UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA RELAŢII INTERNAŢIONALE, ŞTIINŢE POLITICE ŞI ADMINISTARTIVE

DEPARTAMENTUL RELAŢII INTERNAŢIONALE

Gonța Camelia

REPERE ISTORICE ALE CEREMONIALULUI ȘI

PROTOCOLULUI DIPLOMATIC

Referat

Autorul: ______________(semnătura)

Conducător ştiinţific: _____________ (semnătura)

Rotaru V, lector superior, doctor în științe politice

CHIŞINĂU, 2017
1
Cuprins:

INTRODUCERE

1.ORIGINILE PROTOCOLULUI DIPLOMATIC…………………………………………….

2.APARIȚIA NORMELOR DE PROTOCOL ÎN EUROPA…………………………………..

3.STUDIU DE CAZ: REPERE ALE PROTOCOLULUI ȘI CEREMONIALULUI ÎN

FRANȚA...........................................................................................................................................

4.CONCLUZII GENERALE..........................................................................................................

BIBLIOGRAFIE

2
 INTRODUCERE
Actualitatea și importanța problemei abordate Poate tema insăși nu este una
actuală, însă impactul cercetarii acesteia și abordarea ei în contextul sistemului
relațiilor internaționale contemporane prezintă un interes deosebit. Studierea fazelor
inițiale de dezvoltare a diferitor fenomene nu permite doar determinarea originii și
urmărirea evoluției acesteia ci și elaborarea unor modele de pronosticare. In
contemporanitate protocolul si ceremonialul diplomatic joaca un rol deosebit de
important in contextul globalizării, interactiunea dintre diferite civilizatii Și popoare
devine din ce în ce mai intensivă. La momentul actual ramân din ce in ce mai putine
comunități izolate, ele integrindu-se în sistemul multicultural contemporan.
Ceremonialul creează cadrul şi atmosfera în care urmează să se desfăşoare
raporturile paşnice dintre statele suverane. protocolul codifică regulile care
guvernează ceremonialul, al cărui obiect este de a oferi fiecărui participant
prerogativele, privilegiile şi imunităţile la care are dreptul. Şi ceremonialul şi
protocolul garantează egalitatea în drepturi a naţiunilor, care permite fiecăreia dintre
ele să-şi facă auzită în mod liber vocea. Şi unui şi celălalt impun curtoazia care
trebuie să guverneze raporturile între oamenii de bună credinţă. Ceremonialul şi
protocolul guvernează, de asemenea, negocierea, încheierea şi intrarea în vigoare a
actelor internaţionale.Ambele au o incidenţă zilnică asupra vieţii şi activităţii
diplomaţilor şi consulilor.

Scopul și obiectivele Studierea temei date face posibilă 1.familiarizarea cu

originile protocolului diplomatic, 2.cronologizarea și urmărirea evoluției
protocolului și a ceremonialului diplimatic pe parcursul istoriei; 3.identificarea
contextului istoric al apariției normelor de protocol și ceremonial în Europa și în
Țările Române, 5. Determinarea importanței protocolului și ceremonialului în
practica diplomatică și a locului pe care îl ocupă aceste în cadrul relațiilor
internaționale.

Cuvinte cheie ceremonial diplomatic, protocol diplomatic, sol, ambasadă

permanentă, misiune diplomatică,
3
 1.ORIGINILE PROTOCOLULUI DIPLOMATIC

După cum reiese din studierea celor mai vechi mărturii arheologice, epigrafice
și a altor documente privind trecutul omenirii, la strămoșii noștri, chiar și la cei din
preistorie, erau cunoscute diferite forme de ceremonial. Inițial, acestea se manifestau
prin ritualuri de solicitare a bunavoinței unor forțe supranaturale, evoluând, cu
timpul spre ritualuri de cult religios. Bunele maniere sînt ataşate de structurile
sociale care s-au perindat de-a lungul istoriei. Ele sunt creaţia lor şi îşi găsesc
reflectare într-un sentiment uman profund de consideraţiune şi respect. Informaţii cu
privire la existenţa bunelor maniere găsim la vechile civilizaţii ale Asiriei,
Babilonului, Egiptului, Imperiului Persan, iar mai tîrziu în Roma şi în Imperiul
Bizantin. Conform opiniei unor specialişti în materie, cele mai vechi mărturii scrise
cuprinzând norme de comportare în diferite împrejurări protocolare aparţin
egiptenilor. Un exemplu elocvent este Ptahhotep, care a lăsat posterităţii o lucrare
cunoscută sub titlul „Înţelepciunile lui Ptahhotep“, care conţinea sfaturi pentru fiul
său asupra uzanţelor de care să se ţină seama la manifestări oficiale şi în alte ocazii.1

