CURSUL I

GEOPOLITICA-APARIŢIE ŞI EVOLUŢIE

1.1. Geopolitica-ştiinţă interdisciplinară

Geografia politică s-a născut ca o doctrină social-politică privitoare la raporturile

dintre state şi politica lor, de o parte şi factorii geografici, de cealaltă parte.
Datorită influenţei nefaste a nazismului, geografia politică (geopolitica)
ştiinţifică s-a restrâns la unele aspecte generale de geografie. Nici o altă ştiinţă din
secolul XX nu a avut un statut atât de contestat şi controversat ca geopolitica. Acest
fenomen s-a datorat situării ei la interferenţa ştiinţelor geografice cu ştiinţele politice,
istoria, sociologia, economia sau psihologia.
Evoluţia conceptului de geopolitică de la apariţia sa, pentru prima dată în 1890,
într-o lecţie susţinută de Rudolf Kjellen la Universitatea din Uppsala, până în pragul
mileniului al treilea, s-a manifestat, mai ales, în domeniul ştiinţelor sociale şi
umaniste.
Alţi autori au considerat geopolitica drept o ramură a geografiei, pentru că
iniţial ea s-a afirmat în cadrul acestei ştiinţe.
Au fost opinii care au definit-o ca ştiinţă de sine stătătoare, urmând drumul
acumulărilor de date în privinţa metodelor de lucru, al principiilor, redefinirea şi
amplificarea obiectului de cercetare. Alteori a fost considerată doar ca o metodă,
devenind chiar un instrument de propagandă în perioada afimării naziste, după care a
fost considerată ca o teorie antiştiinţifică şi reacţionară în ţările din blocul U.R.S.S. şi
statele comuniste satelitare, după cel de-al doilea război mondial sau în primele
decenii postbelice.
În prezent, geopolitica redevine o realitate a lumii contemporane amplificîndu-
şi preocupările, de la nivele locale şi statale la cele regionale şi globale, devenind o
ştiinţă extrem de necesară, atât pentru guvernanţi şi politicieni cât şi pentru publicul
larg. Am putea cita definiţia dată acestei ştiinţe, încă din anul 1937, de Ion Conea
care spunea: „Geopolitica e un produs şi un imperativ al zilelor noastre de viaţă
planetară unificată”.
În etapa actuală a problemelor dezbătute sunt precizate următoarele aspecte sau
direcţii ale geopoliticii ca obiect de studiu:
 Dinamica relaţiilor între state prin impactul factorului geografic;
 Relaţiile între factorul geografic şi politica internaţională de-a lungul
istoriei;
 Interdependenţa şi viabilitatea factorului geografic în judecarea
„problemelor globale” cum sunt: epuizarea resurselor, despăduririle,
pescuitul excesiv, păşunatul excesiv, sărăcirea solului, poluarea mediului
înconjurător, dezechilibrarea factorilor climatici, incompatibilitatea societăţii
cu mediul înconjurător;
 Probleme de ordin politic sau ecopolitica ce prezintă o dimensiune
internaţională;
 Probleme de ordin militar, economic şi ecologic;

1
  Implicare nemijlocită a factorului geografic (întindere, poziţie, relief,
vecinătăţi geografice, alternanţa mare-uscat, structura geologică, caracterul
insular sau continental) în structura mondială de putere;
 Transferul factorului geografic din planul teoretic (şi conştientizarea lui) în
cel al „strategiei politico-militare” sau geostrategia şi în cel al securităţii
(teritorial, economic, militar, social şi politic).
Toate studiile geopolitice de până acum, analizate, arată dorinţa tuturor de a se
ajunge într-o lume mai puţin incertă.
Nu există o definiţie univocă a geopoliticii şi nici în ce priveşte locul său într-un
context interdisciplinar. Unii cercetători situează geopolitica în cadrul ştiinţelor
exacte, alţii, al celor politice, cu referire la relaţiile internaţionale, după cum există
voci care i-au decretat autonomia ştiinţifică, numind-o „conştiinţa geografică a
statului” sau, pur şi simplu, „geologia politicii” care furnizează, acesteia din urmă, o
bază „naturalistică”, deci obiectivă.
În general, geografii academici tind să situeze geopolitica în contextul strict al
ştiinţelor geografice, îngăduindu-i-se astfel statutul de disciplină (foarte des
Geopolitică şi nu Geografie politică).
Politologii internaţionalişti şi geopolitici, în sensul strict al termenului, afirmă
apartenenţa geopoliticii la ştiinţele politice, chiar dacă şi aici apar nuanţări
memorabile. Unii afirmă că geopolitica nu este în natură, ci doar în literatură şi că se
identifică cu istoria gândirii geopolitice. Raimondo Strasoldo şi Pierre Gallois susţin
că trebuie făcută distincţia între concepţia restrictivă şi cea lărgită a geopoliticii. În
sens restrictiv, ar putea fi considerată cea deterministă, specifică Şcolii din München,
pe care Gallois o denumeşte „geopolitica metafizică”, dar, care ar putea fi la fel de
bine numită „ştiinţifică”. A doua concepţie susţine că, în deciziile politice există
factori geografici ca elemente de oportunitate sau de condiţionare. În acest sens,
Norman Pounds preferă termenul de „macrogeografie” .
Factorii ambientali nu determină opţiunile politice, chiar dacă le condiţionează
în mare parte, împreună cu alţii. Harold şi Margaret Sprout consideră inacceptabilă
concepţia privind influenţa ambientală asupra deciziilor umane şi afirmă că le
influenţează doar limitându-le sau, cel mult, contribuind la individualizarea unor
posibile opţiuni cu sprijinul cărora să se reţină o opţiune sau alta.
O altă diferenţă se referă la extensia teritorială luată în consideraţie la analiza
geopolitică. Marile teorii geopolitice „clasice” – au un caracter global. Întotdeauna
acestea au considerat că există o strânsă legătură între marile generalizări geografice şi
cele istorice. Concomitent, acestea iau în calcul contrapunerea dintre pământ şi mare,
dintre puterile continentale şi cele maritime, insistând să definească influenţa
ambiental asupra activităţilor sale, de la societate la instituţiile politice şi de la
economie la cultura specifică a fiecărui popor. Se consideră, apoi, determinante
elementele naturale cum ar fi situarea geografică, extinderea teritorială, distantele,
spaţiile şi clima, ţinând cont de impactul tehnologic care mediază între factorii naturali
şi semnificaţia lor politică, economică şi strategică.
Noua geopolitică este, în plus, regională şi locală. Ea nu refuză marile
generalizări, dar se apleacă asupra particularităţilor regionale şi asupra sensului de
spaţiu pe care-l au diferite grupuri naţionale în căutarea propriei identităţi, pentru
afirmarea acelora care se pot percepe ca nişte proprii „drepturi istorice” şi care, la
modul general, se suprapun „drepturilor” similare ale altor popoare. După explozia
etno-naţionalismelor, individualizarea unor astfel de suprapoziţii este fundamentală
2
pentru a prevedea viitoarea conflictualitate. Deci, chiar pentru indicarea iniţiatorilor de
adoptare în scopul prevenirii acesteia şi pentru neutralizarea ei. După Lacoste,
geopolitica, în acest sens, ar putea fi o disciplină de sine stătătoare. El se referă la
individualizarea şi confruntarea sistematică dintre percepţiile şi convingerile fiecărui
grup în legătură cu spaţiul, derivat nu dintr-o evaluare raţională şi obiectivă a
intereselor sale, ci mai ales din cultura şi experienţa istorică proprii.
Noua geopolitică atribuie, comparativ cu cea tradiţională, majoritatea relevanţei
factorilor geografici umani, cum sunt: demografia, economia, etnologia, sociologia,
antropologia etc. Contează cât de important este nivelul de civilizaţie, cât de mult este
marcat omul de către natură, dar nu de sine însuşi şi de condiţionările conexe culturii
sale. Există, deci, şcoli şi gândiri politice a căror diversitate este legată mai mult de
esenţa statelor decât de ideologiile politice ale acestora. Apreciem că nu este posibil să
se vorbească de o geopolitică marxistă, catolică, socială sau liberală. Se poate însă
discuta de geopolitica germană, rusă, ci mai ales de preocupările şi interesele care au
motivat acea definiţie a sa. Acesta este punctul esenţial.
În mod just, Lacoste sublinia, în introducerea la lucrarea fundamentală a lui
Michel Korinman asupra istoriei gândirii geopolitice germane, că utilizarea geografiei
în scopul îndeplinirii unor obiective cu caracter strict politic a reprezentat o constantă
a istoriei germane de la Congresul de la Viena încoace. Nu există „principii” şi nici
„legi politice” obiective. Există doar, în mod subiectiv, într-o gândire geopolitică
naţională, determinată, şi sunt utilizate doar pentru elaborarea ipotezelor, teoriilor,
reprezentărilor şi scenariilor politice. Acestea, la rândul lor, sunt dictate de interese, de
tehnologia disponibilă şi de sistemul de valori proprii ale culturii care le elaborează.
Apoi, geopolitica nu este o ştiinţă pură, ci doar reflecţia care precede acţiunea politică.
Rămâne, aşa cum s-a mai spus, geografia principelui, care este, înainte de toate,
principe şi nu geograf. Deci, urmăreşte etica autoreferenţială, proprie responsabilităţii
şi rolului. Nu aceea a cunoaşterii ştiinţifice şi a adevărului obiectiv. Adevărul şi
realitatea, în politică, ca în strategie, nu se cunosc dacă nu se relevează de-a lungul
ezitării acţiunii. Într-un cuvânt, se creează ţinând cont de condiţionările interne şi
externe, naturale şi umane, ale contextului în care acţionează într-o perioadă de
schimbări cum este aceea pe care o trăim în prezent (rapida schimbare actuală
tehnologică din însăşi inima structurii sistemului internaţional şi cu reverberaţie
nebănuită, altădată, asupra destinului naţiunilor lumii). Iată de ce se impune
readecvarea convingerilor şi ipotezelor geopolitice elaborate într-un trecut care se
îndepărtează rapid de prezentul nostru.
Natura geopoliticii este o încercare de apropiere faţă de politică, un complex de
principii şi metode care dau substanţa teoriilor şi ipotezelor geopolitice, fiind o
reflecţie particulară, dar nu unică şi exclusivă, care precede decizia politică. Şi nu
tinde să descrie, în mod static, distribuţia geografică a puterii politice şi strategice sau
economice a unui moment istoric deosebit, şi nu descrie, în mod static, distribuţia
geografică a puterii politice şi strategice sau economice a unui moment istoric
deosebit, şi nu numai, pentru a prevedea posibile evoluţii „naturale”. În schimb, tinde
să individualizeze interese şi obiective ale unui subiect politic particular, în relaţie cu
nivelul de putere şi libertate de acţiune disponibile acestuia, selecţionându-le pe cele
posibile şi ţinând cont de interacţiunea cu alţi actori (adică alte puteri statale). Sau
operează în acelaşi teritoriu observând reacţiile mediului internaţional. În plus, vrea să
definească politicile, strategiile de urmat şi de individualizare a alianţelor de utilizat,
precum şi rezistenţele ce trebuie să fie depăşite. Un asemenea deziderat se poate
3
realiza în două feluri: unul, deterministic/normativ şi unul probabilistic/euristic, care
duc prin întrebări la descoperirea unor adevăruri noi, îndreptat nu doar către
substituirea autonomiei politicii, ci şi către orientarea acţiunii, concurând cu alte
dimensiuni şi perspective de evaluare – etice, economice, juridice, militare etc. –
pentru determinarea unor opţiuni politice concrete.
Ipotezele geopolitice nu sunt nici neutre dar nici obiective. Ele depind de
modalitatea de asumare a bazei conceptuale, care poate defini „metapoliticile”,
respectiv, acele sisteme de valori care inspiră evaluarea propriilor interese, a mediului,
a destinului propriu şi a sistemului internaţional. În elaborarea oricărei ipoteze
geopolitice se disting, întotdeauna, trei momente importante:
- analiza, cât mai obiectiv posibilă, a marilor tendinţe ale mediului;î
- definirea, în mod necesar subiectivă, a intereselor şi verificarea obiectivelor,
a politicilor selectate în termeni, ca posibilităţi de realizare sau costuri şi
beneficii;
- acţiunea informativă şi de propagandă pentru obţinerea consensului intern şi
internaţional necesar pentru acţiunea propusă a fi dezvoltată.
În accepţia geopoliticii, factorul geografic nu este considerat „în sine”, ci îşi pierde
din individualitate, pentru a fi apoi luat în consideraţie, în mod unitar, cu alţi factori.
Este însă, în mod constant, prezent ca oportunitate şi ca element de condiţionare, ca
factor de putere, dar şi posibilă vulnerabilitate, ca teatru, dar şi context general în care
se desfăşoară acţiunea. Opţiunile vor depinde însă de ideologia, religia, tehnologia
disponibvilă, cultură, gradul de consens şi de legitimare internă şi internaţională etc.,
toţi urmând a fi încorporaţi în acţiunea de elaborare a ipotezelor şi scenariilor
geopolitice complexe.

1.2. Geografie, Geografie politică, Geopolitică, Geoistorie,

Geostrategie
Este foarte important pentru înţelegerea a ceea ce urmează să precizăm
conţinutul unor noţiuni importante, cum ar fi geografie, geografie politică,
geopolitică, geostrategie.
Geografia este, după caracterizarea lui Ferdinand Braudel, "studiul societăţii
cu ajutorul ,spaţiului". Numai că geografia a fost scrisă după opinia specialiştilor la
un nivel modest, într-o manieră statică şi descriptivistă, favorizând acumularea de
date imense, fără o sistematizare interioară. Spre deosebire de istorie şi istorici,
geografii s-au ţinut, mai ales în secolul al XIX-lea, departe de politică. Remarca se
referă, cum releva şi Yves Lacoste, în Dictionarul de geopolitică, apărut, sub
coordonarea sa, la Paris, la învătământul geografic academic, pentru că, la nivelul
învăţământului primar şi secundar, ambele discipline aveau un rol bine definit în
promovarea identităţii naţionale. Preocupaţi să nu aibă atingere cu politica, geografii
din mediul academic au recurs cu deosebire la culegerea de date despre climă, sol,
subsol, relief, vecinătăţi etc.
Geografia politică, întemeiată de Friedrich Ratzel la sfârşitul secolului trecut
(autorul german publică lucrarea sa fundamentală, "Politische Geographie", în 1897),
studiază "relaţia dintre procesele politice şi mediul geografic" (V. Bodocan,
"Geografie politică", pag. 9), "condiţiile geografice ale constituirii, dezvoltării şi
activităţii statelor", potrivit Dicţionarului de sociologie (coordonatori Cătălin Zamfir
şi Lazăr Vlăsceanu). Concentrându-şi demersul de cercetare pe relaţia dintre formele
4
de organizare socială şi politică, pe de o parte, şi mediul geografic, pe de alta,
geografia politică încearcă să răspundă la întrebarea: există o legatură între formele
politice şi mediul natural şi dacă da, care ar fi aceasta? La prima parte a întrebării
răspunsul este, fără ezitare, afirmativ. În viziunea lui Friedrich Ratzel, statul a tratat
ca un organism ale cărui particularităţi depind în parte de însuşirile poporului, în parte
de cele ale pamântului, rolul determinant revenind acestora din urmă. Între aceste
particularităţi, cele mai importante sunt întinderea, aşezarea, felul şi relieful
pâmântului, vegetaţia şi apele etc. Deducem de aici deosebirea cardinală dintre
geografia politică şi geografie. Prima urmăreşte să surprindă mişcarea, o anume
evoluţie, dinamica propriu zisa a corelaţiei menţionate, în timp ce geografia descrie
mai mult condiţiile naturale ale mediului fizic.
Mai puţin clară apare deosebirea dintre geografie politică şi geopolitică. De
ce este mai anevoioasă trasarea acestei demarcaţii? Pentru că, aşa cum am arătat, un
prim sens, de început, al geopoliticii coincide cu cel de geografie politică. În acest
context, nu putem să nu menţionăm că întemeietorul geografiei politice, Friedrich
Ratzel, este îndeobşte considerat şi întemeietorul de fapt al geopoliticii, în sensul că
el a formulat unele noţiuni care l-au influenţat pe Kjellen şi care au fost preluate de
către geopolitica germană în perioada interbelică.
Anton Golopenţia remarca şi un viciu metodologie în demersurile privitoare
la stabilirea obiectului specific al geopoliticii, în sensul că încercările de definire "n-
au pornit de la faptul preocupării zise geopolitice. Ci, dimpotrivă, de la definiţii şi
ştiinţe existente cu care credeau că trebuie să le pună de acord" ("Însemnare cu
privire la definirea preocupării geopolitice", vol. "Gcopolitica", pag. 113). De aceea,
centrul de greutate a căzut pe „construirea definiţiilor" şi nu pe delimitarea obiectului
de studiu specific al acestei discipline.
Geograful român cu cele mai sistematice preocupări de geopolitică, Ion
Conea, citează poziţia autorilor germani Hennig-Korholtz în această privinţă: „Să fie
bine stabilit că geopolitica şi geografia politică nu e unul şi acelaşi lucru, deşi aceste
discipline au o sumedenie de punete de contact. Geografia politică se ocupă cu
aspectul şi împărţirea politică a statelor într-un moment dat – aşadar cu o
permanenţă – pe câtă vreme geopolitica se ocupă cu mişcările din procesul de
devenire a statelor, miscări care duc la transformarea, înlocuirea sau deplasarea
stărilor celor în fiinţă la un moment dat - cu acestea şi cu rezultatele lor. Geografia
politică dă instantanee imagini ale unei stări de moment, la fel cu clişeele
fotografice; geopolilica, dimpotrivă, ne prezintă ca şi un film, forţe şi puteri în
desfăşurare" (“Einfurhung in die Geopolitik”, în I. Conea, "Geopolitica. O ştiinţă
nouă", vol. "Geopolitica", pag.72).
Am reprodus pe larg această apreciere, întrucât ea este ilustrativă pentru
discuţia de faţă. Atunci când obiectul unei discipline nu apare clar conturat, se
stabilesc tot felul de distinctii, dc-a dreptul bizare. Cum este şi aceasta, pe care Ion
Conca o contestă pe bună dreptate, deoarece se proiectează, arbitrar, asupra geografiei
politice un statism pe care aceasta nu-l are. Explicaţia pe care o găseşte geograful
român este că aceşti autori - şi noi putem spune, prin extrapolare, că mai toate
poziţiile de acest gen - au nevoie de un obiect de cercetare pentru geopolitică şi,
întrucât nu-1 găsesc, apelează la "un furt de bunuri" şi răpesc geografiei politice
elementul ei dinamic.
În plus, au existat reţineri privitoare la folosirea termenului de geopolitică dată
fiind asocierea disciplinei cu practicile cxpansioniste ale nazismului german. Uniunea
5
 Internaţională de Geografie a interzis chiar dezbaterea sub egida sa a problemelor de
geopolitică până în 1964. Firesc, în toată această perioadă s-a folosit termenul de
geografie politică.
Interesant este că, şi după încheierea războiului rece, reticenţa faţă de
folosirea termenului de geopolitică persistă, mulţi autori preferând să opereze cu
noţiunea de geografie politică. De pildă, în "Dicţionarul de Sociologie", citat
anterior, există termenul de geografie politică şi numai în explicaţiile date în interiorul
său se vorbeşte de geopolitică. Este cu atât mai semnificativă această reţinere, cu cât
ea se manifestă într-un context de reviriment al geopoliticii, reviriment generat de
prăbuşirca fostului sistem socialist, de dezagregarea Uniunii Sovietice, de redefinirea
sferclor de influentă care urmează unor prefaceri de o asemenea anvergură.
Geostrategia are un sens mai restrâns şi desemnează valoarea deosebită a unui
loc, a unei întinderi cu deosebire în plan militar. De fapt, geostrategia înseamnă gândirea
în termeni spaţiali a faptului militar, a preocupării de a identifica poziţii avantajoase
din punct de vedere strategic. Astăzi termenul a căpătat şi un înţeles mai larg, el fiind
folosit în legătură cu puncte, zone, întinderi care nu au neapărat o semnificaţie pentru
domeniul militar, ci şi pentru cel comercial, al potenţialului de control al diferitelor
regiuni.
Un alt termen important pe care trebuic să-l discutăm în cadrul acestui curs
introductiv este cel de geoistoric. Sunt mai multe motive care ne îndeamnă să facem
acest lucru. În primul rând că este un termen frecvent folosit. În al doilea rând, el
prezintă importante conexiuni cu termenul de geopolitică şi prilejuieşte o mai bună
înţelegere a acestuia din urmă. Acest termen figurează şi în titlul primei reviste de
profil din România, intitulată "Geopolitica şi Geoistoria", editată la Bucureşti,
începând cu 1941. Alăturarea celor doi termeni chiar în titlu nu este întâmplătoare
şi se cuvine să încercăm o explicatie.
Cum se spunc şi în "Cuvântul înainte" al primului număr, "Geopolitica
nu.este altceva decât, în mare măsură, geoistoria prezentului (prin geoistorie
trebuind să înţelegem atâta istorie, româneasca sau oricare alta, câtă se poate prin
geografie explica) ".
Deci geoistoria este şi ea, ca şi istoria propriu-zisă, un sumum de învăţăminte; de
învăţăminte, de această dată, privind lecţiile pe care geografia le-a oferit de-a lungul
istoriei. Am putea noi studiind geopolitica să ne lipsim dc mina de constatări şi concluzii
pe care o reprezintă geoistoria?
După cum se poate observa, geopolitica prezintă o înrudire de substanţă cu
geoistoria. Nu am putea să facem analize geopolitice realiste şi adânci fără a lua în
calcul ceea ce ne transmite trecutul sub formă de semnal, dc avertisment, de povaţă.
Aşa cum se sublinia şi în prefaţa la care am tăcut referire, de fapt "geopolitica
purcede, în parte, din geoistorie şi numai la lumina acesteia poate, geopolitica,
lămuri îndeajuns prezentul ".
Pentru toate statele învăţămintele privind relaţia dintre geografie şi viaţa
oamenilor de-a lungul timpului sunt importante. Ele sunt cu deosebire relevante
pentru acele state de dimensiuni mai mici, aflate la ceea ce autorii revistei
"Geopolitica şi Geoistoria” numesc „vaduri geopolitice ale vremii şi planetei” sau
„răspântii geopolitice". De ce? Pentru că la asemenea vaduri se adună şi avantajele şi
primejdiile, atuurile dar şi poftele de a deţine asemenea atuuri. În cazul acestor ţări
(printre care autorii revistei numesc şi România) care deţin un gen de „cumul
geopolitic” învăţămintele istoriei sunt mai condensate, mai pline de substanţă, au un
6
statut nu de îndemn facultativ, ci de constantă ce condiţionează chiar supravieţuirea
statelor. Avem de-a face cu ceea ce Adam Michnik numea, referindu-se la relaţiile
Poloniei cu Rusia, la învăţămintele pe care istoria le degajă privitor la aceste
învăţăminte, cu "legile dure ale geopoliticii" de care nu se poate face abstracţie decât
cu un preţ foarte mare: "o regulă a politicii poloneze trebuie să fie un dialog
permanent cu Rusia. Chiar cu Rusia care recurge la o retorică imperială. Acestea
sunt legile dure ale geopoliticii" (A. Michnik, „Polonia în jocul cu Rusia”). Pentru
România, geoistoria este cu deosebire instructivă. lar situarea chiar în titlu a
termenului este menită să sublinieze acest lucru.
Istoria ne propune şi o anumită percepţie asupra unui eveniment sau a unei
relaţii. Când vorbim de geoistorie nu putem să avem în vedere doar analiza rece şi
obiectivă a unei situaţii, ci şi percepţia acelei situaţii care ne vine din trecut. Percepţie
fixată în manualele şcolare şi în mentalul a colectiv al unei comunităţi. O asemenea
realitate psihologică ne influenţează atitudinea, judecata, comportamentul, are o
existenţă de sine stătătoare în conştiinta publică, opunându-se parcă altor interpretări,
altor abordări ale aceloraşi evenimente sau situaţii.
Istoria modernă a relaţiilor germano-franceze a fost influenţată de percepţia
existentă în legătură cu aceste raporturi, percepţie care nu facilita o abordare firească,
netensionată acestei probleme. Am recurs la acest exemplu şi pentru a arăta că
depăşirea unor asemenea percepţii presupune existenţa unor oameni vizionari,
regândirea fundamentala a unui raport, dar implică şi apariţia unui moment prielnic, a
unei evoluţii care pune în termeni noi problema respectivă. De multe ori se face
trimitere la acest exemplu într-adevăr pilduitor, fără a avea în vedere toate
dimensiunile semnalate.
Atunci când în dispută se află un teritoriu, în conflict intră idei, percepţii despre
problema aflată în discuţie şi nu adevărul. Iar decizia luată de un lider ia în calcul şi
propria evaluare, dar încorporează şi ideile, percepţiile care există la nivelul social mai
larg despre acea problemă. În preambulul "Dicţionarului de geopolitică ", apărut sub
direcţiunea lui Yves Lacoste, se remarcă, pe bună dreptate, că: "Rolul ideilor - chiar şi
false - este capital în geopolitică, întrucât ele sunt cele care explică proiectele, şi
care, asemenea cauzelor materiale, determină alegerea strategiilor " ("Preambul ").

1.3Interpretări de tip geopolitic în antichitate

Geopolitica a apărut ca teorie în câmpul disciplinelor care studiază raporturile
dintre state sub toate formele şi aspectele la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
celui următor. Ca fenomen obiectiv în câmpul relaţiilor internaţionale, geopolitica s-a
manifestat cel puţin de când un stat (un actor al relaţiilor internaţionale), în evoluţia
umanităţii, a avut forţa şi capacitatea de a-şi impune suveranitatea sau controlul şi în
alt spaţiu decât cel pe care s-a constituit ca entitate politică de sine stătătoare.
Istoria, încă de la îneputurile ei, ne pune la îndemână o serie de exemple care
pot fi catalogate drept fenomene geopolitice. Coborând pe parcursul ei, nu ne vom
opri la îndepărtatul şi frământatul timp al războaielor hitito-egiptene pentru stăpânirea
câmpurilor mănoase şi a unor oraşe înfloritoare sau la disputa pentru supremaţia în
Mediterana orientală dintre greci şi fenicieni, deşi încă din aceste vremuri întâlnim
fenomene şi realităţi politice foarte comune astăzi. Edificator este faptul că oraşul-stat
Ugarit, aşezat pe malul Mării Mediterane, care întreţinea prospere legături comerciale
cu Creta, Egiptul şi o serie de oraşe de pe coasta mediterană, a rămas definitiv în sfera
7
de influenţă a hitiţilor după bătălia de la Qadeş dintre faraonul Egiptului, Ramses al II-
lea, şi regele hitit Muwattal (aprox. 1293 î.Chr.). Tratatul de pace cu
Egiptul îi asigura statului hitit liniştea nu numai la graniţa de sud, ci şi la ce de răsărit.
Acest lucru era poate cel mai important pentru statul hitit. La limita secolelor al XIV-
lea şi al XII-lea î.Chr. puterea Asiriri a crescut foarte mult, rupând echilibrul de forţe
care asigurase pacea în zonă. Regele asirian Adab Mari a distrus regatul Mitanni, cu
care hitiţii întreţineau legături de prietenie, a ocupat babilonul, apoi a unit sub un
singur sceptru întreaga Mesopotamie. Avea, deci, destule forţe pentru a-i ataca pe
hitiţi şi chiar intenţiona să o facă, dar, după încheierea tratatului de ajutor reciproc
dintre Hattusili şi Ramses al II-lea, a trebuit să renunţe la această intenţie.
Istoria antică oferă spre reflecţie, dar şi pentru analiză geopolitică, două realităţi
politice: una efemeră, Imperiul lui Alexandru cel Mare (356 – 323 î.Chr.) şi alta, mult
mai durabilă, Imperiul Roman. Istoricii, mai vechi sau mai noi, au prezentat
numeroase explicaţii în legătură cu evenimentele care au condus la apariţia,
ascensiunea şi decăderea acestor imperii, mai puţin cele de ordin geopolitic.
În cazul ascensiunii imperiului elenistic, evoluţia geopolitică este mai mult
decât relevantă. Posesiunilor moştenite de la tatăl său, Filip al II-lea, regatul
macedoniei şi hegemonia ligii elenice, Alexandru le-a adăugat un teritoriu tot atât sau
poate chiar mai mare decât imperiul ahmenid din epoca maximei sale expansiuni, sub
Darius I. Nici un cuceritor n-a reunit sub sceptrul său atâtea provincii şi nici nu şi-a
purtat armatele, în antichitate, atât de departe de patrie.
Nu e suficient, pentru a explica asemenea succese, să invocăm doar forţa
militară a tânărului stat macedonian şi bravura soldaţilor greci. Contingentele pe care
le-a avut Alexandru la dispoziţia sa, pentru cuceriri, au fost modice. Chiar şi în acea
vreme, pentru o astfel de întreprindere, 38.000 sau 40.000 de oameni la începutrul
expediţiei şi aproximativ 80.000 de soldaţi în momentul dispariţiei lui n-au fost cifre
ieşite din comun. Indiscutabil, Alexandru cel Mare a fost strălucit strateg, poate cel
mai mare al întregii antichităţi, însă a fost şi un foarte bun cunoscător al realităţilor
politice din spaţiile pentru care şi-a manifestat interesul şi pe care apoi le-a cucerit. A
înţeles că raportul de putere îi este favorabil şi a exploatat acest lucru fulgerător, cu
ajutorul intrumentului militar. De remarcat faptul că, în teritoriile cucerite, Alexandru
nu s-a prezentat numai în calitate de învingător, ci şi de aducător al păcii. N-a fost
adeptul idealului pan elenic. El n-a dorit „supunerea şi umilirea barbarului, ci
contopirea acestuia cu grecul într-un ansamblu armonios în care fiecare şi-ar avea
partea lui”. Alexandru şi-a dat seama că armonizarea intereselor economice dintre
diferite entităţi statale intrate sub autoritatea sa şi schimburile comerciale sunt cei mai
siguri garanţi ai dăinuirii imperiului său. O genială intuiţie l-a făcut să impună
imperiului o monedă unică. Se poate afirma că Alexandru cel Mare a întrupat perfect
cele două personaje – diplomatul şi soldatul – care în concepţia geopolitică a lui
Raymond Aron simbolizau raporturile dintre state, care pot fi aşadar reduse la
negocieri de război. Moartea fulgerătoare a pus capăt nu numai vieţii unui mare
strateg şi comandant de oşti, dar şi a unui altfel de imperiu în lumea antică.
Roma şi-a datorat ascensiunea şi „mărirea” de la oraş-stat la imperiu universal
înţelegerii perfecte a rolului pe care îl avea în ecuaţia de putere şi în disputa cu rivalii
săi pentru supremaţia pe uscat şi pe mare. Pentru a-şi impune supremaţia în întreaga
peninsulă italică timp de aproape două secole şi jumătate (509 – 269 î.Chr.), Roma n-a
încetat să se afle sub arme. Ameninţarea intereselor vitale ale Romei – securitatea
căilor comerciale care asigurau aprovizionările – venea din partea celui mai puternic
8
imperiu maritim, Catagina. Aşezată în golful Tunis, aceasta stăpânea trecerea dintre
cele două bazine ale Mediteranei şi controla întregul comerţ din zonă. Dominaţia
Cartaginei în spaţiul mediteranean a fost înlăturată numai după ce Roma şi-a construit
o flotă şi a devenit şi ea o putere maritimă.
Confruntarea dintre romani şi cartaginezi a fost una decisivă, deoarece
Mediterana însemna pentru puterile care-şi disputau acest spaţiu ceea ce avea să
însemne Heartland-ul pentru Mackinder în teoria geopolitică. Interesant de remarcat
faptul că acest lucru a fost conştientizat de protagonişti. Titus-Livius, referindu-se la
importanţa bătăliei de la Zama (201 î.Chr.), scria: „Pentru cartaginezi este vorba de o
luptă pentru propria lor viaţă şi suveranitate în Libia; pentru romani ceea ce era în
joc era supremaţia universală”. Într-adevăr, în antichitate, cine a stăpânit Mediterana
a stăpânit lumea. Imperiul, ce avea să fie întemeiat de Octavianus şi care a atins
apogeul său sub Traian, se întindea de la Atlantic la Eufrat şi de Marea Nordului la
deşertul Sahara.
Una din cauzele prăbuşirii Imperiului Roman a fost scăderea eficacităţii
instrumentului militar. Roma n-a mai putut să ţină raportul de putere în favoarea sa,
nici pe uscat şi nici pe mare. Pe continentul european, valurile de Volkerwanderung au
împins treptat limes-ul vastului imperiu către interior până s-a prăbuşit însăşi Roma
(476 î.Chr.), iar Marea Mediterană avea să devină în următoarele scole un spaţiu de
dispută dintre creştini şi musulmani.
Înţelegerea faptului că viaţa statelor şi a popoarelor în toată diversitatea ei este
în mare măsură condiţionată de mediul geografic şi climă, de capacitatea lor de a
stăpâni sau controla anumite spaţii nu reprezintă, după cum s-a putut observa o
descoperire a zilelor noastre.
Grecii antici au fost primii care au avut şi preocupări teoretice asupra influenţei
mediului geografic în viaţa socială a omenirii. Aceste abordări izolate nesistematizate
erau dictate de un interes practic. Odată cu evoluţia civilizaţiei, a creşterii numărului
de oraşe-state şi a populaţiei acestora au apărut şi probleme pur geopolitice –
necesitatea extinderii spaţiului de suveranitate sau aprovizionare, pe care grecii să-l
poată controla în vederea colonizării surplusului de populaţie.
Herodot (n.cca. 485 – m.cca. 420 î.Chr.), supranumit şi „părintele istoriei”, a
lăsat posterităţii nu numai însemnări despre istoria popoarelor din epoca sa, ci şi
referiri la raporturile mediului geografic cu activitatea politică a comunităţilor umane.
A considerat că centrul lumii este Marea Mediterană şi a consemnat, uneori cu lux de
amănunte, evenimentele politico-militare, economice şi cultural-religioase din satele
ce se manifestau în această zonă. Călătoriile pe care a fost nevoit să le facă în Egipt,
Siria, Babilon, nordul Mării Negre şi, ulterior, Atena i-au permis să cunoască bine
regiunile prin care a trecut şi să intuiască anumite intercondiţionări între spaţiu şi
populaţiile care trăiau în acel spaţiu.
Contemporanul lui Herodot, Hipocrate (n.cca. 460 – m.cca. 377 Î.Chr.) a
încercat să dea o explicaţie diversităţii indivizilor din punct de vedere fizic şi psihic,
apelând la influenţa mediului asupra omului. În lucrarea Despre aer, apă şi locuri, el
a afirmat că „înfăţişarea şi felul de gândire al oamenilor corespund în cele mai multe
cazuri naturii ţinutului”.
Filosoful grec, Aristotel (384 – 322 î.Chr.) a dezvoltat ideea lui Platon (428 –
348 î.Chr.), teoretizând legăturile dintre organizarea politico-statală şi mediul
geografic. În opera sa Politica, el considera că există o mărime determinată a cetăţii
sau statului, funcţie de întinderea spaţiului, bunurile şi numărul locuitorilor. Observa,
9
în mod corect, că geografia trebuie să fie favorabilă apărării unei aşezări. Relieful
trebuie să fie obstacol pentru invadatori şi favorabil celor care se apără. Teoreticienii
şi analiştii geopolitici consideră că Aristotel ar putea fi aşezat la originea analizelor
geopolitice, în sensul admis astăzi. „Insula Creta – afirma Aristotel – pare că este
predestinată de la natură să domine Grecia, iar poziţia sa geografică este minunată:
se învecinează cu marea, în jurul căreia îşi au aşezările aproape toţi grecii; pe de-o
parte se află la mică distanţă de Peloponezia, pe de alta – de Asia, chiar de regiunea
Trupia şi de Rhodos. Iată de ce Minos şi-a consolidat puterea, şi-a întărit stăpânirea
asupra mării, unele insule le-a supus, altele le-a populat”.
Importanţa condiţiilor geografice, ca şi a stăpânirii sau a controlului unor spaţii
de interes strategic şi comercial pentru a obţine supremaţia în ecuaţia de putere a fost
remarcată de Titus Livius, Cicero şi Strabon. Acesta din urmă face o judecată
geopolitică în sensul actual al acestei discipline. Ca geograf, Strabon (grec – 63 î.e.n.
– 19. e.n.) a împărţit spaţiul planetar în dreptunghiuri şi a menţionat care dintre ele pot
fi locuite arătând că numai acestea prezentau interes pentru geograf.
„Nu serveşte nici un scop politic – considera Starbon – o bună cunoaştere a
tărâmurilor îndepărtate şi a oamenilor ce le populează îndeosebi dacă acestea sunt
insule ale căror locuitori nu ne pot nici încurca, nici folosi prin comerţul lor”.
Întâlnim, prin urmare, la Strabon, două elemente fundamentale pentru analiza
actuală geopolitică: evaluarea spaţiului din punct de vedere al interesului pe care îl
manifestă la un moment dat actorii sistemului de relaţii internaţionale.
Modul de gândire al lui Strabon este consonat cu opiniile unor reputaţi
reprezentanţi de azi ai şcolii franceze de geografie politică. Jean Gottmann, spre
exemplu, afirmă că „spaţiul geografic este spaţiul accesibil omului, cel utilizat de
umanitate pentru existenţa sa” şi că „locurile în care omul nu are acces nu prezintă
nici o însemnătate politică şi nu constituie o problemă. Suveranitatea asupra Lunii nu
prezintă astăzi nici un fel de importanţă politică deoarece oamenii nici nu o pot
atinge, nici nu pot ajunge până la ea şi nici nu pot lua ceva de acolo. Antarctica nu a
avut nici o însemnătate politică până nu a început să fie cucerită, în schimb, de când
a devenit accesibilă, Antarctica, continentul de gheaţă, a fost împărţit în felii ca o
plăcintă cu mere, iar toate aceste porţii reprezintă azi celule politice perfect
determinate, care au generat deja o serie de incidente politice”.

1.3. Aspecte geopolitice in Evul Mediu şi Epoca Modernă

După căderea Imperiului Roman de Apus şi până la Renaştere, societatea

europeană a stat sub semnul fărâmiţării politico-statale. Locul Imperiului Roman în
lupta pentru supremaţia şi controlul căilor comerciale din Marea mediterană este luat
în Evul Mediu de imperiul arab, care atinge apogeul extinderii teritoriale la jumătatea
secolului al VII-lea.
Omul politic de pe continentul european, trăind într-o economie autrahică
(izolată), a avut o experienţă limitată, pe care războaiele, în marea lor majoritate
locale, nu o puteau spori decât în măsură redusă. Interesul pentru controlul sau
ocuparea de noi spaţii era limitat. Consecinţele unei asemenea situaţii pentru
înţelegerea relaţiior sociale şi politice în raport cu influneţa mediului asupra societăţii
au fost cât se poate de grave pentru spaţiul european. Nu numai că statele europene
erau excluse din ecuaţia de putere pentru controlul căilor comerciale, dar însăşi spaţiul
10
european a fost ţintă şi teritoriul de dispută pentru marile puteri militare ale Orientului
Extrem şi Mijlociu.
Perioada de tranziţie către civilizaţia industrială în Europa s-a caracterizat prin
puternice înnoiri petrecute în societate. Esenţa a constituit-o apariţia negustorului şi a
cămătarului care a subminat modelul feudal şi creat economia de schimb. Are loc,
pentru onul politic european, cea mai spectaculoasă redescoperire a valorii spaţiilor
din punct de vedere economic sau strategic, atât pe uscat, cât şi pe mare, sub impactul
nevoii de schimb dintre oraş şi sat sau dintre diferite comunităţi umane. Pe acest fond
s-a desfăşurat mişcarea de centralizare politică, care a dus la formarea statelor
naţionale moderne. A crescut independenţa dintre state, iar conflictele pentru controlul
spaţiilor statrategice şi al rutelor comerciale s-au amplificat. Statele italiene – Genova
şi Veneţia devin în secolele XIII – XV nu numai mari puteri comerciale, ci şi
maritime. Din anul 1204, Veneţia dispune de un imperiu colonial şi intră în lupta
pentru supremaţia Mării Mediterane şi a Mării Negre cu lumea islamică deoadece
folosirea rutelor sale comerciale tradiţionale devine incertă.
Mult trimp cruciadele au fost considerate conflicte de ordin religios,
indiscutabil ele au vut şi cauze de ordin religios, economic, dar, în special, ele au fost
de ordin geopolitic. În primul rând lumea europeană mercantilă avea împerioasă
nevoie de a menţine deschise căile de comunicaţie cu Orientul Mijlociu şi Asia. În al
doilea rând, sub aspect spiritual, prin creştinism, Imperiul Roman nu dispăruse din
conştiinţa europenilor. „Imperiul latin”, cum numeşte Iosif Constantin Drăgan Europa
secolele X – XV, era ameninţat de un alt imperiu, musulman. Din punct de vedere
geopolitic, cele două imperii afirmau aspiraţii de dominaţie universală, fiecare din ele
având drept scop suprem şi final cucerirea sau controlul întregului spaţiu advers.
Deşi din punct de vedere militar cruciadele s-au încheiat cu un eşec pentru
creştini, din punct de vedere geopolitic ele pot fi considerate un succes pentru
europeni, în special pentru puterile maritime: Mediterana va rămâne un „lac creştin”,
impunând dominaţia oraşelor italiene. Europa lua astfel sub control alte căi
comerciale, pe lângă cele cunoscute – Sicilia, Spania – spre Orientul Apropiat, Marea
Nordului şi Marea Neagră spre Orientul Extrem.
Apariţia în zona de interes a „Imperiului latin” a unui alt imperiu, cel al
otomanilor, care până în secolul al XV-lea substituise deja două imperii: bizantin şi
arab, a obligat pe europeni să se gândească la găsirea altor rute comerciale. Începeau,
la sfârşitul secolului al XV-lea, marea aventură atlantică şi pacifică a europeanului şi
expansiunea geografică a Europei. Rolul de deschizător a revenit pentru început
Portugaliei. Este descoperită aşa- zisa Lume Nouă şi economia tinde către globalizare.
Mediterana îşi va pierde poziţia de centru a continentului şi al activităţilor economice.
Centrul de greutate al economiei se va deplasa treptat spre Atlantic.
Descoperirile geografice şi luarea în stăpânire sau sub control a Lumii Noi de
către unele state europene – Spania şi Portugalia, la care se vor adăuga ulterior Ţările
de Jos şi Anglia, au creat şi terenul pentru declanşarea confruntării la nivel planetar.
Eforturile pentru reglementarea divergenţelor au condus la prima împărţire politico-
economică a lumii între Spania şi Portugalia, sub directa mediere a papalităţii. După
negocieri repetate şi dificile se semnează tratatul de la Tordesillas (1494), prin care
harta politică a lumii a fost împărţită în sfere de influenţă între cele două puteri
maritime ale timpului, trasându-se o linie de despărţire prin mijlocul Oceanului
Atlantic, la 370 mile vest de Capul Verde. S-a stabilit, cu acest prilej, că toate ţările
descoperite la vest de linia de demarcaţie să aparţină Spaniei, iar cele de la est,
11
Portugaliei. Prin Tratatul de la Zaragoza, Spania şi Portugalia îşi delimitează sferele
de interese din Oceanul Pacific.
Ulterior, alte două mari puteri, Anglia şi Franţa, nu vor recunoaşte acest tratat şi
vor trimite misiuni de expediţie pentru descoperirea şi cucerirea de noi teritorii. În
1607, englezii s-au instalat în Virginia, iar francezii, în 1688, în Canada (Noua
Franţă). În anul 1682 francezii au ocupat o parte din teritoriul actual al Statelor Unite,
denumindu-l Louisiana. În est, ruşii avansează rapid, pătrund în Siberia şi ajung
treptat în bazinele fluviilor Ienisei, Lena şi Baikal, pentru ca, în 1661, să atingă Irkuţk.
Kamciatka va fi ocupată între 1695 şi 1700. Începând de prin 1740, ajung dincolo de
strâmtoarea Behring. În Alaska, descoperită în 1728, au fost înfiinţate primele aşezări
ruseşti. Navigatorul James Cook debarcă, în anul 1770, pe coasta de est a
continentului australian, declarând-o posesiune a Coroanei Angliei.
Dezvoltarea flotelor, ca şi perfecţionarea rapidă a armelor de foc au făcut
posibilă globalizarea confruntărilor dintre marile puteri maritime şi terestre din
Europa. Fenomenul geopolitic se manifestă cu intensitate în aşa –zisa Spanie Nouă,
care devine un aprig spaţiu de concurenţă comercială şi de confruntări politico-
militare pentru supremaţie într-o zonă sau alta.
Schimbările în raportul de forţe pe continentul european au repercursiuni
imediate în zonele pe care marile puteri europene – Franţa, Anglia, Olanda, Spania –
le controlau. Tratatul de la Utrecht (11 aprilie 1713) a pus capăt hegemoniei franceze
în Europa, care dura de mai bine de o jumătate de secol, şi Franţa a fost obligată să
cedeze unele stăpâniri în America de Nord – Acadia, Terra Nova şi St. Kitts. Anglia a
preluat şi monopolul comerţului cu sclavi din stăpânirile spaniole.
Războiul de 7 ani dintre principalele puteri europene (1752 – 1763) s-a
desfăşurat cu aceeaşi intensitate şi în colonii. În urma mai multor înfruntări anglo-
franceze în posesiunile din India, Compania franceză a Indiilor este nevoită să se
dizolve. În luptele dintre protagoniştii războiului de 7 ani – în special Anglia şi Franţa
– este cuprins şi vastul teritoriu american şi canadain. În urma Tratatului de Pace de la
Paris, din 10 februarie 1763, Acadia, Canada, insula Cap Breton şi partea din
Louisiana situată la est de Mississippi, cu excepţia insulei Orleans, au intrat în
stăpânirea Angliei. Franţa, la rândul ei, a primit de la englezi insulele Guadelupa,
Martinica, Marai Golante şi Santa Lucia. Spania a căpătat de la Anglia Havana în
schimbul Floridei.
Hegemonia Angliei în execuţia de putere maritimă a devenit o realitate şi se va
manifesta mult timp. Încercările Franţei napoleoniene de a pune capăt supremaţiei
engleze pe mare vor eşua, doarece blocada continentală instituită împotriva Angliei, la
21 noiembrie 1806, nu-şi va atinge ţinta. Naţiunile continentale nu admit supremaţia
Franţei în Europa.
Pactul de Chaumont, încheiat între Anglia, Rusia, Austria şi Prusia, evidenţiază
nu numai schimbările petrecute în raportul de putere de pe continent, ci şi noua
arhitectură a Europei postnapoleoniene. De remarcat este apariţia Rusiei în ecuaţia de
putere. Indiferent de scăderile şi crizele interne prin care acest imens stat va trece,
nimic nu se mai întâmplă, de acum încolo, în Europa sau în lume, fără ca Moscova să
fie prezentă.
Expresie a raportului de putere de la începutul secolului al XIX-lea, dar şi a
recunoaşterii reciproce a sferelor de interese, la 18 iunie 1815 se constituie Sfânta
Alianţă, din care făceau parte iniţial Rusia, Austria, Prusia şi, ulterior, Franţa. Liniştea
şi securitatea pe continent şi în lume vor fi strict determinate de evoluţiile din raportul
12
de putere şi interesele pe care marile naţiuni le-au avut într-un moment sau altul, într-o
zonă sau alta a lumii.
Disputa pentru controlul sau suveranitatea unor spaţii de interes economic sau
geostrategic va conduce, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-
lea, la apariţia unor noi realităţi în sfera relaţiilor internaţionale: blocurile politico-
militare.
În acest context, cunoştinţele de geografie au trecut din aula universităţilor în
cabinetele miniştrilor şi au acaparat interesul oamenilor de stat. Consecinţa imediată a
fost declanşarea cursei pentru constituirea imperiilor coloniale, iar, ulterior,
geopolitica a devenit un fenomen care se va manifesta la scară planetară.
Toate aceste schimbări în relaţiile internaţionale au avut un impact deosebit
asupra teritoriilor şi a cunoştiiţelor care doreau a explica lumea şi istoria.
Determinsmul geografic cucereşte lumea ştiinţifică cu toate consecinţele sale. Titani
ai Renaşterii, dacă ar fi să ne referim doar la Jean Bodin (1530 – 1596) şi la Las Casas
(1470 – 1566), au teoretizat mediul geografic şi influenţa acestuia în activitatea
politică, mai ales asupra formelor statului şi guvernării societăţii. Jean Bodin susţinea
că mediul geografic exercită o dictatură de la care omenirea nu se poate sustrage.
Natura impune fiziologia, starea de spirit şi organizarea socială a diferitelor populaţii,
determinând instituţiile cele mai convenabile.
O contribuţie majoră la impunerea determinismului geografic în ştiinţele
societăţii au avut-o, în Franţa, Charles Louis de Secondat, baron de la Brede et de
Monteskuieu (1689 – 1755) şi Anne Robert Jeaques Turgot (1727 – 1781).
Moravurile, instituţiile şi trăsăturile specifice ale popoarelor au fost explicate de
ilustrul Monteskuieu prin factorii geografici, dintre care clima era considerată
hotărâtoare. Astfel, după filozoful francez, căldura excesivă din zonele tropicale
determină în mod necesar un regim despotic, în timp ce formele de organizare politică
mai avansate din Europa erau explicate prin clima temperată. Teoria cuprinde o doză
de naivitate asupra căreia nu insistăm, însă trebuie arătat că aceasta s-a vrut să devină
un suport al istoriei politice. Turgot l-a continuat pe Monteskuieu în schiţa de lucrare
Geografia politică, în care dorea să teoretizeze principiile de guvernare a societăţii
prin prisma influenţei factorilor geografici.
Determinsmul geografic a avut adepţi de marcă în Anglia şi Germania. În
lucrarea Istoria civilizaţiei engleze, Henry Th. Buckle (1821 – 1862) a susţinut că
înfăţişarea generală a naturii explică evoluţia inegală a civilizaţiilor. Germanul
Friedrich Ratzel a pus bazele geografiei politice, în care a încercat să demonstreze că
„spaţiul” ocupat de un popor este determinant pentru evoluţia sa politică şi culturală.
Acesta era convins că spaţiul nu este numai teritoriul pe care îl ocupă un stat, ci
este însăşi puterea acestuia. Fiecare stat şi fiecare popor, afirma F. Ratzel, îşi au
propria concepţie a spaţiului.
Concepţiile şi ideile lui F. Ratzel din principala sa lucrare Geografia Politică
au fost puternic influenţate de teoria evoluţionistă a lui Charles Darwin. Ratzel
considera statul un „organism viu”, indentificând şi o serie de legi ale creşterii
spaţiului unui stat, cum ar fi:
1. Spaţiul unui stat creşte odată cu dezvoltarea culturii acestuia;
2. Creşterea statului este însoţită de alte simptome: dezvoltarea ideilor, a
comerţului, etc.;
3. Creşterea unui stat se realizează prin alipirea şi înghiţirea statelor mai mici;

