Concepţia ideologică în politica externă a statelor

1 Rolul ideologiilor în politica externă a URSS.

După ce a acceptat ideea unei „revoluții mondiale” în interpretarea leninistă, I.V. Stalin a
transformat-o treptat într-o politică de extindere constantă a cadrului „imperiului sovietic”. Lichidarea
Internaționalului Comunist a fost percepută de contemporanii de pe ambele părți ale Cortinei de Fier ca
un moment de cotitură în dezvoltarea relațiilor dintre URSS și țările occidentale. New York Herald
Tribune a scris că „desființarea Cominternului mărturisește transformarea URSS din centrul
comunismului mondial pur și simplu într-un stat condus de comuniști” [14]. Vicepreședintele G. Wallace
a menționat: „Actualul guvern sovietic a precizat că a abandonat, cel puțin temporar, ideea unei revoluții
mondiale” IV Stalin a căutat să le arate aliaților că nu mai era îngrijorat să exporte revoluția prin
conducerea partidelor comuniste străine. Răspunzând în mai 1943 corespondentului agenției de știri
Reuters, P. King, Stalin a subliniat: „Desființarea internațională comunistă este corectă și oportună,
deoarece facilitează organizarea unei atacuri comune a tuturor națiunilor iubitoare de libertate împotriva
unui inamic comun - hitlerismul ... expune minciunile naziștilor care Moscova ar fi intenționat să
intervină în viața altor state și Bolshevizirovat ”. Desființarea Cominternului, desigur, a întărit coaliția
anti-Hitler. Relațiile puternice aliate din timpul războiului erau planificate să fie transferate în lumea
postbelică.
O sursă de informare importantă despre acesta reprezintă lucrările autorului rus Mihail Agursky,
deşi vădit ostil faţă de occident, totuşi reprezintă o importantă sursă de informaţii care predispune spre
meditaţie. Teza autorulul, care a fost inspirat de lucrarea lui Ortega y Gasset “Revolta maselor”, constă în
ideea că socialismul marxist, care este o componentă a bolşevismului rus, este doar un “camuflaj istoric”
pentru adevăratele procese geopolitice şi istorice. În opinia lui Agursky, Lenin a practicat un limbaj
dublu: scrierile sale marxiste, ar trebui considerate doar ca nişte lucrări pentru publicul larg, el însuşi, de
fapt, plasându-se pe linia lui Alexandr Herzen care a respins valorile occidentale şi a promovat ideea
invaziei Europei de vest de către slavi. Incă la începutul secolului, Lenin şi bolşevicii şi-au propus drept
scop impunerea dominaţiei Rusiei şi a ruşilor prin intermediul revoluţiei mondiale. Din acest punct de
vedere, naţional-bolşevismul rus este o ideologie naţionalistă, care legitimează sistemul politic sovietic
din punct de vedere naţionalist şi nu din punct de vedere Marxist. National - bolşevismul, încearcă să
impună dominaţiai Imperiului rus cimentat de ideologia comunistă.
Trebuie spus de la bun inceput ca prabusirea Uniunii Sovietice in 1991 a fost determinata, intre
altele, dar in chip decisiv, de epuizarea capitalului simbolic a ceea ce am numit mitocratia bolsevica.
Deci, domnia miturilor. S-a naruit mitul partidului comunist, s-a naruit mitul lui Lenin, au fost distruse
miturile legate de rolul lui Stalin, drept conducator militar, mare strateg, corifeu al artei razboiului si asa
mai departe in timpul celui de-al doilea razboi mondial. A fost suprimat, a fost naruit, de altfel, si mitul
colectivizarii agriculturii ca o actiune semipasnica, fara constringeri si asa mai departe.Pe scurt, a fost
vorba de o explozie a adevarului, in toata perioada intre 1985 - 1986 cind Mihail Gorbaciov a venit la
putere si 1991 cind Uniunea Sovietica s-a dezintegrat .