O altă mărturie care atestă preocuparea manifestată, din cele mai vechi timpuri,
pentru instituţionalizarea normelor de protocol o constituie prezenţa, în cuprinsul
uneia dintre cele mai vechi culegeri de legi din lume – „Codul lui Hammurabi” (rege
al Babilonului – 1793-1750 î.H.) – a unor prevederi exprese referitoare la protocol.

Astfel, pe lângă descrierea minuţioasă a ceremonialului de încoronare a

regilor Babilonului, codul indică ordinea de precădere, la toate nivelurile grupurilor
sociale babiloniene, precădere la baza căreia, printre alte criterii, stătea cel al
vechimii, luat în consideraţie şi în zilele noastre. Totodată, sunt formulate cerințe
exprese la adresa celor însărcinaţi cu activitatea de protocol, privind modul atent,
respectuos, în care trebuie să-şi îndeplinească atribuţiile, întrucât aplicând astfel
normele în materie „contribuie la pacea şi fericirea tuturor supuşilor”Marele învăţat
Confucius, unul dintre cei mai străluciţi filosofi ai omenirii, care a trăit între anii
551–479 î. Hr., a reunit în lucrareasa „ Liji“ („Însemnări cu privire la ceremonial“)

1
Grande Larousse p. 2530
4
conceptele, normele şi preceptele cu privire la ceremonial, elaborate de-a lungul
vieţii sale. A.-E. Budura relevă ca fiind semnificativ faptul că această operă este cea
mai voluminoasă dintre cele „Cinci Cărți Clasice“ („Wu Jing “) atribuite filosofului,
însumând 99.020 de ideograme. Ea cuprinde descrierea a 112 ceremonii grupate în
cinci categorii: ceremonii pentru prezentarea ofrandelorşi sacrificiilor, ceremonii
funerare, ceremonii militare, ceremonii pentru primireaşi cinstirea oaspeţilor,
ceremonii complexe legate de evenimente importante în viaţa oamenilor.
Ceremoniile, normele de comportament în societateşi familie, eticheta, preceptele
morale elaborate de Confucius au rămas în vigoare de-a lungul secolelor, până în
epoca modern.Ele sunt prezente și astăzi în conștiința națiunii chineze,
manifestându-se ca trăsături distincte ale acesteia.2

Sporirea și intensificarea ceremoniilor a făcut necesară stabilirea unor reguli

pentru a asigura buna desfășurare a acestora, fapt care a condus la crearea instituției
protocolului cu menirea de a reuni și a asigura cunoașterea temeinică a tuturor
regulilor după care să se conducă ceremoniile și să se vegheze respectarea
lor.Preocuparea față de ceremonial, etichetă și curtoazie în raporturile interumane și
interstatale, atenția față de acțiunile protocolare de primire a oaspeților, de oferire de
cadouri și alte forme de politețe față de aceștia, s-au impus în China, de timpuriu, ca
o condiție sine qua non a organizării sale sociale. Protocolul, asigurând
reprezentanţilor permanenţi şi temporari ai statelor străine imunităţile care le permit
să-şi îndeplinească, fără obstacole,misiunea, precum şi prerogativele care le
garantează respectul autorităţilor şi al populaţiei ţărilor de reşedinţă, pune problema
regulilor care determină ordinea de precădere între diplomaţii rezidenţi în aceeaşi
ţară. A fost nevoie să se depună eforturi timp de secole pentru a pune capăt
conflictelor de orgolii care au făcut să sune în trecut curţile şi cancelariile.Acestea
sunt, pe scurt, motivele esenţiale pentru care ceremonialul şi protocolul ne apar
strâns legate de desfăşurarea liberă şi armonioasă a vieţii înternaţionale.3