13
 4. Frontiera constituie organul periferic al statului şi în această calitate serveşte
drept martor al creşterii tăriei sau slăbiciunii sale şi al schimbărilor survenite
în organismul acestuia;
5. În creşterea sa, statul trebuie să înglobeze elementele cele mai valoroase ale
mediului fizic înconjurător: linii de coastă, albii ale fluviilor şi râurilor,
raioane bogate în diverse resurse;
6. Primul impuls de creştere teritorială este primit de statele subdezvoltate din
exterior, de la civilizaţiile mai avansate;
7. Tendinţa generală de contopire, ramificându-se în cursul dezvoltării, trece
de la un stat la altul şi, pe măsura acestui transfer, se intensifică.
O evoluţie aparte a avut determinismul geografic în Germania, începând cu
sfârşitul secolului al XVIII-lea şi pe parcursul secolului al XIX-lea. Germania trăia
drama unei fărâmiţări teritoriale excesive, situaţie percepută negativ de oamenii de
cultură din spaţiul german. În sprijinul ideii unui stat naţional modern german au
fost aduşi, nu odată, şi factorii de ordin geografic.
Treptat, personalităţile politice şi culturale din spaţiul german se vor racorda la
teoriile care justificau imperiile coloniale şi a fost elaborată doctrina
pangermanismului. Considerând „întinderea” drept fundamentul unui stat, Friedrich
List (1789 – 1846) solicita în scrierile sale pentru Germania „dreptul la dimensiune”.
El vedea expansiunea Germaniei în toate direcţiile. În acest tablou de geografie
politică, graniţele statelor balcanice erau considerate obstacole artificiale care urmau a
fi depăşite succesiv. În ceea ce priveşte raporturile dintre marile puteri, el propunea o
înţelegere germano – britanică pentru a ţine în echilibru Rusia şi SUA. F. List a avut o
înţelegere corectă asupra fenomenului geopolitic, deoarece, în următoarea sută de ani,
tocmai aceste două mari puteri au controlat lumea. Acest lucru l-a observat şi F.
Ratzel: „Idealul pentru o mare politică, ce revendică puterea mondială constă, în
combinarea factorilor continentali şi maritimi”. Acesta era convins că numai un
spaţiu imens menţine viaţa. Din această perspectivă a acordat o importanţă deosebită
controlului oceanelor. Pacificul era considerat de Ratzel „ocean la viitorului”, locul
unde se vor ciocni interesele marilor puteri ale lumii. Pentru că a folosit datele
geografice în fundamentarea politicii externe a statului german şi pentru înţelegerea
realităţilor internaţionale din secolul al XIX-lea, Ratzel a fost considerat, pe bună
dreptate, un precursor al geopoliticii. Pe aceeaşi linie s-au înscris în lucrările lor şi
americanii Ellen C. Semple, E.G. Dexter şi Ellsworth Huntigton.
Determinismul geografic a cunoscut o amplă dezvoltare la sfârşitul secolului al
XIX-lea şi începutul celui următor prin lucrările lui K. Ber şi L. I. Mecinikov. Aceştia
au arătat locul şi rolul fluviilor mari în răspândirea civilitaţiei, Mecinikov fiind şi
autorul lucrării Civilizaţia şi marile fluvii ale istoriei. Teoria geografică a
dezvoltării societăţilor moderne.
La începutul secolului al XX-lea, istoricii B.N. Cicerin, S.M. Soloviev, V.O.
Klincevskii, A.P.Sceapov, etc. au analizat influenţa factorilor naturali asupra evoluţiei
statului rus. Cicerin, de exemplu, considera că, pentru ruşi, o autoritate centrală foarte
puternică a fost necesară din cauza imensităţii spaţiului rus, a unei populaţii scăzute a
acestui teritoriu şi ameninţării permanente a unor năvăliri externe.
Foarte interesante sunt ideile determinismului geografic prezente în opera lui
V.O. Klincevskii şi I.L. Solonevici. „Când începem să studiem istoria unui popor –
afirma V.O. Klincevskii – întâlnim o forţă care susţine leagănul fiecărui popor,
natura ţării sale”. I.L. Solonevici considera că libertăţile individuale sunt dependente
14
de factorul geografic. Comparând libertăţile cetăţeanului din Anglia, SUA şi Rusia,
acesta ajunge la concluzia că poporul rus nu va beneficia niciodată de libertăţile
existente în Anglia şi SUA, deoarece securitatea acestora din urmă este garantată de
oceane şi strâmtori, iar a celor din Rusia, doar de serviciul militar obligatoriu.
Serviciul militar obligatoriu este considerat de Solonevici una din principalele
nonlibertăţi.
Supremaţia determinismului geografic în teoriile despre societate şi istorie a
fost treptat eliminată de progresele înregistrate în domeniul ştiinţelor pozitive.
Dictatura naturii asupra omului a fost pusă sub semnul întrebării de Johan Gottfried
Herder (1744 – 1803), care în lucrarea Idei asupra filozofiei istoriei umanităţii
constată că „istoria este o geografie în mişcare şi climatul nu ne sileşte, ci ne
îndeamnă”. În fapt, întreaga Renaştere a demolat tabloul static al societăţii şi l-a
înlocuit cu unul mobil, dinamic, în evoluţie, rezultat dintr-o înţelegere echilibrată a
raporturilor dintrte societate şi natură.
Edificatoare în acest sens este concepţia lui Alexis de Tockueville (1805 –
1859), care afirma că „Providenţa a creat geniul uman nici în întregime, nici cu totul
în sclavie”. Democraţia americană în forma în care i se înfăţişa în urma călătoriei
întreprinse în SUA, nu era rezultatul exclusiv al factorilor geografici, ci o împletire a
mai multor cauze de ordin istoric, social şi spiritual-religios.
Istoricul francez Jules Michelet (1789 – 1874), deşi insista asupra rolului
mediului geografic în viaţa popoarelor şi afirma că „în ultimă instanţă, istoria este
înainte de toate geografie”, a considerat că societatea are un rol activ în raport cu
acesta. Mediul geografic, prin el însuşi, n-a determinat în mod absolut cursul
evenimentelor în istorie.
Şcoala franceză de geografie politică şi, ulterior, de geopolitică s-a afirmat ca o
expresie a rivalităţilor de mare putere care s-au manifestat între Franţa şi Germania.
Geografia capătă un rol important în înţelegerea politicii în Franţa, începând cu cea
de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca o reacţie la teoriile germane.
Adversitatea faţă de geografia politică germană i-a determinat pe teoreticienii francezi
să evite utilizarea termenului de geopolitică. Geografia politică franceză, prin Andre
Cheradame şi Paul Vidal de la Blanche (1843 – 1916) a dat o ripostă teoriei „spaţiului
vital” şi concepţiei biologice a statului, opunând principiul naţionalităţilor, propriu
revoluţiei franceze.
În lucrarea sa Tableau geographique de la France, Vidal de la Blanche
remarca faptul că specificitatea unui spaţiu nu rezultă din considerente geografice sau
climaterice ci depinde de oamenii care îl populează.
Creşterea interdependenţelor din viaţa internaţională, frecventele răsturnări în
raportul de putere la scară planetară, ca şi eforturile oamenilor politici de a găsi soluţii
la problemele extrem de complexe care s-au manifestat în Europa şi în lume la
începutul secolului al XX-lea, au impus definitiv geopolitica în societatea
contemporană ca un fenomen permanent. Studiul acestui fenomen s-a impus de la
sine, din raţiuni practice.
Oamenii de cultură care s-au aplecat asupra studiului societăţilor în
interconexiune şi intercondiţionare nu aveau cum să nu observe că un fenomen se
impune în viaţa internaţională, iar pentru cunoaşterea şi studierea lui, instrumentele şi
metoda cu care operau geografia politică, strategia militară, istoria, filozofia sau
politologia nu mai erau suficiente. Pornind de la aceste considerente, Rudolf Kjellen a
completat sectorul său de analiză politică şi a introdus un element nou – geopolitica –
15
pe care l-a definit în raport de apropierile, dar şi distanţările necesare faţă de geografia
politică, politologie sau diplomaţie.
Noutatea, ca şi valoarea incontestabilă a descoperirilor făcute de Rudolf Kjellen
au creat în mod inevitabil un cerc de susţinători şi, ulterior, continuatori ai
domeniului, dar şi unul de adversari. Disputa nu s-a încheiat nici astăzi, însă acest
lucru n-a împiedicat apariţia şcolilor naţionale de geopolitică.
BIBLIOGRAFIE
 Claval P., Geopolitică şi geostrategie, Editura Corint, Bucureşti, 2001;
 Conea Ion, Golopenţia Anton, Popa-Vereş M., Geopolitica, Editura Ramuri,
Craiova, 1940;
 Conea Ion, Geopolitica o ştiinţă nouă, “Sociologia Românească”, nr.9-10, an II,
1937;
 Constantin Hlihor – Istorie şi geopolitică în Europa secolului XX – consideraţii
teoretice şi metodologice, Editura RAO, Bucureşti, 2001;
 Cucu Vasile S., Emandi E.I., Buzatu Gh., (editori), Geopolitica, vol.I, Editura
Glasul Bucovinei, Iaşi, 1994;
 Dobrescu Paul, Bârgăoanu Alina, Geopolitica, SNSPA, Bucureşti, 2001;
 Galopenţia Anton – Însemnare cu privire la definirea preocupării ce poartă
denumirea de geopolitică, în E.I.Emandi, Gh.Buzău, V.S. Cucu;
 Le Goff Jacques, Civilizaţia Occidentului medieval, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1970.
 Tămaş Sergiu, Geopolitica: o abordare prospectivă, Editura Noua Alternativă,
Bucureşti, 1995.
www.geopolitica.ro
http://www.actrus.ro/biblioteca/carti/stiinta mil/cos mal/cuprins.html
http://www.studiidesecuritate.ro
http://www.mapn.ro/indexro.php

16
 CURSUL II
ŞCOLI GEOPOLITICE

2.1. Şcoala Geopolitică germană

Friedrich Ratzel, Rudolf Kjellen, Halford MacKinder au fost pioneri ai

geopoliticii; fără a fi creatori de şcoală, ideile lor au influenţat puternic dezvoltarea
principalelor şcoli geopolitice – una continentală, cea germană, alta continental-
maritimă, cea anglo-saxonă.
Reprezentantul cel mai strălucit al geopoliticii germane dintre cele două
războaie mondiale, Karl Haushofer (1869-1946), a grupat în jurul său tinerii profesori
de istorie şi geografie, marcaţi profund de înfrângerea Germaniei şi rezultatele păcii
de la Versailles (1919). Puternic influenţat de ideile lui Kjellen, Haushofer tinde spre
o geoplitică militară, pusă în slujba renaşterii Germaniei. În acest sens, el îşi propune
impunerea geopliticii ca „ştiinţă”, apoi ca „disciplină aplicativă” şi, de asemenea, ca
„o artă indispensabilă coducătorului politic”. Haushofer este primul care face
distincţia între Geografia Politică şi Geopolitică, aflate în relaţii de succesiune;
Geopolitica, afirmă el, fiind „o combinaţie între geografie, istorie, ştiinţă politică,
economie politică şi sociologie”4. În acest sens, el va face deosebire între cele două
discipline astfel:
- geografia politică – „învăţătura despre distribuţia puteri statelor în spaţiul
suprafeţei terestre şi despre condiţionarea sa de pământ prin formă, spaţiu,
climă şi înveliş”;
- Geopolitica – „ştiinţa despre formele de viaţă politice în spaţiile de viaţă
naturale, ce se străduieşte să înţeleagă dependenţa lor geografică şi
condiţionarea lor de-a lungul mişcării istorice”5.
Prin eforturile lui Haushofer, geopolitica devine disciplina universitară în
cadrul Şcolii Superioare pentru Politică din Berlin. De asemenea, împreună cu Erich
Obst, Otto Maull şi Herman Latensach, înfiinţează în 1924 revista „Zeitschrift fur
Geopolitik” (Revista de Geoplitică); din 1939 catedră de Geopolitică este transformată
în Institut de Geopolitică, având ca director pe Albrecht Haushofer, fiul lui Karl
Haushofer. Acelaşi grup, în frunte cu A. Haushofer, îşi va expune programul
geopolitic în lucrarea „Baustenie zur Geopolitik” (Piatra de temelie a Geopoliticii), în
care se precizează că:
a.geopolitica afirmă rolul determinant al pământului în desfăşurarea
evenimentelor politice;
b.ea se bazează în special pe geografia politică;
c. particularităţile spaţiilor terestre studiate de geografie delimitează cadrul
geopolitic în care trebuie să se desfăşoare evenimentele politice;
d. geopolitica îşi propune să fie călăuză în viaţa politică;
e. geopolitica vrea să devină şi trebuie să devină conştiinţa geografică a statului.
La baza sistemului său geopolitic, Haushofer a pus teoria „spaţiului vital”,
concept preluat de la Ratzel. Haushofer era convins că situaţia dificilă a Germaniei
după primul război mondial se datora lipsei de spaţiu. Stabilind o relaţie directă între
populaţia şi teritoriul locuit, Haushofer conchide că, în mod logic, populaţia unei
naţiuni, cum era Germania, trebuia să se extindă până la atingerea spaţiului cel mai
17
optim, chiar şi prin recurgerea la război. În consecinţă şi politica externă a statului va
trebui să ţină seama de cerinţele natural – geografice, demografice, economice sau
culturale ale spaţiului vital.
Prin prisma teoriei spaţiului vital, Hauhofer va aborda şi problema frontierelor,
căreia îi consacră în 1927 lucrarea „Grenzen in ihrer Geographischen und Politischen
Bedentung” (Importanţa geografică şi politică a graniţelor). Geopoliticianul emite
paradigna „frontierelor în mişcare” care decurg din tendinţa de expansiune a statelor
mari. A rămas celebră disputa lui Haushofer cu geograful francez Jacques Ancel pe
tema Rhinului ca frontieră (Rhinul ca fluviu german, dar nu şi frontieră germană).
În contextul politicii externe, Haushofer porneşte de la stabilirea unui dualism la
nivel planetar între forţele mării şi cele continentale. Acest dualism punea în faţa
Germaniei sarcina autoidentificării geopolitice. Pornind de la poziţia centrală în cadrul
Europei, Germania se afla în opoziţie cu „puterile maritime” (Anglia, Franţa, şi în
perspectivă cu SUA), care considerau Germania (împreună cu Rusia) principalul
adversar geopolitic. Bazat pe această analiză, Haushofer emite propunerea unui „bloc
continental”, adică axa Berlin – Moscova – Tokyo. În studiul „Europa Centrală –
Euroasia – Japonia”, publicat în 1940, citează aprecierea englezului Homer Leo că
reuşita unei alianţe între Germania, Rusia şi Japonia însemna crepusculul lumii anglo-
saxone.
Concepţia lui Haushofer a devenit irealizabilă în urma declanşării războiului
împotriva URSS, în 1941, încheiat cu înfrângerea celui de-al treilea Reich.
Geoplitica promovată de şcoala lui Haushofer a devenit doctrină de stat în
Germania nazistă. Ea a influenţat puternic şi formarea unei concepţii geopolitice în
Italia, care avea ca temă centrală transformarea Mării Mediterane în „Mare Nostrum”.
În Extremul Orient, Japonia a preluat, în expansiunea sa asiatică, concepţia „spaţiului
vital”.
Geopolitica germană a fost caracterizată în epocă, drept revanşardă. „Un stat
totalitar (…) cum e Germania de azi, e totalitar şi în sensul mobilizării tuturor
cunoştinţelor în direcţia intereselor ( …) germane. Şi nici o altă disciplină, prin
originea şi metodele ei, nu e aşa de proprie pentru această mobilizare ca geopolitica.
Ea serveşte spiritul de revanşă german şi serveşte deopotrivă rasismul german”,
aprecia în 1937, Ion Conea.6 Aprecierea lui I.Conea era în concordanţă cu ideile lui J.
Ancel, adversarul cel mai virulent al geopoliticii germane (îşi va sfârşi viaţa, în 1942,
într-un lagăr nazist de concentrare).
Eşecul militar al Germaniei naziste, la sfârşitul ultimului război mondial, a
însemnat şi compromiterea geopoliticii germane antebelice.
Geopolitica anglo-saxonă şi franceză individualizau geopolitica revanşardă
germană prin cuvântul „Geopolitik”, pentru a o diferenţia de geopolitica propriu-zisă.
Exemplul geopoliticii germane ridică o întrebare cardinală: o ştiinţă poate exista ca
atare, făcând abstracţie de legile valabile pentru toate locurile şi toate timpurile ?
Răspunsul a fost dat de Haushofer însuşi când afirma că „Geopolitica nu poate oferi
răspunsuri certe, decât la cel mult 25 la sută din cazuri”. Mai mult, singura certitudine
pe care geopolitica o putea oferi în epocă, era aceea a unei metode de studiu a
fenomenelor internaţionale.
Ezitând în definirea geopoliticii ca ştiinţă sau metodă, Haushofer este înclinat
spre adoptarea unui alt termen pentru geopolitică, cel de „Geografie dinamică”, al
cărui caracter activ ar decurge din influenţa mediului asupra acţiunii omului, inclusiv
a formării raselor, aspectului, a împletirii şi a succesiunii evenimentelor”.
18
 2.2. Şcoala Geopolitică franceză

Geopolitica de tip clasic de la Mahan la Haushofer a avut ca obiect, studiul

puterii în desfăşurarea ei în spaţiu. MacKinder era obsedat de fragilitatea puterii
maritime britanice faţă de ascensiunea statelor continentale. Ratzel şi Haushofer
porneau de la frustarea Germaniei, care nu putea să-şi ocupe locul ce i se cuvenea.
Problemele geopolitice ale Franţei erau total diferite.
Suportând, în secolul al XIX-lea, două majore înfrângeri (în 1814 – 1815, când
Napoleon a fost învins de o coaliţie europeană, şi în 1871, de către Prusia), fiind
nevoită să accepte apariţia Imperiului german; principala preocupare a Franţei a
constat în confruntarea cu o Germanie tot mai puternică în Europa. Concentrarea în
perioada care a urmat înfrângerii din 1871 asupra expansiunii coloniale în spaţiul afro-
asiatic, a făcut din Franţa posesoarea unui important imperiu colonial, fapt ce a
accentuat concurenţa cu Marea Britanie. În aceste condiţii, Şcoala Geopolitică
franceză a fost dominată de necesitatea de a face faţă rivalităţilor pe două fronturi – pe
continent împotriva Germaniei, pe mare şi în spaţiul extraeuropean împotriva Marii
Britanii. Această şcoală s-a afirmat ca o reacţie la determinismul formulat de Ratzel.
Primul reprezentant de marcă al şcolii franceze de geopolitică a fost Elisee
Reclus (1830 – 1905). Participant la Comuna din Paris, este condamnat la zece ani de
exil. Instalat în Elveţia întreprinde o seamă de călătorii în lume pe baza cărora va
publica lucrarea „La Nouvelle Geographie universelle”, în 19 volume, între 1872 şi
1895 (17 873 pagini, 4 290 de hărţi). A doua lucrare, „L’Homme et la terre”, va apare
după moartea sa. Yves Lacoste îl consideră pe Reclus drept părintele intelectual al
geopoliticii franceze. Pornind de la concluzia că „geografia nu este altceva decât
istorie în spaţiu, tot aşa cum istoria este geografie în timp (…), tezele lui Reclus pot fi
sintetizate astfel:
- o viziune asupra Terrei ca o totalitate complexă în permanentă schimbare;
- acţiunea omului asupra mediului, văzută ca sursă a progresului şi
regeresului.
Ca martor al epocii de glorie a imperialismului, de efervescenţă a partajului colonial, Reclus
evidenţiază principalele caracteristici ale epocii: rapiditatea capitalismului în căutarea de noi
pieţe; declinul industrial al Marii Britanii; emergenţa Statelor Unite şi a Rusiei.
Cu toată celebritatea sa, Reclus n-a fost agreat de geografia universitară,
lucrările sale fiind trecute sub tăcere.
Vidal de la Blache (1845 – 1918) este considerat fondatorul şcolii franceze de
geografie, mai exact al geografiei umane”. Încă din prima sa lucrare, „Tabloul
geografic al Franţei” (1903), Vidal de la Blache afirmă rolul omului în utilizarea
posibilităţilor oferite de mediul geografic.
Într-unul dintre primele sale articole din „Annales de Geographie”, din 1898 –
„La geographie politique a propos des ecrits de M. Frederich Ratzel”, sub pretextul
că face cunoscută publicului francez concepţia lui Ratzel, propunea de fapt propriul
său punct de vedere, combătând determinismul dur al fostului său dascăl. Prin aceasta
el va pune bazele geografiei umane, punând omul pe o altă ierarhie decât cea care-i
era atribuită în concepţia Geopolitică germană.
În 1917, Vidal de la Blache publică lucrarea „Franţa de Est”, al cărei scop era
demonstarea necesităţii alipirii Alsaciei şi Lorenei la Franţa. Lucrarea abordează

19
relaţiile dintre mediu / viaţa economică şi socială, explicând diferitele strategii de
industrializare şi problemele politico – militare.
Ideile geopolitice promovate de Vidal de la Blache au fost exprimate fără
echivoc de Jacques Ancel în lucrarea „Manuel geographique de politique
Europeenne” (1936), care considera că geopolitica este totuna cu geografia politică
sau că ea trebuia să se întemeieze pe analize şi sinteze foarte riguroase, apelând într-
una la istorie şi la studiul precis al mediului. Aceeaşi nediferenţiere, între geografia
politică şi geopolitică, o găsim şi la Albert Demangeon (1872 – 1940), care considera
că aceasta din urmă trebuie definită ca „teorie a acţiunii în spaţiul politic”.
Prin lucarea „Geographie des frontieres” (1938), J. Ancel dă o ripostă la
lucrarea lui K.Haushofer, „Grenzen”, apărută în 1927, care propunea aşa-zisa
frontieră culturală, ce îngloba nu numai Germania ci şi aria germanică (toate regiunile
în care se vorbeşte limba germană).
După cel de-al doilea război mondial, geopolitica a fost practic inexistentă în
Franţa, ca de altfel în toată Europa, datorită ostilităţii faţă de geopolitica nazistă. Doar
în perioada 1959 – 1968, generalul Charles de Gaulle a întreprins unele măsuri
antiatlantiste în urma cărora Franţa a ieşit din structura militară (nu şi politică) a
Pactului Nord-Atlantic, încercând să elaboreze o strategie Geopolitică proprie.
Întrucât această acţiune n-a avut rezultatul scontat, Franţa s-a orientat spre colaborarea
intereuropeană franco-germană şi cu URSS, de unde a rezultat cunoscuta teză a lui de
Gaulle – „Europa de la Atlantic la Urali” -, teză concepută în spiritul
„continentalismului”.
Începând cu anii ’70, când Geopolitica anglo-saxonă începe să ia avânt,
geopoliticienii francezi, asemenea altor europeni încep să se încadreze în spiritul
anglo-saxon, activând ca experţi ai organizaţiilor internaţionale – NATO, ONU, ş.a.
Un reprezentant al acestei direcţii este Jacques Attali, fost consilier al preşedintelui
Franţei, Francois Mitterand, şi apoi director al Băncii Europene pentru Reconstrucţie
şi Dezvoltare; autorul lucrării „Lignes d’horizon” (1990). Attali afirmă că omenirea a
păşit în era economiei de piaţă în care dualismul geopolitic între telurocraţie şi
talasocraţie, adică Uscatul şi Marea, dispare şi se instaurează, în aceste condiţii era
„geoeconomiei”, ca expresie a mondialismului.
După cel de-al doilea război mondial, principala figură geopolitică franceză a
devenit Yves Lacoste. Născut în 1929, el îşi începe activitatea cu lucrarea
„Geographie du sous-developpement” (1965); dar afirmarea sa ca geopolitician este
marcată de lucrarea „La geographie, ca sert d’abord a faire la guerre” (1976),
consacrată analizei războiului din Vietnam.
Yves Lacoste are meritul de a readuce în atenţia specialiştilor opera lui Elisee
Reclus, subliniindu-i valoarea geopolitică. În demersul de a menţine în circuitul
ştiinţific ideile geopolitice valoroase din epoca interbelică, el supune unei analize
obiective geopolitica germană (Ratzel, Haushofer) eliberată de imaginea de „ştiinţă
nazistă” („Grandeur et decadence d’une geopolotique”, 1990).
În 1976 înfiinţeză revista „Herodote” – revistă de geografie şi geopolitică,
devenită principala publicaţie periodică de geopolitică din Europa. Apariţia
trimestrială, fiecare număr era consacrat unei teme (ex. Jocul de frontiere în Africa,
Balcanii şi balcanizarea, Chestiune sârbă, etc.). Este, de asemenea, coordonatorul a
două lucrări de anvergură în domeniul geopoliticii: prima este o amplă monografie de
peste trei mii de pagini, „Geopolitique des regimes francaises” (1986), iar dea de-a
doua „Dictionnaire de geopolitique” (1993, prima ediţie), la care au colaborat peste
20
patruzeci de specialişti şi care a devenit principalul cadru de referinţă a
geopoliticianului de pe toate meridianele.
După Yves Lacoste, geopolitica trebuie percepută ca un nou mod de a vedea
lumea şi complexitatea conflictelor sale. Geopolitica, afirmă savantul francez, are de a
face cu rivalităţi de putere privind teritoriile şi populaţiile ce le locuiesc. Este
interesant de menţionat că, în urmă cu aproape şapte decenii, Ion Conea exprima un
punct de vedere similar: „Geopolitica nu va studia statele în parte, ci va studia jocul
politic dintre state (…). Geopolitica va fi ştiinţa relaţiilor sau a presiunilor dintre
state”7.
În acest spirit Yves Lacoste face abstracţie de schemele lui MacKinder, Mahan
sau Haushofer; el utilizează metodica geopolitică pentru a descrie conflictele
interetnice şi interstatale, procesele demografice şi chiar „Geopolitica alegerilor
politice”.
Prin revista „Herodote”, Yves Lacoste a repus geopolitica în drepturile sale,
după o lungă perioadă de ignorare, datorată analogiei cu geopolitica nazistă. El
readuce în actualitate poziţiile lui Camille Vellaux şi Lucien Febvre, care declarau că
geopolitica are ca obiect de studiu, mai degrabă, „problemele politice şi economice pe
care le pun regiunile sau marile individualităţi naturale ale planetei şi nu atât
problemele politice şi economice care să privească un singur stat”.
În concepţia lui Yves Lacoste, geopolitica este o metodă de analiză a evoluţiei
politice şi conflictuale la ordinea zilei. În acest scop, el se bazează pe hartă, „prima
formă de percepere a spaţiului”, pe istorie, în măsura în care se poate explica evoluţia
actuală, şi pe analiza frontierelor, ca expresie a raportului de forţe.
În echipa revistei „Herodote”, s-a afirmat Michel Foucher, Directorul
Observatorului European de Geopolitică din Lyon şi autorul lucrării „Front et
frontieres” (1988). Acestui subiect îi mai fusese, anterior, consacrată lucrarea
„Geographie des frontieres” (J.Ancel, 1938).
Yves Lacoste a impulsionat dezvoltarea „geopoliticii electorale” pentru
studierea relaţiei între preferinţele politice ale populaţiei şi teritoriul pe care locuieşte.
Promotorul acestei direcţii a fost Andre Siegfried (1875 – 1959), autorul a numeroase
lucrări de geografie politică, şi a lucrării „Tableau de partis en France” (1930).
De pe poziţii opuse grupului de la „Herodote” – considerat de orientare politică
de stânga -, în 1982 a luat fiinţă Institutul Internaţional de Geopolitică din Paris. Prin
intermediul revistei „Geopolitique”, institutul caută să reînvie concepţia Geopolitică a
generalului Charles de Gaulle (1890 – 1970), care vedea Franţa o putere continentală
şi maritimă.

2.3. Şcoala Geopolitică anglo-saxonă

Şcoala Geopolitică anglo-saxonă s-a remarcat îndeosebi prin contribuţia adusă

de lucrările britanicului H. MacKinder şi mai ales de cele ale americanului Alfred
Mahan şi urmaşilor săi nord-americani. Urmând exemplul Marii Britanii, care
devenise stăpâna mărilor şi a unui imens imperiu colonial, SUA nutrea ambiţii
similare. Lansarea doctrinei Monroe în 1823, care se împotrivea oricărui amestec al
unei puteri străine în afacerile continentului american, a fost urmată de afirmarea
făţişă a politicii expansioniste. În 1898, senatorul Albert J. Beveridge afirma:

21
„comerţul mondial trebuie să fie şi va fi al nostru, îl vom avea. Vom acoperi mările cu
marina noastră comercială; vom construi o flotă pe măsura măreţiei noastre”8.
Primul care a elaborat o doctrină geopolitică adaptată la tendinţele
expansioniste americane, a fost amiralul Alfred Thayer Mahan (1840-11914), titular,
din 1885, al cursului de Istoria flotei maritime la Colegiului naval din New-Port. În
1890, publică prima sa carte, devenită clasică, în domeniul strategiei militare „The
influence of Sea Power în History (1660 – 1783)” (1890) – Influenţa Puterii maritime
de-a lungul istoriei. La intervale scurte publică alte lucrări: The infuence of sea power
upon the french revolution and Empire (1793 – 1812) (1892) – Influenţa forţei
maritime asupra Revoluţiei franceze şi Imperiului -, The Interest of America in Sea
power (1897) – Interesul Americii pentru forţa maritimă, ş.a.
Lucrările lui au exercitat o puternică influenţă asupra oficialităţilor politice
americane. În această perioadă, sfârşitul secolului al XIX-lea, zona Pacificului devine
importantă pentru interesele Americii, impunând o strategie maritimă valabilă până în
zilele noastre, care a avut rezultate fructuoase după al doilea război mondial,
împotriva Uniunii Sovietice. Esenţa acestei strategii, denumită „politica Anaconda”,
constă în încercuirea masei continentale euroasiatice, pentru a împiedica o posibilă
alianţă între Germania şi Rusia, eventual şi Japonia. Principalul instrument al „puterii
maritime” este comerţul maritim, iar garantul asigurării comerţului este flota militară
maritimă, considera Mahan. Mai mult, el aprecia că „forţa maritimă”, reprezintă un tip
aparte de civilizaţie, predestinată pentru dominaţia mondială.
Nicholas John Spykman (1893 – 1943), născut la Amsterdam, este considerat
continuatorul direct al ideilor amiralului Mahan. Profesor din 1925 la Universitatea
Yale, deţinând între anii 1935 – 1940 conducerea Institutului de Studii Internaţionale,
Spykman considera geopolitica drept cel mai important instrument al politicii
internaţionale; o metodă analitică ce permite elaborarea celei mai eficiente strategii. În
acest sens, el supune unei critici severe determinismul lui Ratzel, considerând
concepţia despre frontiere juste sau nejuste drept o inepţie. Cu toate acestea, pornind
de la celebra formulă a lui Napoleon „un stat face politica geografiei sale”, Spykman
afirmă că geografia crează o predispoziţie spre o anumită politică. Astfel, Marea
Britanie, o insulă situată la marginea continentului, a fost silită să-şi caute securitatea,
bogăţia şi puterea pe oceane. La rândul ei, Germania, instalată în inima continentului
european, prinsă între Franţa şi lumea slavă, a fost silită să revendice un spaţiu vital.
Pe de altă parte, Rusia, închisă în imensitatea sa continentală, n-a încetat să lupte
pentru a obţine acces la mările calde. În schimb, SUA, o fortăreaţă protejată prin cele
două oceane de tulburările planetei, este în măsură să-şi afirme puterea fără riscul
invaziei. În lucrarea „America’s strategy in World Politics” (1943) – Strategia
americană în politica mondială -, pe baza a zece criterii inspirate de Mahan, el
evaluează poziţia geografică a SUA şi posibilitatea unui atac din partea puterilor Axei.
A doua lucrare, „The Geogrphy of thePeace” (1944) – Geografia păcii -, este
consacrată corecţiei teoriei lui MacKinder privind rolul geopolitic al Heartland-ului
euroasiatic. Contrar aprecierii lui MacKinder, Spykman consideră că rolul determinant
revine „Rimland-ului”, adică centurii euroasiatice formată din ţările cu ieşire la mare;
zonă care reprezintă cheia dominaţiei mondiale. Parafrazându-l pe MacKinder, el
afirmă că „cel ce domină Rimland-ul domină Euroasia; cel de domină Euroasia, ţine în
mâinile sale destinul lumii”.
De pe poziţiile „forţei maritime”, Spykman introduce o nouă completare la
imaginea Geopolitică a lumii – „Oceanul de mijloc” (Midland Ocean). În viziunea lui
22
Spykman, Oceanul Atlantic este practic o mare interioară situată între America şi
Europa, care contribuie la realizarea uniunii între aceste două continente, pe baza
comunităţii culturale de origine vest-europeană. Rolul principal în această uniune,
revine SUA, cu complexul lor economic şi militar, realizat prin intermediul Pactului
nord-atlantic (NATO).
Importanţa acordată „Rimland-ului” de către Spykman, va sta la originea
strategiei de încercuire a URSS-ului, în vederea limitării posibilităţilor ei de acţiune.
Împreună cu Mahan, Spykman poate fi considerat părintele spiritual al
„atlantismului”, încununat de NATO.
În concluzie, se poate afirma că şcoala Geopolitică anglo-saxonă, în speţă cea
americană, prin abordarea consecventă a concepţiei „Sea Power”, şi-a demonstrat
superioritatea asupra şcolilor continentale. Această concepţie geopolitică a continuat şi
după cel de-al doilea război mondial.
Epoca de după cel de-al doilea război mondial a fost dominată de instaurarea
sistemului bipolar de putere – SUA versus URSS. În aceste condiţii, geopolitica
americană, continuând linia lui Spykman, îşi orientează eforturile pe confruntarea
între cele două superputeri, desfăşurată pe fondul existenţei unui vast arsenal nuclear.
Totodată, ea se delimitează de geopolitica interbelică, îndeosebi de cea germană,
denumită „Geopolitik”, în opoziţie cu noua „Geopolitics”. Un prim răspuns la această
situaţie îl oferă lucrările „Geography and Politics in a World Divided” din 1963, a lui
Saul Cohen şi „The Geopolitics of the Nuclear Era” (1977), scrisă de Colin S. Gray.
Afirmând că Geoplitica este ştiinţa puterii în spaţiu, Gray susţine că SUA trebuie să
contracareze URSS peste tot unde ea caută să avanseze. Abordând strategia SUA şi
NATO, el militează pentru amplasarea armelor nucleare în funcţie de particularităţile
geografice şi geopolitice ale diferitelor regiuni.
În paralel cu extinderea influenţei SUA în lume, a avut loc afirmarea concepţiei
„mondialiste”, care postulează inevitabilitatea integrării planetare depline, trecerea de
la multitudinea de state, naţiuni şi culturi la o lume omogenă – „One World”. Această
concepţie îşi trage rădăcinile din epoca interbelică, mai exact din 1921, când a fost
înfiinţat „Council on Foreign Relations”, avându-l în frunte pe bancherul American
J.Morgan. În 1973 a fost creată structura mondialistă „Trilateral”. Trilaterala a fost
menită să reunească sub egida SUA trei „mari spaţii” aflate în fruntea dezvoltării
tehnice şi economiei de piaţă:
1. spaţiul american – America de Nord şi Sud;
2. spaţiul european;
3. spaţiul pacific, controlat de Japonia.
Comisia Trilaterală este condusă de influentul bancher David Rockfeller, iar în
cadrul ei activează o seamă de geopoliticieni, în frunte cu Zbigniew Brzezinski.
Proiectul mondialist are la bază două variante: „neantlatismul” şi „teoria
convergenţei”. Prima, presupune ca după dizolvarea Uniunii Sovietice, urmată de
controlul total al SUA asupra Eurasiei, să apară noi zone de opoziţie faţă de
Occident, aşa-numitele civilizaţii. Reprezentantul cel mai proeminent al acestei
direcţii este geopoliticianul Samule P. Huntington, director al Institutului de
Cercetări Strategice de pe lângă Universitatea Harvard, autorul cunoscutei lucrări
„The Clash of Civilizations and the remaking of World Order” (1997) – Ciocnirea
civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale. Ideea principală a acestei lucrări rezidă
în aceea că succesul strategic al NATO împotriva ideologiei comuniste, nu
presupune şi victoria civilizaţională. El afirmă că civilizaţiei occidentale i se opun
23
 alte şapte civilizaţii potenţiale, ceea ce justifică formula: „Vestul şi toţi ceilalţi”. În
consecinţă, el recomandă ca Occidentul să nu permită tendinţelor antiatlantice să se
coalizeze într-o alianţă continentală periculoasă pentru Occident. În acest spirit el
se întreabă retoric: ”unde se termină Europa? Europa se termină acolo unde
creştinătatea occidentală se termină şi încep Islamul şi ortodoxia”9. Linia trasată de
Huntington plasează Transilvania în zona creştinităţii occidentale „cu populaţia ei
maghiară catolică”, ignorând că peste 70 % din populaţie este de religie ortodoxă.
A doua variantă este „teoria convergenţei”, propagată de Francis Fukuyama,
fost consilier politic în cadrul Departamentului de Stat al SUA, autorul cărţii „The
End of History ?” (1989) – Sfârşitul istoriei. Fukuyama susţine că odată cu căderea
Uniunii Sovietice va începe o nouă eră, sub semnul Pieţei şi Democraţiei, care vor uni
lumea într-o structură raţională. În acest scop, toate regiunile lumii se vor reorganiza
după noul model, în jurul centrelor cele mai dezvoltate economic.
Zbigniew Brzezinski este unul dintre cei mai proeminenţi reprezentanţi ai
geopoliticii americane. Polonez de origine, devine în 1960 profesor la Columbia
University, iar din 1961 director al Institutului pentru Studiul Comunismului. Între
anii 1973 – 1976, conduce „Comisia Trilaterală”, al cărei membru fondator este. În
1976, este numit de preşedintele Jimmy Carter şeful Consiliului Securităţii Naţionale.
Din 1980, revine la catedră, activând totodată la Centrul de Studii Strategice şi
Internaţionale de la Universitatea Geogetown din Washington. Consacrat prin lucrările
axate pe fosta lume comunistă, mai ales prin cele care tratează relaţiile dintre Occident
şi Rusia, Brzezinski ajunge să abordeze problemele politicii mondiale din perspectiva
perpetuării dominaţiei americane în lume. În lucrarea „The Grand Chessboard”
(1977) – Marea tablă de şah10, el afirmă că SUA a dobândit statutul de primă putere a
lumii, în urma obţinerii supremaţiei pe plan militar, economic, tehnologic şi cultural.
SUA a transformat Europa în cap de pod pentru dominaţia Euroasiei cu ajutorul
NATO, controlând automat Orientul Mijlociu şi Africa. Pentru a demonstra rolul
actual de unică superputere a SUA, Brzezinski analizează marile probleme geopolitice
ale lumii contemporane.
Predecesor la lui Brzezinski, în funcţia de consilier pe probleme de securitate
naţională în timpul administraţiei Nixon, Henry Kissinger, originar din Germania şi
profesor la Harvard, este una dintre cele mai prestigioase figuri ale diplomaţiei şi
ştiinţei politice americane din a doua jumătate a secolului trecut. Apropiat a lui Nelson
Rockefeller, Kissinger se remarcă prin lucrarea „Armele nucleare şi politica externă”,
în care exprimă o serie de rezerve faţă de politica externă a administraţiei Eisenhower.
A avut un rol major în politica de deschidere a administraţiei Nixon către China; a fost
implicat în problemele Orientului Mijlociu după războiul de Yom Kippur (1973) şi în
negocierile cu U.R.S.S. privind armele nucleare. Secretar de Stat în administraţiile
Nixon şi Ford, Kissinger şi-a expus principiile de politică externă în lucrarea
„Diplomaţia”, care reprezintă o sinteză a istoriei relaţiilor internaţionale din epoca
modernă şi contemporană.