Regimul stabilit de către Revoluția din Octombrie nu a fost nici totalitaristă nici birocratică, dar a
fost cel mai democratic regim încă văzut pe pământ. Revoluția din Octombrie a abolit în mod radical
proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. Pentru prima oară în istorie, viabilitatea unei
economii planificate naționalizate a fost demonstrată, nu în teorie ci în practică. Peste o șesime a
suprafeței pământului, printr-un gigantic, experiment fără precedent, a fost dovedit că este posibil să
conduci o societate fără capitaliști, proprietari de pământ și cămătari.

2 Conturarea ideologică în politica externă a naţional-socialismului din Germania.

Politica externă a statului, ca orice alt tip de activitate umană, depinde de starea conștiinței publice
și individuale, care este întotdeauna orientată spre satisfacerea anumitor nevoi. În acest sens, urmând K.
Manheim, putem considera ideologia ca o macrohipoteză gigantică, adică un fel de alternativă la realitate
care trece testul timpului. Deci, depinde de starea de conștiință în multe feluri „cât de corect vor fi
realizate nevoile și în ce formă vor fi transformate interesele politicii externe”.
Teoria economică nazistă se baza pe interesele locale imediate, dar încerca să se îmbine și cu
concepții ideologice economice recunoscute pe plan internațional.
Politica economică internă era focalizată pe trei obiective principale:
 eliminarea șomajului
 eliminarea inflației devastatoare
 extinderea producției de bunuri de larg consum pentru a îmbunătăți standardul (nivelul) de viață
al claselor de mijloc și jos.
Toate aceste obiective ținteau spre îmbunătățirea situației Republicii de la Weimar și întărirea
partidului. În ceea ce privește evoluția economică, partidul a avut mare succes. Între 1933 și 1936, PNB al
Germaniei a crescut cu o rată anuală de 9,5 %, în timp ce industria luată singură a crescut în medie chiar
cu 17,2 %. Expansiunea economică a scos Germania din criza economică în care se afla după primul
război și a redus drastic șomajul în mai puțin de patru ani. Consumul public a crescut anual cu 18,7 %, iar
consumul particular cu 3,6 %. O mare parte din această producție a fost îndreptată însă către mașina de
război. De aceea, odată cu începerea războiului a început să se simtă din nou o presiune economică, dar
nu atât de acută ca în timpul Republicii de la Weimar. Se pare că succesul economiei germane a fost unul
dintre motivele pentru care societatea a fost de acord cu războiul.
Din punct de vedere internațional, partidul nazist susținea că criza economică din anii 1930 a fost
creată de către o conspirație internațională a marilor bancheri. Capul acestei conspirații era considerat a fi
un grup de evrei, ceea ce motiva o dată în plus distrugerea acestei etnii în timpul holocaustului. Aceste
organizații ale bancherilor erau binecunoscute în acea vreme și se știa că puteau influența statele naționale
prin extinderea sau retragerea creditelor. Influența lor nu se limita la statele mici, precum stătulețele
germane care au precedat unificarea germană din anii '70 ai secolului al XIX-lea, ci putea privi chiar și
marile puteri europene începând cu secolul al XVI-lea. De altfel multe companii transnaționale din
perioada secolelor XVI-XIX (Dutch East India Company, de exemplu) au fost create special pentru a se
angaja în războaie în locul guvernelor, și nu invers.
Se poate spune că partidul nazist era împotriva puterii companiilor multinaționale în raport cu statul
națiune. Această opinie era comună cu cea a partidelor politice de centru-stânga și chiar cu grupurile
politice anarhiste din partea opusă a spectrului politic.
Partidul nazist avea o concepție foarte limitată despre economia internațională. După cum spune și
numele „național-socialist”, partidul dorea să încorporeze resursele companiilor internaționale în Reich cu
forța, și nu prin comerț. În loc ca statul să ceară companiilor bunuri din producția industrială și să aloce
materiile prime necesare la producția lor (ca în sistemul comunist/socialist), statul plătea pentru aceste
bunuri. Aceasta permitea prețului să joace un rol esențial în ceea ce privește informația în legătură cu
lipsa de bunuri sau necesarul de capital în tehnologie sau munca pentru a produce bunuri.