2
Manciur E. Protocol institutional
3
Diplomaţia,arta negocierii in practica internațională
5
 2.APARIȚIA NORMELOR DE PROTOCOL ȘI CEREMONIAL ÎN EUROPA

În Europa, prima consemnare a normelor de ceremonial are loc mai târziu şi se

petrece la curtea împăratului bizantin Justinian (527–565), fiind atribuită maestrului
de ceremonii al acestuia, Petrus Patrikios. O altă lucrare bizantină despre ceremonial,
este cea a lui Pseudo-Codinos (Georges Codinos), cunoscută sub titlul „De
officiis“.Multe popoare din regiune, precum bulgarii şi sârbii, au preluat practicile
de protocol bizantine.În Grecia antică protocolul se întrebuința, la început mai ales
în cadrul evenimentelor cu caracter religios.Doar în urma cuceririlor lui Alexandru
cel Mare(356-323î.Hr), ceremoniile practicate capătă un caracter mai solemn.
Filozoful Platon(427-347î.Hr) abordează, în scrierile sale, problemele de ceremonial
și protocol ale Atenei. El descrie categoriile de oaspeți străini și modalitățile de
trimire a acestora. Se pronunță asupra determinării privilegiilor și atribuțiilor
ambasadorilor, Grecia fiind, în acea perioadă, un stat în care erau fundamentate
principiile inviolabilității ambaadorlor.Aristotel, la rândul său, apreciază în mod
critic esența principiilor de ceremonial și crtoazie, afirmând că aceste au fost preluate
“de la barbari... plecăciunileşi cedarea locului”, onoruri pe care le considea
inadecvate democrației grecești.

În Europa Occidentală, textele atestând existenţa instituţionalizării unor norme

de protocol sunt cunoscute cu începere din secolul al XII-lea. Istoricul italian
Cristiano Grottanelli evocă manuscrisele irlandeze, care conţin descrieri ale
ceremonialului banchetelor desfăşurate în regatele irlandeze, cu indicarea locurilor
de aşezare în sală, într-o ierarhie precis stabilită, a diferitelor persoane şi grupuri ale
societăţii irlandeze, precum şi a bucăţilor de carne atribuite fiecăruia, corespunzător
locului său în ierarhia socială.

Evoluția protocolului și ceremonialului diplomatic a fost determinată de trecerea

de la practica trimiterii misiunilor temporare la cea a înființării misiunilor
diplomatice permanente cu ambasadori având reşedinţa în capitala ţării în care sunt
acreditaţi, prima ambasadă permanentă fiind acreditată de către ducele de Milano,
pe lângă conducătorul republicii Florentine. În lucrarea sa „Despre rânduirea
6
politică“ el descrie şi desfăşurarea diferitelor ceremonii de la palat. În ea erau
prezentate oficialităţile civile, militare şi religioase de la palatul imperial, cu
descrierea atribuţiilor şi a hainelor ce le purta fiecare demnitar, precum şi
ceremonialul diferitelor manifestări religioase şi al celor laice, care priveau persoana
împăratului.Sub influența umaniștilor se formează stilul depeșelor și al rapoartelor
diplomatice, care devin treptat, obligatorii pentru orice diplomat. Suveranii italieni
alegeau reprezentanții politicii externe din rândul umaniștilor, ceea ce determinat
introducerea unui stil elgant în discuțiile și corespundența diplomatică. Cancelarul
republicii florentine, Coluccio Salutati, a fost primul reprezentant al noului stil
diplomatic. Scrisorile sale au devenit model pentru diplomatii secolului al XVI-lea.
Rapoartele ambasadorilor venețieni, inițial destinate unui public restrâns, incep să
fie cunoscute publicului larg.

În dezvoltarea activității diplomatice, un rol însemnat l-a avut papa Leon la X-

lea (1513-1521). Provenind din familia Medici a cunoscut bine instituția
reprezentanței diplomatice permanente. La adunarea cardinalilor din august 1513 a
numit reprezentati permanenți, nunții, în Germania, Franța și Anglia. Din acel
moment, nunțiatura papală permanentă a devenit o regulă a sistemului diplomatic al
Vaticanului.