2.4. Şcoala Geopolitică rusă

Este dificil de a vorbi de o şcoală Geopolitică rusă, în sensul adevărat al

cuvântului, întrucât în perioada Uniunii Sovietice geopolitica era caracterizată ca o
„pseudoştiinţă burgheză”, „imperialistă” sau „fascistă”. Funcţiile acesteia erau
suplinite de câteva discipline precum strategia, geografia militară, teoria dreptului şi a
24
relaţiilor internaţionale, geografia, etnografia, etc. Cu toate acestea, comportarea
geopolitică a URSS pe scena internaţională dovedeşte existenţa unui model de
comportare geopolitică deosebit de raţional şi eficient până la un moment dat.
Stabilirea spaţiului hegemonic în Europa Centrală şi de Est, consolidarea poziţiei în
sudul Euroasiei, pătrunderea în Africa, demonstrează existenţa unei politici
fundamentale din punct de vedere geopolitic şi geostrategic. Geopolitica propriu-zisă
a fost dezvoltată de cercurile marginale din emigraţie sau din interior.
Conform unui studiu de analiză, perioada anilor ’30 – ’50 a fost vremea când în
geografia sovietică se punea semnul de egalitate între geografia politică şi Geopolitică,
în varianta nazistă. Geografia politică era transformată în ideologie, proclamând teze
precum „încercuirea capitalistă”, „apărarea cuceririlor socialismului”,
„îndeplinirea datoriei internaţionale”11, etc. „Geopolitica este o concepţie burgheză,
reacţionară, care justifică şi explică politica agresivă a statelor imperialiste prin
condiţiile fizico-geografice, poziţia geografică şi deosebirile rasiale ale populaţiei
(…). Geopolitica a luat naştere în perioada imperialismului ca armă ideologică”,
aceasta este definiţia geopoliticii în perioada sovietică. În ce priveşte geografia
politică, ea era limitată la studiul hărţii politice a lumii12.
Noile realităţi de pe scena politică internaţională de după 1989 – disoluţia
Tratatului de la Varşovia şi a URSS, apariţiei Rusiei ca succesoare a fostei superputeri
sovietice şi definirea rolului său în noua configuraţie globală – au determinat ca
Geopolitica să devină foarte actuală în societatea rusă.
Piotr Nikolaevici Saviţkii (1895 – 1968) este primul geopolitician rus.
Economist de formaţie, după revoluţia din 1917 emigrează în Cehoslovacia unde, în
1921, împreună cu cneazul N.S. Trubeţkoi, pune bazele mişcării euroasiatice.
Concepţia euroasiatică a lui Saviţkii s-a conturat sub influenţa slavofililor, care aveau
ca idee centrală specificitatea identităţii istorice a „velikoruşilor”. După război, în
1945, este arestat de sovietici şi condamnat la zece ani de lagăr. În 1956, se întoarce la
Praga, unde va înceta din viaţă după 12 ani.
Ideea centrală a lui Saviţkii constă în aceea că Rusia reprezintă o formaţiune
civilizaţională, definită prin centralitatea poziţiei sale. Unul dintre articolele sale,
„Gheograficeskie i gheopoliticeskie osnovî evraziistva” (1933) – Bazele geografice şi
geopolitice ale eurasianismului -, începe cu cuvintele: „Rusia are mult mai multe
argumente, decât China, să se numească Statul Central”.
Spre deosebire de centralitatea Germaniei, limitată la nivelul Europei, această
peninsulă vestică a Eurasiei – Rusia – deţine poziţia centrală în cadrul întregului
continent. Prin aceasta, Rusia nu este nici parte a Europei şi nici continuarea Asiei, ci
o lume autonomă, denumită de Saviţkii „Eurasia”. El consideră că Rusia – Eurasia
(heartland-ul lui MacKinder) este o sinteză a culturii şi istoriei mondiale la a cărei
dezvoltare participă şi natura ei. Rusia este considerată de Saviţkii nu ca un stat
naţional, ci ca un tip aparte de civilizaţie, la formarea căruia au concurat cultura
ariano-slavă, nomandismul turanic, tradiţia ortodoxă. Un principiu important
considerat de Saviţkii, era cel al „ideocraţiei”, în sensul că statul euroasiatic trebuie să
se bazeze pe o idee apriorică emisă de „conducătorii spirituali”. Comportamentul
geopolitic al Uniunii Sovietice coincide în mare cu concepţiile lui Saviţkii, fără a
recunoaşte însă deschis.
Continuatorul concepţiei eurasiatice a lui Saviţkii, a fost istoricul şi etnograful
Lev Gumiliov. Fără a menţiona în lucrările sale cuvântul „Geopolitică”, din cauza
ideologiei comuniste, prin teoria sa despre etnogeneză şi ciclurile etnice, Gumiliov se
25
situează pe poziţiile abordării „organiciste” şi a „determinismului geografic”,
preluate din lucrările lui Ratzel, Kjellen, Haushofer, ş.a.
Analizând perioada timpurie a hărţii etnice eurasiatice, Gumiliov oferă o nouă
imagine a istoriei politice a Orientului eurasiatic, pe care îl prezintă ca un centru
aparte de etnogeneză, cultură şi dezvoltare statală.
Dezvoltând cauzele etnogenezei, Gumiliov demonstrează cu numeroase
exemple cum, prin acumularea unor factori multipli, are loc explozia etnogenă tot aşa
cum, conform teoriei organiciste, are loc şi degradarea etnosului până la stadiul de
„etnosuri relicve”.
Gumiliov nu a formulat concluzii geopolitice pe baza imaginii oferite de el
asupra lumii. Ele au fost dezvoltate de urmaşii săi, în perioada dispariţiei cenzurii
ideologice marxist-leniniste, când a luat naştere un curent al „neoeurasianismului”.
Acest curent consideră că divizarea hărţii geopolitice a Europei a dus la înfrângerea
Uniunii Sovietice în cadrul „războiului rece”. Altă idee conceptuală a
neoeurasiaticilor se refeă la necesitatea alianţei cu ţările islamice (îndeosebi cu Iranul),
ca aliat strategic de maxim interes.
Manifestând opoziţia faţă de mondialismul promovat de blocul atalnatist, noul
curent preconizează instaurarea unei noi „bipolarităţi”, care să se opună tendinţei de
dominare unilaterală a Occidentului, fiind necesară formarea unui bloc continental
euroasiatic.
Această concepţie, şi-a găsit expresia în ampla lucrare „Osnovî gheopolitiki.
Gheopoliticeskoe buduşcee Rossii” („Bazele geopoliticii. Viitorul geopolitic al
Rusiei”) de Alexandr Dughin, apărută în 1997 la Moscova, cu consultanţa ştiinţifică a
Academiei Militare a Federaţiei Ruse. Într-un amplu volum, de 600 pagini, sunt
expuse pentru prima dată în literatura rusă, sistemtic şi în detaliu, bazele geopoliticii
ca ştiinţă, teoria şi istoria acesteia. Definind geopolitica, Dughin susţine că aceasta
este „concepţia despre putere şi pentru putere, geopolitica este disciplina elitelor
politice”. Expunând doctrina geopolitică actuală a Rusiei, lucrarea lui Dughin
demonstrează o perfectă continuitate între testamentul politic al lui Petru cel Mare şi
gândirea strategică actuală a Rusiei.
Conform concepţiei euroasiatice, Dughin pune semnul de egalitate între Rusia
şi Eurasia, însuşindu-şi teza lui MacKinder despre „heartland”. În consecinţă, Dughin
includă, pe lângă republicile pierdute şi ţările Europei Centrale şi de Est, alături de
statele Vestului european eliberate de sub tutela atlantică a SUA. Totodată el vizează
uniunea cu estul asiatic (Iran, India, China, Japonia). Elementul de coagulare al noului
imperiu ar fi poporul rus, purtătorul unui tip propriu de civilizaţie la scară planetară,
de esenţă mesianică. O asemenea afirmaţie este în concordanţă cu teza lui Ratzel,
părintele Geopoliticii, conform căreia statele mari au „simţul expansiunii” teritoriale
maxime. Dughin afirmă că logica procesului geopolitic, presupune confruntarea între
polul oceanic, identificat prin SUA, şi cel terestru – Rusia. Realizarea acestui
deziderat se va realiza pe baza axelor Moscova – Berlin – Tokyo şi Moscova –
Teheran.
Referitor la geopolitica internă a Rusiei, Dughin vizează un spaţiu mult mai
mare decât cel actual, incluzând pe lângă spaţiul fostei Uniuni Sovietice şi pe cel al
fostului lagăr socialist. Sunt analizate relaţiile actuale ale Rusiei cu fostele republici
unionale. O viziune cu totul aparte are Dughin asupra aşa-zisului cordon sanitar, situat
între Germania şi Rusia, după primul război mondial, la sugestia lui MacKinder.
Aceste state sunt considerate de Dughin „formate din popoare mici, istoriceşte
26
iresponsabile, aservite Occidentului Atlantic, care au acţionat ca pârghii pentru
disoluţia formaţiunilor continentale – Imperiul ţarist, Austro – Ungaria şi, mai recent,
URSS”.
În acest context, Dughin se exprimă şi în privinţa integrării Republicii Moldova
la România. El afirmă că acestea, „reprezintă două părţi ale regiunii geopolitice
unitare, populată de acelaşi etnos ortodox – de urmaşii dacilor – care vorbeşte o limbă
din grupa latină şi care a preluat într-o măsură însemnată elemente culturale,
lingvistice şi rasiale ale încercuirii slave”. Din punct de vedere geopolitic „integrarea
României şi Moldovei este inevitabilă, dar Moscova va trebui să realizeze această
unire în scopurile sale, pentru a include acest spaţiu în zona propriului control
strategic”.
Comparând „Bazele geopoliticii” a lui A.Dughin cu „Marea tablă de şah” a lui
Z. Brzezinski, se poate observa o mare similitudine a ţelurilor şi metodelor propuse,
dar de pe poziţii total opuse.

2.5. Şcoala Geopolitică românească

Geopolitica românească s-a dezvoltat în perioada dintre cele două războaie

mondiale sub impulsul a două mari probleme geopolitice care stăteau în faţa României
Mari – ameninţarea potenţială a Uniunii Sovietice, care nu se putea împăca cu
pierderea Basarabiei, şi revizionismul maghair, care n-a putut să recunoască justeţea
Tratatului de la Trianon, în urma căruia Transilvania a revenit României. Este
semnificativ că ofensiva revizionismului maghiar s-a accentuat odată cu renaşterea din
anii ’30 a revanşismului german, cu sloganul său „Drang nach Osten”.
În acest context, se poate afirma că geopolitica românească, spre deosebire de
cea germană, italiană sau maghhiară, a avut un caracter defensiv, axat pe apărarea
pământului şi neamului românesc. Axul constitutiv al şcolii româneşti a fost
geopolitica naţiunii şi a statului naţional, coordonate abordate pentru prima dată de
Simion Mehedinţi (1868 – 1962), fondatorul geografiei moderne în România. Sub
influenţa lucrării „Politische Geographie” a lui Ratzel, (sub conducerea căruia a
studiat la Leipzig), despre care va afirma că a fost menită să răstoarne şi să transforme
o întreagă rubrică a literaturii geografice”, Simion Mehedinţi va publica, în 1914,
lucrarea „Chestia orientală din punct de vedere geografic şi etnografic”, reluată mai
târziu sub titlul „România în marginea continentului. O problemă de Geopolitică
românească şi europeană”, cu o variantă intitulată „Fruntaria României spre
Răsărit”, completată cu elementele noi apărute în evoluţia politică a Europei, la
începutul celui de-al cincilea deceniu al secolului al XIX-lea.
Tema principală dezvoltată de S. Mehedinţi, este aceea a statului naţional în
raport cu vecinătăţile sale, în condiţiile fluidizării centrelor de presiune geopolitică.
„Pentru cel care observă fenomenele istorice din latura lor geografică, chestia
orientală se leagă însă acum, nu numai de strâmtorile dintre Egeea şi Marea Neagră, ci
de istmul dintre Marea Neagră şi Baltică, se întinde adică peste toată faţada
continentală a Europei răsăritene”. De fapt, „chestia orientală” este suprapusă, de
S.Mehedinţi, spaţiului „ce se întinde de la Constantinopol până la Konigsberg” locuit
de numeroase neamuri apăsate de blocul german de o parte şi uriaşul bloc rusesc de
altă parte”. Pentru S. Mehedinţi, condiţia Geopolitică a statului român este dependentă
de patru repere: istmul ponto-baltic, strâmtorile, Dunărea şi Carpaţii. O atenţie
corespunzătoare este acordată evoluţiei chestiunii ruseşti, care exercită o „uriaşă

27
presiune demografică” asupra Europei, subliniind rolul european al statului român. În
acest studiu, ca şi în cele ulterioare, S. Mehedinţi se situează la interferenţa geografiei
cu istoria, politica şi etnologia, îmbinând criteriul universalităţii istorice cu cel al
organicităţii geopolitice şi geoetnologice ale popoarelor. Potrivit concepţiei sale,
înţelegerea geopolitică a unui popor trebuie să se axeze pe două serii de repere – cele
legate de dinamica spaţiilor şi, respectiv, cele legate de dinamica popoarelor.
Ulterior, S. Mehedinţi îşi va expune consideraţiile geopolitice în lucrarea de
sinteză „Le pays et le peuple roumain”, apărută în 1937 şi reeditată în 1944. Ideea
centrală este argumentarea continuităţii etnice şi politice a poporului român, singurul
popor, spre deosebire de vecini, „care n-a cunoscut altă patrie decât cea pe care o
locuieşte în prezent”. „Este imposibil de a înţelege viaţa şi personalitatea unui popor
fără a lua în considerare pământul pe care el trăieşte. Aşa cum Egiptul nu poate fi
separat de Valea Nilului, Italia de peninsulă sa în mijlocul Mediteranei, la fel rasa
românească nu poate fi separată de cetatea muntoasă a Carpaţilor şi de Câmpia
pontică sau panonică – de la picioarele acestor munţi.”
Această teză este susţinută prin abordarea continuităţii privită sub aspectul
rasei, masei etnice, continuităţii politice, subliniind că din Evul Mediu până în zilele
noastre, statul român, constituit din cele trei principate, a avut o existenţă neîntreruptă,
spre deosebire de alte state vecine, deşi a fost supus presiunii a trei mari imperii –
otoman, austro-ungar şi ţarist.
În încheiere, S. Mehedinţi se pronunţă cu privire la perspectivele economice şi
politice în raport cu geografia bazinului dunărean. Subliniind că România se află
situată pe diagonala celor mai mari aglomerări urbane din lumea veche şi pe liniile
cele mai directe de navigaţie, aeriene, feroviare, având deci o poziţie geoeconomică
favorabilă, el atrage atenţia asupra riscului geopolitic al strâmtorilor Mării Negre
derivat din intenţia seculară a Rusiei de a ajunge la mările calde.
„Le pays et le peuple roumain”, rămâne un model strălucit de analiză
Geopolitică a unei ţări. Pe baza coordonatelor trasate de S. Mehedinţi s-a format
şcoala românească de geopolitică reprezentată de I. Conea, N. Al. Rădulescu, V.
Mihăilescu, M. David, V. Tufescu, ş.a., care au avut contribuţii majore pe tărâmul
acestei discipline.
Dintre aceştia, Ion Conea (1902 – 1974) trebuie considerat ca primul teoretician
al geopoliticii româneşti, cu preocupări acoperind tot spectrul acestei noi ştiinţe, de la
teorie şi istorie, la zona aplicabilităţii concrete. Activitatea lui I. Conea pe tărâmul
geopoliticii, aşa cum poate fi reconstituită din studiile rămase, cuprinde o perioadă
relativ scurtă dar foarte prolifică, suprapunându-se anilor tragici ai amputărilor
teritoriale ale statului român şi războiului mondial. Această activitate s-a concretizat
prin colaborarea fructuoasă cu şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, ca şi prin
activitatea la revista „Geopolitica şi Geoistoria”, al cărei fondator a fost, alături de
Gh. I. Brătianu, Anton Golopenţia, Mircea Vulcănescu şi Sabin Manuilă. Trebuie
menţionate, de asemenea, cursurile sale de la Şcoala Superioară de Război.
Ion Conea îşi începe activitatea în domeniul geopoliticii cu importantul studiu
teoretic „Geopolitica – o ştiinţă nouă”, publicat în revista „Sociologia Românească”
din 1937. Analiza detaliată a diferitelor şcoli şi tendinţe în geopolitica epocii, cu
excepţia celei americane, i-a permis să formuleze o concepţie proprie asupra
obiectului noii ştiinţe. Deosebit de interesantă este explicaţia oferită de I. Conea a
modului cum termenul de geopolitică, folosit de Kjellen pentru desemnarea unui
capitol din sistemul politic, a fost preluat de germani şi atribuit unei discipline care era
28
în consonanţă cu conceptul „Weltpolitik” (politică mondială), lansat de Germania lui
Wilhelm al II-lea. Subliniind caracterul revanşard al noii discipline promovate de
germani, I. Conea se raliază poziţiei exprimate de geografii francezi A. Demangeon, J.
Ancel, ş.a.
Pentru a ajunge la formularea obiectului geopoliticii, I. Conea, porneşte de la
constatarea că „Pământul devine cu fiece zi mai mic şi aproape că n-a rămas colţ
îngheţat sau minusculă insulă de coral pierdută în larg de ocean – neocupate de el
(n.a.: de om). S-a dus vremea în care, în antichitate şi în evul mediu, statele îşi
permiteau să lase între ele, ca hotare, adevărate zone largi nelocuite, rămânând destul
pământ de locuit în lăuntrul acestor cingători de viduri de umanitate”13. Această
constatare îl conduce pe I. Conea la concluzia că „Azi nimeni nu mai poate trăi în
izolare, chiar dacă ar vrea. Cu toţii, state sau naţiuni, suntem integraţi (subl. N.n.)
definitiv, politic şi mai ales economic”. Oferind o perspectivă proprie asupra
procesului de plămădire a geopolitici, I.Conea, prin afirmaţiile anterioare, îl corelează
cu ceea ce în zilele noastre, în mod curent, denumim „mondializare” sau
„globalizare”. Această constatare îi permite să afirme că dacă geografia politică este
ştiinţa statului, geopolitica va studia jocul politic dintre state sau ştiinţa mediului
politic planetar. În continuare, el arată că „geopolitica analizează, compară şi clasifică
fapte de viaţă planetară condiţionate, cum am spus, mai ales geografic. Ea distinge
regiuni geopolitice, strategice, economice, de mare convergenţă comercială, într-un
cuvânt geopolitica este geografie aplicată”14.
Apărarea autohtoniei poporului român, cu argumente din domeniul istoriei,
geografiei istorice, etnografiei, toponimiei, a constituit un domeniu scump inimii lui I.
Conea. În acest sens, va publica în 1941, studiul „Transilvania, inimă a pământului
românesc”. Abordarea acestei teme n-a fost singulară, o făcuse şi Simion Mehedinţi
în 1940, cu lucrarea „Qu’este-ce que la Transylvanie ?”, alături de alte studii similare
publicate de George Vâslan, Laurian Someşan, Tiberiu Morariu. Studiul lui I.Conea,
cu un caracter puternic polemic, pledează în favoarea apartenenţei indestructibile a
Transilvaniei la pământul românesc. Subiectul va fi reluat în 1967, când publică
materialul „Cu privire la teritoriul – nucleu de formare a poporului român”, în care
se argumentează că „formarea poporului român a avut loc în spaţiul de la nord de
fluviu, având ca teritoriu nucleu ţinuturile de deal şi munte ale Daciei”15.
În acelaşi cadru, trebuie menţionat şi articolul polemic „Tota Transilvania ad
nos venit”, în care este expusă teoria lui Iansco Benedek. Această teorie maghiară,
lansată la finele secolului al XIX-lea şi reluată până în zilele noastre, afirmă că
preponderenţa românilor în Transilvania s-ar explica prin imigrările masive din
Principate în secolul al XVII-lea şi mai ales al XVIII-lea. Cu ajutorul documentelor şi
al constatărilor proprii, cu prilejul unei deplasări pe sub munţii Olteniei şi Munteniei,
I. Conea demonstrează că „în genere, în tot cursul istoriei româneşti, ţara-stup, ţara de
roire etnică în jur, a fost Transilvania împreună cu centura ei de munţi, dealuri,
depresiuni. Aşa a fost mereu, din antichitate şi până deunăzi şi cel mai mult a fost aşa
în Evul Mediu (…). Tocmai în secolele XVII – XVIII, secolele în care Iansco
Benedek îşi hazardează strania teorie cu imigrarea contrarie, tocmai în ele constatăm
un flux de populaţie ardeleană în principate, mai puternic decât în oricare din secolele
anterioare”16.
Altă temă atacată de I. Conea, vizează critica conceptului de „frontiere
naturale”, identificate sau consacrate drept „frontiere politice” de către geopolitica
maghairă care a lansat conceptul de „Bazin carpatic”. Acestei teme, I. Conea îi va
29
consacra o serie de studii începând cu „Destinul istoric al Carpaţilor”, apărut în 1937
şi reluat în 1941, continuând cu „Carpaţii hotar natural”, în 1942, şi apoi cu „Spaţiul
geografic românesc”, în 1944, ce constituie un răspuns documentat la volumul
„Ardealul istoric”, editat în 1941 la Budapesta, care avea drept moto afirmaţia:
„Mutarea de pe Carpaţi a frontierei nu este numai un act de violenţă împotriva naţiunii
maghiare, dar este şi o adevărată înjurie adresată lui Dumnezeu”.
Folosind pe larg izvoarele istorice şi geografice, I. Conea demonstrează
convingător, cu numeroase exemple, că munţii ca şi fluviile, nu separă, ci unesc
oamenii şi că în acest sens Carpaţii sunt „coloana vertebrală a pământului şi poporului
românesc”.
Dacă în 1937, I. Conea îşi începea prestaţia geopolitică cu precizarea obiectului,
în 1944 ciclul se va încheia cu importantul studiu teoretico-metodologic privind
poziţia geopolitică a României în contextul internaţional de atunci. Poziţia geopolitică
a României mai fusese abordată de S. Mehedinţi în 1914, prin prisma hotarului
dinspre est cu Rusia, ca şi de N. Al. Rădulescu în 1938, din punctul de vedere al
apartenenţei la Europa Centrală, sau de V. Tufescu (1943) privind poziţia economică a
României între spaţiul euroatlantic şi euroasiatic. Ion Conea abordează problema din
perspectiva poziţiei centrale a României şi a consecinţelor acestui fapt. Precizând că
statele mici nu pot face abstracţie, în orientarea lor pe tabla de şah a politicii, de ceea
ce este şi dincolo de vecinii lor imediaţi, I. Conea afirmă că „România face parte
dintr-o zonă de foarte sensibilă fricţiune geopolitică, dintr-un vast teritoriu – tampon
(…). În literatura geopolitică acest teritoriu este cunoscut şi definit ca o zonă de
„cutremure politice” (…). De o parte şi de alta a acestui teritoriu – tampon stau cele
două Europe, cum s-a spus: Europa germanică şi romanică în vest, Europa slavă sau
rusă în est”17. În funcţie de aceste coordonate, I. Conea analizează consecinţele asupra
României ce decurg din interacţiunea celor doi vectori geopolitici menţionaţi. Întregul
studiu, care impresionează prin bogăţia argumentelor, se prezintă ca unul de
geopolitică aplicată. Catalogând poziţia geopolitică a României drept centrală prin
excelenţă, I. Conea arată că o ţară cu o asemenea poziţie este supusă unor forţe de
presiune din toate direcţiile, aşa cum a fost cazul în numeroase rânduri de-a lungul
istoriei.
Este laconică, dar precisă, definirea poziţiei geopolitice spre deosebire de cea
geografică: „Poziţia geografică rămâne mereu aceeaşi, poziţia geopolitică e tot mereu
alta. Faţa politică a pământului este ca o uriaşă tablă de şah, pe care jucătorii mută
mereu piesele, dând acestora, mereu tot alte poziţii şi funcţii”18.
Totodată, I. Conea face nişte afirmaţii frapante prin actualitatea lor, o adevărată
mărturie de credinţă: „Europa şi lumea întreagă trăiesc astăzi preziua unei noi ordini
de lucrări. Forme de viaţă politică şi economică noi se pregătesc, în care se va îmbrăca
lumea de mâine. Cuvântul prim îl vor avea, când acele forme vor căpăta contur şi
putere de acţiune precise „Marile puteri”.
Cea mai mare parte a studiilor geopolitice, I. Conea le-a publicat în revista
„Geopolitica şi Geoistoria”, apărută într-o perioadă suprapusă cu anii tragici ai
amputărilor teritoriale şi ai războiului mondial, ca urmare a pactului Molotov –
Ribbentrop (1939) şi ai Dictatului de la Viena (1940). Prin contribuţiile sale, Ion
Conea, se situează în fruntea geopoliticenilor români.
Un alt geograf cu contribuţii importante pe tărâmul geopoliticii a fost N. Al.
Rădulescu (1905 – 1989), „angajat” în apărarea hotarelor României în faţa Europei.

30
 O primă contribuţie, o reprezintă clarificarea poziţiei României în Balcani şi
Europa Centrală, prin studiul „Poziţia Geopolitică a României”19. Dacă ulterior, I.
Conea va aborda această problemă prin prisma frontierelor, în raport cu statele vecine,
N. Al. Rădulescu se va referi într-un sens mai larg, în cadrul Europei, problemă care
nu şi-a pierdut actualitatea nici în prezent. Trecând în revistă numeroasele studii
româneşti sau străine, care s-au pronunţat în această problemă, autorul conchide că
majoritatea lucrărilor geografice recente, consideră România Mare ca un fragment al
Europei Centrale – părăsind astfel pentru totdeauna ideea de a plasa ţara noastră în
cadrul Peninsulei Balcanice”20.
Între 1940 şi 1942 N. Al. Rădulescu va publica trei studii înrudite prin tematica
abordată: „Consideraţii geopolitice asupra reţelei hidrografice a României”21,
„Hotarul românesc dunărean”22 şi „Probleme româneşti dunărene”23. Prin
consideraţiile geopolitice asupra reţelei hidrogarfice, autorul subliniază rolul
important al râurilor în crearea şi dezvoltarea statelor, folosind exemple din Germania,
Franţa, Rusia şi Iugoslavia. Pentru România evidenţiază contribuţia sistemului
centrifugal la unitatea statului. Este un studiu unicat prin tema propusă.
În privinţa Dunării, se apreciază rolul triplu îndeplinit de aceasta: drum, hotar şi
element de polarizare politică. Ultimul studiu, consacrat tot Dunării, evidenţiază
relaţia între rolul statului românesc, aflat de pază la gurile fluviului şi statutul
european al acestuia, subliniind că navigaţia pe Dunăre nu poate fi asigurată decât
atunci când Rusia va fi îndepărtată de la gurile ei, autorul afirmând că ţările dunărene
cu cele mai mari interese în lungul fluviului sunt România şi Germania. Evoluţia
ulterioară, marcată de transformarea Dunării într-o arteră navigabilă de la Marea
Nordului la Marea Neagră, confirmă atenţia acordată de N. Al. Rădulescu rolului
fundamental european al acestei artere.
Din momentul „Geopolitica şi Geoistoria”, care timp de trei ani s-a bucurat de
aportul a numeroşi istorici, sociologi şi geografi, marcând o perioadă de maximă
înflorire a geopoliticii româneşti, trebuie consemnată apariţia în 1943, sub egida
Societăţii Regale de Geografie, a lucrării colective „Unitatea şi funcţiunile
pământului şi poporului românesc”, reunind contribuţiile lui C. Brătescu, N. Al.
Rădulescu, V. Mihăilescu şi V. Tufescu. Motivaţia apariţiei acestei lucrări este
prezentată în prefaţa semnată de V. Mihăilescu (1890 – 1978): sciitorii străini, unii din
ei cu mare răspundere politică faţă de ţara respectivă, au putut afirma în articolele şi în
alte publicaţii de largă informare tendenţioasă a opiniei publice mondiale, că prin
structura reliefului său, ţara carpatică românească, deci şi statul care-i corespundea
până în vara anului 1940, nu pot fi viabile (…). Teza n-ar merita nici un răspuns.
Totuşi, constantând din experienţa ultimilor ani cât de infinită este credulitatea
oamenilor unilateral informaţi, Societatea Regală de Geografie a gândit că e bine să-şi
iasă din rezervă. Astfel, se explică publicarea Broşurii de faţă”. Prin tematica sa,
această publicaţie constituie un act de mare curaj patriotic într-un moment de restrişte
pentru neamul românesc.24
Primul studiu, „Unitatea pământului şi poporului românesc”, semnat de V.
Mihăilescu, după o analiză detaliată a principalelor trăsături geografice ale teritoriului
românesc, conchide că „Aceasta este ţara carpatică românească. Ea este carpatică
pentru că s-a născut şi a evoluat prin Carpaţi şi datorită Carpaţilor şi este românească
pentru că este locuită în cea mai mare parte a întinderii ei de umanităţi sau de
majorităţi covârşitoare româneşti”.25

31
 Studiul final, „Funcţiunile geopolitice ale pământului şi neamului românesc din
Carpaţi”, semnat de acelaşi autor, atribuie României rolul de răspântie politică la
întretăierea a trei domenii de civilizaţie europene; axe de putere care îi conferă un
statut european cu rol de atenuare a asperităţilor de orice tip. În consecinţă, el
identifică „frontiere pacifice” şi „frontiere conflictuale”.
De menţionat că, în cadrul preocupărilor geopolitice, V. Mihăilescu a mai
semnat studiile Harta etnografică a contelui Paul Teleki26, Harta etnică a Românei
transcarpatice27 şi Blocul Carpatic românesc.28
N. Al. Rădulescu semnează studiul „Unitatea românească din punct de vedere
al geografiei umane”. Pe baza criteriilor antropologice şi etnografice, autorul
demonstrează unitatea organică a poporului şi teritoriului românesc, ale cărui frontiere
se confundă cu limitele formelor de viaţă naţională, în cadrul cărora Transilvania este
inima pământului românesc.
Victor Tufescu (1908-2000), ese autorul studiului „Funcţiunile economice ale
României”. Acest studiu este o reluare a altui studiu, publicat în 1942, „Rolul
economic al României în cadrul Europei noi”29. Evidenţiind poziţia României ca zonă
de tranzit dintre ţările nord-occidentale şi cele ale Mediteranei răsăritene, pe vechiul
drum al Indiei, România îndeplineşte următoarele funcţii economice:
1. producătoare de materii prime;
2. debuşeu pentru unele produse;
3. zonă de tranzit între spaţii economice diferite.
Această întreită menire economică a României era privită de autor în
condiţionare cu unitatea teritorială.
Atrăgând atenţia asupra inconvenientelor ce decurg din poziţia României între
două lumi, V. Tufescu indică pentru prima dată perspectiva deschiderii unei imense
pieţe spre est, ca şi necesitatea mutării frontierei estice a Europei pe Urali şi Caspică.
Şi alţi geografi au avut preocupări geopolitice în această perioadă. Astfel, Mihai
David (1886-1954) a publicat „Cosideraţii geopolitice asupra statului român”.30
Problemele geopolitice ale Transilvaniei după primul război mondial s-au bucurat de
atenţia lui Tiberiu Morariu (1905-1982); în studiile „Maramureşul în organismul
etnic şi politic al Ţărilor Române”31, „Elementul germanic din Transilvania”32 ;
„Maghiarizarea oraşelor din Transilvania”33; Ştefan Manciulea (1908-1989), va
publica „Românii şi minorităţile etnice din Transilvania şi părţile ungurene în întâia
jumătate a secolului XIX”34 şi „Graniţa de Vest”35; N. M. Popp (1908-1989),
semnează studiul „Românii din Basarabia şi Transnistria”.36
Se poate afirma că geografii români au desfăşiurat în ani ’30 –’50 o intensă
activitate pe tărâmul geopoliticii, alături de alţi intelectuali ca Nicolae Iorga, Gh. I.
Brătianu, Romulus Seişanu, Sabin Manuilă, Anton Golopenţia, ş,a.
Paleta tematică a geopoliticienilor români din trecut este foarte bogată. De la
Geopolitica statului naţional, abordată primordial de S. Mehedinţi, s-a trecut la
problema fronierelor naturale sau politice (I. Conea), frontierelor politice şi economice
(V. Tufescu), poziţiei geopolitice a României (N. Al. Rădulescu şi I. Conea),
frontierelor pacifice şi conflictuale (V. Mihăilescu, inclusiv obiectul geopoliticii (I.
Conea). La aceasta se adaugă contribuţiile majore ale altor intelectuali precum Gh. I.
Brătianu (frontierele naţionale şi spaţiile de securitate), Sabin Manuilă (Harta etnică şi
harta politică a unui teritoriu), Romulus Seişeanu (frontiera şi „spiritul
naţionalităţilor”), N.Iorga (teoria vitalităţii şi frotierele culturale) ş.a.

32
 După instaurarea regimului comunist, şcoala geopolitică românească a fost pur
şi simplu desfiinţată. Autorii au fost excomunicaţi, pe lucrările lor s-a aplicat
cuvântul „interzis”, fiind scoase din circuitul ştiinţific.
După aproape o jumătate de veac, geopolitica începe să fie repusă în drepturile
fireşti. Una dintre primele acţiuni reparatorii de după 1989, a fost reeditarea între
1992-1993, la Editura Militară, a Atlasului Spaţiul istoric şi etnic românesc, elaborat
în anii războiului în vederea viitoarei Conferinţe de pace. Altă acţiune lăudabilă a fost
editarea în 1994 la Iaşi a unui amplu volum „Geopolitica”, sub coordonarea
geografilor şi istoricilor Gh. Buzatu, V.S.Cucu şi E.I.Amandi, care reuneşte o seamă
de studii ale autorilor contemporani români şi străini.
Remarcabilă este contribuţia geografului Petre Deică. În ultimele două decenii a
elaborat şi publicat numeroase studii care consolidează conţinutul ştinţific al
geopoliticii. Sunt readuse în actualitate tradiţiile şcolii geografice româneşti în acest
domeniu şi afirmă totodată reconsistenţa geopolitică a unor lucrări ale geografilor
străini privind realitatea românească.
Sunt de menţionat, de asemenea, două lucruri importante, „Geopolitica – o
abordare prospectivă”, de Sergiu Tămaş, ca şi „Sociologia şi Geopolitica frontierei”,
realizată de un colectiv condus de sociologul Ilie Bădescu, care au adus contribuţii
deosebit de valoroase la clarificarea unor probleme actuale ale geopoliticii. S-au
adăugat, apoi, şi alte lucrări.
Introducerea geopoliticii ca obiect de studiu în învăţămâtul superior a prilejuit
publicarea primelor cursuri universitare la Cluj, Târgovişte, Oradea, etc.
În revistele de specialitate încep să apară articole pe diferite teme geopolitice.
De asemenea, este de menţionat înfinţarea în cadrul Universităţii din Oradea a
„Revistei Române de Geografie Politică” precum şi a „Revistei de Geografie Politică,
Geopolitică şi Geostrategie” a Universităţii din Târgovişte, menite să polarizeze
preocupările geopolitice ale tuturor geografilor din ţară.
Se simte însă necesitatea unei afirmări mai puternice a geopoliticii, cu precădere
prin afirmarea sa pe plan extern.
Evoluţia situaţiei internaţionale, când se pun în circulaţie diferite scenarii de
restructurare a frontierelor, de retrasare a spaţiilor geopolitice sub diferite denumiri:
Confederaţia Dunăreană, federalizare şi regionalizare, anularea Tratatului de la
Trianon şi altele, toate vizând reîntoarcerea la harta Europei din 1914, demonstrează
necesitatea promovării unei geopolitici active la care întreg frontul oamenilor de
ştiinţă angrenaţi în acest domeniu este chemat să-şi aducă o contribuţie pe măsură.
Concluzii
Din retrospectiva evoluţiei şcolilor geopolitice, se pot extrage o seamă de
constatări cu caracter general. Geopolitica este o ştiinţă relativ tânără, având în spate
doar un secol, cu o evoluţie sinuoasă, controversată şi chiar negată uneori. Se pune
întrebarea: apariţia şi dezvoltarea rapidă a fost justificată sau nu ? Geopolitica apare în
perioada în care Pământul este cunoscut în deplinătatea sa, când procesul de
constituire a statelor naţionale în Europa atinge apogeul şi când marile puteri încep
lupta pentru împărţirea lumii, anunţând formarea imperiilor coloniale. Apare o mistică
a spaţiului, exprimată prin nevoia cuceririi de noi teritorii fără a ţine seama de
frontierele statale. Apar, de asemenea, panideile, axate pe opoziţia dintre viziunea
americană şi britanică, marcată de relaţia între mare şi pământ, şi cea germană,
centrată pe spaţiile continentale.

33
 Geopolitica ia naştere sub aripa geografiei politice (termen instrodus în secolul
al XVII-lea de Turgot) şi a antropogeografiei germane (noţiune introdusă de Friedrich
Ratzel) şi, mai apoi, a istoriei, dreptului internaţional în raport cu factorul geografic.
Formulat pentru prima oară de Kjellen, termenul de geopolitică este îmbrăţişat de
literatura germană, amplificat cu teoriile legate de „spaţiul vital”, de rasism şi
concepţii neomalthusianiste, care au dus la compromiterea lui ca doctrină. Spriritul
geopoliticii naziste a contaminat geopolitica italiană, japoneză şi cea maghiară. În
perioada Războiului Rece se constată o puternică revenire la geopolitică în sens de
ştiinţă, mai ales în lumea anglo – saxonă. Geopolitica a devenit deosebit de actuală în
condiţiile sistemului mondial bipolar de putere, ilustrat prin opoziţia dintre URSS şi
SUA. S-au emis păreri care oscilau între definirea geopoliticii ca ştiinţă obiectivă sau
metodă de analiză. Lucru explicabil, întrucât mai toţi marii geopoliticieni – Mahan,
MacKinder, Spykman, Haushofer, ş.a. – şi-au construit, de fapt, conceptele din
perspectiva intereselor statelor pe care le reprezentau.

BIBLIOGRAFIE

 Bouillet M.N., Dictionnaire universel d’istoire et de géographic, Librairie

Hachette, Paris, 1908;
 Braudel Fernand, Gramatica civilizaţiilor, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994;
 Haushofer Karl, De la géopolitique, Paris, Fayard, 1986;
 Kjellén Rudolf, Der Staat als Lebensform, Leipzig, 1917;
 Lacoste Yves (coord.), Dictionnaire de Géopolitique, Ed. Flammarion, Paris,
1995;
 Mehedinţi Siomion, Antropogeografia şi întemeietorul ei Friedrich Ratzel,
Bucureşti, 1904;
 Neguţ Silviu , Cucu Vasile, Vlad Liviu Bogdan, Geopolitica României, Ed.
Transversal,Târgovişte,2004;
 Ratzel Friedrich, La Géographie politique, les concepts fondamentaux, Fayard,
Paris, 1987;
 Sava Ionel Nicu, Geopolitica. Teorii şi paradigme clasice. Şcoala geopolitică
germană, Editura Info-Team, Bucureşti, 1997;
 Ozunu Mihail Vasile,Ioan Munteanu,Tudor Iulian,Gheorghe Ciascai – Geopolitica
geostrategie – studii,Bucuresti,2002;
www.geopolitica.ro
http://www.actrus.ro/biblioteca/carti/stiinta mil/cos mal/cuprins.html
http://www.studiidesecuritate.ro
http://www.mapn.ro/indexro.php

34
 CURSUL III
STATUL-ENTITATE ESENŢIALĂ ÎN GEOPOLITICĂ

Spaţiul personal şi teritorialitatea

Fiecare individ al societăţii umane posedă un teritoriu propriu pe care-l poartă

întotdeuana cu sine, ca un fel de extindere a propriei persoane, numit spaţiu personal
sau teritorial.
Spaţiul personal minim acceptabil este determinat, în principal, de cultura unei
societăţi. Nerespectarea spaţiului teritorial personal poate genera uneori
comportamente de dominanţă, care, prin exploatare se pot aplica şi statelor, ca, de
exemplu, în cazul marilor puteri faţă de state mici, vecine sau periferice.
Există, însă, situaţii frecvente când, într-o convieţuire socială, moştenirea
culturală se îmbogăţeşte de la o generaţie la alta şi contribuie la adaptarea individului
în marile aglomeraţii ca, de exemplu, migraţia de la sate la oraşe sau chiar de la oraşe
mai modeste la megalopolisuri.
Unii gânditori au definit conceptul de teritorialitate ca un tipar de
comportament ca, de exemplu, J. Gottman, care subliniază că spaţiul vital are limite
de neînlocuit, reunite sub numele de iconografie (în sensul de studiu al unei opere
privitoare la un anumit subiect, în cazul de faţă spaţiul vital şi modul de
comportament).
Şcoala geopolitică germană, prin reprezentanţii ei, au conceput statul ca un
organism viu, a definit teritorialitatea numai într-un anumit sens (al extinderii sale),
iar statul ca o entitate, ale cărei caracteristici depind de comportamentul indivizilor
care-l compun.
Alt exemplu de spaţiu uman, de teritorialitate se manifestă uneori chiar la
grupurile etnice din marile oraşe ale S.U.A.: China-Town din New York, Los
Angeles, Chicago, care recompun practic teritorialitatea umană din ţara de origine.
Afirmaţia: „poziţia corijează, supradimensionează sau subdimensionează
spaţiul” aparţine lui Fr. Ratzel. El a lansat-o atunci când a vorbit despre corelarea
noţiunii de poziţie cu cea de spaţiu.
Poziţia unui stat nu este o noţiune strict geografică (topografie, vecinătăţi
naturale, forme de relief etc.) ci trebuie corelată poziţia naturală cu cea politică şi
socială. Din această cauză poziţia trebuie privită în legătură cu contextul politic, social
al momentului în care se face analiza (într-o anumită epocă). Astfel, dacă poziţa din
punct de vedere strict geografic rămâne fixă, din punct de vedere geopolitic ea va fi
într-o continuă schimbare. Dacă situaţia politică dintr-o anumită zonă se modifică,
atunci şi poziţia geografică a statelor din jur va fi diferită. Acest lucru este valabil şi
din punct de vedere al schimbărilor survenite în ceea ce priveşte distanţa faţă de
marile centre culturale, faţă de civilizaţie.
Referitor la corelaţia dintre poziţie şi spaţiu, putem afirma într-adevăr că, atunci
când un stat este puternic din punct de vedere economic, el este situat favorabil
geografic (nu are vecini puternici, are graniţe naturale care să-i permită apărarea,
mittelpunkt-ul său emite pulsari culturali foarte puternici) încât poate să-şi extindă
35
graniţele în mod natural. Aşa se exeplică apariţia marilor imperii, corelată cu deţinerea
unei puteri militare remarcabile, a unei strageii de război, a unui număr de populaţie
mare (pentru a putea strânge armată) şi a unei voinţe (naţionale) de a cuceri alte
popoare. Grecia a fost înfloritoare şi a condus lumea în această zonă atâta timp cât altă
putere care să i se opună nu a existat. Atunci când Roma a căpătat statutul de imperiu
şi a început cuceririle în Pelopones, Elada va fi transformată în provincie romană.
Chiar Imperiul Roman când teritoriul său devenise prea mare şi prea greu de controlat
a fost obligat să renunţe la uneloe cuceriri în favoarea altor imperii, cum ar fi fost
Imperiu Roman de Răsărit/Imperiul Bizantin (care devine o mare putere în zona
Balcanilor şi a Asiei Mici). Acest imperiu, la rândul său, a dispărut ca urmare a
apariţiei altei forţe: Imperiul otoman. Şi tot aşa, de-a lungul istoriei, multe popoare au
ajuns să deţină statutul de imperiu/mare putere, în funcţie de împrejurările politice, de
vecini, de creşterea sau scăderea puterii lor, de pierderea anumitor teritorii importante
etc. Deci, poziţia este cea care decide valoarea spaţiului. Ca stat poate să deţină
teritorii imense, bogate în resurse, dar dacă nu are cum să-şi valorifice această poziţie,
nu este suficient. Poziţoia geografică a marilor imperii dovedeşte că acestea aveau
deschideri importante la mare, dominau importante suprafeţe de apă (din Oceanul
Planetar). Acesta este şi motivul pentru care Mackinder remarca importanţa mărilor
pentru marile puteri care le-au stăpânit (Marea Mediteranîă– pentru Imperiul Roman,
Oceanul Atlantic pentru Imperiul Spaniol şi, ulterior, pentru Imperiul Britanic, iar, în
prezent, Oceanul Pacific va juca un rol important, va fi „oceanul viitorului”, în
credinţa multor politologi actuali persistând ideea că puterile care vor domina
Pacificul, vor conduce lumea). Faptul că Imperiul Ţarist nu avea ieşire la Marea
Neagră sau la Marea Baltică, pentru a aputea comunica cu restul lumii, a fost
considerat „imperiul cu picioarele de lut” şi l-a făcut pe ţarul Petru-cel-Mare să
afirme: „eu nu caut pământul, ci apa” sesizând faptul că Rusia va fi condamnată la
izolare, chiar dacă deţine teritorii importante. Germania este un stat care, din punct de
vedere al poziţiei sale geografice, a fost profund defavorizat. El nu deţine un teritoriu
prea mare şi populaţia are o densitate ridicată. Cu toate acestea existenţa vecinilor
puternici nu i-au permis extinderea graniţelor, chiar dacă „necesităţile istorice” au
cerut-o. În aceste condiţii singura posibilitate rămânea migrarea spre sud-est pe cursul
Dunării, corijând favorabilitatea poziţiei geopolitice (aşa cum sugera şi Friedrich
Liszt). Această dorinţă a germanilor de a deţine teritorii cu ieşire la o mare caldă
trebuie corelată şi cu visul lor de a controla Europa de Orientală, Europa
Mediteraneană şi Orientul Mijlociu (proiectul axei Berlin-Baghdad). Atunci când
marile puteri (Marea Britanie, S.U.A.) au făcut front comun împotriva Germaniei, au
putut depăşi în cele din urmă (după ce întreaga Europă li s-a alăturat) ca forţă
Germania.
În prezent, când majoritatea statelor au înţeles că nu mai este atât de important
să cucereşti militar un teritoriu, ci să-l stăpâneşti economic (aşa cum procedează
S.U.A. în toată lumea, marile concerne transnaţionale fiind prezente peste tot în lume,
48% din tranzacţiile comerciale internaţionale fiind derulate în USD etc.), afirmaţia
lui Ratzel este încă valabilă cu completarea că, spaţiul (geopolitic) reprezintă nu
teritoriul geografic ci aria de influenţă economică a unui stat S.U.A. a putut deveni o
mare putere deoarece a deţinut a importantă suprafaţă de pământ, ieşire la ocean (60%
din graniţe), putere economică, putere militară, cu alte cuvinte a avut toate atuurile
geopolitice. Ea şi-a supradimensionat spaţiul într-un mod mult mai subtil, aşa cum
aminteam, astfel încât putem spune că, din anumite puncte de vedere, ea „conduce”
36
lumea. Acesta este şi motivul pentru care Uniunea europeană s-a decis să-şi mărească
forţa de influenţă prin înglobarea de noi ţări, pentru a reuşi cât de cât într-un viitor
apropiat să contrabalanseze în favoarea Europei puterea.

 Statul şi teritorialitatea politică

Statul naţional modern a apărut prima dată în Europa, încă din perioada feudală,
când s-a trecut de la suveranitatea personaă la suveranitatea naţională, (sau de la
regnum la dominium – Teodor Simion, 1998).
În afirmarea statului ca entitate geopolitică, un rol deosebit l-a avuit
naţionalismul, care se bazează printre alte elemente şi pe teritorialitate.
De exemplu, în cazul statului evreu, după două milenii de peregrinare
(diaspora), evreii s-au întors la vechiul lor teritoriu, pe urmele vechii civilizaţii
israeliene şi iudaice şi au reconstituit statul modern Israel (1948) cu sprijinul marilor
puteri.
Unii autori (Edward Soja) au subliniat raportul dintre teritorialitate, stat şi
societate,care se află într-o strânsă interdependenţă. Astfel, când dezvoltarea statului
ajunge la dimensiuni şi complexitate mare, se afirmă şi teritorialitatea ca un fenomen
organizaţional şi comportamental puternic, devenind în acelaşi timp şi o teritorialitate
culturală şi simbolică. Omul atinge un nivel suprem în societate, numai o dată cu
apariţia statului.
Un alt fenomen care a avut un rol important în evoluţia conceptului de stat a
fost determinismul, care s-a lansat după apariţia lucrării lui Charles Darwin (în 1859 –
„Asupra originii speciilor”). Aceasta a influenţat şi alte ştiinţe: istoiria, economia,
politica, dreptul, antropologia, sociologia. În geografie se resimte mai ales contribuţia
geografiei umane franceze, prin lucrările lui Paul Vidal de la Blache şi Jean Bruhnes,
care au dezvoltat conceptele de probabilism şi posibilism, ca alternative la
determinismul geografic.
A fost promovat şi determinismul social (în1939) prin teoria ciclică asupra
dezvoltării statelor, asemănător stadiilor umane.
În prezent, putem spune că mediul fizico-geografic este important pentru
dezvoltarea statelor dar nu şi determinant.

3.2. Conceptul de stat

Evoluţia noţiunii de stat poate fi urmărită din antichitate până în prezent, când
s-a ajuns la statul naţional bine structurat.
Jean-Jacques Rousseau considera statul ca forma cea mai angajantă a asocierii
politice; Ludovic al XIV-lea susţinea conceptul absolutist „statul sunt eu” (L’état c’est
moi) devenit celebru.
În lumea contemporană, semnificaţia statului a căpătat noi valenţe: de la statul
totalitar de tip comunist, fascist, până la statul democrat burghez şi la statul
democrat.

