larousse, noţiunea de „protocol” este folosită cu sensul de „ansamblu de reguli
şi uzanţe stabilite în materie de etichetă, onoare, prioritate şi precădere în cadrul ceremoniilor
oficiale”.
În diplomaţie, de pildă, protocolul reprezintă ansamblul de reguli după care se conduce un
ceremonial şi diversele formule de curtoazie folosite în raporturile dintre state. Unul dintre
marile merite ale ceremonialului şi protocolului diplomatic este contribuţia sa uriaşă la
înfăptuirea egalităţii în drepturi a tuturor naţiunilor.
De altfel, în toate limbile pământului, există măcar un cuvânt care denumeşte un anume „cod”
sau un anume set de reguli de conduită care reliefează şi legitimează diferenţele de rang social şi
formele de manifestare ale respectului cuvenit acestora. Conform acestui cod este evaluată
ordinea rangurilor şi priorităţilor, respectată cu oarecare rigoare şi meticulozitate. Protocolul
oficial priveşte conduitele care conferă oficialităţilor poziţiile prioritare la care au dreptul în
virtutea funcţiilor pe care le deţin.
Adesea, în limbajul uzual, cuvântul protocol sugerează ideea unui ceremonial oficial,
desfăşurat în respectul strict al unor reguli precise de comportament diplomatic.

1
Georgescu Toma, Uzanţe diplomatice şi protocol în relaţiile internaţionale,Ed. Univ. Carol Davila, Bucureşti,
2004, p. 7;
2
Alistar Victor,Protocol, corepondenţă în admnisţia publică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006, p 10

2
În afaceri, un alt înţeles uzual al cuvântului este acela de acord scris, consimţit între două sau
mai multe părţi, cu titlu de clarificare sau completare adiţională unui tratat major sau a unui
contract, mai înainte sau după negocierea şi semnarea propriu-zisă a acestora.
Totuşi, sensul generic al cuvântului protocol, întâlnit ca atare inclusiv în informatică, rămâne
acela de set de reguli sau algoritm de lucru necesar fi respectat în desfăşurarea unei acţiuni.
De fiecare dată când o organizaţie sau o persoană fizică întreprinde o acţiune care implică
demnitari - fie că primeşte vizita primarului sau a preşedintelui ţării, fie că face un raport către
prefect, primar sau ministru, fie că scrie o scrisoare către un senator sau găzduieşte reprezentanţii
unei ambasade străine - este important să ştie cum să procedeze, cum să-i primească, cum să li se
adreseze, cum să le pronunţe şi să le scrie titlul şi numele sau cum să-i invite şi să-i plaseze la
masă, la tribună, la dineu, pentru a nu ofensa prin încălcarea uzanţelor şi protocolului.
Cu excepţia unor lucrători din administraţia publică şi diplomaţie, majoritatea oamenilor
obişnuiţi au de-a face foarte rar sau deloc cu protocolul oficial, motiv pentru care, atunci când
este cazul, ei primesc informaţii precise de la surse autorizate. De pildă, instrucţiunile precise de
protocol guvernamental de stat sunt obţinute prin contact direct, telefonic sau în scris de la
primării, municipalităţi, cabinetele prefecţilor şi, în mod expres, de la Oficiul de Protocol al
Guvernului României. Instrucţiunile de protocol militar sau diplomatic ale altor state sunt mai
greu accesibile, dar cererile pot fi adresate în scris către unităţi militare sau către ambasadele şi
consulatele străine.
Chiar şi în doctrina diplomatică există o anume dispută asupra importanţei respectării
curtoaziei şi protocolului. Unii o exagerează, iar alţii o contestă, considerând-o generatoare de
formalism şi rigori ce împovărează activitatea oficialilor. Adevărul este, probabil, undeva la
mijloc, de vreme ce protocolul continuă să fie respectat, dar şi simplificat şi ajustat cu fiecare
nouă ocazie.
Acest cuvânt este aplicat de asemenea organizării serviciului sau biroului însărcinat cu
problemele referitoare la pregătirea si desfăşurarea activităţilor oficiale.
Utilizat ca adjectiv "protocolar" se aplică la ceea ce se referă la obiceiurile formale, aşa cum
sunt recomandate ele de protocol.
Vom spune astfel: o vizită protocolară. In egală măsură, despre o persoană care ţine la
formalismul relaţiilor sociale vom spune că este "protocolară".