Odata cu sfarșitul secolului al XVII-lea, institutia reprezentantelor diplomatice

permanente a capatat o baza tot mai trainica, trasandu-se o ierarhie diplomaticaă
precisă. Asfel, regii Frantei, Spaniei și Angliei cereau ca ambasadorii lor să se bucure
de mai mult respect decât cei ai ducelui Milanului, și cu atat mai mult decat ai unui
principe provincial german.Treptat, in ceremonialul reprezentanțelor s-au stabilit
reguli precise. A început să se facă diferența între un trimis sau agent obișnuit și
ambasador.

Henric al II-lea (1547–1559) printr-un edict din aprilie 1557, statorniceşte

reguli precise de ceremonial, acesta fiind considerat cel mai vechi document în
materie de pe continent, care sa păstrat până în zilele noastre. În legătură directă cu
principiul egalităţii tuturor naţiunilor se află ordinea de precădere a reprezentanţilor
7
statelor. Referindu-se la trecutul acestei probleme, diplomatul britanic Harold
Nicolson arată că, iniţial, ambasadorii erau clasaţi după vechimea statelor pe care le
reprezentau. În anul 1504, papa Iulius al II-lea a alcătuit un tabel al precăderilor care
a stârnit mari obiecţii. Tabelul dat a creat şi alte situaţii care au condus la incidente
diplomatice serioase între reprezentanţii monarhiilor în cauză. Abia în 1815, la
Congresul de la Viena al puterilor europene, a fost adoptat un „regulament“ prin care
s-a stabilit o ordine de precădere a şefilor de misiuni diplomatice, în funcţie de data
prezentării de către aceştia a scrisorilor de acreditare, iar câţiva ani mai târziu, în
1818, printr-un protocol semnat la Aix-la-Chapelle, marile puteri europene au hotărît
ca semnarea tratatelor să se facă în ordinea alfabetică a statelor contractante.

In cursul secolelor XVI-XVIII, a fost elaborat un nou ceremonial diplomatic.În

Spania, în timpul regelui Carol al V-lea, pentru stabilirea ceremonialului se ținea
seama de importanța statului care-și trimitea reprezentanții. Au fost stabilite
onorurile care erau acordate ambasadorilor la intrarea lor în țară și la primirea în
audiență. În secolul al XVI-lea, s-a format treptat și în Franta ierarhia în ceea ce
privește primirea ambasadorilor. În secolul al XVII-lea, în întămpinarea unui
ambasador obișnuit în Anglia se trimiteau prinți de sânge. Începând cu Carol I Stuart,
mare admirator al obiceiurilor franceze, s-a stabilit și în Anglia un ceremonial
diplomatic bine determinat.

In secolul al XVIII-lea protocolul diplomatic din Imperiul Țarist nu se mai

deosebea față de cel din Europa apuseană. Practica rusă a introdus elemente de
amănunt în ceea ce privește primirea în audiență a ambasadorilor. Astfel, în 1750,
Elisabeta Petrovna a hotărât să nu acorde audiențe decat ambasadorilor, trimișilor și
miniștrilor plenipotențiari, toți ceilalti reprezentanți ai statelor străine urmând să
înmâneze scrisorile lor Colegiului Afacerilor Externe.

Sub Ecaterina a II-a, s-a introdus o inovație menită să accentueze înalta situație a
Rusiei față de celelalte state europene. La prezentarea oficială în fața împărătesei,
ambasadorul trebuia să folosească limba franceza, limba internațională în acele
vremuri, iar impărăteasa raspundea tot în limba franceza. Dacă ambasadorul rostea
8
cuvantul de salut în limba sa maternă, ea îi răspundea în rusește, deși împărăteasa nu
vorbea prea corect limba rusă. Cand lordul Buckingham a salutat-o pe Ecaterina în
limba engleză, ea i-a răspuns în limba rusă. Ambasadorul Macartney, succesorul
lordului Buckingham, și-a rostit cuvâtarea în limba franceză, pentru a-i fi pe plac
impărătesei.