37
 În concepţia lui Martin Glassner, elementele care definesc statul sunt:
teritoriul, populaţia, forma de guvernământ, organizarea economică, sistemul de
circulaţie.
Statul se defineşte ca un spaţiu organizat politic, care nu poate exista decât pe o
bază teritorială bine precizată din punct de vedere geografic. Altfel spus, statul
reprezintă o entitate distinctă fiind determinat de poziţia sa absolută şi relativă pe
glob, pe continent, în cadrul unei regiuni georgrafice, într-o zonă climatică sau formă
de relief, care-i conferă personalitate geografică.
Pe această bază teritorială se suprapune factorul politic, demografic şi istoric. În
acest sens, statul mai poate fi definit ca „emanaţia politică a naţiunii care-l
devansează în istorie”.
Există şi cazuri când pot fi create state, în absenţa oricărei naţiuni prealabile,
astfel, din voinţa marilor puteri regionale sau mondiale s-au format Albania în 1913,
Libia în 1954, Malaysia în 1963 etc.
Harta politică a lumii actuale cu cele 193 de state independente se prezintă ca
un uriaş mozaic încadrat de nenumărate frontiere trasate natural sau convenţional, cu
diferite semnificaţii istorice, etnice sau politice.
Unul din factorii importanţi în puternica fragmentare statală existentă astăzi, îl
constituie colonialismul care prin evoluţia marilor imperii, conflictele de interese
dintre metropole, controlul surselor de materii prime, îmbinate şi cu răspândirea unor
religii (cu precădere catolicismul, protestantismul etc.), au contribuit la formarea
statelor, la trasarea frontierelor, la complexitatea politică din lumea contemporană.
De exemplu, în continentul Africii, influenţa Franţei s-a răsfrânt mai ales în
nordul şi centrul său, Marea Britanie în Cornul Africii, Belgia în regiunea Zair, fiecare
putere colonială exercitând o anumită preuiune teritorială.
Adesea au izbucnit conflicte între puterile europene, care au degenerat în
războaie, pentru ocuparea şi reîmpărţirea coloniilor, cu finalizare în modificarea
frontierelor (cum s-a întâmplat după primul şi după cel de-al doilea război mondial).
Fenomene similare se creează în modul de formare al statelor latino-americane
şi din America de Nord, Australia, sau al celor situate în Asia de Sud şi Asia de Sud-
Vest.
În prezent, chiar dacă economia mondială a ajuns la un stadiu avansat de
integrare, statul va continua să existe ca entitate naţională iar problematica apărării şi
abordarea politicii externe vor rămâne definitorii pentru orice stat.
Noţiunea de stat este înrădăcinată în psihologia colectivă a unei societăţi bazate
pe tradiţii şi ambiţii naţionale.
Ideea statală reprezintă o concepţie morală şi filozofică privind destinul statului
şi a misiunii sale, ideea statală ajută naţiunea să capete o idee despre ea însăşi, despre
ce este şi ce va deveni în viitorul apropiat.
Criterii geopolitice de clasificare a statelor
Principalele criterii geopolitice de clasificare a statelor sunt:
 Mărimea geografică (suprafaţa);
 Mărimea demografică (numărul de locuitori);
38
  Structura de stat (statul naţional şi statul federal);
 Forma de guvernământ.

3.3. Clasificarea statelor după mărimea geografgică (după suprafaţă)

Teritoriul statului reprezintă o entitate geografică spaţială, concretă, umanizată,
având o anumită specificitate regională sau mondială.
„Astfel teritoriul natural devine politic, sub incidenţa unui sistem politic şi este
delimitat de frontiere politice, care privite prin unghiul unei limite de suveranitate,
rămân în esenţă liziera spaţială şi legală a sistemului politic” (A.Sanguin).
Teritoriul politic a evoluat în mai multe etape: de la ideea politică de decizie şi
de la mişcare la câmpul de acţiune, până la cristalizarea teritoriului politic. În
concepţia unor geografi occidentali, teritoriul politic este cvadridimensional
cuprinzând patru elemente esenţiale: aerul, apa, solul şi timpul (statul este caracterizat
prin mărimea şi forma teritoriului).
Mărimea teritoriului statelor este o noţiune foarte relativă (sau chiar
insignifiantă) în raport cu rolul sau influenţa acestora în economia şi politica mondială
(de exemplu, Mauritania-1,03 mil.km2, Mali-1,24mil.km2, Mongolia-1,56 mil.km2).
Dar mărimea statelor este relevantă pentru alte caracteristici.
Aşa putem arăta că determinarea spaţiului fizico-geografic pe care-l ocupă
fiecare stat devine definitori, de exemplu:
 State alpine pentru cele situate în lanţul montan alpino-himalayan (Elveţia,
Nepal, Bhutan);
 State deşertice pentru cele în care condiţiile geomorfologice dezvoltate în
regim climatic arid şi semiarid (Ciad, Arabia Saudită, Emiratele Arabe
Unite, Oman, Kuweit, Sahara Occidentală, Jamahiria Arabă Libiană);
 State câmpii pentru cele situate în regiuni exclusiv de câmpie (Ungaria,
Bangladesh, Olanda);
 State arhipeleag (Japonia, Filipine, Indonezia, Kiribati, Vanuatu, Fiji,
Seychelles, Capul Verde);
 State continent (Australia) ;
 State subcontinentale (Brazilia, India, China, Canada).
Răspândirea geografică a populaţiei poate fi omogenă (în cele mai multe state
europene) sau neomogenă, mergând până la viduri de populaţie, ca în Canada, Rusia,
Australia, Brazilia, Algeria, Mongolia, Libia, cu influenţe asupra dezvoltării
economice a acestor state.
Controlul efectiv al puterii centrale asupra statului respectiv se realizează atunci
când capitala are o poziţie relativ centrală. În cazul unor capitale periferice pot apărea
unele distorsiuni în organizarea unei infrastructuri optime şi chiar controlul eficient al
teritoriului. De exemplu, în cazul Braziliei, care şi-a mutat capitala periferică de la
Rio-de-Janeiro (de la Atlantic), în centrul ţării la Brasilia (în 1968) cu scopul de a
popula şi regiunea centrală a ţării, valorificarea resurselor naturale cât şi cu scop
geostrategic evident au constituit atuuri importante pentru luarea acestei hotărâri.
Vastitatea teritoriului unor state prezintă mari avantaje ca: varietatea şi bogăţia
unor resurse naturale, potenţialul de habitat remarcabil, poziţia geografică avantajoasă

39
(Rusia, S.U.A., China, Canada, Brazilia, Australia), dar şi dezavantaje ca: viduri de
populaţie, dezvoltarea inegală regională, dificultăţi în organizarea infrastructurii.
Sub raport geostrategic, vastitatea teritoriului este favorabilă unor state de mari
dimensiuni pentru apărarea lor în profunzime (de exemplu, politica militară adoptată
de U.R.S.S. în cel de-al doilea război mondial); alteori, dimensiuniel unor state,
structura neomogenă etnică, creează dificultăţi de apărare ca în cazul Sudan-ului,
dificil de guvernat, între nordul arab şi sudul african-negru.
Distribuţia reţelei de transporturi se adaptează la vastitatea unor teritorii statale
(Rusia, Australia, Canada, Brazilia, Algeria, Libia, Egipt etc.), determinând
concentrarea infrastructurilor în anumite regiuni (sudul Canadei, regiunile litorale din
Australia şi Algeria, valea Nilului egiptean).
Statele mici şi foarte mici au numeroase dezavantaje: resurse naturale limitate,
emigrarea masivă a populaţiei pentru lucru etc.; alte ministate, pentru a supravieţui,
şi-au dezvoltat tursimul (Monaco, Andorra, San Marino, cele din Antilele Mici) sau
anumite servicii, cum ar fi transportul martitim cu pavilion de „complezenţă” (Malta,
Liberia, Panama).

Clasificarea statelor după mărime. Această clasificare a fost făcută de mai mulţi
autori.
A.Sanguin detaliază statele mari şi statele mici în această clasificare, distingând
9 categorii de state:
1. Macrostate, care au peste 6.000.000 km2 (Rusia, Canada, China, S.U.A.,
Brazilia, Australia)
2. State imense, care au între 2.500.000 – 6.000.000 km2 (India, Argentina,
Sudan);
3. State foarte mari, care au între 1.250.000 – 2.500.000 km2 (Africa de Sud,
Indonezia, Zair);
4. State mari, care au între 650.000 – 1.250.000 km2 (Ucraina, Egipt, Irak,
Trucia);
5. State mijlocii, care au între 250.000 – 650.000 km2 (Germania, Franţa, Spania);
6. State mici, care au între 100.000 – 250.000 km2 (exemplul Bulgariei, Greciei,
Uruguay);
7. State foarte mici, care au între 25.000 – 100.000 km2 (cum ar fi: Belgia,
Olanda, Danemarca, Albania, Croaţia, Slovenia, Slovacia, Cehia, Iugoslavia);
8. Ministate, care au între 5.000 – 25.000 km2 (cum ar fi Israel);
9. Microstate, sub 5.000 km2 (cum ar fi Malta, Singapore, Brunei, Luxembourg)

Martin Glassner, în 1992 şi alţi autori consideră, mai aproape de realitate,

următoarea clasificare a statelor (după suprafaţă):

Categ. De Suprafaţa în km2 Număr Suprafaţa

mărime totală (mil.
km2)
State foarte mari Peste 2.500.000 9 75,8
40
 State mari 350.000 – 48 45,2
2.500.000
State mijlocii 150.000 – 350.000 28 7,1
State mici 30.000 – 150.000 43 3,5
State foarte mici Sub 30.000 65 1,8
Teritorii - 2,3
dependente
Total 193 135,7

Din analiza acestui tabel rezultă că majoritatea statelor sunt mici şi foarte mici
(108 state), doar 28 sunt state mijlocii, în timp ce statele mari şi foarte mari (în
număr de 57) prezintă o concentrare deosebită a teritoriului (86,19%) adică 121
milioane km2 (ceea ce înseamnă o medie de 2.122.800 km2 – nivel la care se află
Federaţia Mexicană şi Arabia Saudită), iar statele mici deţin doar 5,3 mil. km2
(3,91%) – ceea ce înseamnă o mărime medie de doar 49.000 km2 (în jurul acestei
valori teritoriale aflându-se Slovacia şi Republica Domonicană). Este necesară a se
prezenta faptul că cele mai mici 24 de state au sub 1.000 km2 fiecare, a căror
suprafaţă totală nu depăşeşte pe cea a Libanului (care are 10.400 km2).
Cele mai întinse state de pe glob sunt:
1. Rusia 17.075.400 km2 6. Australia 7.682.300 km2
2. Canada 9.970.610 km2 7. India 3.165.596 km2
3. China 9.572.900 km2 8. Argentina 2.780.092 km2
4. S.U.A. 9.363.364 km2 9. Kazahstan 2.724.900 km2
5. Brazilia 8.547.404 km2 10.Sudan 2.503.890 km2

Cele mai mici state de pe glob sunt:

1. Malta 316 km2 6. San Marino 61 km2
2. Maldive 298 km2 7. Tuvalu 25,60 km 2

3. St.Kitts şi Nevis 269 km2 8. Nauru 21,20 km2

4. Marshall Islands 181 km2 9. Monaco 1,96 km2
5. Liecthenstein 157 km2 10.Vatican 0,4 km2

În concluzie, mărimea teritorială a statelor este influenţată de poziţia geografică,

determină varietatea resurselor, potenţialul de habitat, factorii geostrategici, potenţialul
economic şi, în ultimă analiză, factorii politici şi de putere.
Marile puteri şi superputeri ale lumii contemporane sunt influenţate de mărimea
teritorială pe care o încorporează între granţile actuale.
Prin mărimea sa teritorială România, cu cei 238.391 km2, face parte din categoria
ţărilor mijlocii de pe glob, alături de alte 27 de state, iar în Europa Centrală ocupă locul

41
secund după Polonia, cu toate amputările teritoriale suferite în acest secol (Basarabia, Nordul
Bucovinei, Cadrilaterul şi Insula Şerpilor).
Forma teritoriului. Forma teritoriului unui stat reprezintă rezultatul unui lung proces
istoric (politic), în care au existat numeroase ajustări şi reajustări teritoriale.
Forma teritoriului unui stat este dată de conturul spaţial, de alura sa geografică.
- Forma descriptivă reprezintă o primă clasificare pe criterii de intuiţie, în termeni
pur descriptivi. De exemplu, forma de cizmă (Italia), cleşte de crab (Haiti), hlamida
unui cavaler (Germania), profil uman (Portugalia), pui de urs (Irlanda), pană (Sri
Lanka), lamă (Chile). Aceste imagini nu au o valoare intrinsecă, sunt utilizate în
învăţământul preşcolar sau la şcolarii mici, constituind mai mult o metodă
empirică.
- Forma geometrică are la la bază figuri geometrice: rotunde (Macedonia),
rectangulare (Libia), de triunghi (India), de patrulater (Paraguay) sau hexagon
(Franţa). Nici această metodă nu este relevantă pentru geografia politică;
- Forma geografică poate da imagina reală a teritoriului unui stat. Fr. Ratzel definea
statul politic ca un organism delimitat de anumite graniţe. Analiza graniţelor arată
modul de evoluţie a unui stat, cât şi esenţa relaţiilor statului respectiv cu vecinii săi.

Graniţele sunt deosebit de complexe, de la cele naturale, reprezentate de vecinătatea

cu mări şi oceane, fluvii şi lacuri, cumpene de apă etc., până la cele convenţionale, stabilite
între părţi sau cele din platformele continentale (la 12-200 de mile marine). Traseul acestora
poate fi deosebit de sinuos (mai ales la cele naturale), iar uneori sunt trasate geometric de-a
lungul coordonatelor geografice, ca, de exemplu, între S.U.A şi Canada, Egipt şi Libia, între
statele australiene.
Se observă că graniţele geometrice sunt specifice statelor formate în urma
colonizărilor după marile descoperiri geografice sau în cazul marilor colonii africane.
Aşadar, graniţa marchează o regiune de interferenţă complexă, incluizând resurse,
peisaj, umanizare, dar şi diferenţe etnice, religioase, de dezvoltare etc.
După unii autori s-au identificat şi alte tipuri. Din toate aceste clasificări remarcăm
tipul compact care concentrează un maximum de teritoriu în interiorul unui minimum de
frontiere.

Principalele tipuri de forme geografice ale statelor sunt:

1. Statul alungit: Norvegia, Suedia, Finlanda, Italia în Europa; Togo, Benin, Gambia şi
Malawi în Africa; Panama în America Centrală, Chile în America de Sud;
2. Statul compact: se apropie de forma ideală geografică având o serie de avantaje:
centralitate, comunicaţii, omogenitatea răspândirii populaţiei, posibilitatea unui
control, favorabil în teritoriu etc. În cadrul acestui tip de stat exemplificăm: Belgia,
România, Ungaria, Polonia în Europa; Afghanistan, Cambodgea în Asia; Zimbabwe în
Africa şi Uruguay în America de Sud.
3. Statul apendicular este o varietate a statului compact, cu excepţia unei prelungiri ca un
apendice sau promontoriu cu aspect de izolare faţă de restul teritoriului de bază al
statului respectiv. (Se pot exemplifica: în Ţările de Jos – prelungirea Limbourg, în
Irlanda de Nord – tentaculul Donegal, în Austria – punga Tirol-Voralberg, în Zair –
coridorul Matadi, în Croaţia – fâşia de litoral care se prelungeşte mult spre sud pe
42
 coasta Dalmată, în Afghanistan – culoarul Panj-Wakkan, în Thailanda – prelungirea
Soungkhla, în S.U.A. – prelungirea tentaculară numită şi „Coada de Voal a Alaskăi”).
Această prelungire teritorială este considerată a fi un teritoriu care vizează multă
atenţie din partea statului care o deţine pentru dezvoltarea economică sau pentru
apărare.
4. Statul fragmentat este cel alcătuit din mai multe spaţii teritoriale, cele mai tipice fiind
statele insulare sau continental-insulare care deţin insule. Statele insulare sau statele
arhipeleag sunt: Japonia, Indonezia, Filipine; Kiribati, Vanuatu, Hawaii sau cele care
deţin insule sunt: Italia, Grecia, Danemarca, Spania, Canada, Malaysia. În cadrul lor
pot apare deficultăţi privind controlul central, căi de comunicaţie, apărare etc. În alte
cazuri, statele au fost fragmentate de împrejurări istorice nefavorabile ca de exemplu:
Germania între 1919-1939, prin coridorul polonez; Pakistan între 1947-1971 cu India;
Panama de Canalul Panama dependent de S.U.A.; de asemenea Regatul Unit al Marii
Britanii şi Irlandei de Nord este puternic fragmentat (cu teritorii în Irlanda, Britania,
Antile, Gibraltar) sau chiar S.U.A. (Alaska este separată de celelalte state prin
Columbia Britanică ce aparţine Canadei).
5. Statul perforat este acela pe teritoriul căruia se localizează un alt stat mai mic sau chiar
mai multe. Exemplul tipic îl oferă Italia în care se află ministatele San Marino şi
Vatican, Africa de Sud în care este statul Lesotho. Acest tip de state are teritorii
formate în împrejurări istorice variate: de la reminiscenţe coloniale, divizări ca urmare
a unor conflagraţii mondiale sau pe baza unor ascendenţe feudale statale.
6. Statul strangulat (sau gâtuit) este acel tip de stat al cărui teritoriu suferă o gâtuire,
motivată adesea de diferite condiţii istorice şi dă teritoriului un aspect diform la
extremităţile sale. Se pot exemplifica Germania Federală între 1945-1989, Mali,
Zambia, Israel între anii 1949-1967 ş.a.
7. Statul încorsetat este statul cu teritoriul blocat de un alt stat ce nu-i permite accesul la
litoral în acea zonă, ca de exemplu: Monaco (sud-estul Franţei), Gambia în Africa de
Vest formând o enclavă pe teritoriul statului Senegal, teritoriile Macao şi Hong-Kong
(în partea de sud-est a Chinei), Brunei în Asia de Sud-Est (în nordul insulei
Kalimantan şi respectiv al statului Sarawak).
Consecinţele geografice ale formei statelor se reflectă în centralitatea teritorială,
controlul factorilor politici, distribuţia comunicaţiilor, răspândirea populaţiei (omogenitate
sau vid de locuitori), dezvoltare economică, condiţii geostrategice etc.
Unele forme ale teritoriilor pot genera tendinţe centrifuge pentru extermităţi (în zona
prelungirilor sale sub formă de apendice fenomene de naţionalism local).
România, cu o formă aproape circulară se apropie de forma ideală de elipsă (până în
1940), de compactitate, care a rămas şi astăzi, în ciuda pierderii provinciilor din nord-estul
ţării şi a Cadrilaterului din sud-est.
Generalizările privind forma statelor trebuie făcute cu atenţie pentru a nu se aluneca în
determinismul geografic atât de discutat şi contestat în anumite perioade din evoluţia gândirii
geografice.
Poziţia şi localizarea geografică a teritoriilor statelor prezintă un interes aparte din
perspectiva geopoliticii. Poziţia absolută a statului, care presupune locul particular al statului
respectiv, pe continent sau într-o zonă climatică, cât şi poziţia relativă care înseamnă inserţia
statului respectiv într-o combinaţie teritorială cu alte state, au importanţă geopolitică.

43
 Încă din atichitate, Strabon scria că ”... în orice studiu geografic, trebuie nu numai să
ne informăm în legătură cu talia şi forma ţărilor, ci şi cu poziţia lor în raport cu altele”.
J.Gottman arăta că: „...poziţia geografică este caracteristica cea mai importantă a
unui teritoriu. Este şi caracteristica cea mai importantă în politică, pentru că poziţia
defineşte sistemul de relaţii, situând acest teritoriu, acest compartiment de spaţii în
raporturile sale cu toate celelalte compartimente cu care există comunicaţii directe sau nu”.
Este foarte importantă şi poziţia relativă a statelor, deoarece aceasta arată relaţiile şi
subunităţile teritoriale ale statelor, raporturile complexe ce se stabilesc între ele, problemele
de securitate naţională sau colectivă cât şi potenţialul de conflicte, posibil existent într-o
regiune sau alta.
3.4. Clasificarea statelor după mărimea demografică (populaţie)
Principalele categorii demografice de state (la data de 01.07.2001 – cf.Statistical
Yearbook) sunt:
1. State gigant, cu peste 1 miliard de locuitori (China – 1.284.972.000 loc. Şi India –
1.025.096.000 loc.);
2. State foarte mari, cu o populaţie între 100 mil şi 500 mil.loc. (9 state totalizează
1.447.961.000 loc., din care:
S.U.A 285.926.000 loc.
Indonezia 214.840.000 loc. Japonia 127.335.000 loc.
Brazilia 172.559.000 loc. Nigeria 116.929.000 loc.
Pakistan 144.971.000 loc. Mexic 100.368.000 loc.
Fed.Rusă 144.664.000 loc.
Bangladesh 140.369.000 loc.
3. State mari, cu o populaţie între 50 şi 100 mil.loc.
(12 state totalizează 803.457.000 locuitori, din care:

Germania 82.007.000 loc.

Vietnam 79.175.000 loc.
Filipine 77.131.000 loc.
Iran 71.369.000 loc.
Egipt 69.080.000 loc.
Turcia 67.632.000 loc.
Etiopia 64.459.000 loc.
Thailanda 63.584.000 loc.
Marea Britanie 59.542.000 loc.
Franţa 59.453.000 loc.
Italia 57.503.000 loc.
Congo 52.522.000 loc.

44
4. State mijlocii cu o populaţie între 20 şi 50 mil. Loc. (27 state totalizează
841.799.000 loc., din care:

Ucraina 49.112.000 loc.

Myanmar 48.364000 loc.
Coreea de Sud 47.069.000 loc.
Zair 45.280.000 loc.
Africa de Sud 43.792.000 loc.
Columbia 42.803.000 loc.
Spania 39.921.000 loc.
Polonia 38.577.000 loc.
Argentina 37.488.000 loc.
Tanzania 35.965.000 loc.
Sudan 31.809.000 loc.
Kenya 31.293.000 loc.
Canada 31.015. 000 loc.
Algeria 30.841.000 loc.
Maroc 30.430.000 loc.
Peru 26.093.000 loc.
Uzbekistan 25.257.000 loc.
Venezuela 24.632.000 loc.
Uganda 24.023.000 loc.
Nepal 23.593.000 loc.
Iraq 23.584.000 loc.
Malaysia 22.633.000 loc
Afganistan 22.474.000 loc.
R.P.D.Coreeană 22.428.000 loc.
România 22.388.000 loc.
Taiwan 21.200.000 loc.
A.Saudită 21.028.000 loc.

5. State mici care au între 5 şi 20 mil. Loc. (58 state), din care un număr de 27 au
între 10 şi 20 mil. loc. – toate deţin 587.741.000 loc.;

6. State foarte mici cu o popuaţie între 1 şi 5 mil. loc. (43 state totalizează
134.366.000 loc.);
45
 7. State liliputane care au sub 1 milion locuitori fiecare, constituind cea mai
numeroasă grupare de state – 73 state – şi care la un loc totalizează cât populaţia
Suediei.

Se constată o accentuată polarizare a populaţiei Terrei într-un număr redus de

state (tabelul de mai jos); numai în China şi India trăiesc azi aproape 2/5 din populaţia
lumii (37,7%). Cele 21 state mari şi foarte mari, împreună cu cele două state gigant, sub
raport demografic, concentrez aproape ¾ din populaţia lumii (74,4%).

Tipul de stat în Număr % din Populaţia % din

funcţie de mărimea de state total înglobată în total
demografică mondial categoria mondial
respectivă de state
State gigant 2 0,9 2.310.068.000 37,7
State foarte mari 9 4,0 1.447.961.000 23,6
State mari 12 5,4 803.457.000 13,1
State mijlocii 27 12,0 841.799.000 13,7
State mici 58 25,9 587.741.000 9,6
State foarte mici 43 19,2 134.366.000 2,2
State liliputane 73 32,6 8.754.000 0,1
TOTAL 224 100,0 6.134.136.000 100.0
MONDIAL

Însă majoritatea statelor lumii sunt mici şi foarte mici. Faptul că 77,5% din
statele independente ale lumii sunt în această categorie rezultă o mare polarizare a
puterii geopolitice axată pe câteva mari superputeri demografice (China, S.U.A.,
Fed.Rusă, Japonia) la care se adaugă state cu mare putere economică şi strategico-
militară (Franţa, Marea Britanie, Germania, Italia, Canada, Australia).

Din analiza criteriului demografic de clasificare a statelor – după mărimea

demografică – rezultă următoarele concluzii:
 Concentrarea populaţiei Terrei (74,4%) într-un număr restrâns de state (23 state);
în schimb doar un sfert din populaţia lumii (25,6%) este dispersată în puzderia
celorlalte 201 state independente şi 63 teritorii dependente;
 Rolul important al continentului asiatic de cel mai mare rezervor demografic al
Terrei în care se află şase din giganţii demografici ai lumii (China, India,
Indonezia, Pakistan, Japonia, Bangladesh);

46
  importanţa factorului demografic în determinarea geopolitică teritorială prin
resursele de forţă de muncă, relaţia producător-consumator, potenţialul militar-
uman şi populaţia tânără;
 sporul natural foarte ridicat în ţările în curs de dezvltare determină accentuată
polarizare demografică, atât în prezent cât şi în viitor;

Din tabelul de mai jos rezultă masiva creştere demografică a ţărilor în curs de
dezvoltare şi subdezvoltare şi pătrunderea puternică a acestora în primele treizeci de
state ale lumii ca potenţial uman.

Ordi Ţara Populaţia în Ţara Populaţia în Ţara Populaţia în

nea anul 1950 anul 2000 anul 2050

1 China 554.760.000 China 1.275.132.8 India 1.572.054.59

66 8
2 India 357.560.800 India 1.008.937.3 China 1.462.058.18
56 9
3 SUA 157.813.037 SUA 283.230.243 SUA 397.062.592
4 Fed.Rusă 102.702.460 Indonezia 212.092.024 Pakistan 344.170.325
5 Japonia 83.625.000 Brazilia 170.406.280 Indonezia 311.334.975
6 Indonezia 79.538.000 Fed.Rusă 145.491.166 Nigeria 278.788.315
7 Germania 68.376.000 Pakistan 141.256.186 Bangladesh 265.431.913
8 Brazilia 53.974.724 Bangladesh 137.439.261 Brazilia 247.244.301
9 M.Britanie 50.616.000 Japonia 127.096.314 Congo 203.526.606
10 Italia 47.104.000 Nigeria 113.861.753 Etiopia 186.451.537
11 Franţa 41.828.671 Mexic 98.872.230 Mexic 146.651.452
12 Bangladesh 41.782.916 Germania 82.016.767 Filipine 128.383.431
13 Pakistan 39.658.800 Vietnam 78.136.913 Vietnam 123.782.151
14 Ucraina 37.297.650 Filipine 75.653.257 Iran 121.423.944
15 Nigeria 29.789.711 Iran 70.330.053 Egipt 113.839.907
16 Spania 28.008.755 Egipt 67.884.476 Japonia 109.220.225
Ordi Ţara Populaţia în Ţara Populaţia în Ţara Populaţia în
nea anul 1950 anul 2000 anul 2050

17 Mexic 27.737.102 Turcia 66.667.997 Fed.Rusă 104.258.458

18 Vietnam 27.366.684 Etiopia 62.907.788 Yemen 102.378.504
19 Polonia 24.824.000 Thailanda 62.805.574 Uganda 101.523.657
20 Egipt 21.834.000 M.Britanie 59.414.643 Turcia 98.818.230

47
 21 Turcia 20.809.000 Franţa 59.237.668 Tanzania 82.739.559
22 Coreea-Sud 20.356.900 Italia 57.529.998 Thailanda 82.267.409
23 Filipine 19.996.220 Congo 50.948.236 Afganistan 72.267.409
24 Thailande 19.626.022 Ucraina 49.568.167 Columbia 70.862.360
25 Etiopia 18.433.864 Myanmar 47.748.939 Germania 70.804.819
26 Myanmar 17.831.786 Coreea-Sud 46.740.141 Myanmar 68.545.854
27 Argentina 17.150.336 Africa de 43.309.197 Sudan 65.530.197
Sud
28 Iran 16.912.955 Columbia 42.104.701 Franţa 61.832.484
29 România 16.311.000 Spania 39.910.274 A.Saudită 59.682.862
30 Canada 13.737.000 Polonia 38.605.447 M.Britanie 58.932.972

3.5. Clasificarea statelor după forma de guvernământ

Monarhia constituie cea mai veche formă de guvernământ de pe glob şi constă

în esenţă în conducerea şi perpetuarea puterii pe cale ereditară.
Denumirea formelor monarhice este diversă: regat, imperiu, califat, şeicat,
emirat etc.
Cele mai vechi monarhii au apărut în Extremul Orient, în urmă cu circa 4-5
milenii (China, Asia centrală, india), unele dinastii perpetuându-şi puterea timp de
multe sute de ani, în timp ce unele au avut o scurtă existenţă.
Istoria lumii ne dezvăluie exemple de existenţă a unor uriaşe imperii care au
cuprins vaste teritorii, uneori de mai multe continente: Imperiul helenistic condus de
Alexandru Macedon, Imperiul roman în Antichitate sau în perioada modernă imperiile
coloniale britanic, francez, belgian, olandez etc.
Aceste uriaşe state reprezentau conglomerate geografice şi demografice care erau
menţinute cu ajutorul unor ideologii absolutiste, datorită unor religii adecvate, dar şi
prin forţă. Monarhia s-a menţinut într-un conservatorism rigid, fapt pentru care perioada
modernă marcată de Revoluţia franceză fie la dispariţia multor monarhii, fie la
modificări fundamentale.
În prezent, această formă de guvernământ se întâlneşte în circa 30 de state de pe
glob, având semnificaţii diferite:
 monarhii simbolice – specifice unor state dezvltate ca: Marea Britanie, Belgia,
Olanda, Danemarca, Suedia, Japonia, Spania etc., în care monarhul (regele,
regina, împăratul), nominal, reprezintă şeful statului, dar, în fapt, importante sunt
celelalte puteri ale statului. În aceste state, monarhul reprezintă mai mult un
simbol cu puteri reale limitate, având atribuţii protocolare sau de politică externă
şi intervine doar în momente de criză, ca element de coeziune sau de menţinere a
stabilităţii politice. De remarcat, rolul reginei Marii Britanii în cadrul

48
 Commonwealth-ului, unde figurează ca şef al statelor respective, dar este
reprezentată de guvernatori. Commonwealth-ul grupează în prezent circa 40 de
state de limbă engleză reprezentând o relicvă a fostului imperiu colonial britanic;
 monarhii autentice – se mai menţin, astăzi, în state din regiuni geografice
diferite, în care monarhul deţine în mod real puterea, fiind şef al statului (adesea
şi şeful guvernului) cu atribuţii importante în viaţa politică din statele respective.
De exemplu, în regatele: Maroc, Lesotho, Cambogia, Thailanda, Arabia Saudită,
Iordania, Bhutan, Nepal; în emiratele: Oman, Quatar, Emiratele Arabe Unite; în
şeicatul Bahrasin; în sultanatul Brunei etc. În unele monarhii autentice, se
manifestă un absolutism feudal, în ciuda unor adaptări de faţadă al acestor
monarhii la viaţa modernă la început de acest mileniu trei. Monarhia din
România, instaurată după abdicarea marelui domnitor Alexandru Ioan Cuza, s-a
desfăşurat între 1867-1947 şi a fost marcată fie de glorioasele domnii ale regelui
Ferdinand (inspiratorul şi făuritorul României moderne) sau Carol I (făuritorul
României Mari), fie de prestaţia slabă cu grave consecinţe geopolitice pentru
România, a lui Carol al II-lea, care a introdus dictatura şi care, la rândul său, a
deschis calea dictaturilor (militară, antonesciană şi mai târziu comunistă), a urmat
Mihai I cu o domnie scurtă, confuză şi nesemnificativă, de multe ori ezitantă.
Republica a apărut pentru prima dată în istorie în Antichitate, în Grecia, în
cadrul democraţiei sclavagiste, apoi republica s-a răspândit treptat în Europa Evului
Mediu în republica feudală San Marino (cea mai veche republică din lume, din 1263
până în prezent).
În perioada modernă, când majoritatea statelor de pe glob, mai ales după
Revoluţia franceză, au adoptat această formă de guvernământ, numărul actual de
republici este de circa 160.
Organizarea republicii constă în alegerea şefului statului pe o perioadă limitată de
la 4 la 7 ani, pentru maximum 2 mandate. Alegerea şefului statului se realizează fie prin
vot nominal, universal şi direct, fie prin desemnarea acesatuia de către corpul legislativ
naţional. În prezent, se deosebesc următoarele tipuri de republici:

 republica burgheză-democratică: specifică unui însemnat număr de state (peste

150) cu nuanţe diverse de la:
- republici de tip prezidenţial, ca în S.U.A., Federaţia Rusă, unde şeful
statului este şi şeful executivului;
- republici semiprezidenţiale, ca în Franţa, România etc., în care şeful
statului are largi prerogative constituţionale, mai ales în orientarea politicii
externe;
- republici, în care rolul preşedintelui este mai mult protocolar, ca în cazul
unor state federale, cel mai tipic exemplu fiind cel al Germaniei şi Austriei;

 republica comunistă: care a apărut pentru prima dată în 1917 în Uniunea

Sovietică, în perioada interbelică alăturându-se Mongolia (1954), iar după cel de-
al doilea Război Mondial 12 state din Europa Centrală şi de Est, din Asia de Est
şi din Antilele Mari. În prezent republici comuniste mai sunt doar în China (care,
de fapt, este un stat cu două sisteme), Coreea de Nord, Vietnam şi Cuba (ca
49
 ultime relicve ale sistemului mondial comunist, prăbuşit între 1989-1992). În
cadrul acestor republici comuniste s-a ajuns la regimuri dictatoriale dure, în care
şeful statului întruchipa, în realitate, puterea absolută controlând, în fapt, prin
partidul comunist unic, întreaga viaţă economică şi politică statului.

Republica de tip burghezo-democratic reprezintă forma cea mai imperfectă, fapt

care confirmă de ce majoritatea statelor lumii au adoptat această formă de guvernământ.

3.6. Clasificarea statelor după structura de stat

 Statul naţional reprezintă forma cea mai înaltă şi cea mai puţin imperfectă a
organizării politico-teritoriale, o sinteză politico-teritorială a naţiunii şi a statului.
Statul se defineşte ca o suprapunere spaţială şi permanentă dintre stat şi naţiune,
sau, ca o coincidenţă între perimetrul statului şi limita spaţială a naţiunii. Statul apără
identitatea şi dezvoltarea naţiunii şi reprezintă forma ideală a organizării politico-
teritoriale, realizată într-un timp îndelungat.
Se exemplifică statele naţionale europene: Franţa, Polonia, Portugalia, România,
Grecia, statele scandinave, Ţările de Jos etc.
În cazul României se observă perfecta identitate între popor (naţiune şi teritoriul
statal; dacă în prezent statul român este delimitat între anumite frontiere, naţiunea „se
revarsă” în exterior, îndeosebi între nord şi est, dar, parţial, şi în sud şi sud-vest. În
perioada interbelică, România ocupa în întregime teritoriul său naţional, forma statului
era de elipsă, aproape de idealul geometric şi geografic.
Naţiunea constituie stadiul unui popor conştient de identitatea sa în raport cu
ordinea spaţio-temporală. Conceptul de patrie (locul de origine al strămoşilor) este
foarte apropiat de conceptul de naţiune. În concluzie naţiunea reprezintă relaţia dintre
trei elemente: populaţia (naţiunea), teritoriu (stat) şi o moştenire spirituală pe care se
grefează o aspiraţie colectivă.
Apar şi situaţii când exarcebarea naţionalismului în diferite circumstanţe istorice
duce la extremisme (xenofobie, şovinism) cu consecinţe, de multe ori, greu de estimat
aşa cum sunt multe exemple în ultimul secol.
Postulatul de stat naţional a fost definit încă din anul 1789 (Declaraţia drepturilor
omului şi cetăşeanului). Principiile oricărei suveranităţi constau în mod esenţial în
naţiune: nici un grup sau individ nu poate exercita o autoritate ce nu provine direct de la
naţiune.
 Statul federal constituie realitate geopolitică evidentă pe harta lumii. Cea mai
veche federaţie este Elveţia (Confederaţia Helvetică), care s-a format încă de la
finele secolului al XIII-lea, prin unirea mai multor cantoane din spaţiul montan
alpin.
Statele federale au apărut în diferite etape istorice. Dintre statele federale de mari
dimensiuni unele pot fi încadrate în categoria continentelor, cum este Australia sau
subcontinente: Rusia, S.U.A., Canada, Brazilia, India. În prezent, sunt 17 state federale,
de la cel mai extins (Federaţia Rusă) până la cel mai mic (Belgia). Sunt unele state
federale, în care se vorbeşte o singură limbă oficială (S.U.A., Australia, Germania),
50
altele sunt state bilingve, ca, de exemplu, în Canada engleza şi franceza (în Quebec-
limba franceză), în Belgia valona şi flamanda, în Elveţia germana şi franceza; altele
sunt multilingve (peste 100 limbi vorbite sau dialecte), ca în India (peste 300), Rusia
(peste 100). Aceste state au capitale, vechi oraşe istorice, situate în vechile arii centrale
ale statelor respective (Moscova, Berlin, Berna) sau oraşe special create pentru acest
scop, uneori fiind situate, la limita dintre statele componente ale federaţiei (Cambera,
Washington) sau situate în zona centrală a statelor federale (Brasilia, New Delhi) din
raţiuni economice şi administrative.
Sub aspect politico-administrativ, guvernele federale girează strategia de
ansamblu, politica de apărare externă şi internă, iar problemele economice sunt
transferate guvernelor şi parlamentelor locale.
Unităţile componente poartă adesea denumirea de state (S.U.A., Canada,
Brazilia, India, Australia); landuri (în germania); cantoane (în Elveţia) sau republici,
regiuni, provincii autonome, ţinuturi (în Rusia).
Sunt state federale care s-au format în feudalism (Elveţia) sau în perioada
modernă (Mexic).
În unele state federale există o singură naţiune (SUA, Australia, Germania,
Argentina, Mexic) dar cele multe au în componenţa lor alături de naţiunea de bază,
minorităţi în procente diferite (Rusia, India, Iugoslavia).
După „războiul rece”, în unele state federale, s-au manifestat fenomene de
dezintegrare, de exarcebare a identităţii naţionale a naţionalismului şi separatismului
etnic sau religios (lingvistic).
Dacă uneori dezintegrarea unor federaţii s-a realizat paşnic (ca de exemplu
Cehoslovacia – la 1 ianuarie 1992 prin despărţirea de „catifea” şi formarea statelor
Cehia şi Slovacia), alteori, acest fenomen a fost însoţit de conflicte armate, adevărate
războaie civile între puterea centralizată statală şi unităţile componente (cazul URSS
începând din 1992 prin formarea celor 16 state independente, dar şi conflicte în Asia
Centrală, Caucaz, Transnistria, Iugoslavia – războiul din Bosnia-Herţegovina). În unele
state federale, cum este Rusia, cu cele peste 100 minorităţi, este obligată să facă faţă
unor uriaşe sfidări: naţionalism, subdezvoltarea unor enclave.

BIBLIOGRAFIE

 Cocean P., Geografie regională, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002;

 Iorga Nicolae, Istoria poporului românesc, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1928;
 Matei Horia C., Neguţ Silviu, Nicolae Ion, Radu Caterina, Enciclopedia statelor
lumii, Editura Meronia, Bucureşti, 2001;
 Ratzel Friedrich, La Géographie politique, les concepts fondamentaux, Fayard,
Paris, 1987;
www.geopolitica.ro
http://www.actrus.ro/biblioteca/carti/stiinta mil/cos mal/cuprins.html
http://www.studiidesecuritate.ro
http://www.mapn.ro/indexro.php
51
 CURSUL IV
LIMITELE TERITORIALE ŞI CARACTERISTICILE POZIŢIEI
GEOPOLITICE

4.1. Frontierele, zonele tampon şi discontinuităţile teritoriale

Frontierele constituie expresia geopolitică a teritorialităţii şi delimitează
teritoriile pe care le ocupă fiecare stat pe glob. În confruntarea dintre spaţii şi resurse,
frontierele au fost întotdeauna surse de conflicte şi neînţelegeri.
În decursul istoriei, trasarea (sau retrasarea) frontierelor a fost marcată de
numeroase evenimente, uneori contradictorii. În esenţă, scrierea istoriei a însemnat şi
scrierea frontierelor.
Frontierele pot fi pentru rezultatul luptei afirmarea fiinţei naţionale; alteori, ele
reprezintă un raport de putere militară sau în alte cazuri – mai ales în cazul puterilor
coloniale – acestea au fost uneori trasate arbitrar ca frontiere de cancelarie.
Frontierele constituie rezultatul direct sau indirect al unor raporturi de putere,
care se impun în urma unor conflicte militare, secesiune, dictate sau înţelegeri
reciproce. Se reaminteşte situaţia de forţă, în privinţa frontierelor, impusă României în
1940 de către cel de-al treilea Reich, prin care Basarabia a fost smulsă din trupul ţării de
către Rusia, Cadrilaterul cedat Bulgariei iar Nord-Vestul Transilvaniei a fost luat de
Ungaria horthystă.
În opinia cercetărilor, frontierele au semnificaţii complexe. Astfel, Fr.Ratzel şi
R.Kjellen consideră frontiera limita exterioară a unui stat, iar geograful francez J.Ancel
defineşte frontiera ca o izobară politică a presiunii politice pe care le exercită simultan
cele două state şi popoare. Yves Lacoste apreciază că frontierele sunt zone care separă
două ansambluri politice în raporturi directe de independenţă şi suveranitate. Michel
Foucher le apreciază ca discontinuităţi geopolitice.
Karl Haushofer clasifică frontierele în frontiere naturale şi artificiale sau în
frontiere bune şi rele. De exemplu, o frontieră trasată pe un fluviu, în prezent, este
socotită bună datorită traficului de mărfuri, comerţului, turismului, centralelor electrice
etc., fapt ce leagă statele vecine.
O frontieră artificială într-o câmpie este socotită frontieră, datorită tendinţei unui
stat sau chiar a ambelor state de a-şi revendica noi spaţii, mai ales că există o zonă de
interferenţă a populaţiei.
În viziunea geopolitică, frontierele trebuie analizate prin următoarele aspecte:
- geneza lor;
- trasarea şi disputele care au loc;
- interacţiunile care determină perioade de tensiue sau destindere;
- punerea în discuţie a unor porţiuni de frontieră.
Michel Foucher defineşte frontierele ca structuri spaţiale de formă lineară cu
„funcţii de discontinuitate geografică şi de marcaj, de stabilire de repere pe cele trei
registre ale realului „simbolicului şi imaginarului”.

52
 În realitate, frontierele delimitează statele (naţiunile) şi au funcţii complexe:
militare (strategice), protecţie şi dezvoltare economică, schimburi comerciale şi turism,
tranzit internaţional etc.
Această tipologie este determinată de evoluţia factorilor istorici, consecinţa
imperiilor coloniale, modificările impusae de marile puteri sau de alţi factori.
În disputele frontiere scopurile sau mizele au fost diverse:
- acapararea de noi teritorii de către statele expansioniste sau vechile imperii;
- controlul asupra unor resurse naturale;
- scopuri simbolice, ca în cazul Israelului, care în anul 1948 şi-a constituit o
patrie proprie iar ulterior s-a extins treptat, generând conflicte cu lumea arabă
sau teritorii tampon: înălţimile Golan, Ghaza, Sudul Libanului etc.
În numeroase cazuri, frontierele nu coincid cu repartiţia spaţială a naţiunilor sau a
grupurilor etnice de bază. Aceste aspecte se găsesc şi în ţările Europei; de exemplu, în
Spania – gruparea bascilor sau Catalunya, în Belgia – tensiunile dintre Walonia şi
Flandra. Situaţii similare au apărut în Canada, respectiv în provincia Quebec, cu
tendinţe de separatism (în 1996).
În Europa Centrală şi de Est, dar mai ales în Balcani, au apărut probleme mai
complicate datorită unor interferenţe etnice şi religioase deosebit de complexe,
acumulate într-o istorie zbuciumată. Balcanii au reprezentat în istoria Europei un
adevărat „butoi de pulbere”, regiune în care s-au confruntat sferele de influenţă politică
(militară), religiile, modurile de viaţă ale diferitelor grupuri etnice.
Harta etnică era un mozaic în spaţiul fostei Iugoslavii. În regiunea Caucazului se
regăsesc interferenţe etnice numeroase: ruşi, armeni, georgieni, kurzi etc., situaţiile
conflictuale fiind generate de numeroase enclave, dislocări de populaţii în timpul
comunismului şi ţarismului, exacerbarea naţionalismului (separatismul şi iredentismul).
Dispute de frontieră au fost şi în America de Sud (între Venezuela şi Guyana,
între Guyana şi Surinam, între Argentina şi Chile sau mai recent între Columbia şi Peru,
pe linia râului Putumayo-afluent al Amazonului).
În Asia au fost mari dispute frontiere între India şi Pakistan (pentru provoncia
Kaşmir), între India şi China (pe linia Munţilor Himalaya), între Rusia şi China (pe linia
fluviului Amur, dar mai ales pentru provincia Manciuria în întregime), între Irak şiIran
(pe linia fluviului Chat-el-Arab) sau între Israel şi Iordania (pe valea Iordanului).
Probleme frontierelor româneşti în Această regiune sensibilă a Europei Centrale
şi de Sud-Est arată asemenea unui seismograf istoric, datorită rolului puterilor vecine
care au influenţat existenţa statului român între trei imperii (Otoman, Austro-Ungar şi
Ţarist). Graniţele fireşti ale statului român, atât din punct de vedere etnic cât şi istoric,
au fost doare între anii 1910-1940, când România Mare a reunit într-un stat naţional-
unitar toate provinciile istorice româneşti, având atunci forma aproape ideală de elipsă.
Această regiune extrem de sensibilă, în care se află România, a fost denumită de
M.Foucher un spaţiu de fronturi şi frontiere unde, încă, se manifestă tendinţe
revizioniste.
Evenimentele din anii 1989-1992 apărute în urma prăbuşirii comunismului a
determinat modificări şi îăn configuraţia frontierelor, prin apariţia statelor noi pe harta
53
bătrânului nostru continent: Cehia, Slovacia, statele din fosta Iugoslavie (Serbia şi
Muntenegru, Croaţia, Slovenia, Macedonia, Bosnia-Herţegovina) sau U.R.S.S.
(Federaţia Rusă, Ucraina, Moldova, Belarus/Bielorusia, Letonia, Estonia, Lituania,
Moldova). Şi în prezent, în Federaţia Rusă sunt tendinţe centrifuge, de separatism ale
unor regiuni sau republici autonome din Caucaz, Asia Centrală, Extremul Orient al
Rusiei. Frontiera simbolică numită „cortina de fier” în perioada 1949-1989, cu
repercusiuni evidente asupra Europei, a despărţit cele două sisteme politico-economice
antagonice: comunismul şi capitalismul. Traseul acestei frontiere era prin Germania
(între R.F.G. şi R.D.G.), Cehoslovacia, Ungaria şi Iugoslavia iar zona tampon de
dezamorsare a unor tensiuni erau considerate Finlanda, Austria şi Iugoslavia.
Europa Centrală şi de Est, în special în zona Balcanilor cunoaşte, în prezent,
fenomene de exarcebare a naţionalismului ce pun în discuţie viitorul frontierelor.
Majoritatea studiilor specialiştilor susţin că frontierele trebuie să apropie naţiunile
spre colaborare şi conlucrare internaţională, spre viitoarele State Unite ale Europei.
Spaţiilor de conlucrare internaţionale consacrate (Uniunea Europeană) li se vor
alătura în viitor, spaţiul carpatic transfrontalier (din Europa Centrală) sau cel al Mării
Negre (care include un vast areal euro-asiatic).
Chiar dacă asistăm la globalizarea fenomenelor economco-sociale şi demografice
care estompează parţial frontierele, acestea se vor menţine cu certitudine şi în viitor,
întărind ideea de păstrare a identităţii naţionale, de diversitate în unitate, postulat agreat
de toate popoarele lumii, de organismele internaţionale.