3
1.2 Protocolul în sfera relaţiilor internaţionale
În relaţiile internaţionale, protocolul se afla în special în slujba egalităţii - cel puţin formale -
între naţiuni şi a relaţiilor pe care reprezentanţii acestora le întreţin între ei. Înţelegem astfel
legătura deosebit de strânsă între funcţia de diplomat şi rolul protocolului, care este un
instrument al meseriei de diplomat. De altfel, convenţiile elaborate în mediile diplomatice
servesc drept modele de referinţă şi în alte circumstanţe ale vieţii publice.
Convenţiile care reglementează la nivel internaţional relaţiile protocolare şi diplomatice sunt:
a) Convenţia de la Viena din 18 aprilie 1961, cu privire la relaţiile diplomatice şi
b) Convenţia de la Viena din 24 aprilie 1963, cu privire la relaţiile consulare.
Ca sinonim al lui "document" cuvântul protocol îmbracă două sensuri. El poate fi utilizat
pentru a desemna un tratat, o convenţie, procesul verbal al unei conferinţe. Ne referim atunci la
sensul propriu al termenului.
Vom spune astfel că "Norvegia şi Finlanda au semnat un protocol referitor la relaţiile
diplomatice economice".
Cuvântul, poate, de asemenea, să desemneze un formular utilizat pentru redactarea actelor
publice. Este vorba despre un imprimat compus din întrebări sau din elemente de fraze si din
spaţii care urmează să fie completate de cel care redactează documentul.
Domeniul de intervenţie al protocolului cuprinde relaţiile între puteri suverane a căror
expresie desăvârşită este statul, indiferent dacă această suveranitate este atât externă cât şi
internă, numai internă sau limitată doar la nişte scopuri precise pe care statul le urmăreşte. Tot
din domeniul protocolului fac parte normele la care suntem obligaţi să apelăm în relaţiile cu
aceste puteri şi, în general în sfera afacerilor externe.
În afară de aceasta, protocolul priveşte raporturile ierarhice stabilite între instituţii şi în
cadrul instituţiilor, raporturile dintre cei care deţin puterea şi relaţiile pe care subordonaţii le
întreţin cu aceştia.
În ce priveşte” eticheta, ca şi termen complementar conceptului de protocol, aceasta se
referă la formalismul relaţiilor dintre oameni, adică al relaţiilor individuale, indiferent dacă acest
raport este ierarhic sau nu. De asemenea, eticheta face parte din domeniul comportamentului în
societate.

4
Cei doi termeni, protocol si etichetă, au totuşi tendinţa de a se confunda. Dacă protocolul se
aplică raporturilor instituţionale, iar eticheta raporturilor individuale, în amândouă cazurile este
vorba de raporturi întreţinute în contextul vieţii publice.
Întrepătrunderea acestor termeni este de altfel atât de mare încât normele stabilite pentru unul
sunt utile şi celuilalt, cu singura deosebire că, în cazul protocolului, efectele sunt de
constrângere”3.
Neaplicarea acestora se poate solda cu consecinţe negative care afectează ansamblul
colectivităţii, în timp ce nerespectarea etichetei determină efecte limitate doar la persoanele în
cauză.
De asemenea, trebuie să mai menţionăm că, dacă în sens strict protocolul se aplica relaţiilor
între state, relaţiile internaţionale sau, în sens mai larg, activităţilor din viaţa oficială, este evident
că elaborarea sistemelor democratice a determinat amenajarea unui spaţiu public care, pentru a se
exprima, are nevoie de aplicarea unui formalism inspirat din protocolul statelor.
În acelaşi timp, intensificarea relaţiilor internaţionale de tot felul, consacrată de sistemul
Naţiunilor Unite, inclusiv actuala globalizare a pieţelor, a antrenat o mulţime de manifestări
publice care cer, din partea celor care răspund de organizarea lor, o cunoaştere a normelor
respectate din timpuri imemoriale şi un mod mai recent de aplicare a acestora, adaptat
contextului contemporan.
Protocolul, din punctul de vedere al organizării de eveniment, are utilitatea de a putea să
asigure de o manieră eficace organizarea unei situaţii care altfel ar risca să fie ameninţată de
pericolul dezordinii.
Succesul organizării unei vizite oficiale, ca orice reuşită, este rareori rezultatul întâmplării,
deşi aceasta din urmă, după cum ne învaţă André Breton, nu există în sine, ci corespunde unei
logici care îi este specifică.
„Atunci când suntem în postura de a gazda unei întâlniri oficiale, ar fi greu sau chiar
imposibil să imprimăm evenimentului o semnificaţie clară şi lipsită de echivoc - în cazul în care
la acea întâlnire participă doua personalităţi şi douăzeci, o sută, sau o mie de invitaţi, proveniţi
din medii diferite, de culturi sau din ţări diferite - fără o organizare prealabilă sau fără a dispune
de mijloacele care să asigure desfăşurarea dorită”4.