De asemenea, în companii era prezentă o structură sindicalistă superficială - atât partidul fascist
german cât și cel italian au început lupta politică fiind mișcări sindicale ale muncitorilor, dar devenind
dictaturi (în cazul german, regim totalitar). Ideea s-a păstrat în timp, anume se dorește uneori un control al
statului pentru eliminarea conflictelor potențiale din relațiile dintre patronat și muncitori.
Toate aceste teorii au fost folosite pentru a justifica rezultatele totalitare, de ură rasială și opresiune,
folosind toate mijloacele statului. Acestea sunt pe scurt:
 Naționalism etnic, inclusiv definiția germanilor drept „rasă stăpână” (Herrenvolk)
 Rasismul și antisemitismul
 Anticomunismul
 Anticlericalismul
 Eugenía (omorârea raselor „sclave” și a celor „parazitare” pentru a purifica „rasa
stăpână”)
„Principiul conducătorului” (Führerprinzip) era un element cheie în ideologia fascistă, în care
conducătorul simbolizează întruparea mișcării politice și a națiunii.
Noua politică economică a redus importurile pentru bunurile de larg consum și s-a concentrat pe
producția de export. Comerțul exterior a fost redus până la aproximativ o treime din nivelul atins în 1929
pe toată durata perioadei naziste. Controlul asupra valutelor străine a fost extins, ducând la supraevaluarea
mărcii germane. Acestea s-au dovedit soluții salvatoare în scăderea hotărâtoare a șomajului.
Un element central al ideologiei naziste era naționalismul de tip agresiv, care se răspândise ca
urmare a condițiilor specifice din Germania ultimilor ani. În opinia multor germani ca și a lui Hitler,
Armistițiul din 1918 și Tratatul de la Versailles trebuiau reconsiderate, iar teritoriile pierdute trebuiau
retrocedate Germaniei. Dar naționalismul lui Hitler cerea ceva mai mult decât simpla restabilire a
frontierelor din 1914. El dorea crearea unui „Reich” care să-i cuprindă pe toți acei membrii ai poporului
german ce trăiau dincolo de frontierele Germaniei: germanii austrieci, germanii sudeți, comunitățile
germane ce trăiau de-a lungul coastei baltice – toți urmau să fie cuprinși în limitele teritoriale ale noii
Germanii. Totuși, țelurile lui Hitler nu se sfârșeau aici. Visa la Germania Mare, o supraputere capabilă să
rivalizeze cu Imperiul Britanic și cu Statele Unite. Un asemenea obiectiv nu putea fi atins decât printr-o
extindere teritorială de mari proporții. Acesta a fost motivul pentru care Hitler ceruse „Lebensraum”
(„spațiu vital”) pentru Germania. Numai prin cucerirea Poloniei, Ucrainei și Rusiei putea obține
Germania sursele de materii prime necesare industriei germane. Inițierea „noii ordini” în Europa de est
presupunea în același timp atingerea unui obiectiv important: distrugerea Rusiei, centrul comunismului
mondial.
Persecutarea minorităților a continuat atât în Germania, cât și în teritoriile ocupate sau dependente.
Din 1941 evreilor li s-a impus purtarea în public a unui ecuson cu steaua lui David pe fond galben cusut
pe haine. Evreii au fost mutați, în majoritate, în ghetouri, unde au fost izolați de restul populației. În
ianuarie 1942, la Conferința de la Wannsee, sub conducerea lui Reinhard Heydrich, a fost schițată așa-
zisa „Soluția finală a problemei evreiești” (Endlösung der Judenfrage) din Europa. În paralel cu
Holocaustul, naziștii au dus o politică dură de cucerire, colonizare și exploatare a teritoriilor capturate de
la Uniunea Sovietică și de la Polonia și a populației lor slave, ca parte a Generalplan Ost (Planul General
pentru Est). Conform estimărilor, 20 de milioane de civili sovietici, 3 milioane de polonezi ne-evrei și 7
milioane de soldați ai Armatei Roșii au fost uciși în ceea ce rușii au numit Marele război pentru apărarea
Patriei. Planul nazist era să extindă Lebensraum („spațiul vital”) german spre est, dar pretextul lor oficial
era acela al apărării civilizației occidentale împotriva bolșevismului.