Statele şi zonele tampon

Statele (zonele) tampon ilustrează valoarea politică a poziţiei geografice şi

teritoriale. Acestea sunt spaţii care separă uneori două state concurente şi puternice, iar
din influenţa şi contrabalansarea puterilor asupra statelor tampon, rezultă un echilibru
regional.
Conceptul de zonă (stat) tampon s-a impus îndeosebi în evoluţia imperiilor
coloniale, fiind amplasate la contactul acestora. De exemplu, Thailanda era stat tampon
între Imperiul Britanic al Indiilor şi Inochina franceză.
Între 1945-1990 rolul statelor tampon între blocurile comunist şi capitalist în
Europa l-au avut Finlanda în nord, Austria în Europa Centrală şi Iugoslavia în zona
balcanică.
Frecventele tensiuni între fosta U.R.S.S. şi China s-au datorat şi lipsei de state
tampon dintre aceste puteri; rolul Mongoliei a fost foarte modest pentru că acest stat s-a
aflat încă din 1924 în sfera de influenţă sovietică.
Rol de stat tampon îl au statele himalayene Nepal şi Buthan (între China în nord
şi India în sud).
În istmul american menţionăm zona tampon din jurul Canalului Panama, aflată
sub influenţa evidentă a SUA, dată fiind importanţa excepţională a acestei axe de

54
navigaţie între Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific şi, mai aparte, controlul asupra
traficului maritim mondial.

Discontinuităţi teritoriale
Din considerente istorice şi geopolitice există anumite forme de discontinuitate
teritorială: exclave, enclave şi periclave.
Exclava este porţiunea (teritoriul) unui stat A închis într-un teritoriu străin B,
situată la o mică distanţă de statul A.
Enclava este acelaşi teritoriu văzut însă de statul care o înconjoară (încercuieşte).
Cea mai cunoscută exclavă-enclavă a fost Berlinul Occidental, situat pe teritoriul
fostei R.D.Germane (între 1948-1989), până la prăbuşirea zidului Berlinului, fiind
legată de R.F. a Germaniei ărin 3 coridoare, 3 axe rutiere şi 3 artere feroviare.
La graniţa între India şi Bangladesh există circa 120 de exclave-enclave, ca
rezultat al vechilor condiţionări istorice ale Imperiului Mongol.
Mai sunt cunoscute şi alte enclave: Gibraltar în Spania (dependentă de Marea
Britanie); Ceuta şi Melila în Maroc (aparţinând Spaniei) sau în regiunea Caucazului
Nahicevan, pe teritoriul Armeniei (aparţinând Azerbaidjanului).
În Africa de Sus sunt bantustanele Swaziland şi Lesotho, ca state independente.
Periclava se referă la părţi dintr-un teritoriu naţional, nedetaşate de întreg, la care
nu se poate ajunge fără a străbate şi teritoriul altui stat. Este exemplul clasic al statului
Maine (care aparţine S.U.A.), inaccesibil din sud, având posibilitatea de acces doar prin
Quebec (teritoriu canadian).

II.Problema minorităţilor
Naţiunea şi statul nu sunt întotdeauna suprapuse în spaţiu, existânbd posibilitatea
ca un stat să poată acoperi o parte dintr-o naţiune vecină, dar şi faptul că aceeaşi naţiune
nu este, în mod obligatoriu, acoperită de un singur şi acelaşi stat. Astfel apar în mod
inevitabil interferenţe etnice spaţiale.
Minoritatea naţională constituie partea perifirică a unei naţiuni acoperită de către
un stat (altul decât statul unde este aşezată majoritatea naţiunii).
Astfel spus, minoritatea naţională în acest caz, este o entitate substatală care
trăieşte în zona de frontieră a unui stat, neavând aceeaşi rasă, obiceiuri şi simpatii
naţionale ca şi cetăţenii majoritari. De exemplu, în Europa, sunt danezii din Schleswig-
Holstein, suedezii din insulele Aland, germanofobii din Regiunea Sudetă etc.
Un alt tip de minorităţi îl constituie europenii originari din vechile metropole care
domiciliază în fostele colonii (comercianţi, plantatri, cadre militare, funcţionari, cler
etc.), prezenţa lor fiind semnalată în numeroase state afro-asiatice sau latino-americane.
În alte împrejurări, emigraţia a creat minorităţi distincte, ca în cazul emigraţiilor
afro-asiatice din Europa (kurzii şi turcii în Germania, algerienii în Franţa, surinamezii în
55
Olanda), din America de Nord (chinezii în vestul S.U.A., portoricanii şi jamaicanii în
Florida) etc.
Minorităţile naţionale se pot întâlni şi în interiorul statelor, pe baza unor
determinări istorice multiseculare, cum este cazul minorităţii maghiare din România, al
slovenilor din Austria, al albanezilor din Iugoslavia, înainte de 1990, a germanilor în
coridorul Gdansk (Danzig) din Polonia. Aceste minorităţi se bucură de o reală
autodeterminare mai ales după 1990 în Europa Centrală şi de Est.
Totuşi nu pot fi făcute generalizări cu privire la loialitatea minorităţilor naţionale
faţă de ţările gazdă, deoarece apar deosebiri pentru fiecare minoritate şi stat.
Au fost situaţii în care minorităţile situate în regiuni de frontieră, în urma unor
plebiscite au optat între statul naţional şi statul de reşedinţă.
Astfel, după Primul Război Mondial, în Europa, în urma unor consultări
populare, pe baza principiului autodeterminării, harta politică a fost modificată, ca de
exemplu, regiunea Malmedy a ales Belgia în loc de Germania, Klagenfurt a optat pentru
Austria în loc de Iugoslavia, regiunea Sopron a ales Ungaria în loc de Austria sau
regiunea Saar s-a alipit Germaniei în loc de Franţa.
Au fost schimbări de populaţie între statele vecine. Astfel, după căderea
Imperiului Otoman, între Grecia şi Turcia s-au realizat importante schimburi de
populaţie, în 1923 (cca 1,5 milioane de greci au părăsit Turcia, repatriindu-se, în timp
ce 355.000 de musulmani au părăsit Grecia). Tot în Peninsula Balcanică schimburi de
populaţie s-au făcut între Bulgaria şi România în 1940, după pierderea Cadrilaterului de
către România, într-o conjunctură politică total nefavorabilă.
În 1947 au fost masive schimburi de populaţie între India şi Pakistan, când circa
7 milioane de hinduşi au părăsit Pakistanul, iar 5 milioane de musulmani au părăsit
India pentru statul islamic pakistanez.
O minoritate naţională bine organizată o reprezintă cele aproape 40 milioane de
chinezi răspândiţi în diferite regiuni geografice, care au o reţea economică şi financiară
bine dezvoltată, dominând uneori economia unor state (ca în state ale Indochinei, în
Singapore, în Indonezia etc.).
Consecinţele geopolitice spaţiale ale minorităţilor naţionale sunt:
 Separatismul care este un fenomen centrifug de părăsire a orbitei unui stat în
care o minoritate nu se identifică absolut deloc. Separatismul în acest caz nu
înseamnă independentism.
 Iredentismul, care este un proces centriped complementar, este o politică ce
urmăreşte să alipească la teritoriul naţional teritoriul situat în statul vecin unde
„fraţii separaţi” se află în minoritate. Anexarea sudeţilor cehoslovaci, în 1938, de
cel de-al III-lea Reich, a fost un iredentism clasic, ca şi iredentismul maghiar faţă
de statele limitrofe. Exemplele actuale cele mai reprezentative se pot cita cele din
statele africane (somalezii, care se află în Kenya de Nord-Est, Etiopia, Djibouti
au tendinţa clară de reunificare), din statele asiatice (kurzii din sudul ponto-
caspic).
Sunt şi forme de iredentism latent pe care îl manifestă în spaţiul mediteraneean
Grecia şi Turcia faţă de Cipru, în care se exemplifică războiul din 1974 şi declararea

56
spaţiului turc al Ciprului prin divizarea insulei, linia de demarcaţie şi prezenţa trupelor
O.N.U., complicarea relaţiilor dintre cele două state.
Subnaţiunile reprezintă mici popoare situate în interiorul statelor naţionale şi nu
sunt în totalitate parte integrantă din naţiunea majoritară, dar nu sunt nici minorităţi
naţionale. Aceste mici popoare au o unitate etnică şi religioasă, dar şi culturală distinctă,
ca de exemplu scoţienii şi galezii din Marea Britanie, bretonii şi corsicanii din Franţa,
catalanii şi bascii din Spania.
Subnaţiunea este un popor mic în izolare teritorială în interiorul unui stat naţional
format cu mult înaite. Uneori, între subnaţiune şi statul naţional apar probleme
complexe care tind spre autonomie şi regionalism, ca în cazul actual al „Ţării Bascilor”
(în Spania).
Autonomia
Problema autonomiei (etnice, colective, teritoriale) pune în discuţie un proces de
înaintare şi edificare a unei noi frontiere. Problema pune în cauză situaţia specială a
unei frontiere interne, situaţie cu implicaţie geostrategică şi geopolitică evidentă.
Majoritatea statelor sunt plurietnice, multiconfesionale şi pluriculturale, în consecinţă,
acceptarea enclavizărilor, a fărămiţărilor, ar distruge bazele juridice ale statelor
suverane, readuc revizuirea tratatelor, haosul şi conflictele intertenice în inima Europei.
Erodarea edificului statal al construcţiei europene, aceasta este ispita autonomiilor, a
etnonaţionalismelor, a căror înflorire marchează un regres teribil, o contraondere de la
ideea „casei comune a naţiunilor” la conceptul devastator al tribalizării. Dacă
tendinţele separatiste ar fi acceptate, state ca Italia, Spania, Franţa, Belgia ar trebui să se
fărâmiţeze, revenind la entităţi asemnătăoare celor care existau în feudalism.
De exemplu, Italia de Nord-Padania, în viziunea lui Umberto Bossi care este
bogată, ar trebui să-şi declare independenţa faţă de sudul mai sărac, preconizând
realizarea a două entităţi separate cu preşedinţi, guverne, parlamente proprii. Bossi a
creat un cabinet fantomă care se întruneşte la Veneţia, a apărut şi un Comitet pentru
Eliberarea Padaniei, condus de Roberto Maroni, fost ministru de externe în Guvernul lui
Berlusconi, iar opinia publică a fost anunţată că în data de 15 sept. 2002 se va declara
independenţa republicii federale a Padaniei au determinat autorităţile statului să anunţe
că vor face uz de forţa armelor dacă va fi nevoie, pentru a dejuca astfel de tentative.
În Sicilia, la alegerile din primăvara anului 2001, 21 de candidaţi şi-au construit
proiectul electoral pe ideea separării insulei, preconizând transformarea Siciliei într-un
Hong-Kong al Miditeranei.
În Spania se manifestă o tendinţă separatistă susţinută cu cerbicie de ETA. În
1979, în Ţara Bascilor, ce numără peste două milioane de locuitori, s-a organizat un
referendum pentru autonomie (53,79% s-au declarat în favoarea acesteia), ETA, însă,
consideră că autonomia este insuficientă şi militează pentru segregaţie totală pe calea
terorismului. Şi în Corsica, din 1965, voinţa autonomiei se exprimă tot prin atentate.
Franţa, ca şi Grecia, nu recunoaşte existenta minorităţilor naţionale, deşi pe teritoriul
Franţei, în Alsacia şi Lorena, se află aproximativ 2 milioane de alsacieni, iar în
Bretonia, circa 2,2 milioane de bretoni.
În Belgia, încă din 1960, flamanzii au cerut despărţirea de francofoni,
nemulţumiţi de creşterea impozitelor, datorită crizei siderurgice din Walonia. În 1988,
57
Belgia a devenit stat federal, cu trei regiuni autonome: Flandra, regiune lingvistică
olandeză, Walonia şi Bruxelles, rămânând totuşi un stat unit. Şi în Marea Britanie,
scoţienii ar dori să se despartă, cerând până un parlament separat. Chiar şi în Germania,
recent, electoratul a respins fuziunea landului Branderburg cu cel al Berlinului, esticii
preferând să nu se amestece cu vesticii, deşi fac parte din aceeaşi naţiune.
Cehoslovacia, după venirea la putere a lui Vaclav Havel, în 1990, şi-a schimbat
numele în Republica Federativă Cehă şi Slovacă, separarea efectivă producându-se în
ianuarie 1993.
Spre deosebire de divizarea paşnică a Cehoslovaciei, Iugoslavia a fost ruptă în
bucăţi cu preţul unui cumplit măcel. În iunie 1991, Croaţia şi Slovenia îşi proclamă
independenţa şi masiv înarmate de Germania şi Italia pornesc războiul cu sârbii. În
martie 1992 îşi declară independenţa şi Bosnia-Herţegovina, intrând în joc armele lumii
arabe şi interesele americane. Iugoslavia constituie cazul flagrant al implicării marilor
puteri într-o separare violentă şi sângeroasă.
În Europa sunt peste 80 de minorităţi naţionale, diferenţiate etnic, ligvistic sau
religios. Numai în cele 15 ţări membre ale UE există în jur de 45 de limbi naţionale şi
regionale. Modul de reglementare a situaţiei minorităţilor naţionale diferă în funcţie de
organizarea statală, de tradiţiile politice şi istorice. Acolo un ele există, formulele de
autonomie sunt concepute ca alternativă a dezideratului protecţiei minorităţilor şi în
temeiul imperativului general al protecţiei drepturilor omului.
La nivel internaţional nu există un normativ riguros de interpretare a conceptului
de autonomie ca formulă de abordare a problemei naţionale iar autonomia figurează ca
o formă politică de expresie a descentralizării, nefiind conturată în nici un document
sub aspectul dimensiunii etnice.
Din 1990, în cadrul Consiliului Europei, s-a extins ideea elaborării
unuindocument special destinat protejării minorităţilor, document adiţional pe lângă
prevederile generale ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. În Consiliul
Europei există două tendinţe cu privire la problema protecţiei minorităţilor: una care
lasă statelor alegerea căilor şi mijloacelor de aplicare a principiilor faţă de care s-au
angajat prin tratate şi o altă tendinţă, care urmăreşte crearea unui instrument
instituţional, respectiv a unui document adiţional cu un conţinut astfel formulat încât să
premită utilizarea acestuia ca mijloc de constrângere a statelor juridice, de către instanţe
internaţionale. Cele două puncte de vedere se confruntă la nivelul Comitetului de
Miniştri al Consiliului Europei, singurul organ cu putere de decizie şi care reprezintă
prima tendinţă şi al Adunării Parlamentare, care are dreptul doar de a formula
Recomandări către Comitetul de Miniştri. Recomandarea 1201, de exemplu, a fost
redactată de Comitetul Juridic (cu o largă participare socialistă) şi adoptată de Adunarea
Parlamentară pentru a fi înaintată Comitetului de Miniştri, cu speranţa de a i se obţine
validarea în octombrie 1993, la reuniunea de la Viena a şefilor de state. Însă, şefii de
state şi Comitetul de Miniştri au decis ca Protocolul adiţional (R.1201) să se refere strict
la domeniul cultural. Adunarea Parlamentară s-a declarat nemulţumită străduindu-se să
găsească mijloace juridice pentru a fi împuternicită în problema minirităţilor, pe calea
angajamentelor luate de statele membre faţă de Adunare. O întreagă controversă s-a
pornit datorită formulării ambigue a articolului 11 al Proiectului de protocol (R.1201),
care este un instrument al discriminării pozitive, deoarece acordă minorităţilor naţionale
58
anumite drepturi colective. Conceptul autonomiei cu privire la minorităţi apare explicit
doar în acest paragraf din Recomandarea 1201 a Adunării Parlamentare a Consilului
Europei: „Grupurile etnice din regiunile unde constituie majoritatea, persoanele
aparţinând unei minorităţi naţionale vor avea dreptul să dispună de administraţie locală
sau autonomă corespunzătoare, sau de un statut special, conform situaţiei istorice şi
teritoriale specifice şi în acord cu legislaţia naţională a statului”. Documentul nu are
însă valoare juridică intrinsecă, cu rol executoriu şi tocmai datorită controverselor
apărute într-o serie de ţări ale Europei Centrale a fost cerută, în martie 1996, opinia
experţilor de drept internaţional, membrii ai Comisiei Europene pentru Democraţie prin
Drept de la Veneţia, care au conchis că, într-adevăr, sintagma „statut special”...”is
admittedly, somewhat vague”. Interpretarea cerută comisiei specializate, până la urmă,
nu precizează nimic şi oricum nu schimbă cu nimic fondul controversei, cu atât mai
mult cu cât avizul acestei comisii nu are valoare de interpretare eutentică (cu efect
juridic). S-a cerut atunci crearea unui Comitet Consulativ pe lângă Comitetul de
Miniştri care să ajute acest organism să includă principiile R.1201 în Protocolul
adiţional asupra drepturilor culturale. Totul a rămas, deocamdată, la nivel de proiect de
protocol, în aşteptarea unei decizii a Comitetului de Miniştri. În iunie 1996 deputatul
german W. Bindig a prezentat un raport pe tema protecţiei minorităţilor Adunării
Generale Parlamentare a Consiliului Europei, insistând asupra obligativităţii aplicării de
către statele membre a Convenţiei-Cadru pentru protecţia minorităţilor şi a Cartei
Europene pentru limbile regionale şi minoritare. În acelaşi timp a accentuat asupra
interpretării Comisiei de la Veneţia în privinţa R.1201, ce înlătură, în opinia sa, orice
echivoc asupra conţinutului articolului 11. S-a preconizat constituirea unei Comisii de
recomandări, care urmează să fie un organism independent cu largi împuterniciri
supraguvernamentale. Încercarea de includere a articolului 11 în tratate bilaterale de
bază între state are ca scop tocmai legitimarea pe cale indirectă a unei recomandări ce ar
căpăta astfel valoarea de normă cu valoare juridică. În acest sens, este relevantă opinia
secretarului general al C.E., Daniel Tarschys, care, într-un interviu acordat în luna mai
2001 postului de televiziune maghiar MTI, spunea că, R.1201 nu are, în sine, o valoare
juridică, adăugând, însă, cu referire la tratatul slovaco-ungar că „dar dacă textul ei este
inclus în tratatul bilateral, atunci capătă valoare legală”. Chiar şi prin includerea în
tratatele unorstate Recomandarea 1201 nu poate deveni, prin efect de consecinţă, normă
obligatorie în negocierea altor state. Fostul secretar general al C.E., Catherine
Lalumiere, declara în februarie 2001, la Bucureşti că, ideea drepturilor colective lezează
drepturile individuale remarcând că în documentele oficiale ale Consiliului Europei se
vorbeşte de drepturile individului şi nu ale grupului. În plus: „Prin acordarea de
drepturi colective se riscă abandonarea dreptului de a alege...este indispensabil de a da
individului dreptul de a alege din ce grup face parte şi de a-şi păstra libertatea de a-l
părăsi”. Tot în februarie 2001 ambasadorul american la Bucureşti Alfred Moses a
exprimat tranşant poziţia Statelor Unite ale Americii cu privire la drepturi colective şi
autonomie pe baze etnice: „America nu admite autonomie pe baze etnice. Principiile
care se aplică în mod universal, nu numai pentru România, sunt că nu suntem în
favoarea autonomiei teritoriale etnice şi a drepturilor colective”.
Cu privire la autonomie mai există două documente ale Comitetului pentru
Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), care exprimă, la nivel declarativ, opţiuni:
„Statele participante iau notă de eforturile întreprinse pentru a crea şi favoriza condiţii
care să permită promovarea identităţii etnice (...) prin constituirea, ca unul dintre
59
mijloacele pentru realizarea acestor obiective, de administraţii locale sau autonome
adecvate” (Documentul de la Copenhaga) sau „Statele participante exprimă opinia că
aceste abordări, sau altele – administraţie locală şi autonomă, autoadministrarea de
către o minoritate naţională a aspectelor privind identitatea, forma de guvernare
descentralizată – pot fi utile în ameliorarea situaţiei minorităţilor naţionale” (Raportul
reuniunii de la Geneva).
Aşadar, autonomia/segregaţia pe criterii pur atnice, colective, teritoriale, în
concluzie, nu este consfinţită, nicăieri, printr-un document internaţional, deci,
autonomia pe baze etnice şi conceptul de drepturi teritoriale colective nu are nici o
legitimitate internaţională. În plus, în Europa democratică, este respinsă ideea etno-
naţionalismului şi a autonomiei ca scop în sine, ca expresie a unei ideologii de factură
ultranaţionalistă şi etnocentristă. Procesul integrării europene are ca pivot tocmai
factorul statal, transferul eventual al suveranităţii urmând a se desfăşura de la stat către
o nouă ordine politică supra-naţională şi nu către entităţi de ordin inferior, cu atât mai
mult cu cât nu există nici-o obligaţie derivată din dreptul internaţional, care să angajeze
statele la propria lor dezagregare.
Există, chiar formulată explicit în Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor
naţionale (art.24), prevedea că dreptul la identitate al inorităţilor nu poate afecta statutul
politico-juridic al teritoriilor statelor: „nici o dispoziţie din prezenta Convenţie-cadru
nu va fi interpretată ca implicând vreun drept de a intreprinde vreo activitate ori vreun
act contrar principiior fundamentale ale dreptului inernaţional, n particular principiul
egalităţii suverane, al integrităţii teritoriale şi al independenţei politice a statelor”.

4.2. Dreptul mării, statutul Antarcticii şi spaţiul cosmic

Primele reglementări juridice privind dreptul mării sunt consemnate încă din
antichitate şi aparţin locuitorilor din bazinul Mării Mediterane: fenicienii, grecii,
romanii sau cei din aria Oceanului Pacific: polinezienii, chinezii.
Au fost citate primele reglementări: Lex Rhodia sau Drepul Mării Rhodia, o
culegere de norme juridice adoptate de grecii antici. În feudalism cea mai importantă
culegere este „Consulatul Mării” (Consulato del mare) adoptată la Barcelona, după ce
statele iberice se afirmaseră ca importante puteri coloniale şi maritime. În această
perioadă a avut loc semnarea Tratatului de la Tordesillas între Spania şi Portugalia,
care reglementa sferele de influenţă maritimă cât şi alte norme de drept maritim. Tot
aici, amintim cazul oraşelor-state din Liga Hanseatică, care în evul mediu au avut
convenţii şi înţelegeri juridice bine statuate privind dreptul comerţului liber şi al
dreptului mării.
Primele tratate juridice privind utilizarea Oceanului Planetar datează de la
sfârşitul Evului Mediu. Prima lucrare de acest gen „Mare deschisă” („mare liberă”) a
fost elaborată de olandezul Hugo Gratius (1583-1645), urmată de lucrarea „Marea
închisă” a englezului John Selden.
În perioada modernă, mai ales în secolul nostru au fost adoptate reglementări
internaţionale sub egida Societăţii Naţiunilor Unite (Conferinţa de la Haga din 1930)
sau ONU (Conferinţa de la Geneva din 1960, la care au participat reprezentanţi din
peste 150 de state).

60
 Complexitatea problemelor juridice privind utilizarea Oceanului Planetar a
determinat organizarea a numeroase reuniuni. Numai între 1973-1982 au avut loc 11
sesiuni internaţionale privind dreptul mării.
Viitorul Oceanului Planetar este determinat nu numai de factorii naturali, ci şi de
regimul juridic al acestuia. Astfel, în cadrul dreptului internaţional s-a impus „dreptul
marii”, o instituţie care cunoaşte o impresionantă dinamică o dată cu evoluţia societăţii
umane.
Timp de aproape trei secole, marea teritorială s-a menţinut la limita de 3 Mm
(mile marine), restul Oceanului Planetar aflându-se în regimul de „mare liberă”. După
cel de-al doilea război mondial, dreptul mării cunoaşte noi tendinţe. În primul rând, este
în actualitate extinderea apelor teritoriale (a zonei economice exclusive), din raţiuni
economice şi juridice.
Primele încercări privind extinderea apelor teritoriale sunt consemnate în anul
1942 de Venezuela, Marea Britanie pentru Insula Trinidad, ulterior Chile şi Peru (1947)
şi Ecuador (1951). Principalele aspecte privind dreptul mării sunt:
Marea teritorială care aparţine statului riveran între 3-12 Mm (conform
Conferinţei de la Geneva din 1958). De regulă, majoritatea statelor au drept limită 12
mm (1 Mm=1852 m). În prezent, 11 state de pe glob şi-au extins apele teritoriale până
la 200 Mm, între care: Brazilia, Argentina, Peru, Ecuador, Costa Rica, El Salvador din
America Latină, iar din Europa Islanda ş.a.
Din apele teritoriale fac parte şi mările interioare, care sunt delimitate de acelaşi stat:
Marea Albă, Marea Azov, Marea Marmara, etc. Statutul juridic al acestor ape
teritoriale (interne) este prevăzut de Legea asupra Convenţiei Mării.
Zona economică exclusivă se referă la extinderea suveranităţii statelor până la
200 Mm, dincolo de apele teritoriale. În prezent 106 state şi-au extins limita zonei
economice exclusive în care pot valorifica resursele naturale fără a împiedica accesul
altor state interesate.
Aceste zone pot fi oricând surse potenţiale de conflict cum a fost „războiul codului”din
Atlantic, între Marea Britanie, care a pătruns cu navele de pescuit (cod) în apele zonei
economice exclusive ale Islandei.
În cadrul zonei economice exclusive se include şi zona contigua (între 12-24 Mm),
considerată în dreptul mării ca o zonă de control a statului riveran (control al imigraţiei
clandestine, control sanitar etc.). Dintre statele care şi-au extins practic zona economică
exclusivă, menţionăm: S.U.A., Rusia, Marea Britanie, Norvegia, Australia, Noua
Zeelandă, Japonia, etc., mai ales datorită exploatărilor de hidrocarburi, pescuit şi alte
activităţi economice importante.
Unele state solicită extinderea zonei economice exclusive la 285 Mm (cazul
Filipinelor).
Problema platoului continental interesează statele riverane datorită posibilităţii
de valorificare a resurselor naturale (hidrocarburi, minerit, pescuit, etc.), dar şi platoul
continental care se întinde până la circa 200 m adâncime poate fi deosebit de larg (în
America de Sud atinge câteva sute de km, în timp ce în alte zone abia atinge 1-2 km sau
uneori, chiar lipseşte complet – vestul Insulei Crosica şi în alte zone). Unele state şi-au
61
extins unilateral zona selfului continental (S.U.A., Canada, Japonia, Olanda, Rusia,
Cuba şi altele), datorită intereselor majore, deşi există o Convenţie asupra Selfului
Continental, adoptată încă din anul 1958.
Mări cu regim special
Se referă la mările complet închise: Marea Caspică sau Marea Baltică etc. În
aceste cazuri dreptul mării este reglementat de statele riverane sau este subordonat
regimului juridic al strâmtorilor.
Regimul juridic al strâmtorilor şi canalelor maritime
Se referă numai la acelea cu o mare importanţă în navigaţia mondială. Unele
strâmtori au regim de ape teritoriale (Kerci, Bosfor şi Dardanele), altele au regim de
ape libere (strâmtorile internaţionale). Aceste strâmtori sunt folosite pentru tranzit şi au
o lăţime între 6-24 Mm. Uneori au fost realizate convenţii bilaterale între statele
riverane, ca de exemplu: Tratatul de Pace cu privire la Marea Roşie şi Golful Aqaba.
Alteori, au un regim juridic impus de statul respectiv generându-se proteste internaţinae,
ca în cazul strâmtorii Lombok din Indonezia.
În privinţa canalelor, acestea au un regim internaţional, chiar dacă se află pe
teritoriul unui stat, ca de exemplu: Can. Panama, Can. Suez, Can. Kiel, Can. Corint.
O serie de principii se referă la exploatarea raţională a resurselor naturale,
preîntâmpinarea poluării Oceanului Mondial, prevenirea înarmărilor în mediul acvatic
şi reglementarea juridică a cercetărilor ştiinţifice.
Tendinţa observată în ultimii ani, constă în transformarea juridică a zonelor
economice exclusive în ape teritoriale, fapt ce ar contribui la o dezvoltare mai
echilibrată a statelor riverane, la o exploatare mai raţională a resurselor din platoul
continental şi la evitarea poluării acesteia.
Dincolo de aceste tendinţe fireşti, marea liberă constituie un patrimoniu al
întregii umanităţi, în care statele lumii fără discriminare au posibilităţi de valorificare a
unor resurse naturale sau de cercetare ştiinţifică.
În acelaşi cadru juridic al dreptului mării se înscriu şi pretenţiile statelor
arhipeleag de a declara apele dintre insulele componente drept bazine marine închise,
similare cu zonele economice exclusive din apele maritime deschise. Pentru prima dată,
problema extinderii apelor de arhipeleag a fost pusă încă de la Conferinţa de la Haga
din 1930 şi reluată în perioada postbelică. În această categorie sunt 16 state: Indonezia,
Filipine, Fiji, Bahamas, care au procedat în acest mod din motive economice majore:
exploatări de hidrocarburi, pescuit, acvacultură, etc., sau din motive de strategie
militară.
O altă problemă importantă juridic, ce rezultă din utilizarea Oceanului Planetar, o
constituie prezervarea mediului înconjurător în faţa fenomenului de poluare complexă.
Sunt multe exemple despre avarii pricinuite de accidentele petroliere gigant Torrey
Canyon (1967) sau Amaco Cadiz (1978) s.a., dar mai ales poluarea determinată de
deversările navelor pe rutele de transport, erupţiile vulcanice submarine etc.
 Statutul Antarcticii
Primele pretenţii teritoriale asupra Antarcticii sunt consemnate încă de la
începutul secolului nostru (cazul Marii Britanii în 1908), după care au urmat
62
revendicările Noii Zeelande (1923), Franţei (1924), Australiei (1933), Norvegiei (1939),
Chile (1940) şi Argentinei (1943).
Tratatul Antarctic semnat la Washington în 1959, conferă unui număr de 12
state, statutul de părţi consultative originale, la care au aderat ulterior 14 state ca părţi
consultative şi 16 state ca părţi neconsultative în care este inclusă şi România.
În realitate, Antarctica este împărţită, în sensul meridianelor, între mai multe
state, fie din apropierea ei ca în cazul Argentinei, Noii Zeelande, Australiei, Chile,
Africii de Sud sau de alte state, mai depărtate, de regulă din grupul marilor puteri:
S.U.A., Rusia, Marea Britanie, Franţa, China, Japonia sau vechi state coloniale: Belgia,
Olanda. Căteva zeci de staţiuni de cercetare care aparţin acestor state se ocupă de
studiul unor resurse existente în biodiversitatea Antarcticii.
Cooperarea internaţională în spaţiul antarctic s-a dovedit benefică. De exemplu,
în Anul Geofizic Internaţional (1957-1958) când s-au realizat cercetări complexe, la
care au participat peste 10000 de specialişti din 67 de state, inclusiv în cadrul celor 50
de staţiuni permanente (care aparţin la 12 state – Marea Britanie, Norvegia, Suedia,
Rusia, S.U.A., Japonia, Australia, Franţa, Argentina, Noua Zeelandă, Chile, Africa de
Sud).
Alte probleme economice se referă la pescuitul din apele limitrofe (anual se
pescuiesc în jur de 2 milioane de tone animale marine).
În anul 1988 statele interesate au semnat la Washington Convenţia asupra
mineralelor.
Pentru prevenirea poluării acestei regiuni complexe şi fragile, în special, datorită
subţierii stratului de ozon, în 1991 la Madrid a fost realizat Protocolul asupra protecţiei
mediului Antarcticii, în care statele lumii îşi propun măsuri concrete şi unitare de
protecţie a acestui patrimoniu natural al omenirii.
În arealul apropiat al Antarcticii s-au derulat conflicte armate între diferite state,
care au afectat echilibrul ecologic al regiunii, cum au fost: disputa dintre Argentina şi
Chile pentru Canalul Beagle, războiul din Arhipeleagul Malvinelor dintre Argentina şi
Marea Britanie (din 1982), câştigat de britanici cu sprijinul discret al S.U.A.
Antarctica reprezintă o parte din patrimoniul natural al Terrei, de o mare
importanţă ştiinţifică dar şi economică şi care contribuie esenţial la menţinerea
echilibrului ecologic al planetei.
 Spaţiul cosmic
După cel de-al doilea război mondial, în geopolitica mondială s-a dezvoltat şi
problematica impusă de utilizarea spaţiului cosmic.
Era cosmică a început cu lansarea de către URSS a primului satelit artificial
(Sputnik) în anul 1957. Între anii 1957-2000, în spaţiul cosmic au fost lansate/trimise
peste 20.000 de obiecte cosmice: sateliţi artificiali, rachete, staţii cosmice orbitale şi
interplanetare, staţii lunare ş.a. Primul cosmonaut a fost Iuri Gagarin, care a reuşit
primul zbor cosmic în anul 1962, la 12 aprilie (nava Soiuz), iar primii cosmonauţi care
au „păşit” pe Lună au fost americanii Neil Armstrong şi Edwin Aldrin la 21 iulie 1969
cu nava Apolo 11 şi tot ei au realizat la prima aselenizare activităţi de cercetare pe

63
suprafaţa lunară timp de 21 de ore, 36 minute şi 16 secunde, sub formă de fotografieri,
recoltări de probe selenare de praf şi roci, instalarea unor staţii ştiinţifice, etc.
Numeroase programe se desfăşoară în spaţiul cosmic ce aparţin S.U.A.,
Federaţiei Ruse, Agenţiei Vest Europene, Chinei, Japoniei şi altor state. În anul 1990,
de exemplu, în spaţiul cosmic erau circa 7000 de obiecte numai deasupra Americii de
Nord şi a Oceanului Atlantic (din care 95% sunt sateliţi artificiali).
În prezent se pune problema dacă spaţiul cosmic este pentru cooperare sau pentru
competiţie.
Nu au fost uitate acţiunile „războiului rece” numit şi „războiul stelelor” între cele
două superputeri S.U.A. şi fosta U.R.S.S. Domeniul militar este avantajat prin prezenţa
numeroşilor sateliţi-spioni care culeg informaţii utile despre adversari.
În afara confruntărilor de natură militară există şi numeroase programe civile de
colaborare mai ales în domeniul comunicaţiilor.
Principalele programe internaţionale, dintre cele mai cunoscute sunt:
o INTELSAT – participă 124 state, început în 1912 prin actul de semnare la
Washington;
o INTERCOSMOS – Rusia şi alte 9 state din fosta U.R.S.S., inaugurat la
Moscova în 1992;
o INTERSPUTNIK – participă 12 state din fosta U.R.S.S., iniţiat la Moscova
în 1992;
o INTELSAT – program al Agenţiei Spaţiale Europene, iniţiat în 1992;
o INMARSAT – program pentru 64 de state, iniţiat în 1992 la Londra;
o ARABSAT – program cu participarea a 21 de state, inaugurat în 1992 la
Er-Ryad;
o EUTELSAT – program cu participarea a 27 de state, începând cu 1992 la
Paris.
Utilizarea paşnică a spaţiului presupune următoarele grupe de probleme:
o Transmisiuni complexe prin sateliţi artificiali;
o Sisteme de transport spaţial;
o Utilizarea puterii nucleare în spaţiu;
o Impactul activităţilor spaţiale asupra Terrei;
o Cercetări complexe asupra Terrei din spaţial cosmic.
Pentru prevenirea incidentelor nedorite şi reglementarea juridică a utilizării
spaţiului cosmic s-au realizat o serie de tratate (convenţii, acorduri) între statele
interesate în acest scop.
4.3. Caracteristicile poziţiei geopolitice
Caracteristicile poziţiei geopolitice sunt:
 Accesibilitatea unui teritoriu politic presupune o dublă dimensiune: spaţială şi
politică. Dimensiunea spaţială implică circulaţia, care la rândul ei reprezintă
legăturile necesare pentru dezvoltarea economică şi socială a fiecărui stat.
Dimensiunea politică se referă la organizarea politică a spaţiului geografic şi la
controlul politic al acestui teritoriu în integralitatea sa. În bibliografia geografică, adesea
este citat exemplul Franţei, în care reţeaua rutieră şi feroviară în formă de stea se
64
constituie într-o reţea convergentă către Paris, foarte bine dezvoltată. Dar în alte state
mai mari cu condiţii geografice variate ca în Canada, Rusia, China, Australia, Brazilia,
Algeria, Arabia Saudită, etc., reţeaua de comunicaţii se concentrează în anumite regiuni
sau prezintă discontinuităţi, fapt ce se reflectă în costurile mari de guvernare, mai ales
pentru regiunile periferice faţă de centrul statului.
Sunt, însă, şi cazuri în care dezvoltarea statului se impune asupra condiţiilor
geografice dificile, ca de exemplu, Elveţia – stat alpin, care posedă o reţea de
comunicaţii bine dezvoltată, străpungând sectoarele montane dificile cu ajutorul
tunelelor.
 Conectivitatea constituie un corolar al accesibilităţii şi se referă la proprietatea
geometrică a teritoriilor politice în strânsă legătură cu compactibilitatea statelor.
Astfel, discontinuităţile teritoriale, forma teritoriului sau alte cauze naturale,
demografice sau etnico-religioase, generează probleme pentru statele respective.
De exemplu: statul Chile desfăşurat latitudinal pe 400 km, Senegal străbătut în
partea centrală de enclava Gambia, Polinezia formată din sute de insule din
Pacificul de Sud.
 Discontinuitatea teritorială determină, în cazul unor state cu o slabă
conectivitate, costuri ridicate de administraţie şi pentru serviciile publice, ca de
exemplu: Danemarca deserveşte Insulele Feroe şi Groenlanda, Spania pentru
Insulele Canare sau al teritoriilor din Marocul spaniol: Ceuta şi Melila.
 Topografia (relieful) influenţează dispunerea reţelei de comunicaţii mai ales în
cazul statelor montane. Sunt exemplificate adesea statele andine, în special
Bolivia, Peru, Ecuador; statele himalayene: Nepal, Bhutan sau cele din Asia
Centrală: Afganistan – care prezintă serioase discontinuităţi în dispunerea căilor
de comunicaţii în vederea organizării şi conducerii unui spaţiu teritorial.
Formele de relief major care domină topografia unui stat influenţează nu numai
comunicaţia, ci şi modul de distribuţie al resurselor naturale, al populaţiei,
dezvoltarea economică şi socială.
 Nodalitatea reprezintă modul în care centrul sau „nodul” central sau aria
centrală îşi exercită influenţa asupra teritoriului dat. Unele state s-au format în
jurul unui spaţiu originar, care în unele cazuri se suprapune unor arii urbane sau
vechi spaţii istorice.
 Nodul unui stat reprezintă chintesenţa organizării spaţiului statatl respectiv; de
exemplu, nodul parizian pentru Franţa, nodul londonez pentru Marea Britanie,
nodul moscovit pentru Rusia, nodul tokyot pentru Japonia etc.
Cu privire la importanţa centrului polarizator al unui stat Lucien Febvre
remarca: „...nu există un cât de mic teritoriu politic care să nu-şi aibă punctul său de
plecare germinal geografic; nu există construcţie politică durabilă la originea căreia
să nu putem descoperi o combinaţie de forţe, un gen de armătură în jurul căreia alte
teritorii se clădesc”.
Se observă, astfel, o adaptare creatoare a sistemului politic la mediul fizic, ca de
exemplu, nodalitatea exprimată în vremea Imperiului Roman, cu referire la drumurile
romane: „toate drumurile duc la Roma”, fapt ce a contribuit la centralizarea politică a
imperiului (aşa se şi explică de ce s-a extins concentric şi radiar imperiul).

65
 Chiar şi în timpurile moderne se manifestă o permanentă grijă pentru reţeua de
căi de comunicaţii care a permis controlul politic asupra unor regiuni periferice sau în
care se află minorităţi, cazul Chinei şi controlul asupra provinciilor Sinqiang şi Tibet;
alteori, uniuni de state, ca fosta Piaţă Comună, nu s-ar fi consolidat economic fără o
reţea de căi de comunicaţii modernă şi unitară (standardizată). De asemenea, S.U.A. şi-a
constituit un sistem de comunicaţii complex şi eficient asigurându-şi atât controlul
federal politic, cât şi extinderea spre vest.
Discontinuităţile teritoriale se reflectă în cazul unor arhipeleaguri sau state în
componenţa cărora intră insule şi arhipeleaguri în care reţeaua de comunicaţii este
fragementată.
A.Sanguin a imaginat un model teoretic privind poziţia-localizarea unui stat prin
interferenţa mai multor factori: morfologia, dinamica, poziţia, relaţiile externe.
- Morfologia se referă la talia, forma statului, aria centrală (capitala),
controlul sistemului politic asupra teritoriului până la frontiere.
- Dinamica este dată de fluxul de autoritate între sistemul politic şi
unităţile teritorial-administrative precum şi populaia respectivului stat.
- Poziţia este generată de situarea statului într-un continent, regiune
geografică, zonă climatică sau sistem topografic.
- Relaţiile externe sunt cele care creează o anumită „poziţie”, privilegiată
sau nu, între statul respectiv şi statele învecinate, marile puteri (mondiale
sau regionale) sistemul de alianţe etc.
În ansamblu, sistemele teritoriale sunt legate prin fluxuri de materie, energie şi
informaţii şi se definesc pe baza principiilor ierarhice bine determinate între
centralitatea statului şi unităţile teritorial-administrative componente.
 Poziţia geopolitică
Poziţia geopolitică a unui stat este rezultanta dintre localizarea geografică,
potenţialul natural şi uman pe de o parte şi raporturile politice, economice şi militare cu
statele vecine, cu puterile mondiale şi regionale pe de altă parte. Poziţia geopolitică se
regăseşte în orientarea relaţiilor externe pe anumite axe de interes geopolitic, în funcţie
de contextul general politic şi istoric.
Astfel, problemele de securitate se pun diferenţiat în funcţie de poziţia
geopolitică. De exemplu, statele insulare: Marea Britanie, Japonia, Filipine, Indonezia
n-au cunoscut probleme strategice generate de apărarea graniţelor (flancurilor) specifice
statelor continentale, dimpotrivă, toate eforturile lor sunt de a deveni puteri maritime
remarcabile. Cel mai reprezentativ exemplu este al Marii Britanii denumită şi „regina
marilor”, care şi-a consolidat vastul imperiu colonial pe baza unei puteri maritime
deosebite, controlând principalele căi maritime, strâmtorile strategice.
Alte state au evoluat ca puteri hibride: continentale şi maritime ca, de exemplu:
Franţa, care la început, a trebuit să facă eforturi deosebite atât pe continent – flancul
prusac/german, cât şi pe mare pentru a-şi putea menţine imperiul colonial. Mai târziu,
au evoluat în acest sens şi S.U.A., Rusia, Ţările de Jos (Belgia şi Olanda).
În cazul statelor situate în centrul continentelor a fost nevoie să se acţioneze pe
mai multe direcţii geopolitice; de exemplu, fostul Imperiu Habsburgic oscila spre vestul
continentului, alteori spre Europa de Est sau regiunea mediteraneană. Însă acest
66
„conglomerat” de naţiuni şi interese s-a dezintegrat în mod firesc în pragul secolului al
XX-lea.
În mod evident, poziţia geografică poate avantaja sau dezavantaja geopolitic un
stat, o naţiune sau popor.
În acest sens, Simion Mehedinţi afirma că poziţia geopolitică a României a
asigurat nu numai supravieţuire, „...ci şi unitatea remarcabilă a poporului român,
printr-o diversitate etnografică remarcabilă”.
4.4.Minorităţile şi autonomia
Problema minorităţilor
Naţiunea şi statul nu sunt întotdeauna suprapuse în spaţiu, existânbd posibilitatea
ca un stat să poată acoperi o parte dintr-o naţiune vecină, dar şi faptul că aceeaşi naţiune
nu este, în mod obligatoriu, acoperită de un singur şi acelaşi stat. Astfel apar în mod
inevitabil interferenţe etnice spaţiale.
Minoritatea naţională constituie partea perifirică a unei naţiuni acoperită de către
un stat (altul decât statul unde este aşezată majoritatea naţiunii).
Astfel spus, minoritatea naţională în acest caz, este o entitate substatală care
trăieşte în zona de frontieră a unui stat, neavând aceeaşi rasă, obiceiuri şi simpatii
naţionale ca şi cetăţenii majoritari. De exemplu, în Europa, sunt danezii din Schleswig-
Holstein, suedezii din insulele Aland, germanofobii din Regiunea Sudetă etc.
Un alt tip de minorităţi îl constituie europenii originari din vechile metropole care
domiciliază în fostele colonii (comercianţi, plantatri, cadre militare, funcţionari, cler
etc.), prezenţa lor fiind semnalată în numeroase state afro-asiatice sau latino-americane.
În alte împrejurări, emigraţia a creat minorităţi distincte, ca în cazul emigraţiilor
afro-asiatice din Europa (kurzii şi turcii în Germania, algerienii în Franţa, surinamezii în
Olanda), din America de Nord (chinezii în vestul S.U.A., portoricanii şi jamaicanii în
Florida) etc.
Minorităţile naţionale se pot întâlni şi în interiorul statelor, pe baza unor
determinări istorice multiseculare, cum este cazul minorităţii maghiare din România, al
slovenilor din Austria, al albanezilor din Iugoslavia, înainte de 1990, a germanilor în
coridorul Gdansk (Danzig) din Polonia. Aceste minorităţi se bucură de o reală
autodeterminare mai ales după 1990 în Europa Centrală şi de Est.
Totuşi nu pot fi făcute generalizări cu privire la loialitatea minorităţilor naţionale
faţă de ţările gazdă, deoarece apar deosebiri pentru fiecare minoritate şi stat.
Au fost situaţii în care minorităţile situate în regiuni de frontieră, în urma unor
plebiscite au optat între statul naţional şi statul de reşedinţă.
Astfel, după Primul Război Mondial, în Europa, în urma unor consultări
populare, pe baza principiului autodeterminării, harta politică a fost modificată, ca de
exemplu, regiunea Malmedy a ales Belgia în loc de Germania, Klagenfurt a optat pentru
Austria în loc de Iugoslavia, regiunea Sopron a ales Ungaria în loc de Austria sau
regiunea Saar s-a alipit Germaniei în loc de Franţa.
Au fost schimbări de populaţie între statele vecine. Astfel, după căderea
Imperiului Otoman, între Grecia şi Turcia s-au realizat importante schimburi de
67
populaţie, în 1923 (cca 1,5 milioane de greci au părăsit Turcia, repatriindu-se, în timp
ce 355.000 de musulmani au părăsit Grecia). Tot în Peninsula Balcanică schimburi de
populaţie s-au făcut între Bulgaria şi România în 1940, după pierderea Cadrilaterului de
către România, într-o conjunctură politică total nefavorabilă.
În 1947 au fost masive schimburi de populaţie între India şi Pakistan, când circa
7 milioane de hinduşi au părăsit Pakistanul, iar 5 milioane de musulmani au părăsit
India pentru statul islamic pakistanez.
O minoritate naţională bine organizată o reprezintă cele aproape 40 milioane de
chinezi răspândiţi în diferite regiuni geografice, care au o reţea economică şi financiară
bine dezvoltată, dominând uneori economia unor state (ca în state ale Indochinei, în
Singapore, în Indonezia etc.).
Consecinţele geopolitice spaţiale ale minorităţilor naţionale sunt:
 Separatismul care este un fenomen centrifug de părăsire a orbitei unui stat în
care o minoritate nu se identifică absolut deloc. Separatismul în acest caz nu
înseamnă independentism.
 Iredentismul, care este un proces centriped complementar, este o politică ce
urmăreşte să alipească la teritoriul naţional teritoriul situat în statul vecin unde
„fraţii separaţi” se află în minoritate. Anexarea sudeţilor cehoslovaci, în 1938, de
cel de-al III-lea Reich, a fost un iredentism clasic, ca şi iredentismul maghiar faţă
de statele limitrofe. Exemplele actuale cele mai reprezentative se pot cita cele din
statele africane (somalezii, care se află în Kenya de Nord-Est, Etiopia, Djibouti
au tendinţa clară de reunificare), din statele asiatice (kurzii din sudul ponto-
caspic).
Sunt şi forme de iredentism latent pe care îl manifestă în spaţiul mediteraneean
Grecia şi Turcia faţă de Cipru, în care se exemplifică războiul din 1974 şi declararea
spaţiului turc al Ciprului prin divizarea insulei, linia de demarcaţie şi prezenţa trupelor
O.N.U., complicarea relaţiilor dintre cele două state.
Subnaţiunile reprezintă mici popoare situate în interiorul statelor naţionale şi nu
sunt în totalitate parte integrantă din naţiunea majoritară, dar nu sunt nici minorităţi
naţionale. Aceste mici popoare au o unitate etnică şi religioasă, dar şi culturală distinctă,
ca de exemplu scoţienii şi galezii din Marea Britanie, bretonii şi corsicanii din Franţa,
catalanii şi bascii din Spania.
Subnaţiunea este un popor mic în izolare teritorială în interiorul unui stat naţional
format cu mult înaite. Uneori, între subnaţiune şi statul naţional apar probleme
complexe care tind spre autonomie şi regionalism, ca în cazul actual al „Ţării Bascilor”
(în Spania).
Autonomia
Problema autonomiei (etnice, colective, teritoriale) pune în discuţie un proces de
înaintare şi edificare a unei noi frontiere. Problema pune în cauză situaţia specială a
unei frontiere interne, situaţie cu implicaţie geostrategică şi geopolitică evidentă.
Majoritatea statelor sunt plurietnice, multiconfesionale şi pluriculturale, în consecinţă,
acceptarea enclavizărilor, a fărămiţărilor, ar distruge bazele juridice ale statelor
suverane, readuc revizuirea tratatelor, haosul şi conflictele intertenice în inima Europei.
Erodarea edificului statal al construcţiei europene, aceasta este ispita autonomiilor, a
68
etnonaţionalismelor, a căror înflorire marchează un regres teribil, o contraondere de la
ideea „casei comune a naţiunilor” la conceptul devastator al tribalizării. Dacă
tendinţele separatiste ar fi acceptate, state ca Italia, Spania, Franţa, Belgia ar trebui să se
fărâmiţeze, revenind la entităţi asemnătăoare celor care existau în feudalism.
De exemplu, Italia de Nord-Padania, în viziunea lui Umberto Bossi care este
bogată, ar trebui să-şi declare independenţa faţă de sudul mai sărac, preconizând
realizarea a două entităţi separate cu preşedinţi, guverne, parlamente proprii. Bossi a
creat un cabinet fantomă care se întruneşte la Veneţia, a apărut şi un Comitet pentru
Eliberarea Padaniei, condus de Roberto Maroni, fost ministru de externe în Guvernul lui
Berlusconi, iar opinia publică a fost anunţată că în data de 15 sept. 2002 se va declara
independenţa republicii federale a Padaniei au determinat autorităţile statului să anunţe
că vor face uz de forţa armelor dacă va fi nevoie, pentru a dejuca astfel de tentative.
În Sicilia, la alegerile din primăvara anului 2001, 21 de candidaţi şi-au construit
proiectul electoral pe ideea separării insulei, preconizând transformarea Siciliei într-un
Hong-Kong al Miditeranei.
În Spania se manifestă o tendinţă separatistă susţinută cu cerbicie de ETA. În
1979, în Ţara Bascilor, ce numără peste două milioane de locuitori, s-a organizat un
referendum pentru autonomie (53,79% s-au declarat în favoarea acesteia), ETA, însă,
consideră că autonomia este insuficientă şi militează pentru segregaţie totală pe calea
terorismului. Şi în Corsica, din 1965, voinţa autonomiei se exprimă tot prin atentate.
Franţa, ca şi Grecia, nu recunoaşte existenta minorităţilor naţionale, deşi pe teritoriul
Franţei, în Alsacia şi Lorena, se află aproximativ 2 milioane de alsacieni, iar în
Bretonia, circa 2,2 milioane de bretoni.
În Belgia, încă din 1960, flamanzii au cerut despărţirea de francofoni,
nemulţumiţi de creşterea impozitelor, datorită crizei siderurgice din Walonia. În 1988,
Belgia a devenit stat federal, cu trei regiuni autonome: Flandra, regiune lingvistică
olandeză, Walonia şi Bruxelles, rămânând totuşi un stat unit. Şi în Marea Britanie,
scoţienii ar dori să se despartă, cerând până un parlament separat. Chiar şi în Germania,
recent, electoratul a respins fuziunea landului Branderburg cu cel al Berlinului, esticii
preferând să nu se amestece cu vesticii, deşi fac parte din aceeaşi naţiune.
Cehoslovacia, după venirea la putere a lui Vaclav Havel, în 1990, şi-a schimbat
numele în Republica Federativă Cehă şi Slovacă, separarea efectivă producându-se în
ianuarie 1993.
Spre deosebire de divizarea paşnică a Cehoslovaciei, Iugoslavia a fost ruptă în
bucăţi cu preţul unui cumplit măcel. În iunie 1991, Croaţia şi Slovenia îşi proclamă
independenţa şi masiv înarmate de Germania şi Italia pornesc războiul cu sârbii. În
martie 1992 îşi declară independenţa şi Bosnia-Herţegovina, intrând în joc armele lumii
arabe şi interesele americane. Iugoslavia constituie cazul flagrant al implicării marilor
puteri într-o separare violentă şi sângeroasă.
În Europa sunt peste 80 de minorităţi naţionale, diferenţiate etnic, ligvistic sau
religios. Numai în cele 15 ţări membre ale UE există în jur de 45 de limbi naţionale şi
regionale. Modul de reglementare a situaţiei minorităţilor naţionale diferă în funcţie de
organizarea statală, de tradiţiile politice şi istorice. Acolo un ele există, formulele de