Guvernul Ecaterinei a II-a era foarte susuceptibil cand era vorba de titlul
impărătesei. În 1766, curtea regelui Frantei a refuzat să adauge la titlul de
„Majestate”(Majesté), cuvântul „Imperială”(Impériale), susținând că o asemenea
adăugire ar fi impotriva regulilor limbii franceze. În legatură cu acestea, Ecaterina a
scris urmatoarea rezoluție: „ Dacă aceasta este împotriva regulilor limbii, atunci este
și împotriva protocolului rusesc să se accepte scrisori fară titulatura cuvenită”.

9
3.STUDIU DE CAZ: REPERE ALE PROTOCOLULUI ȘI CEREMONIALULUI
DIPLOMATIC ÎN FRANȚA

Preocuparea pentru elaborarea de norme în materie de protocol şi ceremonial se

manifestă în special în Franța.Aici regulile de protocol s-au bucurat de multă atenţie,
începuturile codificării acestor reguli fiind făcute de regele Francisc I (1515–1547),
care a stabilit o primă ordine de precădere a nobililor, onorurile şi privilegiile ce le
puteau pretinde aceştia şi alte reguli de mare importanţă pentru viaţa de la curte.
Urmaşul său, Henric II (1547-1559) printr-un edict din aprilie 1557, statorniceşte
reguli precise de ceremonial, acesta fiind considerat cel mai vechidocument în
materie de pe continent, care s-a păstrat până în zilele noastre.

Secolele XVII-XVIII sunt dominate de absolutismul monarhic în Franţa când

normele de protocol şi de ceremonialerau centrate pe a remarca importanţa şi
prestigiul monarhului, care negocia direct prin intermediul reprezentanţilor săi.

În Franța, ambasadorii monarhiilor si nunții papali erau introduși în sala de

audiență de către prinții de sânge. Spre deosebire de rangul de care se bucurau la
curtea papală, ambasadorii Venetiei, erau considerați în Franța inferiori, neavând
dreptul la aceleași onoruri ca ambasadorii împaratului și regilor.

Tradiția diplomatică franceză a acordat întotdeauna o mare importanță stilului.

Depeșele și notele ambasadorilor francezi sunt superioare ca luciditate și concizie
rapoartelor celorlalti diplomați ai epocii. Limba franceză, devenită în secolele XVII-
XVIII lingua franca a diplomației, se pretează cel mai bine la acea imbinare de
politețe cu precizia pe care o cer relațiile dintre state.

Instrucțiunile înmânate unui ambasador francez cuprindeau indicații precise cu

privire la probleme de etichetă, precedență și ceremonial, asupra carora trebuia să
insiste, precum și indicații cu privire la societatea pe care se cuvenea să o cultive.

In 1724, Pierre de Girardin sosea la Constantinopol ca ambasador, intovarășit de

15 gentlemani, doi secretari, o doamna de onoare pentru soția sa, un majordom și nu
mai puțin de saizeci de servitori, inclusiv zece muzicanți. Ambasadorii trebuiau să
10
iși aducă cu ei toată mobila, teblourile, vesela și covoarele, fiind obligați să
închirieze la sosire, pe cheltuiala proprie o clădire pentru ambasadă. Astfel
impovărați, drumul spre post devenea primejdios și îndelungat. Un ambasador
francez trebia să calatorească neîntrerupt două luni si jumatate pentru a ajunge de la
Paris la Stockholm. Acesta era unul din motivele pentru care onoarea de a fi numit
ambasador într-o tara îndepartata nu starnea nici un fel de entuziasm, in multe cazuri,
regele fiind silit sa exercite presiuni pentru a obtine acceptarea.

O resuscitare a atenţiei faţă de aceste activităţi are loc sub împăratul Napoleon I
(1808-1814), care a fost cel mai mare legiuitor al Franţei şi în materie de protocol.
Regulile detaliate de protocol şi ceremonial civil şimilitar precum şi ordinea de
precădere, enunţate decătre Napoleon I într-un decret emis la 13 iulie 1804, au rămas
în vigoare până în secolul XX.