Cea mai cuprinzătoare lucrare asupra acestor probleme a fost cartea istoricului vest-german C.
Hildebrandt, publicată în 1973 sub titlul de remarcat: „Politica externă germană 1933 - 1945. Calcul sau
dogmă?”. Autorul se îndepărtează de versiunea din culpa exclusivă a lui A. Hitler în demararea unui
război și susține că nu există un singur document care să demonstreze că „obiectivele politicii externe ale
lui A. Hitler în timp de pace sau într-un război ar fi determinate inițial de interese economice”. Potrivit lui
K. Hildebrandt, A. Hitler, fără îndoială, a avut o orientare ideologică către război, dar a fost ghidat de
„aceleași motive politice”. Ca fundamentele ideologice ale politicii externe a lui Hitler, Hildebrandt și un
alt cercetător german G.-A. Jacobson se numește geopolitică64. Autorii acordă o atenție deosebită
problemelor legate de corelarea politicilor „europene” și „mondiale” ale socialismului național, lupta în
jurul acestei probleme și rolul persoanelor de frunte în geopolitică în luarea deciziilor. Se remarcă faptul
că punerea în aplicare a conceptului de politică externă a nazismului a fost facilitată de lipsa de voință a
puterilor occidentale de a considera Rusia ca un partener egal și de a fi în relații aliate cu aceasta65.
Opinia lui Hildebrandt a devenit dominantă și a stat la baza mai multor lucrări privind politica externă de
dinainte de război
în monografia savantului vest-german I. Fleischhauer „Pact. Hitler, Stalin și inițiativa diplomației
germane 1938 - 1939. " Autorul a putut să stabilească dependența izbitoare a demersurilor germane de pe
parcursul negocierilor anglo-franco-sovietice: Germania a intervenit cu abilitate la negocieri la etapele
exacte critice pentru a preveni încheierea unui acord tripartit și pentru a convinge conducerea sovietică să
schimbe partenerii la negocieri. Astfel, a existat o îndepărtare de la interpretarea fără echivoc a Pactului
Molotov-Ribbentrop ca un act juridic care a permis lui Hitler să dezlănțuie cel de-al doilea război
mondial74. Studiind în detaliu activitățile unor astfel de diplomați germani de seamă ca secretar de stat al
Ministerului Afacerilor Externe al Germaniei E. Weizsacker și ambasador la URSS F. Schulenburg,
cercetătorul susține că ambii diplomați au avut tendința de a normaliza relațiile dintre Berlin și Moscova
pentru a preveni crearea unei triple alianțe anti-germane.
Natura ideilor germane despre viitor și prezent a fost studiată în detaliu de O. Yu. Plenkov în Mituri
ale națiunii împotriva miturilor democrației: tradiție politică germană și nazism 77. Deja în titlul propriu-
zis, autorul separă teoria și practica național-socialistă de cultura politică germană. Autorul arată în mod
convingător că, cu toate excepțiile sale, Germania nazistă a continuat în mod direct și direct acea
puternică încercare de primat în Europa și, într-o oarecare măsură, în lumea în general, care a determinat
secole calea națiunii germane.

3 Particularităţile modelului ideologic japonez.

În spatele acestui expansionism se află un set de ideologii, utile pentru a justifica această dezvoltare
a Japoniei. Printre cele mai răspândite ideologii se aflau conceptul de împărat absolut şi divin şi ideea
unei Japonii care ocupă şi controlează Asia pentru a o elibera-o idee specific japoneză de imperialism
antiiperialist.
Unul dintre evenimentele care au marcat începutul puterii Japoniei a fost interceptarea şi distrugerea
flotei ruse in Strâmtoarea Tsushima de către vasele japoneze aflate sub comanda amiralului Togo
Heihachiro (1838 – 1934). Această victorie decisivă a pus Japonia într-o poziţie de forţă atunci când a
cerut în secret preşedintelui Theodore Roosevelt să medieze conflictul. Un conflict pe care acesta l-a
mediat cu succes. A fost un triumf eficient pentru Japonia.