3
Tărâţă, Orest, Protocol, ceremonial, etichetă, Ed. Transparency International, Moldova, Chişinău, 2006, p. 34
4
Idem, p. 36

5
Jean Serres precizează totuşi, că, „din moment ce protocolul are drept obiect ordinea, e de dorit a
se evita tulburarea obiceiurilor legitime care sunt garantate printr-un larg consens. Factor de
armonie, mai ales una oficială, va respecta deci echilibrele, adesea delicate, specifice unui
anumit mediu”5.
Rolul protocolului contemporan este de a realiza acest echilibru ca instrument de
comunicare între reprezentant şi reprezentat, semnificativ şi semnificat, guvernant şi guvernat.

1.3 Functiile protocolui în sfera relaţiilor internaţionale


În studiile de specialitate conceptul doctrinar al protocolului este abordat frecvent şi se
defineşte de Raul Valdés Aguilar ca un tratament obişnuit (reguli de curtoazie) pe care îl folosesc
între ele statele, şefii de state şi agenţii diplomatici , acesta pledînd, totodată, pentru o sinonimie
între termenii protocol şi ceremonial. Jean Serres îl interpretează ca pe nişte reguli de codificare,
care domină ceremonialul, scopul lui fiind de a acorda fiecărui participant prerogativele,
privilegiile şi imunităţile la care el are dreptul , iar Podesta-Costa şi-l imaginează ca pe o serie de
precepte menite să ordoneze ceremoniile oficiale, respectînd egalitatea juridică a statelor .Raoul
Génet explică esenţa protocolului prin facilitatea de a rezolva problema precăderilor, adică a
ordinii locurilor şi consideră că în sens larg conceptele de protocol şi ceremonial sînt sinonime.
În viziunea lui Pradier-Fodéré, protocolul constituie un cod al convenţiilor publice, tot aşa cum
pentru Louis Dussault el este un instrument de comunicare.
Felio A. Vilarrubias ne redă protocolul prin ordinea reglementată şi ierarhizată a celor
prezenţi la o acţiune publică, ca fiind transcripţia în scris a uzanţelor unei ţări în formule
reglementate .
Avînd în vedere diversele idei pe care le au autorii despre aceste concepte,devine clar că
în sens strict ele diferă (fiindcă, în accepţiunea lor cea mai largă, sînt considerate sinonime),
ceremonialul desemnînd legătura cu mediul în care se desfăşoară relaţiile dintre state, sisteme
politice, instituţii şi organisme sociale, pe cînd protocolul codifică normele care preced
ceremonialul, norme care sînt destinate să asigure fiecărui participant prerogativele şi imunităţile
corespunzătoare conform dreptului său.

5
Serres, Jean-Manuel Pratique de Protocole,Ed. de la Bievre, Lubrevoie, 2005, p 78

6
Implementarea protocolului în viaţa politică a statului, aplicarea lui la ceremoniile
oficiale, naţionale şi în cadrul altor activităţi scoate în relief funcţii concrete care se specifică
pentru prima dată în literatura de specialitate:
1. Funcţia de reprezentare;
2. Funcţia de comunicare;
3. Funcţia de armonizare socială;
4. Funcţia de coercivitate.
Trecînd la evaluarea funcţiei de reprezentare a protocolului, vom nota că ea se manifestă la
diverse ceremonii publice. Printre acestea am putea specifica ceremoniile de instaurare în post a
conducătorilor de state – evenimentpolitic care se transformă, prin voinţa celor prezenţi, într-un
act constituţional excelent, iar o dată cu reînnoirea puterii prezidenţiale sau a celei monarhice, cu
venirea noilor suverani, se recreează în întregime sistemul politic al statelor, ceremonialul
transformîndu-se, la rîndul său, în expresia vie a ideologiilor oficiale pe care acestea le comportă.
Protocolul, ca element de reprezentare, este omniprezent în timpul efectuării vizitelor oficiale de
către şefii de state, în cadrul audienţelor oficiale acordate înalţilor demnitari de stat,internaţionali
şi şefilor misiunilor diplomatice, precum şi în organizaţiile politice internaţionale (ONU) şi cele
regionale (Uniunea Europeană, Consiliul Europei, OSCE, NATO etc.), unde este stabilită o
anumită ordine de precăderi şi fiecare stat-membru îşi are rezervat locul în conformitate cu
normele internaţionale în vigoare, apelînd la anumite atribute protocolare de reprezentare –
drapel, stemă, care exprimă propria identitate naţională şi politică şi care fac ca ea să se
deosebească de ceilalţi membri ai comunităţii internaţionale.În aceeaşi măsură, funcţia de
reprezentare a protocolului este imprimată la marile sărbători naţionale (Ziua Independenţei,
Ziua constituirii statelor,diverse aniversări şi evenimente semnificative din viaţa naţiunilor etc.)
care se desfăşoară în baza unor ritualuri politice cu participarea nemijlocită a oamenilor şi care
reflectă nu altceva decît splendoarea, nobleţea şi unitatea naţiunilor într-un moment sau altul al
existenţei lor, precum şi la festivităţi, omagieri mai puţin semnificative. Efectul protocolului la
aceste ceremonii este mare datorită răsfrîngerii normelor sale asupra ordinii ierarhice a
participanţilor, amplasării simbolurilor şi aplicării obiceiurilor şi tradiţiilor naţionale,
contribuindu-se prin aceasta la crearea unei imagini plastice a puterii politice şi la exprimarea
măreţiei ei.