O importantă modificare a textului napoleonean a fostfăcută de către premierul

Franţei Georges Clemenceau, care printr-un decret emis la 16 iunie 1907 şi semnat
depreşe dintele Franţei de la acea vreme, Armand Fallieres (1906-1913), consacră
definitiv „supremaţia puterii civile”.Imediat după şeful statului urmează acum, în
locul prinţilor şi cardinalilor, preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor,
preşedinţii Consiliului de Miniştrii, membrii guvernului etc. În 1958, când
preşedintele Rene Coty îl solicită pegeneralul Charles de Gaulle să revină la viaţa
politică şi săreia conducerea guvernului francez, ca o recunoaştere aexcepţionalei
personalităţi a acestuia, are loc o modificare a decretului în ceea ce priveşte ordinea
deprecădere, acordându-se locul al doilea în stat prim ministrului, preşedinţii
forurilor legislative trecând pelocurile trei şi patru.

Franța introduce legiferarea ordinii protocolare în anul 1989, dând prioritate

ceremoniilor oficiale și determinării rangurilor. Decretul nr. 89- 655 din 13
septembrie 1989 referitor la ceremoniile publice, ororuri civile și militare. 4

4
Moraru I., Informare cu privire la protocolul și ceremonialul în Franța, Marea Britanie și Spania
11
 CONCLUZII GENERALE

Normele de protocol, cele de ceremonial, etichetă şi curtoazie au evoluat

constant, în raport cu transformările sociale şi politice ce au avut loc, de-a lungul
timpului, în fiecare ţară;5 ceea ce , cu secole în urmă sau chiar acum câteva decenii,
era o formă de exprimare verbală sau un gest protocolar firesc, astăzi poate părea
deșuat şi, probabil, aşa se vor petrece lucrurile şi în viitor. Însă a-ţi închipui că, în
zilele noastre, s-ar putea ignora protocolul, ceremonialul, eticheta, curtoazia, pe
considerentul că în noua societate democratică în care trăim nu au ce căuta
reglementări „restrictive“ cum sunt cele cerute de protocol, ar fi o mare eroare. Din
cele mai vechi timpuri, viaţa în societate a impus reguli de comportare între membrii
comunităţii, între aceştia şi instituţiile statului respectiv, precum şi între statul în
cauză şi alte state, reguli care, codificate de-a lungul timpului, s-au constituit în
norme protocolare ce s-au dovedit indispensabile bunului mers al comunicării
interumane şi al raporturilor interstatale, întrucât protocolul consolidează statul,
instituţiile sale, impune respect faţă de simbolurile naţionale şi determină
funcţionarea eficientă a aparatului de stat. În raporturile cu alte state, protocolul –
adică rigoarea, sobrietatea sau fastul, ordinea şi precăderea – promovează,
consolidează şi dă viaţă principiului respectării celorlalţi, principiu care constituie
în fapt condiţia de bază între cei ce colaborează şi îşi propun scopuri, idealuri
comune, pentru a căror traducere în viaţă militează. În conformitate cu teoria
comunicării, protocolul cuprinde atitudini, gesturi şi semne care transmit
interlocutorului, prin ele însele, un anume conţinut, un anume mesaj. Atât în trecut,
cât şi în prezent, a fost şi este necesar să existe reglementări clare în ce priveşte
desfăşurarea relaţiilor între state, o ierarhie stabilită între instituţii şi în cadrul
acestora, prevederi precise asupra ceremonialului diferitelor manifestări oficiale
interstatale şi naţionale, asupra ordinii de precădere între personalităţi publice, a
rolului şi locului fiecăruia pe scena vieţii sociale. Bunele maniere sînt ataşate de

5
Cărbune R. Apariția și evoluția etichetei diplomatice
12
structurile sociale care s-au perindat de-a lungul istoriei. Ele sînt creaţia lor şi îşi
găsesc reflectare într-un sentiment uman profund de consideraţiune şi respect.
Informaţii cu privire la existenţa bunelor maniere găsim la vechile civilizaţii ale
Asiriei, Babilonului, Egiptului, Imperiului Persan, iar mai tîrziu în Roma şi în
Imperiul Bizantin. În Evul Mediu existau diferite coduri, cele mai importante fiind
Codul Onoarei, Codul Dragostei, Codul Alimentar şi Codul Vestimentar. În
societatea feudală aceste coduri au acţionat cu o eficacitate deosebită, întrucît au
jucat un rol esenţial în stabilirea statutului social şi a sistemului de valori . Cele mai
de preţ valori în sistemul aristocratic erau considerate curtoazia, frumuseţea,
înţelepciunea, curajul şi veşmîntul, ultimul ca semn obligatoriu de sărbătoare, de
ceremonie, de o magică eleganţă .