Conform teoriei politice a naționalismului, în Japonia, statul a dominat întotdeauna viața supușilor
săi, impozitându-i și apelând la serviciul militar, încercând să-și mobilizeze entuziasmul pentru
obiectivele proprii și ale statului. Cu toate acestea, spre deosebire de naționalismul european din Japonia,
dezvoltarea sa nu a făcut parte din mișcarea democrației. Acest lucru, probabil, poate explica natura sa
agresivă. Naționalismul din Japonia nu s-a dezvoltat ca reacție la acțiunile autoritare, militarizate ale
statului, care au invadat în mod liber viața de familie, religia și sistemul de învățământ japonez,
subordonându-le intereselor lor. Naționalismul a fost format de autoritățile japoneze, ceea ce a inspirat
poporul că interesele lor private și interesele naționale ale statului sunt unul singur. Drept urmare, oamenii
s-au obișnuit cu faptul că sunt parte integrantă a unei comunități militarizate care își apără interesele, dar
în schimb așteaptă să primească loialitatea și îndeplinirea unei datorii față de națiune.
Lucrând pentru interesele statului, naționaliștii japonezi nu se obosesc niciodată să sublinieze
unicitatea națiunii japoneze și cultura populară japoneză. În acest scop, Japonia în anii '70. chiar s-a
elaborat o teorie naționalistă specială - nihondzinron. Este important de menționat că teoria naționalistă a
exclusivității națiunii japoneze este împărtășită de marea majoritate a reprezentanților săi. Japonezii sunt
încântați să vadă și să realizeze că străinii aduc un omagiu naturii speciale a culturii și tradițiilor japoneze.
Mai mult, niciunul dintre naționaliștii japonezi nu spune că naționalismul japonez a apărut în mod repetat
sub forma unui naționalism agresiv și chiar al fascismului, până departe de naționalismul democratic și
liberal. Naționaliștii japonezi nu spun că statul nu a îndeplinit de mai multe ori în istoria sa propriile
promisiuni făcute națiunii în domeniile economic, cultural și politic. Astfel, statul a subminat conceptul
de „națiune orizontală”, oportunități egale și responsabilitate egală a conducătorilor față de poporul lor,
înlocuindu-l cu conceptul de „națiune verticală”, când poporul a devenit doar un executor ascultător al
voinței statului.
Experiența istorică a dezvoltării naționalismului japonez confirmă că principalul său obiectiv a fost
întotdeauna consolidarea statului. Mai mult, ideea naționalistă ca doctrină politică s-a așezat în Japonia pe
trei piloni: în primul rând, națiunea japoneză are o unicitate și un caracter special pronunțate; în al doilea
rând, interesele și valorile națiunii japoneze au prioritate față de toate celelalte interese și valori; în al
treilea rând, națiunea japoneză ar trebui să fie cât mai independentă într-un moment istoric dat. În istoria
Japoniei, naționalismul ca formă de politică a apărut uneori sub forma opoziției la regimul de guvernare
existent. Așa a fost în ajunul restaurării modelului imperial de guvernare, care trebuia să înlocuiască
regimul de slăbire al shogunatului Tokugawa la mijlocul secolului al XIX-lea. Mobilizarea forțelor
politice de opoziție din cele trei provincii rebele din sudul Japoniei folosind sloganul naționalist:
„Trăiască împăratul, cu barbarii!” A fost menită să pună capăt regimului shogunat existent, să-l reformeze
într-o direcție naționalistă, să consolideze independența și suveranitatea.
Intelectualitatea japoneză a jucat un rol important în ascensiunea mișcărilor naționaliste. În cea mai
mare parte, a fost întotdeauna conformist față de stat și are adesea o atitudine consensuală față de
politicile sale interne și externe. În cazul naționalismului din Japonia, în opinia noastră, afirmația lui
Braille potrivit căreia abilitățile discursive, interesele de statut și nevoile profesionale ale persoanelor cu
profesii libere îi fac adevărați susținători ai cauzei naționalismului, ceea ce este confirmat de practica
naționalistă din Japonia (Breuilly 1993: 36–46 ). Inteligența Japoniei a preferat să se supună restricțiilor
sociale impuse de stat și a acționat deseori în cadrul regimurilor politice care există în prezent în istorie