69
autonomie sunt concepute ca alternativă a dezideratului protecţiei minorităţilor şi în
temeiul imperativului general al protecţiei drepturilor omului.
La nivel internaţional nu există un normativ riguros de interpretare a conceptului
de autonomie ca formulă de abordare a problemei naţionale iar autonomia figurează ca
o formă politică de expresie a descentralizării, nefiind conturată în nici un document
sub aspectul dimensiunii etnice.
Din 1990, în cadrul Consiliului Europei, s-a extins ideea elaborării
unuindocument special destinat protejării minorităţilor, document adiţional pe lângă
prevederile generale ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. În Consiliul
Europei există două tendinţe cu privire la problema protecţiei minorităţilor: una care
lasă statelor alegerea căilor şi mijloacelor de aplicare a principiilor faţă de care s-au
angajat prin tratate şi o altă tendinţă, care urmăreşte crearea unui instrument
instituţional, respectiv a unui document adiţional cu un conţinut astfel formulat încât să
premită utilizarea acestuia ca mijloc de constrângere a statelor juridice, de către instanţe
internaţionale. Cele două puncte de vedere se confruntă la nivelul Comitetului de
Miniştri al Consiliului Europei, singurul organ cu putere de decizie şi care reprezintă
prima tendinţă şi al Adunării Parlamentare, care are dreptul doar de a formula
Recomandări către Comitetul de Miniştri. Recomandarea 1201, de exemplu, a fost
redactată de Comitetul Juridic (cu o largă participare socialistă) şi adoptată de Adunarea
Parlamentară pentru a fi înaintată Comitetului de Miniştri, cu speranţa de a i se obţine
validarea în octombrie 1993, la reuniunea de la Viena a şefilor de state. Însă, şefii de
state şi Comitetul de Miniştri au decis ca Protocolul adiţional (R.1201) să se refere strict
la domeniul cultural. Adunarea Parlamentară s-a declarat nemulţumită străduindu-se să
găsească mijloace juridice pentru a fi împuternicită în problema minirităţilor, pe calea
angajamentelor luate de statele membre faţă de Adunare. O întreagă controversă s-a
pornit datorită formulării ambigue a articolului 11 al Proiectului de protocol (R.1201),
care este un instrument al discriminării pozitive, deoarece acordă minorităţilor naţionale
anumite drepturi colective. Conceptul autonomiei cu privire la minorităţi apare explicit
doar în acest paragraf din Recomandarea 1201 a Adunării Parlamentare a Consilului
Europei: „Grupurile etnice din regiunile unde constituie majoritatea, persoanele
aparţinând unei minorităţi naţionale vor avea dreptul să dispună de administraţie locală
sau autonomă corespunzătoare, sau de un statut special, conform situaţiei istorice şi
teritoriale specifice şi în acord cu legislaţia naţională a statului”. Documentul nu are
însă valoare juridică intrinsecă, cu rol executoriu şi tocmai datorită controverselor
apărute într-o serie de ţări ale Europei Centrale a fost cerută, în martie 1996, opinia
experţilor de drept internaţional, membrii ai Comisiei Europene pentru Democraţie prin
Drept de la Veneţia, care au conchis că, într-adevăr, sintagma „statut special”...”is
admittedly, somewhat vague”. Interpretarea cerută comisiei specializate, până la urmă,
nu precizează nimic şi oricum nu schimbă cu nimic fondul controversei, cu atât mai
mult cu cât avizul acestei comisii nu are valoare de interpretare eutentică (cu efect
juridic). S-a cerut atunci crearea unui Comitet Consulativ pe lângă Comitetul de
Miniştri care să ajute acest organism să includă principiile R.1201 în Protocolul
adiţional asupra drepturilor culturale. Totul a rămas, deocamdată, la nivel de proiect de
protocol, în aşteptarea unei decizii a Comitetului de Miniştri. În iunie 1996 deputatul
german W. Bindig a prezentat un raport pe tema protecţiei minorităţilor Adunării
Generale Parlamentare a Consiliului Europei, insistând asupra obligativităţii aplicării de
70
către statele membre a Convenţiei-Cadru pentru protecţia minorităţilor şi a Cartei
Europene pentru limbile regionale şi minoritare. În acelaşi timp a accentuat asupra
interpretării Comisiei de la Veneţia în privinţa R.1201, ce înlătură, în opinia sa, orice
echivoc asupra conţinutului articolului 11. S-a preconizat constituirea unei Comisii de
recomandări, care urmează să fie un organism independent cu largi împuterniciri
supraguvernamentale. Încercarea de includere a articolului 11 în tratate bilaterale de
bază între state are ca scop tocmai legitimarea pe cale indirectă a unei recomandări ce ar
căpăta astfel valoarea de normă cu valoare juridică. În acest sens, este relevantă opinia
secretarului general al C.E., Daniel Tarschys, care, într-un interviu acordat în luna mai
2001 postului de televiziune maghiar MTI, spunea că, R.1201 nu are, în sine, o valoare
juridică, adăugând, însă, cu referire la tratatul slovaco-ungar că „dar dacă textul ei este
inclus în tratatul bilateral, atunci capătă valoare legală”. Chiar şi prin includerea în
tratatele unorstate Recomandarea 1201 nu poate deveni, prin efect de consecinţă, normă
obligatorie în negocierea altor state. Fostul secretar general al C.E., Catherine
Lalumiere, declara în februarie 2001, la Bucureşti că, ideea drepturilor colective lezează
drepturile individuale remarcând că în documentele oficiale ale Consiliului Europei se
vorbeşte de drepturile individului şi nu ale grupului. În plus: „Prin acordarea de
drepturi colective se riscă abandonarea dreptului de a alege...este indispensabil de a da
individului dreptul de a alege din ce grup face parte şi de a-şi păstra libertatea de a-l
părăsi”. Tot în februarie 2001 ambasadorul american la Bucureşti Alfred Moses a
exprimat tranşant poziţia Statelor Unite ale Americii cu privire la drepturi colective şi
autonomie pe baze etnice: „America nu admite autonomie pe baze etnice. Principiile
care se aplică în mod universal, nu numai pentru România, sunt că nu suntem în
favoarea autonomiei teritoriale etnice şi a drepturilor colective”.
Cu privire la autonomie mai există două documente ale Comitetului pentru
Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), care exprimă, la nivel declarativ, opţiuni:
„Statele participante iau notă de eforturile întreprinse pentru a crea şi favoriza condiţii
care să permită promovarea identităţii etnice (...) prin constituirea, ca unul dintre
mijloacele pentru realizarea acestor obiective, de administraţii locale sau autonome
adecvate” (Documentul de la Copenhaga) sau „Statele participante exprimă opinia că
aceste abordări, sau altele – administraţie locală şi autonomă, autoadministrarea de
către o minoritate naţională a aspectelor privind identitatea, forma de guvernare
descentralizată – pot fi utile în ameliorarea situaţiei minorităţilor naţionale” (Raportul
reuniunii de la Geneva).
Aşadar, autonomia/segregaţia pe criterii pur atnice, colective, teritoriale, în
concluzie, nu este consfinţită, nicăieri, printr-un document internaţional, deci,
autonomia pe baze etnice şi conceptul de drepturi teritoriale colective nu are nici o
legitimitate internaţională. În plus, în Europa democratică, este respinsă ideea etno-
naţionalismului şi a autonomiei ca scop în sine, ca expresie a unei ideologii de factură
ultranaţionalistă şi etnocentristă. Procesul integrării europene are ca pivot tocmai
factorul statal, transferul eventual al suveranităţii urmând a se desfăşura de la stat către
o nouă ordine politică supra-naţională şi nu către entităţi de ordin inferior, cu atât mai
mult cu cât nu există nici-o obligaţie derivată din dreptul internaţional, care să angajeze
statele la propria lor dezagregare.
Există, chiar formulată explicit în Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor
naţionale (art.24), prevedea că dreptul la identitate al inorităţilor nu poate afecta statutul
71
politico-juridic al teritoriilor statelor: „nici o dispoziţie din prezenta Convenţie-cadru
nu va fi interpretată ca implicând vreun drept de a intreprinde vreo activitate ori vreun
act contrar principiior fundamentale ale dreptului inernaţional, n particular principiul
egalităţii suverane, al integrităţii teritoriale şi al independenţei politice a statelor”.

BIBLIOGRAFIE

 Ancel Jacques, Frontierele româneşti, Editura Domino. Piteşti, 1999;

 Bădescu Ilie, Dungaciu Dan, Sociologia şi geopolitica frontierei, Editura „Floare
Albastră”, Bucureşti, 1995;
 Haushofer Karl, De la géopolitique, Paris, Fayard, 1986;
 Kjellén Rudolf, Der Staat als Lebensform, Leipzig, 1917;
 Lacoste Yves (coord.), Dictionnaire de Géopolitique, Ed. Flammarion, Paris, 1995;
www.geopolitica.ro
http://www.actrus.ro/biblioteca/carti/stiinta mil/cos mal/cuprins.html
http://www.studiidesecuritate.ro
http://www.mapn.ro/indexro.php

72
 CURSUL V
STRATEGII ŞI TEORII GEOPOLITICE ÎN TIMPUL ŞI DUPĂ
RĂZBOIUL RECE

5.1. Scenarii şi acţiuni geopolitice ale superputerilor în timpul războiului rece

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a adus omenirii nu numai pacea, dar şi
speranţa că vechile practici şi instrumente, care au guvernat relaţiile internaţionale în
perioada interbelică, au dispărut din strategia şi diplomaţia statelor. Acest optimism a
fost alimentat şi de declaraţiile liderilor marilor puteri ale Coaliţiei Naţiunilor Unite.
Cordell Hull declara la 18 decembrie 1943: „Pe măsură ce prevederile Declaraţiilor
celor patru naţiuni sunt puse în practică, nu va mai fi nevoie de sfere de influenţă, de
alianţe, de echilibru de puteri ori de alte aranjamente speciale, prin care, în trecutul
nefericit, naţiunile se străduiau să-şi salvgardeze securitatea şi să-şi promoveze
interesele”. La rândul lor, oficialii de la Kremlin afirmau că politica sferelor de
influenţă este un instrument al imperialismului şi Uniunea Sovietică nu va promova o
astfel de politică.
În realitate, viaţa politică internaţională a evoluat, după 1945, sub semnul
materializării proiectelor geopolitice elaborate la Moscova şi Washington. Lumea a
intrat în era unei confruntări pe care n-o mai cunoscuse şi care generic a fost denumită
„război rece”. Analiştii geopoliticieni au atras atenţia asupra acestui fapt imediat după
încheierea conflagraţiei mondiale. Robert Strausz – Hupe, în dizertaţia pe tema The
balance of tomorrow. A reapraisaisal of basic trends in world politics, pentru
obţinerea doctoratului în filozofie, aduce în discuţie ideea că este necesar ca marile
puteri să intervină în rezolvarea marilor probleme ale lumii pentru a garanta echilibrul
în raporturile de putere şi a obţine pacea. Pentru a putea face acest lucru este necesar ca
statul respectiv să dispună de un potenţial de putere adecvat. Parametrii după care acest
potenţial putea fi corect evaluat erau, în opinia lui R.S. Hupe, poziţia geopolitică,
resursele naturale, populaţia şi gradul ei de instruire, nivelul tehnic şi ştiinţific, voinţa
naţională şi instituţiile politice.
Deşi, în concepţia sa, creşterea sau declinul unei mari puteri nu erau guvernate de
principii ştiinţifice deoarece considera politica externă o artă cu care se intervenea în
„maşinăria” relaţiilor de putere, R.S. Hupe n-a rezistat tentaţiei de a elabora un scenariu
geopolitic care avea în prim plan tocmai potenţialul în ecuaţia de putere. Proiectul său
prevedea crearea unei federaţii constituită la nivel regional sau global, care să fie
condusă, evident, de Statele Unite. Pentru realizarea acestui scenariu trebuiau înlăturaţi
toţi ceilalţi posibili concurenţi.
Convingerea lui Strausz – Hupe a fost că „nu este doar interesul Statelor Unite,
ci este în interesul întregii omeniri să existe un centru unic, din care să se exercite un
control unic, de echilibrare şi stabilizare, o forţă – arbitru, şi acest control de
echilibrare şi stabilizare să se afle în mâinile SUA”.
Teza încercuirii „lagărului socialist”, în principal a imperiului sovietic, a fost
reluată şi dezvoltată de fostul ambasador american la Moscova, George Kennan.
Reputatul diplomat american, politolog şi analist de clasă, este considerat principalul
arhitect al instituţiilor, instrumentelor şi metodologiei războiului rece. Conceptul
strategic şi geopolitic denumit generic CONTENMENT a stat, în opinia unor
73
specialişti, la baza documentului N.S.C. 20 / 4 care, în martie 1948, definea o nouă
poilitică americană faţă de Uniunea Sovietică, şi a celui elaborat în septembrie 1948,
sub numele de cod N.S.C. 58, care stabilea atitudinea şi comportamentul SUA faţă de
ţările satelit ale Moscovei. Ambele documente au fost întocmite de Consiliul naţional de
Securitate, organ înfiinţat de preşedintele Truman în vederea elaborării obiectivelor
strategice ale politicii de apărare naţională şi a politicii externe ale SUA.
La rândul lor, conducătorii comunişti de la Moscova, deşi condamnau cu
vehemenţă teoriile geopolitice, au reacţionat geopolitic la acţiunea „lagărului” capitalist.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în ceea ce priveşte atitudinea
Uniunii Sovietice în politica externă, s-au conturat, în opinia lui Z. Brzezinski, două
curente. Unul radical, care voia să exploateze situaţia de criză apărută în Europa
Occidentală şi să continue revoluţiua socialistă, şi un curent conservator, care considera
că Uniunea Sovietică a obţinut teritoriile pierdute de Imperiul ţarist şi că este necesară
consolidarea acestor cuceriri.
În prima parte a derulării conflictului sovieto-american (1946 – 1947), Stalin a
acţionat cu prudenţă, evitând un conflict major în Europa, urmărind comunizarea sferei
sale de influenţă în trepte pentru a nu pierde ajutorul economic din partea vestului.
Imediat după război, Uniunea Sovietică avea nevoie disperată de spijinul extern
occidental pentru a se reface după incalculabilele distrugeri suferite în timpul
războiului.
Pe de altă parte, abilul lider de la Kremlin nu a dezminţit speculaţiile apărute într-
o serie de studii şi analize geopolitice, care puneu în evidenţă intenţia Uniunii Sovietice
de a avansa spre Atlantic şi Mediterană. A ales varinata amestecului în Grecia şi Turcia.
Replica americană a venit în formula strategiei geopolitice a CONTEINMENT-ului prin
lansarea „doctrinei Truman”, în plan politic, şi a „planului Marshall”, în cel
economic. Modelul geopolitic de răspuns la subversiunea rusească în Grecia şi a
cererilor teritoriale pe care Moscova le-a adresat Turciei, în iarna anilor 1946 – 1947, a
fost însuşit de factorii de decizie de la Casa Albă.
În dezbaterea din 27 februarie 1947, de la Casa Albă, privind modalităţile de
stopare a intenţiilor ofensive sovietice, subsecretarul de stat Dean Acheson declară:
„Doar două mari puteri au rămas pe planetă (…) SUA şi Uniunea Sovietică. Au ajuns
într-o situaţie care îşi găseşte asemănarea doar în antichitate. O asemenea polarizare a
puterii nu a mai existat pe pământ de când se înfruntau Roma şi Cartagina. Pentru
SUA, luarea de măsuri pentru a sprijini statele ameninţate de agresiunea comunistă (
…) înseamnă asigurarea securităţii Statelor Unite, înseamnă asigurarea libertăţii
înseşi”. La rândul lui, preşedintele Truman afirma că „ a venit momentul de a aşeza în
mod hotărât Statele Unite în tabăra şi în fruntea lumii libere”.
Rezultatul a fost că „de la începutul anilor ’50 – cum a constatat Mihail
Gorbaciov în cadrul întâlnirilor din 2 –3 decembrie 1989, de la bordul vasului „maxim
Gorki”, lângă insula Malta – suntem încercuiţi de o reţea de baze militare. Peste cinci
sute de mii de oamnei, sute de avioane de luptă, puternice forţe navale staţionează în
aceste baze”.
Liderii de la Kremlin n-au înţeles la început esenţa, obiectivul strategiei
geopolitice a CONTEINMENT-ului şi, crezând că americanii vor să se amestece în
sfera lor de interes, au accelerat ritmul instalării unui socialism de tip stalinist pentru a
obţine controlul total în ţările central şi sud-est europene. Modelul sovietic a fost impus

74
de Moscova în statele din sfera sa de influenţă cu brutalitate, fără ca Stalin să mai ţină
cont, în vreun fel, de opinia „blocului imperialist”.
Administraţia Eisenhower şi, în primul rând, secretarul de stat John Dulles, au
făcut o zgomotoasă campanie de condamnare a politicii CONTAINMENT – ului şi au
promovat o nouă doctrină: „ROLL-BACK AND LIBERATION” (refulare şi eliberare).
Când evenimentele din Ungaria au oferit SUA prilejul de a pune în practică această
strategie, administraţia americană s-a dovedit surprinsă şi a ezitat, fapt ce i-a permis
URSS să reprime mişcarea anticomunistă.
Europa centrală şi de răsărit devenită, prin forţa înţelegerilor cu Marile Puteri
Occidentale, sfera de interes a Uniunii Sovietice, a urmat o triectorie istorică, în
conformitate cu scenariile elaborate de Kremlin, dar şi particulară, în raport cu evoluţia
Europei Occidentale.
Analistul J.L. Gladis susţine că, în anii 1947 – 1948, Stalin avea şanse să mute
„cortina de fier” rezultată după înţelegerile de la Teheran şi Yalta fără să facă un efort
deosebit. Nu a fost posibilă realizarea acestui scenariu geopolitic pentru Moscova
deoarece i-au fost contrapuse scenarii, viziuni realiste şi instituţii din domeniul politic,
economic şi militar, respectiv: „Doctrina Truman”, „Planul Marshall” şi Organizaţia
Atlanticului de Nord (NATO).
Moartea lui Stalin, în 1953, a marcat evident acţiunea URSS în câmpul
geopolitic. Noul conducător, N.S. Hrusciov, a elaborat o strategie care, în esenţă,
prevedea creşterea potenţialului militar al Uniunii Sovietice, dinamizarea economiei
sovietice pentru a fi atractivă ca model de dezvoltare pentru ţările lumii a treia şi
ajutorarea luptei de eliberare de sub „jugul colonial şi imperialist”. În paralel, a iniţiat o
serie de acţiuni propagandistice şi s-a asociat la unele demersuri politico-diplomatice
ale ţărilor occidentale, care vizau destinderea pentru a masca scopul strategic la
scenariul prin care se urmărea impunerea „sistemului mondial al socialismului”.
În 1955, Uniunea Sovietică a semnat Tratatul de Pace cu Austria şi şi-a retras
trupele de ocupaţie ce staţionau în această ţară din 1945. În acelaşi an, Moscova a
participat la Conferinţa de la Geneva, prima întrunire postbelică la vârf, organizată
între cei Patru Mari. Delegaţia sovietică, alcătuită din N.S. Hruşciov şi M. Bulganin, s-a
întâlnit cu preşedintele D. Eisenhower şi cu primii miniştri francez şi britanic. Cu acest
prilej, M. Bulganin a invocat dorinţa Uniunii Sovietice pentru rezolvarea marilor
probleme internaţionale şi de a se încheia războiul rece. Toate acestea au pregătit
strategia coexistenţei paşnice, lansată de URSS.
În raportul secret prezentat la cel de-al XX-lea Congres al P CUS din anul 1956,
N.S. Hruşciov a declarat că o confruntare între lumea capitalistă şi cea socialistă nu era
o necesitate, aşa cum a proclamat-o Lenin în perioada de început a construcţiei
socialiste.
Confruntarea dintre superputeri a continuat şi nu a putut să fie împiedicată de
războiul propagandistic şi al declaraţiilor de presă, deoarece în noile scenarii geopolitice
şi geostrategice elaborate la începutul deceniului şase al veacului al XX-lea deveniseră,
între timp, elemente ale „câmpului de luptă” dintre competitorii în supremaţia mondială.
Criza rachetelor sovietice din Cuba a fost un vârf al confruntării într-un scenariu
geopolitic caracteristic perioadei de început a războiului rece, dar şi un element al
noului scenariu deoarece cele două superputeri „s-au înţeles”, în cele din urmă, în ceea
ce priveşte respectarea zonelor de influenţă.

75
 După consumarea crizei rachetelor din Cuba, SUA şi Uniunea Sovietică au
acţionat în aşa fel din punct de vedere geopolitic, încât au evitat situaţia de a se afla faţă
în faţă în spaţiul unde îşi dispuneau interesele. Umilită în confruntarea cu SUA, fosta
URSS, după înlăturarea lui N.S. Hruşciov, şi-a concentrat toate forţele şi mijloacele
într-o cursă epuizantă de înarmare terestră, aeriană şi navală. În următorii 8 – 10 ani,
ruşii au ajuns la paritate nucleară cu SUA.
În deceniul şapte, URSS a devenit nu numai o mare putere continentală, ci şi una
maritimă. Armata sa terestră depăşea numeric forţele militare occidentale. Prin flota
maritimă şi forţele sale aeriene, inclusiv cele din spaţiul cosmic, URSS a anulat
avantajul geostrategic al SUA, care era oferit de vecinătatea Oceanelor Atlantic şi
Indian. Amiralul Garşov a elaborat un scenariu geopolitic prin care Uniunea Sovietică
şi-a promovat expansiunea navală pentru a obţine supremaţia şi pe „Oceanul Planetar”.
S-a răspuns astfel la scenariul geopolitic american prin care s-a urmărit şi reuşit să se
ocupe ”rimland”-ul euroasiatic. Concepţia sovietică prevedea o „încercuire” a
„rimland”-ului printr-o vastă reţea de baze şi puncte de sprijin terestre.
În esenţă, scenariul geopolitic sovietic avea la bază trei elemente: creşterea puterii
militare în plan strategic pentru descurajarea SUA; revigorarea economiei sovietice care
să poată face faţă excesivului cost al cursei înarmării şi să devină totodată un magnet în
disputa ideologică pentru ţările lumii a treia; încurajarea „luptei de eliberare naţională”
din întreaga lume pentru a se realiza o alianţă de facto între lumea a treia şi Moscova. S-
a urmărit astfel străpungerea încercuirii „rimland”-ului euroasiatic, realizată de SUA.
Balanţa puterii s-a înclinat, la un moment dat, în favoarea URSS, atât din punct
de vedere al mărimii arsenalului militar clasic şi nuclear, cât şi al controlului pe care
aceasta îl avea în diferite puncte, strategice de pe glob. Forţe militare şi „specialişti”
sovietici erau prezenţi în Africa, Asia şi America de Sud, pe uscat, în Oceanul Atlantic,
Pacific, Indian, dar şi în Marea Mediterană, punct strategic cheie în asigurarea căilor de
comunicaţie ce leagă Orientul de Occident. URSS, în temeiul confirmării zonelor de
influenţă, a obţinut dreptul de a-şi instala baze navale în Marea Adriatică, cu ieşire la
Marea Mediterană, în schimbul unei mai largi mişcări a SUA în Orientul Mijlociu.
Doctrina Nixon lansată în Congresul SUA, la 18 februarie 1970, a permis Uniunii
Sovietice o ofensivă globală în plan geopolitic la mijlocul deceniului opt. Nemaifiind
descurajaţi de puterea strategică americană, sovieticii şi-au amplasat trupe în Vietnam,
Etiopia, Yemen, Orientul Mijlociu, Mozambic, Angola şi în alte puncte strategice care
ameninţau direct interesele americane.
În Europa, politica sovietică dusă sub lozinca „Europa până la Urali” a încercat să
creeze premizele îndepărtării SUA de pe continent. În fapt, şi în această fază de
destindere în plan geopolitic şi geostrategic (sfârşitul deceniului şase şi deceniul şapte),
Europa a continuat să se găsească la periferia deciziei în sfera probelemelor globale. La
mijlocul deceniului opt, G. Orsells scria: „Eu cred că noi constatăm cu fiecare zi că
Europa nu este participantă efectivă la politica mondială, că numeroase decizii sunt
luate de alţii pe deasupra capetelor statelor europene care sunt, fiecare în parte,
neputincioase în faţa problemelor pe care ar putea să le rezolve dacă ele ar fi unite”.
Transformarea Uniunii Sovietice în putere planetară a atins punctul de creştere
maximă în perioada Brejnev. Analiştii politici şi geopoliticienii americani au căutat noi
soluţii pentru a reechilibra balanţa geostrategică şi geopolitică în raporturile SUA –
URSS.

76
 Din multitudinea de soluţii, două s-au detaşat prin originalitatea elementelor care
le alcătuiau, ca şi prin scopurile urmărite. Henry Kissinger, fost consilier al
preşedintelui R. Nixon pentru probleme de securitate şi apoi secretar de stat al SUA, a
elaborat un scenariu geopolitic ce avea la bază modelul Păcii din Westfalia. Potrivit
acestei soluţii, fiecare dintre superputeri urma să-şi păstreze sferele de interes. Situaţia
urma să se stabilizeze prin încetinirea cursei înarmării de către URSS, ca urmare a unor
acorduri şi înţelegeri bilaterale.
Din această perspectivă, este de înţeles poziţia pe care au avut-o SUA şi aliaţii ei
occidentali faţă de intervenţia sovietică în Cehoslovacia. Occidentul rămâne în bloc-
starturi la declaraţia comună a şefilor de state din Organizaţia Tratatului de la Varşovia
– cu excepţia Românei – din 1 iulie 1968, prin care se afirma că „frontiera
socialismului a fost dusă în timpul celui de-al doilea război mondial în centrul Europei
până la Elba şi masivul Bohemian. Noi nu vom permite niciodată ca această cucerire
istorică să fie pusă în discuţie”. La 21 august 1968, trupele pactului de la Vraşovia, cu
excepţia celor româneşti, invadează Cehoslovacia şi restabilesc „ordinea socialistă”.
Occidentul s-a rezumat la o campanie de presă, desfăşurată în limite acceptabile pentru
Moscova, şi la a deplânge „neinspirata rezolvare a unui conflict regional din „familia
comunistă”.
După invazie, Moscova îşi ajustează scenariul geopolitic prin care controla
spaţiul său de influenţă din Europa, lansând „Doctrina Brejnev” a suveranităţii limitate.
Ideile de bază ale acestui scenariu au fost lansate de expertul în relaţii internaţionale al
ziarului „Pravda”, Serghei Kovalev, care într-un articol, din 26 septembrie 1968, afirma
că „slăbirea oricăreia din verigile sistemului mondial al socialismului afectează direct
toate ţările socialiste, care nu pot rămâne indiferente. Fiecare partid comunist este
responsabil nu numai în faţa propriului popor, dar şi în faţa tuturor ţărilor socialiste, a
întregii mişcări socialiste”. În noiembrie 1969, Brejnev a reiterat ideile de bază ale
doctrinei suveranităţii limitate într-un discurs ţinut în capitala Poloniei. În opinia
liderului sovietic, toate ţările socialiste trebuiau să se supună legilor generale ale
marxism-leninismului. Orice abatere de la dogmă era considerată o trădare a principiilor
marxiste şi sovieticii se considerau îndreptăţiţi de a o corecta prin toate mijloacele,
inclusiv forţa. Această reacţie dură a Moscovei faţă de încercarea liderilor comunişti din
Cehoslovacia de a reforma regimul, ca şi lansarea „Doctrinei Brejnev”, care întărea
controlul sovietic asupra unei jumătăţi din Europa, n-au zdruncinat convingerea
administraţiei SUA că este posibilă încă o politică de destindere între Est şi Vest.
În timpul guvernării lui R. Nixon s-au produs unele schimbări în relaţiile dintre
SUA şi Uniunea Sovietică. În toamna anului 1969 au început tratativele în vederea
limitării înarmărilor strategice, care în parte s-au finalizat cu ocazia vizitei preşedintelui
american la Moscova (22 – 30 mai 1972). Au fost semnate: Documentul-cadru privind
„Bazele relaţiilor dintre URSS şi SUA”, „Tratatul dintre URSS şi SUA, cu privire la
limitarea sistemelor de apărare antirachetă” şi „Acordul provizoriu cu privire la unele
măsuri în domeniul limitării armamentului strategic”.
În raportul său anual către Congresul SUA, preşedintele Nixon constata, în 1972,
că voinţa sovieticilor de a ajunge la o înţelegere „indică intenţii constructive în
domeniul politic şi strategic” şi era convins că „progresele în limitarea armamentelor
ar putea consolida ameliorarea relaţiilor internaţionale pe o scară mult mai largă”.
Concluziile lui Nixon au influenţat derularea scenariului geopolitic care avea ca
scop „îngrădirea” comunismului sovietic. Politica de destindere a micşorat „presiunea
77
în politica de îngrădire” şi a creat iluzia analiştilor americani că întărirea dominaţiei
sovietice asupra Europei Centrale şi de Est este în interesul american. Adjunctul
secretarului de stat Helmut Sonnenfeldt a susţinut că „Europa de răsărit este în zona şi
în sfera de acţiune şi interes a URSS”.
În iunie 1973, liderul sovietic Leonid Ilici Brejnev a vizitat SUA, ocazie cu care
au fost semnate alte importante documente între cele două superputeri: „Tratatul de
preîntâmpinare a unui război nuclear” şi „Principiile generale ale tratativelor cu privire
la limitarea în continuare a înarmărilor strategice”. Acestea, în viziunea Washington-
ului şi a Moscovei, trebuiau să conducă la întărirea încrederii reciproce şi a respectării
intereselor pe care părţile le aveau în sferele de influenţă recunoscute.
Anul următor, cu prilejul celei de-a doua vizite a preşedintelui american la
Moscova, a fost semnat „Acordul cu privire la limitarea exploziilor subterane cu arma
nucleară”. Este cunoscut faptul că aceste acorduri n-au modificat esenţa scenariilor
geopolitice după care cele două superputeri acţionau în viaţa internaţională pentru a-şi
atinge scopurile strategice. Rezultatele au fost extrem de modeste în ceea ce priveşte
arsenalul nuclear, deoarece s-a declanşat între superputeri competiţia tehnologică.
Începând cu anii ’70, atât SUA, cât şi Uniunea Sovietică au adaptat la mijloacele
lor de lovire cu destinaţie strategică, dispozitive purtătoare de încărcături nucleare
multiple, independent dirijabile, apărându-şi astfel, fiecare, considerabilul potenţial
nuclear. Dacă până la apariţia acestor mijloace o rachetă balistică intercontinentală
putea transporta la ţintă o singură încărcătură nucleară pentru a distruge un singur
obiectiv militar, ulterior, aceeaşi rachetă, dotată cu componente nucleare multiple, putea
să lovească simultan 2 – 14 obiective situate la distanţe diferite. Tocmai această
tehnologie a făcut posibilă începerea negocierilor şi semnarea tratatelor SALT 1 şi
SALT 2, care prevedeau reducerea de către cele două superputeri a numărului de
rachete şi avioane cu rază de acţiune strategică. O singură rachetă de tip nou înlocuia
paisprezece din cele vechi, imprecise şi cu o singură componentă nucleară de luptă.
Competiţia tehnologică dintre superputeri privind modernizarea armamentului
nuclear, ca şi lupta în planul dezinformării şi imagologiei nu puteau să nu aibă urmări
asupra derulării scenariilor geopolitice potrivit cărora acestea, ca şi alte state cu interes
de mare putere, acţionau în relaţiile internaţionale. S-a constatat, la mijlocul deceniului
şapte, că ultrasofisticarea vectorilor de transport la ţintă a încărcăturilor nucleare a
devalorizat pur şi simplu elementele considerate până atunci cheie într-un scenariu
geopolitic: poziţia pe glob – terestră sau maritimă; dimensiunea teritoriului şi mărimea
populaţiei. Avantajul insularităţii, pe care l-au avut de secole unele ţări, ca de exemplu
Anglia, a fost anulat de rachetele balistice intercontinentale care pot acţiona de oriunde
– fundul oceanelor, silozuri subterane, rampe mobile terestre sau din cosmos – în doar
câteva minute.
Perfecţionarea arsenalului militar nuclear şi clasic, dar şi avantajele pe care le-a
creat pentru cele două superputeri bipolarismul au făcut ca acestea să nu se confrunte
direct. De aceea, chiar dacă se ajungea la conflicte ele erau transferate la periferie
(Coreea, Cuba, Vietnam, Afganistan etc.) şi primejdia unui război mondial a fost dacă
nu exclusă, cel puţin extrem de redusă.
Aceste arme cu efecte apocaliptice i-au descurajat pe cei doi protagonişti ai epocii
bipolarismului să declanşeze un conflict de proporţii mondiale. Acest fapt i-a
determinat pe unii analişti să afirme că „bombei atomice ar fi trebuit să i se confere
premiul Nobel pentru pace”. În Europa, superputerile s-au menajat reciproc, însă s-au
78
confruntat direct în spaţiile extraeuropene. Moscova a înţeles că scenariul geopolitic al
CONTEINMENT-ului nu poate fi „spart” decât prin specularea şanselor pe care le oferă
spaţiile politice fost coloniale, aşa-zisă Lume a treia. Intrarea sovieticilor în acest spaţiu
s-a făcut prin ceea ce analele diplomatice au consemnat ca fiind „săritura de broască”
peste zidul indiguirii. La 24 decembrie 1979, trupele sovietice au intervenit în
Afganistan, declanşând o gravă criză în relaţiile Moscova – Washington, cu implicaţii şi
consecinţe mai mari decât războiul din Vietnam. Uniunea Sovietică atingea astfel un
obiectiv geostrategic şi geopolitic urmărit de conducerea de la Moscova, indiferent de
natura regimului politic, încă de la sfârşitul secolului al XIX- lea. Ruşii au înţeles, ca de
altfel şi americanii, importanţa geopolitică a spaţiului „islamo-petrolic”. Controlul
acestui spaţiu a devenit un câmp de confruntare acerbă pentru supremaţie în lume.
Reacţia americană la „săritura de broască” a sovieticilor peste „digul încercuirii”
în Afganistan a fost promptă şi n-a mai semănat cu cea din perioada crizelor din
Ungaria (1956) sau Cehoslovacia, aşa cum s-au aşteptat sovieticii. La 3 ianuarie 1980,
J.Carter s-a adresat Congresului. Au fost suspendate dezbaterile privind acordul SALT
II şi, de asemenea, au fost anulate o serie de acorduri sovieto-americane. La sfârşitul
lunii ianuarie a fost lansată „Doctrina Carter” care prevedea, în esenţă, intervenţia SUA
în orice regiune a lumii, dacă interesele ei erau ameninţate în acel loc.
Administraţia Carter nu numai că a sprijinit rezistenţa afgană împotriva
sovieticilor, dar a şi lărgit „coaliţia” de state care au sprijinit direct pe mujahedini.
Amploarea şi calitatea ajutorului au crescut în anii următori, astfel că SUA au reuşit să
înfunde URSS în „mlaştina” a ceea ce a fost echivalentul unui alt Vietnam. Foarte
important pentru deznodământul confruntării Est – Vest a fost şi faptul că SUA şi-au
convins partenerii din Europa Occidentală să accepte staţionarea, începând cu 1983, a
unui număr de 372 de rachete perfecţionate. Reluarea relaţiilor diplomatice cu China, în
ianuarie 1979, au permis Washingtonului să amplifice colaborarea cu Pekinul. Din
1980, cooperarea americano-chineză a atins o dimensiune strategică mai clară,
consemnând acţiuni sesizabile nu numai în legătură cu Afganistanul, ci şi cu alte
probleme. În felul acesta, URSS s-a văzut confruntată cu ameninţarea geopolitică tot
mai serioasă a unei contra-încercuiri.
Deceniul opt a adus schimbări radicale în logica şi paradigna scenariilor
geopolitice pe care analiştii americani le-au elaborat. A rezultat şi un nou comportament
al SUA în relaţiile internaţionale, un nou mod de a vedea şi a trata „lupta” cu sistemul
comunist. Administraţia SUA a părăsit în acest moment strategia CONTEINMENT-
ului, care a avut drept paradigmă încercuirea URSS-ului.
Scenariul geopolitic, care a adus Occidentului victoria în confruntarea cu Estul şi
a pus capăt războiului rece, a avut la bază o accelărare a cursei înarmărilor pentru
dezechilibrarea raportului de putere, o modificare a doctrinei militare a SUA şi un
element nou: ofensiva, în plan ideologic şi imagologic. În partea a doua a anilor ’70,
preşedintele Carter a declanşat campania sa pentru drepturile omului. Mai întâi, în
Europa de Est şi, apoi, în Uniunea Sovietică.
La mijlocul anilor ’80 Zbigniew Brzezinski a lansat un scenariu geopolitic care a
fundamentat acţiunea SUA în planul relaţiilor internaţionale în conformitate cu o
ierarhizare a intereselor sale şi schimbarea centrului de greutate în ceea ce priveşte
instrumentele pentru a obţine controlul asupra Euroasiei. Din punct de vedere al
intereselor americane, aceste priorităţi urmăresc: întărirea economică şi militară a
Europei Occidentale; promovarea unor relaţii strategice în formele care să ducă la o
79
cooperare între SUA, China şi Japonia; întărirea militară a statelor din Asia de sud-est şi
în flancul sudic al URSS; provocarea şi menţinerea unor „presiuni” interne în statele din
Europa Centrală şi de Est, ca şi în interiorul URSS, în direcţia obţinerii unei stări de
toleranţă politică şi realizării unei diversităţi politice mai mari.
Administraţiile Reagan şi Bush au înţeles perfect concluziile la care au ajuns
analiştii şi teoriticienii în domeniul relaţiilor internaţionale şi al războiului. Într-o lume
în care schimbările se succed cu viteze ameţitoare, „soft power”, care presupune
cooperarea, este mai important şi acceptat de alte state decât „hard power”, care
presupune coerciţia. Dacă un stat va reuşi să acţioneze în aşa fel încât puterea sa va
apărea altora legitimă, el va întâmpina mai puţină rezistenţă în a şi-o impune. Dacă
ideologia şi cultura unui stat vor fi mai seducătoare, atunci ele vor fi acceptate de la
sine. Sunt doar câteva din elementele care ilustrează diferenţa dintre „soft power” şi
„hard power”.
Din această perspectivă, nici atitudinea şi nici comportamentul SUA în anii ’80,
în plan geopolitic, nu s-au mai încadrat în tipare clasice. Centrul de greutate al
acţiunilor a fost mutat de pe câmpul confruntărilor militare pe cel al luptei pentru
drepturile omului şi al înfăptuirii democraţiei pluraliste. Prin urmare, arma principală în
confruntarea capitalism – socialism a devenit imaginea şi cuvântul. La sfârşitul
deceniului nouă, remarca Z. Brzezinski, baza puterii americane este, în cea mai mare
parte, dominaţia pe piaţa mondială a comunicaţiilor. 80% din cuvintele şi imaginile care
circulă în lume provin din SUA.
Conducerea sovietică n-a reacţionat adecvat la schimbările petrecute în scenariile
geopolitice americane, atât din cauza dogmatismului marxist, care şi-a pus în mod
evident amprenta pe studiul fenomenului politic contemporan, cât şi datorită unor
calcule eronate în politica internă. Judecând greşit situaţia internaţională în deceniile opt
şi nouă, a forţat ofensiva dincolo de limitele acceptabile chiar şi pentru cei mai toleranţi
dintre occidentali. La acestea s-au adăugat şi erorile liderilor sovietici în politica
internă, care a condus la încetinirea dezvoltării economice şi la creşterea excesivă a
birocraţiei şi corupţiei în toate domeniile societăţii. Consumul incontrolabil al resurselor
a făcut ca URSS să intre într-o fază de evoluţie a imperiilor, pe care Paul Kenedy a
numit-o supraextindere. Fostul lider sovietic, Mihail Gorbaciov, aprecia, în memoriile
sale, că atunci când a ajuns în fruntea partidului comunist şi a statului sovietic, „ţara se
găsea în mod evident la capătul puterilor. Mecanismele economice funcţionau din ce în
ce mai rău. Randamentul producţiei era în scădere. Cuceririle gândirii ştiinţifice şi
tehnice erau anulate de o economie birocratică”.
Epuizarea treptată a potenţialului economic pentru a ţine pasul cu americanii în
ceea ce priveşte cantitatea, dar mai ales calitatea în competiţia înarmărilor au influenţat
hotărâtor raporturile de putere dintre SUA şi URSS. Creşterea preţului plătit de sovietici
pentru a menţine URSS-ul în fruntea ecuaţiei de putere a dus la epuizare economică şi
la o alunecare a ei către zona „lumii a treia”.
La mijlocul anilor ’80, în Uniunea Sovietică a venit la putere o nouă conducere
care a înţeles că mecanismul socialist a dus statul, în plan intern, cât şi extern, la
faliment politic, economic şi social. Mihail Gorbaciov şi echipa sa şi-au propus şi au
început să reformeze sistemul socialist pentru a obţine în plan intern o evoluţie
„rezonabilă a organismului social orientat către interesele omului, o democraţie
preferată în toate privinţele, iar în plan extern „o credibilitate concretă” din partea
subiecţilor în arena internaţională.
80
 Mihail Gorbaciov a declanşat un amplu proces de reforme şi, mai ales, reaşezări,
care au vizat reorganizarea sistemului politic prin limitarea prerogativelor partidului
comunist, diminuarea puterii aparatului represiv şi apariţia unui stat de drept cu un
sistem de reglări şi echilibre.
Reformele interne incluse în sistemul politic din Uniunea Sovietică n-au condus,
aşa cum s-au aşteptat iniţiatorii lor, la revitalizarea, ci la o prăbuşire a sa.
Disponibilitatea lui Gorbaciov de a tolera apariţia mişcărilor reformatoare în
unele ţări din blocul sovietic – Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria – a condus la dispariţia
sentimentului de teamă de pericolul intervenţiei „fratelui mai mare”. O jumătate de
secol, teama de intervenţia sovietică a fost principalul obstacol în apariţia mişcărilor de
mase care să ducă la răsturnarea regimului. Deoarece sovieticii şi-au făcut publice noile
principii care guvernau, după 1985, relaţia Moscova – sateliţi, obstacolul fricii a
dispărut din ţările blocului sovietic.
Unda de şoc a „glasnostului” şi a „perestricii” a inflamat opoziţia politică în toate
ţările est-europene, iar declaraţia liderului sovietic M. Gorbaciov, făcută la Strabourg, în
vara anului 1989, prin care condamna doctrina suveranităţii limitate şi
intervenţionismul, a dat undă verde reformatorilor din Europa de Est în eforturile lor de
a ajunge la un sistem multipartidic şi la o economie de piaţă.
Imperiul sovietic, în profundă criză politică şi economică, îşi retrage trupele din
ţările satelit deoarece costurile bazelor militare externe au devenit o povară greu de
suportat pentru Moscova şi nu mai exista nici o raţiune pentru continuarea protecţiei
birocraţiilor comuniste împotriva mişcărilor social – politice care doreau schimbarea.
Speranţele echipei Gorbaciov de a menţine ţările est-europene în sfera de interes
a Moscovei s-au năruit pe măsură ce acestea s-au desprins de URSS, care, în final, ea
însăşi a dispărut. Scenariile geopolitice şi geostrategice, conform cărora Occidentul a
câştigat războiul rece în confruntarea cu estul comunist, au fost mai realiste şi eficiente
decât ale Moscovei.