7
O altă funcţie care relevă semnificaţia protocolului în societate este funcţia de
comunicare. După cum afirmă Louis Dussault în secolul XX „comunicarea dintre naţiuni,
popoare şi indivizi este, în egală măsură, o dorinţă şi o necesitate universală”, opinie la care ne
ataşăm şi noi. Avînd în vedere că comunicarea se realizează într-un anumit mediu, protocolul se
afirmă, în acest sens, ca generator de mesaje şi ca element de recepţie a informaţiei
şi a materializării ei.
Vom afirma că în mediile actuale orice putere politică cu caracter democratic
exercitată de un grup de persoane în numele tuturor face din protocol un element de comunicare
între liderii politici şi mase, conducători şi conduşi, el întăreşte ordinea necesară funcţionării
normale a instituţiilor statului şi asigură într-un anumit mod viabilitatea lor. Statul, prin mesajul
purtat de protocol, vine să ofere o delimitare ierarhică a instituţiilor sale politice şi nonpolitice, să
fundamenteze spiritul de apartenenţă a cetăţenilor săi la o anumită categorie socială în stat, iar în
plan internaţional – să comunice cu celelalte state atît unul la unul, cît şi în
limitele organizaţiilor internaţionale, regionale şi subregionale.
Funcţie majoră a protocolului, cu tangenţe în viaţa politică, este cea de armonizare
socială care formează o atmosferă de respect între guvernanţi şi guvernaţi în baza normelor
existente, prin exercitarea ei evitîndu-se stările de conflict şi asigurîndu-se armonia în societate.
Armonia socială se obţine graţie implementării normelor de protocol prin ordinea pe care o
imprimă acestea activităţilor oficiale, îndepărtînd pericolul dezordinii, îndeosebi dacă se ia în
consideraţie faptul participăriii la aceste activităţi a reprezentanţilor din diferite medii, ţări,
regiuni şi continente. Deci, buna desfăşurare a ceremoniilor publice (politice, culturale,
academice, religioase) trebuie privită prin prisma ordinii şi respectării uzanţelor şi obiceiurilor
existente. Aşadar, asigurînd armonia, protocolul va ţine într-adevăr seama de factorii umani
specifici nu numai la festivităţile de amploare, ci şi la cele mai restrînse, îndeosebi la activităţile
politice, unde va respecta cu stricteţe echilibrele adesea fragile, inerente unui anumit mediu.
Cu referire la ultima funcţie a protocolului – funcţia de coercivitate (obligativitate),
am putea afirma că ea este tot atît de importantă ca şi celelalte menţionate, întrucît neaplicarea
normelor de protocol în circumstanţe concrete se poate solda cu consecinţe negative în stare să
afecteze atît la macronivel (state, sisteme politice, organisme internaţionale), cît şi la micronivel
(diverse instituţii, asociaţii civile, religioase, academice etc.) ansamblul colectivităţii şi imaginea
ei, calitatea ceremoniilor programate, obiectivele pe care şi le propune protocolul în general.

8
De aceea, organizarea, respectarea ordinii de precăderi şi buna desfăşurare a tuturor tipurilor de
activităţi (oficiale, neoficiale, private) poate fi asigurată din timp prin îndeplinirea riguroasă a
postulatelor protocolare – condiţie fără de care orice act politic, ceremonie, manifestare culturală
sau de alt gen sînt sunt sortite eşecului.
În acest cadru este important a ne familiariza cu normele generale ale protocolului
care includ principiile lor de aplicare în diverse circimstanţe şi situaţii .

Bibliogafie:

1. Alistar, Victor,Protocol, corepondenţă în admnisţia publică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,


2006;
2.Georgescu, Toma, Uzanţe diplomatice şi protocol în relaţiile internaţionale,Ed. Univ. Carol
Davila, Bucureşti, 2004;
3. Manciur, Emilian, Protocol instituţional, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti 2008;
4. Purcărea, Theodor-Uzanţe diplomatice şi de protocol, Ed. Universitară Carol Davila,
Bucureşti, 2004;
5. Serres, Jean-Manuel Pratique de Protocole,Ed. de la Bievre, Lubrevoie, 2005;
6. Tărâţă, Orest, Protocol, ceremonial, etichetă, Ed. Transparency International, Moldova,
Chişinău, 2006