Daca abordam aceasta temă diperspectiva inutilității protocolului și a

ceremonialului diplomatic. Unele persoane nu văd în regulile de cuartozie nimic
altceva decât un simbolism care demult a rămas în trecut dar care este de fiecare dată
evocat din nou, codul bunelor maniere este privit ca o fățărnicie și o tradare de sine,
unii merg mai departe spunând că acest cod contravine ănsăți conceptului de «
natural ». Și de fapt, deseori istoria ne prezintă destul de clar exemple de absurditate
care au fost enumerate in referat anterior în forma unor exemple. Cu toate acestea,
avem și exemple care au demonstrat eficiența, necesitatea vitală a stabilirii unor
norme care ar guverna relațiile dintre oameni. Constatăm deci că protocolul și
ceremonialul, care guvernează evenimentele internaţionale prezintă, într-adevăr, o
cea mai mare importanţă. Se cunoaşte atenţia pe care guvernele o acordă pregătirii
marilor reuniuni internaţionale şi în ce măsură pompa care le însoţeşte condiţionează
reuşita acestora. Grija care se manifestă pentru a da "lustru" recepţiei unui şef de
stat, unui ministru, unui ambasador, semnării unui tratat, celebrării unui eveniment
de interes comun indică nivelul la care două guverne doresc să prezinte stadiul
relaţiilor lor. direcţia în care doresc să le vadă evoluând, îmbunătăţirile pe care ele
ar dori să le aducă acestora. Solemnitatea ceremoniilor, amploarea recepţiilor,
evoluţia discursurilor, atribuirea decoraţiilor care are loc în asemenea ocazii permit

13
să se întrevadă punctul până la care şi un guvern şi celălalt doresc să facă publice
acordul lor, prietenia şi colaborarea lor. Acestea constituie un ghid sigur şi elemente
de măsură cărora atât specialiştii cât şi naţiunile le acordă, pe bună dreptate, întreaga
lor atenţie.

Protocolul asigură reprezentanţilor permanenţi şi temporari ai statelor străine

imunităţile care le permit să-şi îndeplinească, fără obstacole,misiunea, precum şi
prerogativele care le garantează respectul autorităţilor şi al populaţiei ţărilor de
reşedinţă. La rândul său, protocolul pune problema regulilor care determină ordinea
de precădere între diplomaţii rezidenţi în aceeaşi ţară. A fost nevoie să se depună
eforturi timp de secole pentru a pune capăt conflictelor de orgolii care au făcut să
sune în trecut curţile şi cancelariile.Acestea sunt, pe scurt, motivele esenţiale pentru
care ceremonialul şi protocolul ne apar strâns legate de desfăşurarea liberă şi
armonioasă a vieţii înternaţionale.

14
BIBLIOGRAFIE

1. Cărbune R. Apariția și evoluția etichetei diplomatice. 2016.

https://radjcarbune.wordpress.com/2016/03/14/aparitia-si-evolutia-etichetei-diplomatice/
2. Diplomaţia,arta negocierii in practica internațională, http://cpc-ew.ro/pd
fs/diplomatia_arta_negocierii.pdf, (vizitat: 14.11.2017, ora 16:23)
3. Ducrocq A. Grande Larousse p. 2530. Paris: Larousse
4. Moraru I., Informare cu privire la protocolul și ceremonialul în Franța, Marea Britanie și
Spania, PARLAMENTUL LEGISLATIV- Direcția de Studii și Informare Legislativă,
https://www.senat.ro/UploadFisiere/0c23530b-e067-46b8-a1d9-
33bc45b07d23/protocolul%20si%20ceremonialul.pdf
5. Manciur E. Protocol institutional. București: Comunicare.ro, 2002. 198 p.
http://www.scribd.com/doc/6416618/Protocol-Institutional

15