5.2. Mutaţii geopolitice în spaţiul euroatlantic după încheierea războiului

rece.
Supraevaluate de unii analişti şi oameni politici, contestate de alţii, consecinţele,
pe care le-a avut asupra fenomenului politic din spaţiul euro-atlantic terminarea
războiului rece, au fost profunde şi de durată. Au fost compromise total ideologia şi
sistemul comunist din estul Europei. URSS a renunţat la statutul de superputere şi apoi
s-a prăbuşit prin implozie. A dispărut bipolarismul şi, odată cu el, „echilibrul precar” şi
ordinea care au rezultat din confruntarea Est – Vest.
Spaţiul euroatlantic a intrat într-o perioadă de tranziţie profundă către o nouă
arhitectură de securitate generată de mutaţiile intervenite în raportul de putere.
Un personaj „cheie” în transformările produse pe arena vieţii politice
internaţionale, Mihail Gorbaciov, despre care unii analişti afirmă că poate fi considerat
„omul marilor erori strategice”, aprecia, la sfârşitul anilor ’80, că „Lumea este în
pragul unor mutaţii radicale” şi a sesizat faptul că „este vorba de o cotitură care
priveşte sensul şi scara istoriei” deoarece „se pregăteşte o nouă civilizaţie”. Însă, cum
va arăta această nouă civilizaţie ? Care vor fi pilonii noii arhitecturi de securitate ? Cum
se va defini Europa ? Care vor fi evoluţiile geopolitice în spaţiul fostului imperiu
sovietic şi al zonei sale de influenţă ? Cum va influenţa dispriţia bipolarismului
geopolitica mondială, având în vedere mutaţiile care survin în zona Pacificului ? etc.
81
 La aceste întrebări şi multe altele, la fel de importante, în momentul încheierii
războiului rece, oamenii politici, dar şi analiştii fenomenului politic contemporan n-au
ştiut să răspundă pentru că au fost surprinşi de amploarea şi rapiditatea evenimentelor.
Lumea bipolară apărută în Europa după 1945 a murit, dar nu urmând calea clasică
prin război sau revoluţie, ci prin uzura şi implozia unui sistem hipercentralizat şi de
factură colectivistă. Europa se găseşte, prin urmare, din nou în situaţia de a se modela în
conformitate cu liniile unor scenarii geopolitice, pentru a-şi găsi formula optimă de
arhitectură a securităţii. De data aceasta polii de putere s-au multiplicat, viziunile s-au
înmulţit şi şansa de a se înfiripa o arhitectură unanim acceptată, paradoxal, a scăzut.
Schimbările s-au accelerat şi, în acest context, capacitatea de a controla „agenţii”
care pot provoca mari crize în plan politic, economic sau socio-spiritual a scăzut de
asemenea. Asistăm nu numai la multiplicarea centrilor de putere, ci şi la o manifestare
asimetrică a subiecţilor în ecuaţia de putere. Puterea fiecărui pol în ecuaţie nu este
exprimată în termeni clasici militari decât în parte, pentru că la aceasta se vor adăuga
alte două dimensiuni: economică şi tehnico- ştiinţifică. Destinul Europei şi al lumii va
depinde de aptitudinea polilor de putere de a coopera eficient în problemele globale cu
care se confruntă societatea, cât şi de capacitatea de armonizare a intereselor pe diferite
spaţii. O eliminare a intereselor unuia sau a mai multor centre de putere va conduce la
eşecul viitoarei arhitecturi de securitate pe continent indiferent de cât de generos ar
părea scenariul geopolitic pe care acesta s-a edificat.
Analiştii susţin că, pentru Europa, cel puţin trei „viziuni” sau formule de
organizare au fost lansate şi sunt mai mult sau mai puţin în competiţie.
Fostul lider comunist de la Kremlin, Mihail Gorbaciov, a lansat la sfârşitul anilor
’90 un proiect geopolitic al unei Case Comune Europene.
Cu prilejul unui miting desfăşurat la Praga, în ziua de 10 aprilie 1987,
M.Gorbaciov definea conceptul în acord cu realităţile din perioada de sfârşit al
războiului rece: ”Noţiunea casă europeană comună înseamnă, în primul rând,
cunoaşterea unei anumite integralităţi, cu toate că este vorba despre state ce aparţin
unor sisteme sociale diferite şi fac parte din blocuri militar-politice opuse”. Cu toate că
Mihail Gorbaciov a revenit asupra conceptului, n-a definit în termeni clari în ce constă
această arhitectură de securitate pentru Europa.
Ideea lui Gorbaciov a fost îmbrăţişată şi de unii oameni politici din Vest.
Margaret Thatcher, de exemplu, în convorbirile pe care le-a purtat la Moscova, în
aprilie 1987, cu liderul sovietic Mihail Gorbaciov, credea că un „cămin general-
european” poate fi edificat dacă se continuă şi amplifică procesul început la Helsinki în
1975. Fostul preşedinte francez Francois Mitterand era, la rândul lui, convins că „dacă
ai imaginaţie, curaj intelectual, nu este greu să-ţi închipui continentul european, toate
ţările aflate pe el ca o nouă comunitate legată prin relaţii noi, în cadrul căreia fiecare
rămâne el însuşi, dar toţi colaborează în numele unor ţeluri care coincid”.
De asemenea, omul politic german Willi Brand vedea posibile, în aprilie 1988, o
integrare europeană în domeniul economic şi o deschidere a Europei Occidentale către
Europa Răsăriteană. Manfred Brunner, fost şef de cabinet al comisarului german pe
lângă Comunitatea Europeană, referindu-se la realizarea unei Uniuni Europene, afirma:
„Uniunea Europeană creată pe baza tratatului de la Maastricht nu va putea deveni un
stat nici centralizat, nici federal. Uniunea Europeană nu poate fi decât o confederaţie
de state europene suverane”.

82
 Zbigniev Brzezinski, fost consilier pe probleme de politică externă pentru Europa
de Est al preşedintelui John F. Kennedy şi apoi şef al Consiliului Securităţii Naţionale
în timpul administraţiei Carter, a făcut o amplă analiză scenariului geopolitic generic
intitulat „Cămin european comun” în cadrul unei conferinţe sovieto-americane pe tema
„Schimbarea Europei: atitudinea americană şi cea sovietică”, desfăşurate la
Moscova, în perioada 24 – 31 octombrie 1989. El a arătat că, în Europa, şansa unei
astfel de arhitecturi este reală numai dacă se va accepta ideea „că de acum înainte
există interese geopolitice comune, dar nu şi o ortodoxie ideologică comună”. Z.
Brzezinski era convins că un Cămin european comun nu poate să fie realizat fără
participarea SUA şi URSS, deoarece „Europa nu este o realitate geografică, ci – în
primul rând – o realitate filozofică şi culturală, ori Europa, din această perspectivă,
include SUA şi Uniunea Sovietică, în măsura în care ambele ţări împărtăşesc valori
culturale şi filozofice ce ţin de civilizaţia europeană, de tradiţia creştină”.
Renumitul politolog american arăta că, fără un efort minim de a se instituţionaliza
aceste principii, şansa de a se realiza structura şi arhitectura Căminului european este
ratată. Ori aici au început dificultăţile care au condus, în cele din urmă, la abandonarea
acestui proiect. Cele mai serioase dificultăţi au fost cele economice, datorită decalajului
mare în ceea ce priveşte dezvoltarea Europei în Vestul şi Estul ei, cât şi a procesului de
tranziţie către economia de piaţă, declanşat în fostele ţări socialiste după prăbuşirea
regimurilor totalitare.
Nu lipsită de importanţă în nerealizarea proiectului geopolitic amintit a fost
apariţia unei crize a echilibrului de putere în cadrul Europei Occidentale prin
reunificarea germană şi implozia fostului imperiu sovietic. După unificare, Germania nu
s-a repliat asupra ei însăşi şi nu s-a „retras” din politica europeană, ci a declanşat o
„ofensivă” politică în spaţiul Europei Centrale, ceea ce a condus la schimbarea centrului
de greutate al Comunităţii şi împingerea lui către centrul continentului. În opinia lui
Nicolae Anghel, „ofensiva germană conturează limpede un spaţiu geopolitic de
influenţă şi control germane” deoarece „s-a implicat politic, diplomatic şi (indirect)
militar în sprijinul Croaţiei şi Sloveniei în războiul de secesiune din Iugoslavia”. De
asemenea, statul german a preluat şi „s-a înserat în fluxurile economice ale fostei RDG
cu fostele ţări socialiste, în special cu Ungaria şi Republica Cehoslovacă”. Prăbuşirea
Uniunii Sovietice şi încheierea războiului rece au determinat schimbări de atitudine faţă
de Rusia în ecuaţia de putere. Rusia nu mai este un adversar. Care ar fi locul ei în acest
Cămin european? Al unui aliat, protejat sau duşman învins? În ciuda unei
contraofensive ruseşti pe direcţii strategice importante, ea n-a convins marile puteri
occidentale că poate să încapă în „Căminul comun european”. Analiştii politici şi
experţii ruşi în relaţiile internaţionale constatau, într-un raport elaborat în anul 1994,
accentuarea procesului scoaterii Rusiei din Europa şi formarea între Rusia şi Europa a
unei zone de state independente, multe dintre ele nutrind sentimente nu dintre cele mai
bune faţă de Federaţia Rusă. Se mai constata, pe lângă faptul că Rusia nu intra în
„calculele” unui Cămin comun european, că s-a înrăutăţit, după 1989, şi accesul ei la
mările „calde” deschise. Pentru a ieşi la aceste mări, statul rus a făcut eforturi deosebite
de-a lungul istoriei sale. Această luptă a avut baze geopolitce clare şi definite: toate
fluviile principale ale Rusiei se varsă fie în Oceanul îngheţat de Nord, fie în Fundătura
Caspicii. Fără ieşiri la „mările calde”, Rusia se sufocă în vastele spaţii continentale.
Analiştii ruşi consideră că apariţia formelor instituiţionalizate de scoatere a
Federaţiei Ruse din Europa este o enormă greşeală din punct de vedere geopolitic,
83
deoarece ea a ocupat din cele mai vechi timpuri „zona pivot”. Stăpânirea „zonei pivot”
n-a însemnat, în opinia acestora, că Rusia a dominat asupra lumii, ci „înainte de toate a
făcut-o pentru propria securitate şi îndeplinind, totodată, în mod intuitiv, parcă rolul
predestinat de a fi factor de echilibru în lumea noastră instabilă din punct de vedere
geopolitic”. Aserţiunea este corectă dacă ne raportăm la teoria clasică a scenariului
geopolitic elaborat de Mackinder, numai că revoluţia tehnico-ştiinţifică a devalorizat
acest model geopolitic. John Collins, în studiul Military Space Forses; The Next 50
Years arăta că „puterea aeriană şi puterea spaţială au aruncat în desuetitudine
ipotezele geopolitice ale începutului de secol”. Inclusiv teoria lui Mackinder „Spaţiul
circumterestru – afirmă J.Collins – încapsulează Pământul până la o altitudine de circa
50.000 mile”, iar acest fapt va fi cheia dominaţiei militare de la jumătatea secolului al
XXI-lea. În opinia lui:
 Cine stăpâneşte spaţiul circumterestru domneşte peste Pământ.
 Cine stăpâneşte Luna domneşte peste spaţiul circumterstru.
 Cine stăpâneşte L 4 şi L 5 domneşte peste Terra – Luna.
L 4 şi L 5 sunt punctele de libraţie lunare – locurile din spaţii unde atracţia
gravitaţională a Lunii şi cea a Pământului sunt exact egale. În teorie, bazele militare
instalate acolo ar putea rămâne pe poziţie timp foarte îndelungat, fără a avea nevoie
de mult carburant. Ele ar putea fi echivalentul „terenurilor înalte” pentru „războinicii
spaţiali de mâine”.
Din această perspectivă şi luând în considerare importanţa strategico-militară a
spaţiului cosmic în următorii ani, formula geopolitică propusă de E.A. Pozdneakov
pentru a justifica nevoia de sferă de influenţă a Rusiei este depăşită. Evident că
Federaţia Rusă nu poate fi ignorată sau eliminată din ecuaţia de putere în orice formulă
de securitate în Europa sau la nivel global, dar nu în ideea afirmată de analistul
geopolitician rus care afirma: „Cel ce deţine controlul asupra Heartland-ului, acela
dispune de mijlocul de control efectiv asupra politicii mondiale şi, în primul rând, de
mijlocul de a menţine în lume echilibrul geopolitic şi de forţe. Fără acesta din urmă
este de neconceput o lume stabilă”.
Edgar Morin crede că schimbările care s-au produs în Europa după încheierea
războiului rece impun regândirea arhitecturii continentului. Ea nu mai este, aşa cum era,
cu patru secole în urmă, centrul lumii, ci a devenit un „fragment din Occident”. Lumii
bipolare a războiului rece îi vor urma din ce în ce mai evident trei poli: America de
Nord, Asia- Pacific, Europa. Însă faţă de cele două mase enorme riverane pacificului,
Europa, rămasă periferică, are, prin comparaţie, mărimea Elveţiei. În situaţia actuală,
Europa este obligată, în opinia lui Edgar Morin, să parcurgă „două convertiri aparent
contradictorii, însă în fond complementare, una prin care să depăşim Naţiunea şi alta
care ne reduce la provincie”. În acest fel, ea trebuie să se metamorfozeze în acelaşi
timp în „Meta-naţiune” şi „Provincie” pentru a deveni o unitate cu poli-identitate.
Preşedintele Partidului Popular European, Wilfried Martens, prin discursurile
sale, propune şi el un scenariu pentru realizarea „Statelor Unite al Europei”, pornind de
la depăşirea „egoismului naţionalist sau regionalist” şi de la extinderea Comunităţii
Europene spre est. Conturul acestei Europe unite este, în opinia lui Wilfried Martens,
„de natură evolutivă, dar nu nedefinit de la Atlantic şi până dincolo de Urali.
Comunitatea nu are vocaţia să devină o structură de primire la scară continentală,

84
pan-europeană, după modelul forumurilor politice multilaterale, cum este Consiliul
Europei sau Conferinţa pentru Cooperare şi Securitate în Europa”.
Arhitectura propusă de W.Martens se bazează pe un raport de federalizare şi nu
de subordonare între ea şi statele membre. Repartizarea competenţelor între Uniune şi
statele membre va trebui să fie organizată pe baza principiului subsidiarităţii, ceea ce
înseamnă că intervenţiile Uniunii nu vor fi decât subsidiare în raport cu cele ale statelor
şi regiunilor.
După căderea Zidului Berlinului s-a constatat o disponibilitate fără precedent a
tuturor naţiunilor Europei de a găsi noi forme de cooperare în toate domeniile şi de a se
realiza o uniune politică, economică şi spiritual-culturală. Au fost vehiculate, mai mult
sau mai puţin, şi alte modele: Europa cu geometrie variabilă; Europa cu ritmuri
diferite; Europa cercurilor concentrice sau a sateliţilor gravitând în jurul unui centru.
Regionalismul este, în opinia unor analişti politici şi geopoliticieni, o alternativă
şi o soluţie variabilă în elaborarea scenariilor şi strategiilor care să fundamenteze noua
arhitectură de securitate pe continentul european, după încheierea războiului rece.
Teoria regiunilor etno-religioase, ideea unei Europe a regiunilor sau teoriilor legate de
cooperarea transfrontalieră au revenit în forţă în analiza geopolitică şi în discursul unor
oameni politici. Grupul de analiză geopolitică de pe lângă revista „Herodot” consideră
că noua arhitectură de securitate nu poate fi întemeiată pe formula „Europa naţiunilor”,
ci pe cea care pleacă de la o Europă a regiunilor fundamentată de Jean Fouere în
volumul l’Europe aux cent drapeaux, apărut la sfârşitul deceniului şapte”.
Jean Fouere, în scenariul său, pleacă de la ideea că, în evoluţia sa, continentul
european şi-a fundamentat structura şi arhitectura relaţiilor dintre state pe trei modele.
Primul a avut ca suport creştinismul, care a generat o structură spaţială uniformă şi a
fiinţat între anii 800 – 1500 d.Chr. Renaşterea a impus o arhitectură fondată pe statul-
naţiune, care din secolul al XVII-lea până la sfârşitul secolului al XX-lea şi-a pierdut
vitalitatea datorită faptului că statul-naţiune a intrat în criză.
Cea de-a treia Europă, în concepţia aceluiaşi Fouere, este aceea a regiunilor.
Această idee este prezentă de mai multă vreme în scrierile şi dezbaterile de politică
internaţională ale analiştilor politici şi geopoliticienilor.
În opinia unor specialişti, conceptul de „identitate regională” se referă la spaţii
istorice şi peisaje culturale suprapuse unei anumite regiuni „care, din punct de vedere
geografic, nu coincide întotdeauna cu actualele graniţe ale unui stat”. O colectivitate
poate să se identifice ca aparţinând mai multor structuri teritoriale, după cum şi într-o
regiune pot coexista mai multe colectivităţi distincte din punct de vedere al apartenenţei
la o arie de spiritualitate şi lingvistică.
Din această perspectivă, există în teoriile geopolitice cel puţin trei tipuri de
regiuni: etnică, transfrontalieră şi particularizată de o pan-idee. De menţionat că teoriile
şi înţelesul conceptului de regiune se schimbă în funcţie de epocă şi sunt supuse unor
presiuni modelatoare. Presiunile modelatoare pot fi provocate de „stratificarea
spaţiului în centre şi periferii” şi de „zonele în care nu s-a stins niciodată nostalgia
imperiilor”. Regiunea, ca unitate spaţială ce cuprinde o etnie decupată dintr-un
ansamblu statal clasic, poate fi – în opinia acestor specialişti – o soluţie pentru
organizarea viitoare a continentului.
Din această perspectivă, în raport cu statul – naţiune, în care guvernarea este
prea complicată (administraţie superbirocratizată, planificare deficitară; statute sociale

85
şi economice ce oprimă individual etc.), statul-regiune asigură individului posibilitatea
participării în cunoştinţă de cauză la viaţa publică.
Wilfried Martens crede că o Europă comunitară nu se poate realiza pe statul-
naţiune, pe o federalizare a regiunilor, a „colectivităţilor locale”. „Colectivităţile locale
– afirma W.Martens – sunt celulele democratice de bază”. Regiunea este, în opinia
autorului amintit, „o prefigurare a acelei lumi în care – parafrazându-l pe Saint Simon
– gestiunea oamenilor va înlocui administrarea lucrurilor”. Regionalizarea şi modelul
regionalismului au stat la baza unor scenarii geopolitice menite a umple vidul de
securitate apărut în spaţiul central, est şi sud-est european după încheierea războiului
rece.
Un scenariu pentru această regiune a continentului european a fost cel al
neutralităţii. În elaborarea acestui scenariu s-au avut în vedere experienţa Finlandei şi
Austriei, ca state neutre aflate în imediata vecinătate a fostei URSS, şi posibilitatea
garantării statutului de neutralitate de către organisme şi organizaţiile internaţionale.
Autorii acestui scenariu au motivat opţiunea prin menajarea susceptibilităţii Rusiei care
a moştenit „teama” istorică de excludere din Europa. Reacţia statelor vizate în acest
scenariu – Polonia, Cehoslovacia – de respingere a unei atari soluţii şi cererea de
aderare la NATO au făcut ca modelul neutralităţii pentru Europa Centrală şi de Est să-şi
piardă credibilitatea.
Extinderea NATO a fost nu numai un scenariu geopolitic unanim acceptat de
statele din spaţiul exterior al fostului Imperiu sovietic, ci şi modelul care a început să fie
transpus în practica realizării noii arhitecturi de securitate pe continentul auropean.
Statele din Europa Centrală de est, chiar şi unele republici ex-sovietice, au cerut
să facă parte integrantă din NATO, considerând că reformele în curs de desfăşurare din
aceste ţări le apropie de sistemul de valori politice, morale şi economice din Occident,
dar şi că aderarea la structura politico-militară nord-atlantică vor putea depăşi riscurile
de securitate manifestate în zonă. Acest scenariu a fost, constant, contestat de Rusia
care vedea în extindere, dacă nu o ameninţare, cel puţin o umilire şi o excludere a ei din
Europa.
Fără a cunoaşte dreptul de veto al Rusiei asupra unei probleme interne a NATO –
cum este extinderea – responsabilii alianţei au căutat şi au găsit unele soluţii.
La 27 mai 1997, şefii statelor din Alianţa Nord-Atlantică şi Boris Elţîn,
preşedintele Federaţiei Ruse, au semnat la Paris „Actul de bază al relaţiilor cooperării
şi securităţii dintre Alianţa Nord-Atlantică şi Federaţia Rusă”. Prin acest
document, NATO se obliga să nu desfăşoare armament nuclear pe teritoriul statelor ex-
comuniste şi să nu construiască infrastructură în apropiere de frontierele Federaţiei
Ruse. În acelaşi context s-a constituit şi „Consiliul Permanent NATO – Rusia”.
Percepţia asupra rolului şi locului NATO, instituţie în modelarea viitoarei
arhitecturi de securitate, este diferită. În opinia lui Javier Solana, aceasta trebuie să
„pună pe rol un parteneriat puternic, stabil şi durabil cu Rusia, incluzând un proces de
cooperare şi consultare asupra unui larg evantai de probleme legate de securitatea
europeană, ca şi solide mecanisme de consultare şi legătură”. În opinia generalului
Lebed: „Acordul de lărgire a NATO este o a doua Ialtă dar…fără Rusia, prin care se
stabilesc sferele de influenţă ale Statelor Unite şi ale Alianţei”. Moscova a avut
înţelepciunea de a ceda în schimbul unor avantaje strategice şi economice oferite de
pertenerii occidentali.

86
 Decizia luată la nivel înalt în cadrul NATO a fost ca, într-un prim val al
integrării, tratativele să înceapă cu ţările grupului „Vişegrad”, respectiv Cehia, Ungaria
şi Polonia. Criteriile care au stat la baza unei asemenea decizii au fost de natură tehnică
/starea forţelor armate; controlul politic al armatei etc.), dar mai ales politică. Au
prelevat consideraţiile şi motivaţiile de ordin geopolitic şi geostrategic ale SUA,
cunoscut fiind faptul că poziţia unor membri marcanţi ai NATO – Franţa şi italia – în
legătură cu admiterea ţărilor candidate în organizaţie, a fost diferită faţă de cea a
Washington-ului.
Modul cum s-a luat decizia de extindere a NATO poate fi analizat din mai multe
perspective şi raportat la varii criterii, însă un lucru nu poate fi cert, din punct de vedere
al scenariilor geopolitice imaginate pentru continentul european: acestea n-au o soluţie
optimă pentru o apărare proprie a Europei.
Modelele puse în circulaţie ca scenarii, mai mult sau mai puţin articulate pe
suport ideologic sau politic, n-au dat răspunsurile adecvate la întrebări care au
frământat, în ultimul timp, nu numai lumea politică europeană, ci şi pe experţii şi
analiştii securităţii, relaţiilor internaţionale în genere. Care sunt măsurile necesare
pentru a se realiza apărarea Europei fără o implicare a SUA şi fără să se rupă totuşi
legătura transatlantică? Europenizarea NATO înseamnă că alianţa devine un instrument
de apărare europeană? Poate exista un instrument de apărare a Europei fără să fie
implicate toate statele continentului? Extinderea NATO este unica soluţie pentru
Europa?
Analiza geopolitică poate să ofere răspunsurile adecvate în măsura în care teoria
geopolitică fundamentează instrumente şi tehnici de cercetare deparazitate ideologic.

5.3. Geopolitica şi geostrategia în procesul globalizării

Ultimul deceniu al secolului XX a fost, indiscutabil, cel mai bogat în evenimente
şi evoluţii politice, economice, culturale şi a prefigurat schimbări de esenţă în viitoarea
ordine mondială. Modelarea acestei ordini este un proces complex, de durată, şi va fi
decisiv infleunţată de fenomenul globalizării.
Accelerarea proceselor şi transformărilor produse mai ales în sistemul relaţiilor
internaţionale au surprins în mare măsură pe analişti şi oamenii politici. Multe din
aceste prefaceri n-au putut fi anticipate şi, prin urmare, a fost pusă la îndoială
capacitatea geopoliticii de a analiza configuraţiile de mâine ale planetei. Dificultăţile în
analiza fenomenului politico-militar, economic, cultural sunt reale, dar ele nu ţin de
esenţa metodei geopolitice, ci de necesitatea de a perfecţiona instrumentele cu care se
operează în decodarea realităţilor analizate. În fapt, însăşi fenomenul geopolitic
contemporan nu mai seamănă cu cel din secolul XIX şi începutul secolului XX, când
apar studiile clasice de geopolitică. Astăzi politica unui stat sau a altui actor nonstatal
nu mai poate fi gândită în termenii determinismului geografic rigid. Zbigniew
Brezezinski apreciază că „din ce în ce mai mult, elitele conducătoare naţionale au ajuns
să recunoască că nu teritoriul, ci alţi factori sunt cei mai importanţi în determinarea
statutului internaţional al unei ţări sau a gradului ei de influenţă internaţională.
Îndrăzneala în sfera economică şi traducerea ei în inovaţie tehnologică pot fi, de
asemenea, un criteriu-cheie de putere”.
Această situaţie nu este specifică geopoliticii, ci se întâlneşte şi la alte discipline
ce studiază fenomenul politic contemporan. Eşecurile unor analişti în prognozarea
evoluţiilor politice la nivel global sau regional se datorează gradului scăzut de
87
predictibilitate a fenomenelor sociale şi politice. Hubert Vedrine, referindu-se la acest
aspect, afirma că „previziunea este o artă dificilă, mai ales când ea se aplică viitorului”.
Politologul Sergiu Tămaş este de părere că fenomenele sociale sunt rezultatul
„coabitării” unor procese obiective cu acţiuni de natură subiectivă şi cu motivaţie
diferită. Prin urmare, predicţia în analiza socio-umanismului nu poate fi asimilată
analizelor din mecanică, chimie sau altor fenomene în care legile pot determina evoluţii
cu un grad sporit de anticipare. În istorie acţionează forţe cu şanse de reuşită în continuă
schimbare datorită acţiunii umane. Astăzi, când interdependenţa şi globalizarea sunt
fenomene omniprezente, predicţia este, practic, imposibil de realizat. Tot mai mult sunt
luate în calcul exploatarea tendinţelor de evoluţie a diferitelor procese din viaţa
internaţională şi identificarea gradului de probabilitate pentru realizarea uneia sau alteia
dintre evoluţii. Înţelegerea corectă a fenomenului de globalizare este un atu pentru
analist în procesul de identificare a căilor şi modalităţilor de satisfacere a intereselor
geopolitice, de către actorii vieţii internaţionale.
Se discută mult despre globalizare şi impactul acesteia în evoluţia societăţii. Se
constată că, dincolo de analiza fenomenului, nu există un concept, o definire a
globalizării care să se bucure de o apreciere cvasiunanimă. La modul general,
fenomenul globalizării poate fi perceput ca rezultatul unor interacţiuni de ordin
economico-financiar, politico-diplomatic, mediatic şi informaţional care depăşeşte toate
frontierele geografice, toate limitele istorice şi toate caracteristicile sociologice şi care
tinde să înglobeze într-o singură entitate toate procesele. Deseori, globalizarea este
invocată cu referire la transformările semnificative petrecute în a doua jumătate a
secolului XX în domeniul comunicaţiilor, tehnologiei capitalului şi producţiei. Alteori
fenomenul este descris prin termeni şi noţiuni destul de vagi şi imprecise de genul:
„global village”; „one world”; „global civil society”; „world wonder”, „global culture”
etc.
Jean Marie Lustiger face pe de-o parte o netă distincţie între fenomenul
globalizării, care poate să se producă şi fără ca factorul subiectiv să-l conştientizeze, şi
noţiunea de globalizare, rezultat al procesului de decodare a realităţii şi a efortului de
conceptualizare. Pe de altă parte, el distinge între „lumea” globală şi simpla socializare
a „lumii”, constituită din state deoarece „socializarea se produce întotdeauna sub
adăpostul unui stat şi a unor reguli politice”. Globalizarea este un fenomen care se
caracterizează prin încălcarea limitelor politice şi frontierelor statelor şi are, prin
urmare, un caracter politic, economic şi comercial. De fapt, fenomenul apare printr-o
creştere exponenţială a interacţiunilor economice, mass-media şi a fluxurilor financiare.
Globalizarea va influenţa geopolitica secolului XXI pentru că actorii care îşi
dispută interesele pe diferite spaţii, fie că sunt jucători strategici sau simpli pivoţi
geopolitici, percep diferit realităţile acestui fenomen şi, prin urmare, vor acţiona diferit.
Ţările fost comuniste, spre exemplu, percep globalizarea cu rezerve pentru că o
consideră o ameninţare la adresa suveranităţii naţionale. Sfârşitul secolului XX şi
începutul secolului XXI au adus colaborări şi fuziuni tehnologice nemaintâlnite până
acum, fie că au fost transatlantice (Daimler – benz) sau intraeuropene (NASA –
Aerospaţiale). Acest fenomen arată clar că posesia naţională slăbeşte şi cea regională şi
internaţională creşte şi tinde să-i ia locul. Acest fapt produce o indignare în rândul
actorilor clasici. De aceea, globalizarea are nevoie de o „oficializare” şi o recunoaştere a
legitimităţii ei, care ar presupune o schimbare esenţială în structura instituţională
internaţională şi în orientarea pieţei.
88
 Din această perspectivă analiştii şi specialiştii în geopolitică se străduiesc să
înţeleagă evoluţiile geopolitice globale şi să găsească geostrategia adecvată pentru a
răspunde provocărilor globalizării. În acest punct, raportul dintre geopolitică şi
geostrategie devine esenţial. Prin metode geopolitice pentru a afla care sunt interesele
unui actor într-un câmp geopolitic iar prin metodele geostrategice se poate anticipa şi
cum se va materializa interesul respectivului actor, prin ce mijloace va acţiona sau
reacţiona.
Geostrategia se găseşte, la rândul ei, ca şi geopolitica, într-o situaţie deloc de
invidiat în ceea ce priveşte definirea şi identificarea paradigmelor şi metodelor de
analiză. Cel mai adesea, ea este definită şi analizată din perspectiva determinismului
geografic şi a rolului mediului înconjurător în desfăşurarea conflictelor militare. Acest
fapt nu numai că nu conduce la o diferenţiere, ci chiar sporeşte confuzia şi apropie
geostrategia, până la identificare, cu geografia militară. Nu de puţine ori se suprapun,
nejustificat, acţiunea / fenomenul geostrategic – calea şi mijlocul prin care un actor îşi
materializează interesul într-un anume spaţiu geografic – cu teoria geostrategică –
rezultat al observării, cercetării şi analizei comportamentului actorilor geopolitici în acel
spaţiu. Chair şi numai aceste două considerente ne obligă la o separare, delimitare clară
între fenomenul geostrategic sau geostrategia operaţională, care ţine de practica /
acţiunea statelor / alţi actori în cadrul relaţiilor internaţionale, şi teoria geostrategică,
ca parte a teoriei generale a relaţiilor internaţionale.
Desigur că între cele două nivele ale geostrategiei se stabilesc raporturi de
ordonare – subordonare şi se influenţează reciproc, dezvoltarea unuia fiind condiţionată
de progresele / regresele ce se stabilesc în celălat nivel.
Confundarea fenomenului cu teoria a condus la apariţia unor definiţii a
geostrategiei care sunt esenţial diferite. Iată, spre exemplu, Pierre Celerier afirma, cu
câteva decenii în urmă, că „geostrategia, sora mai mică a geopoliticii, formează cu ea
un diptic omogen care oferă, astfel, politicianului şi militarului o aceeaşi metodă de
studiu problemelor, conexe, în mod necesar, din lumea actuală”, iar Saul B. Cohen
arăta că „regiunea geostrategică este expresia identităţii unei vaste regiuni din lume în
termeni de situaţie, de mişcare, de orientare a comerţului şi de legături culturale şi
ideologice (…). Regiunea geopolitică este o subdiviziune a acesteia. Ea exprimă
unitatea de caracteristice geografice. Regiunea geostrategică trebuie să joace un rol
strategic, iar regiunea geopolitică un rol tactic”. Herve Coutau – Begarie consideră
geostrategia „ca încercare teoretică de a sesiza conducerea simultană a operaţiilor din
teatre până atunci separate”. Prin urmare, el este convins că
„ nu există realitate, substanţă geostrategică”, deoarece „ea nu este decât o
raţionalizare a reprezentărilor geopolitice”. Andre Vigarie defineşte geostrategia ca
fiind „ansamblul comportamentelor de apărare raportate la cele mai vaste dimensiuni
şi la cea mai mare varietate de mijloace de acţiune”.
Diferitele definiţii şi modalităţi de a privi geostrategia scot în evidenţă şi un alt
fapt, pozitiv de această dată, şi anume acela al preocupării analiştilor şi teoreticienilor
de a găsi răspunsuri la fapte şi fenomene care se petrec astăzi în viaţa internaţională şi
care nu mai pot fi observate, analizate şi cercetate cu metode şi instrumente specifice
disciplinelor clasice: polemologia, politologia, strategia etc. Aceste preocupări au
condus la reabilitarea geopoliticii şi la dezvoltarea geostrategiei. Dacă în anii ’70 doar
câţiva specialişti se preocupau de analiza geostratergică, astăzi cuvântul a trecut în
vocabularul curent. De altfel, geopolitica şi geostrategia se află într-o dependenţă atât
89
de strânsă, atât din punct de vedere al fenomenului, cât şi al teoriei, încât înţelegerea
uneia nu este posibilă fără să se facă apel la cealaltă. Aşa se explică şi de ce unii autori
pun semnul egal între geopolitică şi geostrategie, deşi exprimă realităţi deosebite şi au,
prin urmare, obiect de studiu diferit. Distincţia este evidenţiată, printre alţii, şi de
contraamiralul francez Francois Caron sau de reputatul analist şi om politic Zbiginiew
Brzezinski. În viziunea analistului militar francez „geopolitica nu poate fi decât studiul
factorilor generali a căror dimensiune este de natură să reflecteze, profund, într-un
sens sau celălalt, proiectul politic: geostrategia analizează ansamblul datelor de orice
fel, aparţinând atât economiei, cât şi sociologiei, demografiei, dar şi domeniului
militar, susceptibile şi a afecta strategia generală utilizată de un stat”. Zbiginiew
Brzezinski admite, ca şi Francois Caron, legătura strânsă dintre cele două discipline,
însă consideră că geostrategia reprezintă „administrarea strategică a intereselor
geopolitice”. Această distincţie are imensul merit al clarităţii şi simplităţii: geopolitica
studiază interesele actorilor într-un spaţiu dat şi elaborează proiectul / scenariul, iar
geostrategia indică căile şi mijloacele necesare pentru a le materializa.
În planul realităţii internaţionale, fenomenul geostrategic / geostrategia
operaţională poate fi definit ca fiind ansamblul căilor şi mijloacelor prin care un actor
îşi impune interesul într-o anume zonă sau regiune geografică. Din perspectiva
actorilor, actualul sistem politic internaţional rămâne încă dominat de state naţiuni, deşi
numărul lor în raport cu actorii non-statali este în scădere. Statele, prin urmare,
acţionează în principal pentru a promova / satisface interesele naţionale în ciuda
existenţei instituţiilor cu caracter integrator şi a intensificării procesului de globalizare.
Prin urmare, actorii care se vor întâlni într-un anume spaţiu geografic se vor găsi în
situaţia de a avea interese comune, dar şi opuse sau chiar conflictuale. Potrivit
obiectivelor geopolitice pe care le urmăresc în acel spaţiu, actorii îşi adecvează şi
geostrategia operaţională pentru a le atinge. Raporturile care se stabilesc în câmpul
geopolitic astăzi nu mai sunt predominant conflictual – militare, deoarece lupta pentru
dominaţie ar genera nesfârşite războaie şi nu ar fi moderată de nici o raţiune. Ar apărea
şi posibilitatea haosului care ar afecta însăşi interesele actorului care caută hegemonia
cu orice preţ în acel spaţiu.
Unii analişti consideră că în lumea post-război rece dominante sunt interesele
economice şi presupun că satisfacerea acestora depinde de existenţa cooperării şi a
prosperităţii în economia globală. În concurenţa economică raporturile conflictuale nu
au drept consecinţă eliminarea fizică a unui actor ca în lupta armată. Creşterea
economică şi acumularea de avuţie pentru actor nu înseamnă în mod automat şi
sărăcirea altuia. Nevoia de resurse economice considerate vitale şi accesul la zăcăminte
petroliere conduce la relaţii de cooperare pentru a face o redistribuire raţională şi
corectă. Însă, aceleaşi raţiuni pot conduce la relaţii conflictual-militare când resursele
sunt rare sau un grup restrâns de actori le controlează şi nu doresc să le împartă corect
cu alţii. Kenneth Waltz avertiza într-un studiu publicat în revista „Internaţional
security” în anul 1993 că „adesea competiţia economică este mai ascuţită decât cea
militară şi dacă armele nucleare limitează marile puteri în a folosi forţa ne putem
aştepta ca între ele competiţia economică şi tehnologică să devină mai intensă”.
Istoria imediată arată că tocmai satisfacerea / nesatisfacerea intereselor
economice au determinat, pe lângă alţi factori politici, ideologici, militari ca statele –
naţiuni să poarte două războaie mondiale devastatoare. Chiar şi observarea sumară a
mediului internaţional actual relevă faptul că nu trebuie subestimaţi factorii care pot
90
produce crize şi ameninţări în sistemul relaţiilor internaţionale: competiţia marilor
actori pentru controlul „pivoţilor geopolitici” de pe „marea tablă de şah”. Dintre aceştia
pot fi amintiţi: tensiuni şi crize etnice, religioase în diferite zone ale globului; rivalităţi
istorice cu privire la frontiere sau regiuni geografice; proliferarea armelor de distrugere
în masă în rândul actorilor cu pretenţii de hegemoni regionali etc. Acest lucru ilustrează
că sistemul relaţiilor internaţionale este alcătuit astăzi, în proporţii variabile şi cu o
dinamică extrem de schimbătoare, din actori care se găsesc în raporturi de cooperare,
dar şi de opoziţie / conflict, că în el există atât dependenţe, cât şi opoziţii reciproce.
Câştigul / pierderea în disputa geopolitică într-o regiune nu mai pot fi judecate
astăzi în viziunea clasică clausewitziană a războiului. Progresele realizate în tehnologia
militară au subminat ideea de apărare în sens clasic. Puterea de distrugere a armelor de
nimicire în masă a adus ideea de victorie la o absurditate. Aşa cum aprecia şi Neville
Brown „timp de mii de ani mai înainte (de 1945), puterea armelor de foc fusese o
resursă atât de redusă, încât testul suprem al controlului general rezida în conservarea ei
pentru aplicarea în momente şi locuri cruciale. Deodată, ea a părut să devină atât de
abundentă, încât ar fi o nebunie să elibereze chiar şi o mică părticică din cantitatea
disponibilă”. Acest lucru l-au înţeles repede marile puteri posesoare de arsenale
nucleare impresionante care au ajuns la concluzia că războaiele dintre ele nu mai sunt,
astăzi, un mod fructuos şi dezirabil de a rezolva diferendele. Apare o stare în sistemul
relaţiilor internaţionale pe care unii analişti au denumit-o „cultura conflictului violent”.
În această situaţie pacea nu necesită armonie. Dezacordul şi conflictul sunt presupuse a
fi părţi ale condiţiei politice umane, atât în, cât şi între state, iar războiul este exclus ca
instrument legitim al politicii, cu excepţia scopurilor de apărare împotriva unui atac
militar.
Economistul Thomas C. Shelling demonstra, cu decenii în urmă, că a câştiga în
relaţiile internaţionale „ e un lucru diferit de a-ţi învinge adversarul. Înseamnă a
acumula un câştig în ceea ce priveşte propriul tău sistem de valori, iar aceasta se poate
realiza prin negociere, prin compromis şi prin evitarea comportamentului reciproc
dezavantajos”. Dacă la masa negocierilor arta diplomaţiei nu poate conduce la apariţia
compromisului în ceea ce priveşte satisfacerea obiectivelor geopolitice, atunci
confruntarea militară este inevitabilă. Însă, dacă există oricare altă posibilitate de a evita
un război cu pierderi reciproce, dacă se poate constrânge, în acel spaţiu geografic de
intres comun, adversarul doar prin ameninţarea cu războiul şi nu cu declanşarea lui,
atunci posibilitatea compromisului este tot atât de spectaculoasă ca şi confruntarea
armată.
În consecinţă, geostrategia operaţională nu înseamnă numai aplicarea operativă a
forţei într-un anume spaţiu. Istoria conflictelor şi crizelor din timpul, dar şi după
încheierea războiului rece, arăta că victoria militară n-a condus întotdeauna la victoria
politică. Războiul din Algeria este o ilustrare a acestui caz. Victoriile militare obţinute
de Franţa în faţa forţelor algeriene au fost urmate de o înfrângere politică a sa. În multe
cazuri, în crizele post război rece, sancţiunile economice şi presiunile diplomatice au
fost mai eficiente decât intervenţia directă. Naţiunile Unite au folosit mai întâi corecţia
diplomatică, în cazul Irakului, pe timpul crizei din Golful Piersic (1991) şi în cel al
Serbiei, pe timpul războiului din Bosnia Herţegovina, a intervenit în forţă folosindu-se
de bombardamente şi raiduri aeriene doar în ultimă instanţă.
Nu trebuie neglijată deloc opinia publică în folosirea sau nu a forţei militare în
raporturile internaţionale. Logica războiului nu mai este acceptată astăzi uşor în
91
societăţile democratice, iar manipularea lor prin justificări de ordin geopolitic sau
geostrategic sunt tot dificil de realizat. Claude Raffestin vede în acest fapt „vehicolul
unei barbarii noi … Prezentat ca un joc pe mese mari sau de cărţi mari cu modele
reduse, războiul a fost domesticit pentru ca societatea civilă să nu i se opună şi, chiar
mai mult, pentru ca să adere la acesta şi să-l vadă ca pe un spectacol necesar”. Prin
urmare, analiştii politici care elaborează scenarii geostrategice pentru realizarea /
impunerea obiectivelor geopolitice la nivel regional sau global trebuie să ţină seama în
primul rând de condiţiile în care „jucătorii” geostrategici îşi dispută interesele şi să
propună căile şi mijoacele nu numai adecvate, dar nu trebuie să uite că acestea trebuie
să fie şi acceptate de opinia publică mai ales atunci când este vorba de un conflict
asimetric aşa cum a fost cel din Afganistan sau Vietnam. Zbigniev Brzezinski,
analizând posibilele scenarii geostrategice pentru ca SUA să-şi atingă obiectivele
geopolitice la nivel global, ajunge la concluzia că „la dilemele cu care se confruntă
conducătorii americani se adaugă, complicându-le, schimbările din aspectul situaţiei
mondiale înseşi: folosirea discretă a forţei este acum supusă mai multor constrângeri
decât în trecut. Armele nucleare au redus dramatic utilitatea războiului ca instrument
de politică sau chiar ca o ameninţare. Crescânda interdependenţă economică dintre
naţiuni face ca exploatarea politică a şantajului economic să fie mai puţin
constrângătoare. Aşa se face că manevrele, diplomaţia, construirea de coaliţii,
cooperarea, însăşi etalarea deliberată a propriilor avantaje politice au devenit
ingrediente – chei ale exerciţiului reuşit de o putere geostrategică”.
În funcţie de intensitatea cu care actorii îşi dispută interesele într-un câmp
geopolitic, de particularităţie şi caracteristicile politice, economice, psiho-culturale ale
acelei zone, dar şi de evoluţiile la nivel global în sistemul relaţiilor internaţionale,
geostrategia operaţională se poate concretiza în strategii diferite, de la aplicarea
operativă a forţei – strategia militară – până la exploatarea forţei potenţiale – strategia
descurajării. Fără să se pronunţe în mod categoric, Herve Coutau – Begarie se întreabă
dacă „geostrategia nu este legată de unificarea strategiilor”. În urma analizei mediului
geopolitic actual, el da un răspuns afirmativ pornind de la ideea că „industrializarea
economiilor a antrenat dezvoltarea prodigioasă a comerţului internaţional, ceea ce a
făcut ca blocada economică să devină o armă hotărâtoare”.
Acest fapt se reflectă şi în geostrategia celei mai mari puteri pe care istoria a
cunoscut-o vreodată – SUA. Potrivit „Filld manual 100 – 5” în dinamica relaţiilor
internaţionale pot fi distinse trei stadii: pacea, conflictul şi războiul şi, în funcţie de
acestea, se explică strategii diferite:

Stadiul Scop Felul operaţiilor Exemple

Lupte la scară
generalizată:
Război Luptă şi învinge Război
ofensiva
defensiva
Atacuri şi raiduri
Prevederea
Susţinerea
războiului Operaţii, altele
Conflict insurgenţelor
Înlăturarea decât războiul
Antiterorism
conflictelor
Menţinerea păcii
Pace Promovarea păcii Operaţii, altele Antidrog
92
 decât războiul Susţinere civilă
Asistenţă în afara
graniţelor

Într-o regiune geopolitică de interes maxim, geostrategia operaţională poate să

facă apel la o gamă largă de metode şi mijloace în funcţie de complexitatea situaţiei şi
de specificul, prticularităţile câmpului geopolitic respectiv; strategii militare în zonele
fierbinţi şi strategii ale descurajării cu operaţii, altele decât războiul la periferia acestor
zone. Gestionarea crizei din spaţiul fostei Iugoslavii este relevantă în acest sens.
Strategiile militare aplicate în cazul Serbiei au fost însoţite de strategii economice,
diplomatice şi mass-media care aveau ca ţintă periferia zonei fierbinţi, dar nu depăşeau
aria de interes a câmpului geopolitic – Balcanii.
Geostrategia operaţională încearcă, prin urmare, să integreze în variabile multiple
strategii care, aplicate în mod singular, nu mai conduc cu necesitate la realizarea
scopului urmărit. Acest lucru a fost sesizat cu mult timp înainte şi de Nicholas Spykman
care afirma că „Astăzi strategul trebuie să fie informat de toate elementele care
afectează forţa naţiunii, în ansambul ei, căci războiul economic şi psihologic a adus
întreaga naţiune în luptă”. Observaţia lui Spykman este cu atât mai valabilă astăzi când
globalizarea comunicaţiilor a făcut din mass-media un element foarte important în
câmpul geopolitic şi când în rezolvarea situaţiilor conflictuale accentul cade pe
negocieri. Cuvinte ca războiul mediatic / imagologic, informare, dezinformare,
manipulare au depăşit de mult cabinele specialiştilor şi au intrat în uzul opiniei publice.
Analiza conflictelor şi a crizelor post-război rece arată că lângă strategii militari
apar tot mai des strategii P.R. Strategiile mass-media, alături de cele mai sofisticate
strategii de negociere, tind să capete o importanţă tot mai mare în geostrategiile
operaţionale aplicate unui câmp geopolitic. Strategiile de negociere tacită şi comunicare
între actorii – protagonişti ai războiului rece au făcut posibilă evitarea unei confruntări
nucleare şi a unui război generalizat între SUA şi URSS. Confruntarea s-a desfăşurat cu
precădere în domeniul informaţiilor şi propagandei (strategii mass-media), iar în
domeniul militar confruntarea s-a materializat în derularea unor aşa-zise războaie prin
procură.
Analiştii şi specialiştii în geopolitică şi geostrategie consideră că şi în continuare
strategiile non-militare vor predomina în scenariile geostrategice care se vor aplica de
marii actori în dinamica relaţiilor internaţionale pentru a menţine echilibrul în
arhitectura de securitate la nivel regional sau global. Din această perspectivă Z.
Brzezinski crede că „obiectivul fundamental al politicii americane ar putea fi benefic
şi vizionar: modelarea unei comunităţi mondiale cu adevărat cooperante, în
conformitate cu tendinţele pe termen lung şi cu interesele fundamentale ale omenirii.
Dar, în acelaşi timp, este imperios necesar ca să nu apară nici un concurent capabil să
domine Euroasia şi, astfel, să concureze America”.
Pentru a se putea realiza un obiectiv atât de complex şi dificil, dar şi atât de
necesar, este necesară în primul rând schimbarea raportului între acţiunile clasice cu
grad ridicat de violenţă, specific strategiilor militare, şi cele non-violente în favoarea
celor din urmă.
Strategiile economice tind să capete amploare în confruntarea dintre actorii ce-şi
dispută interesele într-un câmp geopolitic. Acestea sunt folosite mai ales în conflictele

93
asimetrice când un stat puternic A are suficiente mijloace şi metode de a crea
ameninţări şi vulnerabilităţi unui stat B care este mai slab.
Războiul rece a demonstrat că şi între superputeri a fost posibilă folosirea de
strategii economice. SUA şi aliaţii ei puternic industrializaţi au exclus de pe lista
cooperării economice cu URSS şi sateliţii ei tehnologiile avansate şi materiile prime
care puteau fi folosite în complexul militar industrial. Relaţia dintre capacitatea
economică şi cea militară, în opinia lui Barry Buzan, este una specifică şi bine înţeleasă.
Capacitatea armată a unui stat nu se bazează pe provizia de materii prime strategice-
cheie, ci şi pe existenţa unei baze industriale capabile să susţină forţele armate. Iată de
ce în timpul războiului rece unele state au acordat prioritate cercetării în domeniul
militar şi investiţiile în acest sector le-au devansat uneori pe cele din economia civilă.
Dintre toate metodele, embargoul a fost cel mai des folosit, atât în timpul, cât şi
după încheierea războiului rece. Interesant este faptul că el a fost folosit nu numai în
conflictele asimetrice de tipul celor din Golf (1991) şi din spaţiul fostei Iugoslavii
(1992-1999), ci şi între superputeri. Moscova a intervenit în Afganistan, în decembrie
1979, crezând că SUA se va rezuma doar la unele acţiuni de dezaprobare. Preşedintele
american a luat o poziţie energică, a descris invazia drept cel mai serios pericol pentru
pace din 1945 şi a oprit derularea unui contract de export de cereale către URSS.
Stimularea cursei înarmărilor până la un punct în care cheltuielile militare pot să
declanşeze declinul economic a fost folosită de administraţia Reagan în confruntare cu
Uniunea Sovietică. Reagan a refăcut sistemele de arme abandonate de administraţia
Carter, cum ar fi bombardierul B-1, şi a început amplasarea rachetelor MX, prima
rachetă americană intercontinentală cu lansare de la sol pe parcursul unui deceniu. Tot
preşedintele Reagan a hotărât amplasarea de către N.A.T.O. a rachetelor cu rază medie
în Europa şi angajarea SUA în realizarea programului S.O.I. Economia sovietică
stagnată şi neperformantă n-a putut răspunde la aceste provocări. Într-un moment în
care Occidentul lansa revoluţia microcipurilor pentru supercalculatoare, economia
sovietică aluneca în subdezvoltarea tehnologică. Acest lucru a fost sesizat şi de analistul
Paul Kennedy care arată că menirea nuivelului „cheltuielilor militare pentru a
contracara puterea în curs de apariţie a unui nivel n-ar face decât să mărească viteza cu
care ar avea loc propriul declin economic”. Sovieticii n-au sesizat acest lucru şi
economia lor a intrat într-un declin accelerat către catastrofă. Cursa Moscovei pentru
supremaţie se poticnise datorită incapacităţii economice de a răspunde programului
S.O.I., sau cum a mai fost cunoscut în epocă – „războiul stelelor”.
La începutul anilor ’80, Moscova simţea pentru prima dată că povara imperiului
devenea prea apăsătoare pentru o economie centralizată şi ineficientă. La 8 iunie 1982,
preşedintele SUA, Ronald Reagan, a surprins, în Camera Comunelor de la Londra,
această situaţie din URSS: „într-un sens ironic, Karl Marx a avut dreptate. Suntem
astăzi martorii unei extraordinare crize revoluţionare, o criză în care cerinţele de ordin
economic vin în contradictoriu direct cu acelea ale ordinii politice. Dar criza se
întâmplă nu în Occidentul liber, nonmarxist, ci în casa marxism-leninismului, Uniunea
Sovietică …. Supercentralizat, cu puţine sau total lipsit de stimulente, sistemul sovietic
îşi iroseşte an după an cele mai bune resurse pentru a crea resurse de distrugere.
Reducerea constantă a creşterii economice combinată cu creşterea producţiei militare
pune la grea încercare poporul sovietic. Ceea ce vedem aici este o structură politică care
nu mai corespunde bazei sale economice „o societate în care forţele de producţie sunt
frânate de cele politice”.
94
 Deşi tot mai mulţi specialişti sunt de părere că este foarte greu să deosebeşti, în
plan economic, un atac agresiv de unul normal, specific economiei de piaţă în
raporturile dintre actori preocuparea pentru a diversifica strategiile economice în
confruntarea dintre actori, este tot mai evidentă. Sunt strategii care urmăresc
destabilizarea statelor competitoare, atât prin blocarea fluxurilor comerciale normale,
cât şi prin pârghiile economico-financiare. Unele ţări sunt specializate ca producători de
materii prime – Australia, Liban, Zair etc. – şi ajung să depindă de vinderea produselor
lor. Când fluxurile normale sunt întrerupte, pierderile actorului sunt considerabile şi
vulnerabilitatea lui creşte simţitor. Riscul acestor ţări de a fi supuse unor presiuni
economice creşte în proporţie corespunzătoare. Presiuni intolerabile pot apărea la actorii
care au economii slabe şi atunci când sunt nevoiţi să recurgă la finanţări internaţionale
pentru a susţin investiţiile de modernizare. Datoriile pot deveni insuportabile – aşa cum
s-a întâmplat cu multe ţări din lumea a treia în anii ’70 şi ’80 – şi guvernele se pot trezi
că au de ales între plata datoriilor sau îndeplinirea condiţiilor pentru obţinerea de credite
în dauna standardului de viaţă, aflat deja la limita supravieţuirii pentru milioane de
oameni.
Strategiile care acoperă spectrul politic sunt cele care folosesc metode şi
mijloace pentru a se crea instabilitatea organizaţională a statului. Acestea pot acoperi o
gamă foarte diversificată, de la presiuni asupra guvernului dintr-un stat oponent în câmp
geopolitic pentru a urma unele politici, până la favorizarea secesionismului şi
distrugerea structurii lui politice astfel încât să se producă slăbirea înaintea folosirii
strategiilor militare.
Barry Buzan consideră că „ideea de stat, în mod special identitatea lui naţională şi
ideologia organizatoare, cât şi instituţiile care-l exprimă, constituie ţinta obişnuită a
ameninţărilor politice. Ameninţările la adresa identităţii naţionale sunt cele mai des
folosite astăzi. Ele implică încercări de a întări identităţile etno-culturale ale grupurilor
din statele opozante / competitoare într-un câmp geopolitic. Scopul lor ar varia de la
sporirea dificultăţilor guvernului unui stat neprieten, aşa cum a făcut Africa de Sud cu
Angola şi Mozambic, până la încurajarea secesionismului, aşa cum s-a întâmplat în
Sudan şi Etiopia sau în cazuri din spaţiul fostei Iugoslavii şi a fostei Uniunii Sovietice
etc.
Ca şi în cazul strategiilor economice, şi în metodele sau mijloacele pe care
geostrategia le poate folosi în spectrul politic într-o situaţie dată într-un câmp geopolitic
este foarte greu de stabilit o linie clară de demarcaţie între erodarea structurală actuală a
unui stat, care are la bază o ideologie organizantă nedorită / respinsă de majoritatea
populaţiei, cum a fost cazul ideologiei comuniste, şi acţiunile desfăşurate din exterior.
Sprijinul propagandistic acordat grupurilor politice cu convingeri similare „statului-
vector” se îmbină în continuare cu acordarea de fonduri şi crearea unor grupuri
paramilitare care să lupte împotriva „statului-ţintă”. Asemenea cazuri s-au petrecut în
Orientul Mijlociu, dar şi în spaţiul fostei Uniuni Sovietice. De multe ori, strategiile
politice sunt combinate cu cele sociale, pentru a se exploata nemulţumirile unor grupuri
etno-religioase sau chiar profesionale şi a le antrena, şi acţiuni, care să pună sub semnul
întrebării stabilitatea statului supus atacului.
Printre mijloacele şi căile non-militare, în confruntarea dintre actorii care-şi
dispută interesele, tot mai des sunt aduse în discuţie cele ce ţin de modificarea
mediului natural. Literatura de specialitate încadrează aceste tehnici şi mijloace în aşa-
zisul „război geofizic” / „geoclimatic”. Foarte puţine state au capacitatea de a controla
95
singure evoluţiile climei sau ale scoarţei pământeşti. Este foarte greu să fie identificate
care din aceste evoluţii sunt naturale şi care sunt „dirijate”. Multe din catastrofele
naturale au fost atribuite unor mari actori ai vieţii internaţionale, însă lipsesc dovezile
concludente în acest sens.
Unii analişti ai acestui tip de război nonconvenţional cred că SUA au folosit
metode specifice războiului geoclimatic în timpul operaţiunilor din Vietnam şi
Indochina. Conform unor informaţii date publicităţii, americanii au reuşit să scoată în
afara circuitului agricol peste cincizeci la sută din suprafaţa cultivabilă a acestor ţări.
Pentru a distruge căile de comunicaţii prin care trupele comuniste din sud erau
aprovizionate de către Vietnamul de Nord, SUA au pulverizat 50.000 de containere cu
iodură de argint provocând inundaţii şi drumurile au devenit impracticabile. Specialiştii
apreciază că, ştiindu-se structura şi compoziţia solului, conformaţia reliefului, se pot
crea artificial alunecări de teren, în zonele în care se doreşte destabilizarea din punct de
vedere tectonic, şi se pot activa vulcanii, etc.
Strategiile de imagine au câştigat şi ele tot mai mult teren în disputa dintre
actorii prezenţi în diferite zone de maxim interes. Războiul din Golful Persic şi
conflictele din spaţiul fostei Iugoslavii au scos în prim plan rolul imaginii ca mijloc de
luptă. Dintre numeroasele cazuri ne vom opri doar la imaginile transmise de televizuine
şi fotografiile care au fost preluate de marile cotidiene reprezentând controversata
groapă comună de la Raceak. Aceste imagini au contribuit în mare măsură la
cristalizarea opţiunii militare a N.A.T.O. în Iugoslavia. Ulterior, s-a constatat că ceea
ce-a fost prezentat ca fiind un masacru al populaţiei civile albaneze, la Raceak, de către
forţele de securitate sârbeşti, a fost un cimitir în care au fost îngropaţi miliatri ai UCK,
morţi în luptă. Condoleeza Rice, consilierul pentru securitate naţională al preşedintelui
american George W Bush, referindu-se la modul cum au fost angajate forţele
americane, este de acord cu motivaţiile morale avansate pentru a justifica intervenţia
militară.
Teoria geostrategică se află într-o situaţie de pionierat în ceea ce priveşte
epistemologia, metodologia şi chiar definirea obiectului de studiu. Până în curând se
credea că geografia militară este suficientă pentru a studia importanţa mediului
geografic în confruntarea militară. Geografii au preferat mult timp geostrategiei o
denumire considerată mai academică – geografia războiului. Lucru uşor de explicat
dacă avem în vedere faptul că însuşi cuvântul ca atare n-a avut o evoluţie spectaculoasă
în vocabularul şi dezbaterile teoreticienilor militari. Noţiunea de geostrategie a fost
introdusă de generalul italian Durando, la jumătatea secolului al XIX-lea, însă timp de
un secol el a fost folosit sporadic, de foarte multe ori fără a fi explicat.
Frecvenţa cuvântului geostrategie creşte la sfârşitul anilor ’70, mai ales în titlurile
unor lucrări, fără ca acestea să aducă şi mult aşteptata clarificare conceptuală. În ciuda
titlurilor date lucrărilor elaborate, mulţi din autori se mulţumesc în analiză cu folosirea
paradigmelor clasice ale geografiei militare. Reputatul analist american Zbigniew
Brzezinski în lucrarea Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele
sale geostrategice, apărută la New York, în anul 1997, se opreşte asupra definiţiei date
geostrategiei, deşi face o amplă analiză geostrategică pentru Euroasia. Un spaţiu relativ
mare definirii şi identificării obiectului, a metodelor specifice de analiză geostrategiei o
acordă Herve Coutau-Begarie, într-o lucrare de proporţii consacrată strategiei. Însă nici
el nu depăşeşte determinismul geografic, deşi afirmă că „totdeauna, trebuie să te fereşti
de tentaţia determinismului”. Singura deosebire pe care o găseşte în raport cu geografia
96
militară pentru geostrategie constă în faptul că prima este „fundamental statică, căci
era centrată pe terenul în sine şi atentă la permanenţe”, iar a doua „este esenţial
dinamică: importanţa unei zone este mai puţin în funcţie de caracteristicile ei proprii,
cât de locul ei în sistemul strategic global, deci, totdeauna este supusă evoluţiei”.
Pornind de la asemenea considerente, analistul francez defineşte geostrategia ca fiind o
„strategie a marilor spaţii”, o „încercare teoretică de a sesiza conducerea simultană a
operaţiilor din teatre până atunci separate”.
Dacă se acceptă definirea fenomenului geostrategic drept ansamblul căilor şi
mijloacelor prin care un actor îşi materializează interesul într-un câmp geopolitic, atunci
totalitatea cunoştinţelor rezultate din studiul comportamentului actorilor, ca şi
ansamblul metodelor şi instrumentelor cu care se efectuează observarea, cercetare şi
analiza fiecărui actor în parte, poate alcătui substanţa unei discipline / teorii
geostrategice.
Geostrategia, ca parte a teoriei militare, dar şi a teoriei relaţiilor internaţionale,
poate fi definită drept disciplina care studiază comportamentul actorilor ce-şi dispută /
negociază interesele într-un câmp geopolitic. Câştigarea / pierderea supremaţiei în spaţii
geografice considerate „cheia” pentru controlul unor vaste regiuni / zone sau chiar a
planetei, în ansamblu, este esenţa disputei geopolitice. Geostrategia defineşte şi pune în
acţiune mijloacele prin care se câştigă controlul / supremaţia în acel spaţiu.
Obiectul de studiu al acestei discipline în curs de coagulare este, prin urmare,
vag definit. Desigur că ar fi uşor să se afirme că geostrategia studiază comportamentul
actorilor care-şi dispută interesele într-o regiune, la nivel global. Însă, dacă avem în
vedere că acest comportament poate îmbrăca înteaga gamă de acţiuni, de la negociere şi
confruntare până la război, observăm că lucrul nu este uşor de cuantificat şi precizat. În
aceste condiţii, credem că ar trebui să se facă apel la patrimoniul epistemic şi
metodologic al altor discipline, cum ar fi: strategia, diplomaţia, teoria relaţiilor
internaţionale, polemologia etc.
Obiectul de studiu al geostrategiei va trebui să includă studierea totalităţii căilor
şi mijloacelor prin care un actor îşi afirmă / impune controlul într-un câmp geopolitic,
de la cele specifice strategiei diplomaţiei şi constrângerii până la cele aparţinând
strategiei militare. În măsura în care în geostrategia operaţională vor fi identificate
metode, căi şi mijloace de acţiune hibridate şi nu combinate, este posibil să apară şi un
domeniu distinct de studiu al geo-strategiei. La nivelul la care se găseşte teoria
geostrategică astăzi, credem că Mattei Dogan şi Robert Pahre au perfectă dreptate când
afirmă că „În primele stadii ale dezvoltării sale, o disciplină nouă nu este decât un
agregat de specialităţi născute din alte discipline”. Cum se explică această absenţă a
dezvoltării teoretice în domeniul geostratergiei? Opinia noastră este că până către
perioada de sfârşit a războiului rece confruntarea / disputa de interese se raporta cu
precădere la forţa militară. Ameninţarea şi răspunsurile la ameninţare, represaliile şi
contrarepresaliile, războiul limitat, echilibrul terorii, cursa înarmărilor „brinkmanship”-
ul erau nu numai noţiuni omniprezente în vocabularul mass-media şi al opiniei publice,
ci şi realităţi stringente ale ordinii mondiale din timpul războiului rece. În asemenea
condiţii, strategiile derivate sau având drept axă de referinţă strategia militară erau
suficiente.
În lumea anglo-saxonă în anii ’50 – ’60 a fost la modă marea strategie care avea
drept scop să „coordoneze şi să conducă toate resursele unei naţiuni sau ale unei
coaliţii pentru a atinge obiectul politic al unui război”. Deşi americanii nu vorbesc de
97
marea strategie, ci de strategia naţională, aceasta este importantă deoarece se face
distincţie între strategia naţională de securitate şi strategia naţională militară. Prima
corespunde în fapt marii strategii. Francezii au preferat conceptul de strategie
generală ca „arta combinării tuturor mijloacelor de care dispune puterea politică
pentru a-şi atinge scopurile urmărite”. Ideea unei strategii globale, totale, mari,
generale etc. indică, în fond, nevoia de a pune de acord realităţile şi evoluţiile în ceea ce
priveşte confruntarea în domeniul relaţiilor internaţionale cu teoria şi metodologia care
trebuiau să arate statelor calea eficientă pentru atingerea intereselor urmărite. Toate
aceste strategii conţin elementele nemilitare pe care le găsim în conţinutul geostrategiei.
Mutarea centrului de greutate al confruntării, în viitorul mai apropiat sau mai
depărtat, de pe teatrul de operaţiuni militare pe cel al operaţiunilor altele decât războiul,
va determina cu necesitate creşterea gradului de studiere şi analiză a fenomenului
geostrategic şi, implicit, clarificările atât de necesare teoriei geostrategice. Este imperios
necesar ca în analiza geostrategică să se opereze cu metode şi instrumente bine definite.
Altfel, nu se vor putea afla / evalua tipurile comportament ale actorilor în câmpul
geopolitic şi nu se vor putea elabora scenarii geostrategice eficiente şi realiste care să
evidenţieze modul propriu de acţiune într-un asemenea câmp geopolitic. Este ştiut
faptul că acţiunea geostrategică a unui actor într-o anumită regiune geopolitică este dată
de intensitatea interesului, de capacitatea de a-l promova / impune, de viziunea pe care
o aprobă / respinge privind ordinea mondială, dar mai depinde, cu siguranţă, şi de
comportamentul celorlalţi actori prezenţi în respectiva regiune geopolitică.
Teoria geostrategică este cea care trebuie să dea răspuns la aceste probleme şi să
ofere informaţiile necesare pentru a se elabora un scenariu geostrategic optim.
Claritatea aparatului conceptual, precizia metodologică şi instrumentele eficiente pentru
identificarea metodelor şi mijloacelor potrivite pentru o acţiune în câmp geopolitic
înlătură prejudecăţile în elaborarea scenariilor geostrategice. Totuşi, viziunile
mecanicist-deterministe, de tipul celor elaborate de Malford J. Mackinder sau de Alfred
T. Mahan, care şi-au construit modelul de analiză pe baza unor postulate care pot fi
demonstrate, n-au fost total abandonate de o serie de reputaţi analişti ai ordinii mondiale
postrăzboi rece.
Acest lucru se poate observa şi în valoroasa lucrare a lui Zbigniew Brzezinski –
Marea tablă de şah, apărută la New York, în anul 1997, şi tradusă pentru publicul
românesc în anul 2000. Plecând de la modelul geopolitic al lui Halford J. Mackinder –
Heartland-ul – el afirmă că „Euroasia îşi păstrează importanţa geopolitică … şi este
astfel tabla de şah pe care continuă să se dea bătălia pentru supremaţia mondială”.
Rămâne ca evoluţiile viitoare din ordinea mondială postrăzboi rece să confirme
postulatul analistului american. Cert este că cele ale predecesorilor săi au fost infirmate.
Este suficient să ne gândim doar la faptul că URSS a stăpânit aproape un secol
Heartland-ul meckinderian şi nu a ajuns să domine lumea, ci s-a prăbuşit !.
Funcţiile teoriei geostrategice sunt în mare măsură cele pe care le are orice
ştiinţă socio-umană, dar cu unele particularităţi şi elemente proprii. Referindu-se la
menirea teoriei în analiza fenomenului politic contemporan, Jean-Louis Seurin afirma
că, chiar dacă nu întotdeauna aceasta are un „caracter predictiv, ea poate avea o putere
organizatoare şi o valoare critică”.
Funcţia de cunoaştere. Teoria geostrategică are menirea de a operaţionaliza
aparatul conceptual propriu şi de a defini metodele şi instrumentele specifice de analiză,
de a „vedea” care din acestea i se potrivesc. Înarmat cu un asemenea „arsenal”,
98
specialistul sau analistul poate să cunoască realitatea dintr-un câmp geopolitic –
principalii actori şi interesele ce-i animă, capacitatea de a le impune mijloacele de a le
materializa. Cunoştinţele astfel dobândite nu vor avea valoarea unor informaţii aleatorii
sau empiric adunate şi vor permite analistului să evalueze corect şi oportun tipul de
comportament al actorilor ce-şi dispută interesele într-o zonă / regiune geopolitică.
Funcţia de orientare a comportamentelor actorilor în câmpul geopolitic are la
bază şi capacitatea analistului de a folosi aparatul conceptual şi metodologic pentru a
elabora scenariile geostrategice adecvate realităţii din câmpul geopolitic vizat. Teoria
geostrategică poate influneţa astfel însăşi modul de a acţiona al unui actor prin calitatea
analizelor geostrategice pe care specialiştii le elaborează.
Funcţia predicativ-explotatorie. Teoria geostrategică dezvoltă
cercetătorului / analistului capacitatea de a prefigura situaţii geostrategice care nu există
încă, dar care pot apărea într-un câmp geopolitic în funcţie de evoluţiile economice,
politice şi militare din acel spaţiu
BIBLIOGRAFIE

 Brezinski Zbigniew – Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei, Editura

Diogene, Bucureşti, 1995;
 Huntington Samuel P., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale,
Editura Antet, Bucureşti, 1998;
 Mc.Cauley Martin – Rusia, America şi războiul rece 1949-1991, Editura Polirom,
Iaşi, 1999;
 Parrish Thomas, Enciclopedia războiului rece, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 2002;
www.geopolitica.ro
http://www.actrus.ro/biblioteca/carti/stiinta mil/cos mal/cuprins.html
http://www.studiidesecuritate.ro
http://www.mapn.ro/indexro.php

99
 CURSUL VI
TENDINŢE GEOPOLITICE ÎN POLITICA MONDIALĂ

6.1. Tendinţe politico-militare la nivel global la începutul secolului XXI

Secolul XXI evoluează către multipolaritatea lumii, în care afirmarea şi
consacrarea noilor lideri planetari se constituie într-o adevărată competiţie, iar creşterea
gradului de interdependenţă şi interacţiune dintre statele lumii, posibilă în urma
destructurării sistemului comunist, accentuează transferul de civilizaţie dinspre
Occident (inclusiv SUA) către Orient (inclusiv Rusia). Acest fenomen se circumscrie
tendinţelor de globalizare, care prin cele două dimensiuni ale sale, continentală –
gestionată de ţările vest-europene şi mondială – controlată de SUA – direcţonează şi
eforturile de integrare în structurile europene şi euroatlantice ale ţărilor ex-comuniste.
Fenomenul de globalizare, eforturile de integrare europeană şi euroatlantică ale
grupului de state foste socialiste, revigorarea spiritului ofensiv pe arena internaţională a
Rusiei, afirmarea tot mai puternică a ţărilor asiatice în viaţa politică mondială, la care se
adaugă reconsiderarea rolului ţărilor arabe în menţinerea păcii în Orientul Mijlociu,
condiţionează în mod decisiv evoluţia mediului de securitate. La acestea, se adaugă
efectele proceselor naturale la nivel global (încălzirea climei, lipsa apei potabile,
deşertificarea, inundaţiile, cutremurele, epuizarea resurselor naturale, evoluţia
demografică etc.), crimei organizate şi sărăciei, ale căror consecinţe sunt tot mai
prezente şi vizibile în viaţa internaţională.
Schimbările survenite pe arena politică scot în evidenţă faptul că, prin eforturile
Comunităţii Internaţionale şi implicarea organismelor internaţionale de securitate în
gestionarea crizelor, riscul ameninţărilor cu o confruntare militară majoră va
continua să se diminueze semnificativ.
Cu toate acestea, evoluţia evenimentelor din ultimii ani a fost marcată de stări
conflictuale, care au generat în conflicte deschise, cu implicaţii majore asupra unei
întregi zone sau regiuni. Viitoarea arhitectură de securitate globală capătă greu un
contur definit.

6.1.1.Conflicte, crize şi ameninţări în zorii mileniului trei.

În 1990, la sfârşitul războiului rece, subiectele care preocupau lumea erau
bine cunoscute şi făceau obiectul următoarelor dosare:
-provinciile Republicii Federative a Iugoslaviei, în descompunerea accelerată de
la moartea lui Tito: Kosovo, Bosnia, Serbia, Croaţia, Slovenia şi, în mod mai general,
Balcanii, unde nu exista nici o perspectivă a unei reglementări globale. În privinţa
Libanului, se vorbea de o balcanizare a Orientului Mijlociu. Iată că, în prezent, ne
găsim în faţa unei libanizări aflate în proces de extindere, în fiecare porţiune din
Balcani, adică încă o generaţie de convulsii, de răsturnări de situaţii şi de atrocităţi pe
cale să se înfăptuiască. Apărarea europeană, dacă va reuşi să se organizeze, va rămâne
în mod durabil împotmolită în problemele specifice zonei;
-Irakul şi Orientul Mijlociu, pentru care nu exista nici o rezolvare, deoarece era
îndoielnic că principalii actori (începând cu SUA, devenite Marea Putere tutelară,
rămasă fără nici o contrapondere) ar avea vreun interes real pentru găsirea unei
reglementări paşnice, echilibrate şi durabile;
-Africa, în care războiul persistă într-un stadiu endemic pe o mare parte a unui
continent ce se bucură de privilegiul ironic de a fi un teritoriu „scutit de arme nucleare”,
100
în urma tratatului de la Pelindaba, din 1997. O singură teamă se pare că a fost înlăturată
definitiv: masacrul general din Africa de Sud. Mizele sunt însă destul de mari pentru ca
puterile capabile de influenţă să aibă o pondere extrem de grea asupra actorilor. Există
doar rezerva unui viitor încă foarte nesigur şi a unor conflicte limitate care, fără a
aprinde întreg ansamblul, ar putea cunoaşte nişte episoade sângeroase;
-periferiile Rusiei imperiale, bolşevice sau naţionaliste. Pe durată lungă, variaţia
regimului politic nu pare a avea o importanţă prea mare. Rezistenţa cecenă în faţa
dominaţiei ruseşti ar trebui să se manifeste din nou, indiferent de formele ideologice
care deservesc drept stindard unora sau altora (naţionalismul, islamismul etc.). Caucazul
şi Asia Centrală vor constitui şi ele nişte zone de puternică instabilitate în urma
efectului de joc încrucişat al intereselor locale şi al apetiturilor internaţionale deschise
de promisiunile unor bogăţii naturale adesea iluzorii;
-dinamica tensiunilor economice şi militare din Asia creează o neîncetată
alternare a febrelor financiare şi erupţiilor de violenţă brută. Japonia pune în discuţie
FMI ca instrument al supremaţiei dogmei neo-liberale din Statele Unite. India se
dotează cu arma nucleară pentru a contracara ameninţările Chinei, în timp ce Pakistanul
îşi întăreşte arsenalul nuclear pentru a-şi menţine laolaltă existenţa şi prestigiul. Coreea
de Nord lansează rachete, invocând nişte motive ciudate; acestea seamănă panică în
Japonia, incitând în acelaşi timp şi SUA, care „tânjesc” după un duşman. Asia sperie
din nou spiritul occidental. Un nou avatar al „pericolului galben?” Nu chiar, mai
degrabă o nelinişte profundă inspirată de nişte societăţi şi guverne pentru care forţa şi
violenţa armate continuă să reprezinte nişte unelte fireşti ale conflictului şi nişte
instrumente eficace ale acţiunii politice.

6.1.2.Incertitudini şi posibile soluţii în reconfigurarea ordinii mondiale

Sfârşitul războiului rece şi schimbările în curs, care au eliberat gândirea de
constrângeri ideologice şi de fidelităţi impuse, ne încurajează să înţelegem mai bine
lumea reală, în afara dogmelor, a doctrinelor şi a schemelor intelectuale scolastice.
Această perioadă excepţională corespunde unei veritabile schimbări de epocă,
ceea ce provoacă Occidentului o nouă spaimă, o indispoziţie profundă în societăţile
dezvoltate, cu atât mai mult cu cât nimeni nu ştie cu ce va semăna era care începe. „Noi
suntem – constata Alexander King, cofondator al Clubului de la Roma – în toiul unui
porces lung şi penibil care duce la apariţia, sub o formă sau alta, a unei societăţi
globale, cu o structură probabilă încă imposibil de imaginat”.
Proiectului de unificare a lumii sub conducerea Washington-ului i se opune cu
putere înflorirea tuturor particularităţilor naţionale, religioase, etnice etc. Toate forţele
istorice, încremenite multă vreme din cauza echilibrului terorii, au năvălit ca un torent
în ultimul deceniu.
Naţiunile Unite, ca şi întreaga arhitectură internaţională construită la sfârşitul
celui de-al doilea război mondial, nu par să se fi adaptat noilor provocări şi ameninţări.
Speranţa unei lumi mai drepte şi mai sigure, guvernate de ONU, s-a prăbuşit, în special
după eşecurile răsunătoare ale acestei organizaţii în Somalia, Angola, Bosnia –
Herţegovina sau Rwanda.
În sânul Naţiunilor Unite, după ani de existenţă discretă, Germania şi Japonia nu
mai fac un mister din ambiţia lor, revendicând statutul de membri permanenţi ai
Consiliului de Securitate, în acelaşi rang cu SUA, Rusia, Marea Britanie, Franţa şi

101
China. Acesta ar fi un corolar politic dimensiunii de superputere economică
recunoscută.
Ideea de a reforma ONU pluteşte în aer de ceva vreme; ea a căpătat o nouă
vigoare odată cu sfârşitul războiului rece şi cu dispariţia URSS.
„Începând cu crearea ONU în 1945 – a constatat Boutros Boutros Ghail, fost
secretar general – au izbucnit în lume vreo sută de conflicte majore, care au provocat
mai mult de 20 de milioane de morţi. ONU a rămas neputincioasă în faţa celor mai
multe din aceste crime din cauza veto-urilor – în număr de 179 – opuse acţiunii
Consiliului de Securitate. Războiul rece luând sfârşit, veto-urile au încetat”
Aceasta a permis însă SUA să deţină puterea efectivă în Consiliul de Securitate şi
să conducă, după bunul lor plac, la adăpostul „recomandărilor ONU” războiul din Golf
sau să numească, la sfârşitul anului 1996, noul secretar general, Kofi Annan, şi şirul
exemplarelor ar putea continua.
În legătură cu eventualele schimbări în Consiliul de Securitate, s-au avansat
destule ipoteze de „democratizare” a acestuia, începând cu eliminarea veto-ului şi
continuând cu lărgirea sa prin cooptarea unor mari puteri regionale, cu statut permanent,
ca India, Brazilia, Mexic, Nigeria sau Egipt.
În contextul geopolitic actual, o noţiune fundamentală pare serios alterată: cea a
adversarului, a ameninţării. Avea dreptate Alexei Arbatov, consilier al fostului
preşedinte sovietic Gorbaciov, care a pronunţat un avertisment greu de înţeles la acel
moment: „Să vedem ce veţi face dumneavoastră (Occidentul, NATO) când nu veţi mai
avea în faţă adversarul tradiţional…”.
Cine este acum duşmanul? Care este pericolul major? Care îi este vectorul ?
Întrebări, cărora Occidentul le-a răspuns, timp de şaptezeci de ani, că sunt
„comunismul”, „URSS”-ul, dăinuie pe mai departe fără un răspuns limpede. Ori, aceste
răspunsuri rămân fundamentale şi structurante pentru orice regim politic şi, în special,
pentru regimul democratic.
Ele condiţionează definiţia unui sitem de securitate în stare să se apere şi să
prevină crizele. Ele îi îngăduie, mai ales, să clădească un discurs despre propria
identitate.
Duşmanul principal a încetat să mai fie univoc; de acum încolo e vorba de un
monstru cu mii de chipuri, care poate lua pe rând, înfăţişarea bombei demografice, a
drogului, a proliferării nucleare, a fanatismelor etnice, a bolii SIDA, a virusului Ebola, a
crimei organizate, a integrismului islamic, a efectului de seră, a marilor migraţii şi, nu
în ultimul rând, a terorismului internaţional, adică orice ameninţare fără graniţe şi de
amplitudine planetară care nu poate fi combătută cu armele războiului clasic.
În aceste condiţii, cum îşi poate defini un stat o politică externă nouă, în timp ce
marile probleme sunt globale, nu ţin seama de frontiere şi nu-şi pot găsi soluţia la
scară locală ?
Încetând să mai fie supusă forţei celor două superputeri, lumea se află în căutarea
unei noi stabilităţi şi suferă din plin de pe urma celor două procese dinamice şi
contradictorii: de fuziune şi de fisiune.
Pe de o parte, unele state încearcă să se alieze, să fuzioneze cu altele în scopul
constituirii unor ansambluri, mai ales economice, mai importante, mai puţin
vulnerabile. După pilda Uniunii Europene – „obiect” politic şi nu numai, de tip nou,
nemaintâlnit în istorie, îndeosebi după introducerea monedei unice „EURO” – alte
grupuri de ţări din America de Nord (Acordul de Liber Schimb Nord-American) şi de
102
Sud (Mercosour), din Africa de Nord, din Asia, din Europa de Est etc. îşi multiplică
acordurile de liber-schimb, reducând barierele vamale cu scopul de a stimula comerţul,
în acelaşi timp întărindu-şi alianţele politice şi de securitate.
În opoziţie cu mişcările de fuziune şi simultan cu ele, ansamblurile multinaţionale
(Canada, India, Shri Lanka, China, Congo) cunosc efectele de fisiune, se fisurează, se
dislocă (Cehoslovacia, Etipia, Somalia) sau suferă fenomenul imploziei, fragmentându-
se (URSS, Balcanii, Caucazul).
Cele trei state federale din Europa – URSS, Iugoslavia, Cehoslovacia – s-au
destrămat, dând naştere la vreo douăzeci şi două de state independente !
Un veritabil al şaselea continent. E vorba de un număr mai mare de ţări suverane
decât cele apărute după primul război mondial, în urma dezmembrării celor trei imperii:
austriac, ţarist şi otoman sau după decolonizările africane din anii cincizeci şi şaizeci.
Unii văd în aceste fuziuni şi fisiuni înfruntarea majoră a primelor decenii din noul
mileniu: federalism sau barbarie. Forţele de separare par stimulate de renaşterea
concepţiei etnice a statului – naţiune. Ideea – romantică, antirepublicană – că statul
trebuie să-şi exercite autoritatea asupra unei comunităţi etnice omogene (aceeaşi limbă,
origine, religie, teritoriu), adunate în totalitate în interiorul unor frontiere istorice, îi
dirijează pe cetăţeni şi îi împinge către clivajul societăţilor.
O asemenae concepţie naţionalistă, specifică secolşului XIX, stimulează
revendicările iredentiste şi pune pe tapet problema minorităţilor şi a drepturilor
acestora.
O astfel de concepţie despre naţionalism se manifestă şi în Europa Occidentală.
Statele naţionale sunt supuse unei duble eroziuni, între super-statul european, căruia nu
încetează să-i transfere din competenţe şi diferitele state-regiuni cărora, în numele
descentralizării, le încredinţează o parte din ce în ce mai importantă din prerogative.
Astfel de regiuni îşi afirmă, din ce în ce mai distinct, cu mijloace diferite, personalitatea
politică, culturală şi ideologică; este cazul Irlandei de Nord, Flandrei, Cataloniei, Ţării
Bascilor, Scoţiei, Bretaniei, Corsicii, Alsaciei sau Padaniei.
În asemenea condiţii, ce devine suveranitatea naţională ? Ea apare măcinată
progresiv din toate părţile, în primul rând – şi în domeniii fundamentale, cum sunt
moneda, apărarea şi politica externă – de obligaţiile pe care le impun acordurile
economice şi financiare (apartenenţa la OCDE, la F.M.I., la EURO, Organizaţia
Mondială a Comerţului etc.), alianţele militare (NATO) sau de securitate (OSCE) şi
tratatele internaţionale.
După criza ideologiilor politice, asistăm în prezent la o veritabilă criză de soluţii a
politicilor economice, modelul neoliberal (impus de Banca Mondială şi F.M.I.) fiind tot
mai contestat pentru rezultatele sale (falimentul de stat din Coreea de Sud, Indonezia,
Turcia, Argentina …), tot mai multe state, din zona economică „beneficiară” a asistenţei
acestor organisme, încercând să le elimine tutela.
În concluzie, ne punem întrebarea dacă fuziunile vor avea câştig de cauză asupra
fisiunilor. Dacă fuziunile se multiplică, în numele mondializării – concept mai precis
decât cel de globalizare – nu ne îndreptăm oare spre un alt tip de fisiune, de data aceasta
socială, pe care unii o etichetează ca fiind o „fractură”, o „nouă schismă”, fiindcă, în
această privinţă, lumea, la începutul noului mileniu, se structurează după modelul
arhipelagului: insule, din ce în ce mai numeroase, de săraci, de marginalizaţi în Sud;
insuliţe, din ce în ce mai concentrate, de bogaţi, de înstăriţi, în Nord.

103
 Şi aceasta, pe o planetă unde inegalităţile se adâncesc şi unde, din 5 miliarde de
locuitori, abia 500 de milioane trăiesc în mod confortabil, în timp de 4,5 miliarde sunt la
limita de jos a sărăciei. Împotriva unor asemenea inegalităţi pline de consecinţe grave,
armele tradiţionale ale marilor puteri nu mai sunt eficiente.
În faţa unor incertitudini şi pericole atât de numeroase, reconstruirea unei
societăţi planetare şi reconsiderarea rolului ONU – sau altei organizaţii cu vocaţie
mondială – mai puţin dependentă de superputerea actuală (SUA) şi mai atentă la
problemele reale ale planetei şi a celor care locuiesc este doar o problemă de timp.

6.2. Evoluţii şi dimensionări posibile în raporturile mondiale de putere

6.2.1.O lume cu geometrie variabilă
Comunitatea internaţională va cunoaşte, în perspectiva următoarelor două – trei
decenii, o restructurare profundă, devenind o lume multipolară şi regionalizată.
Pe baza tendinţelor actuale de mondializare a vieţii şi fenomenelor internaţionale,
a analizelor şi programelor, pot fi scoase în evidenţă o serie de evoluţii posibile care vor
schimba faţa lumii, care, în esenţă, ar putea fi:
 Conturarea unui sistem tripolar care va înlocui realitatea unei singure
superputeri actuale. Pe termen mediu şi lung, este posibilă afirmarea a trei poli
principali de putere: America de Nord, Europa şi Asia de Sud-Est;
 Paralel cu existenţa celor trei poli mondiali de putere, se vor dezvolta o serie de
formaţiuni substatale, structurate după criterii etnico-religioase şi dominate de
clanuri mafiote, care vor tinde să pună mâna pe pârghiile economico-financiare
şi să se substituie puterii oficiale. Globalizarea va facilita transformarea acestor
structuri în formaţiuni „suprastatale” şi transnaţionale;
 Între cei trei poli de putere se va constitui un parteneriat activ, deja iniţiat.
Interesele geostrategice ale Europei şi Americii de Nord vor rămâne
convergente, chiar dacă, pe plan economic, competiţia va deveni şi mai acerbă;
 Pacea lumii va depinde, în principal, de dialogul dintre cei doi poli occidentali
şi polul asiatic de putere. Occidentul şi Orientul se vor afla, probabil, în relaţii
echilibrate, dar interesele lor vor fi, în general, divergente, deoarece ele vor
constitui două mari sfere de interes care se vor putea ciocni;
 Polul european de putere va cunoaşte o dezvoltare economică moderată, dar
constantă. Europa va tinde către un nou tip de „federaţie a regiunilor”, în care
statele se vor menţine, dar îşi vor pierde multe din funcţiile actuale, iar
frontierele vor deveni simbolice.
Zona statelor ex-iugoslave nu va cunoaşte mutaţii considerabile, ea rămânând
instabilă, deoarece, pentru uitarea dramelor şi crimelor comise în această zonă, trebuie
să treacă timp îndelungat.
Situaţia va rămâne totuşi sub control, datorită constituirii în jurul zonei
critice a unui cordon de siguranţă, din care vor face parte România şi Bulgaria.
Având în vedere că tendinţa din majoritatea ţărilor nord-europene este de a-şi
reduce masiv armatele, centrul de greutate al apărării comune europene se va muta către
sudul continentului, în zona mediteraneană;
 Cea mai fulminantă evoluţie o va avea polul asiatic, al cărui lider va deveni
China. În jurul acestei ţări, care va dobândi statut de mare putere, se vor grupa
Taiwan, Singapore, Hong-Kong, Coreea şi Vietnam.

104
 Pakistanul ar putea deveni un satelit important al Chinei, sprijinit pentru
contrabalansarea presiunii Indiei şi, implicit, a Rusiei. Japonia şi India se vor
conforma acestei noi realităţi geostrategice.;
 La confluenţa zonelor de contact dintre spaţiile controlate de cei trei poli de
putere se vor dezvolta câteva puteri regionale, care vor deveni şi ele ţinta
expansiunii celor trei „mari”;
 Rusia va evolua spre un astfel de statut. Pe termen mediu şi lung se prevede o
revenire economică a Rusiei, dar aceasta nu va avea ca fundament potenţialul
militar.
Societatea rusă se va apropia treptat de nivelul civilizaţiei occidentale, fără a se
integra însă pe deplin în aceasta. Rusia se va afla în relaţii de cooperare şi dialog
critic cu Europa şi în raporturi speciale cu SUA.
Prin aceste relaţii multilaterale, Rusia va rămâne, probabil, sub influenţa şi
controlul discret ale polului european de putere. Totodată, este posibil ca vastul teritoriu
din estul Rusiei, slab populat şi mai puţin dezvoltat, să fie neglijat de Moscova şi să
intre sub influenţa centrului de putere reprezentat de China.
Este de presupus că actualele puncte de instabilitate din zonele periferice ale
Rusiei să se menţină, în special în zonele de interferenţă cu lumea islamică;
 SUA vor continua să rămână principalul model mondial de democraţie şi
dezvoltare, dar este posibilă o diminuare a influenţei şi prezenţei ei în Europa,
în condiţiile afirmării, tot mai evidente, a Uniunii Europene ca factor de progres
şi civilizaţie;
 America de Sud va forma un pol de putere regională, prin constituirea unor
organisme politice, economice şi militare comune, dar va continua să rămână
sub controlul SUA;
 Continentul african va continua actuala tendinţă de scindare între zona de nord,
care se va integra în sfera de influenţă a unui spaţiu european lărgit, şi partea
centrală şi de sud a continentului, cu mici excepţii extrem de săracă şi mult
rămasă în urmă, unde tendinţele destructurării statale se vor menţine şi chiar
amplifica;
 În cadrul lumii arabe, nu se vor realiza o înţelegere şi asociere în scopul
realizării unor interese comune. Odată cu căderea regimurilor autoritate din Irak,
Libia şi Algeria, este posibil ca fundamentarismul islamic să piardă teren.
Echilibrul din Golf va depinde de evoluţia relaţiilor dintre Iran, Irak şi Arabia Saudită.
Interesele mondiale privind petrolul se vor muta treptat din zona Golfului spre
Caucaz ceea ce va construi un motiv de scădere a tensiunilor din Orientul Mijlociu;
 Expansiunea fără precedent a terorismului şi crimei organizate va determina o
nouă filozofie de abordare a riscurilor şi ameninţărilor la adresa stabilităţii şi
securităţii.
În aceste condiţii, Comunitatea Internaţională va căuta să atragă în lupta
împotriva terorismului toate forţele şi statele responsabile, inclusiv Rusia şi
China, în prezervarea valorilor umane universale şi afirmarea democraţiei şi
drepturilor omului;
 România, ţară central europeană, aflată din punct de vedere geostrategic în
„zona de tampon” conturată între Europa Occidentală, F. Rusă şi Balcani, se va
afirma în sfera de influenţă a polului de putere european.

105
 Chiar dacă România se va integra în structurile politice, economice şi de
securitate europene şi euroatlantice, poziţia ei o va face să constituie una dintre
verigile de legătură cu Rusia, cu zona de interes a acesteia, precum şi cu spaţiul
critic din Balcani. În aceste condiţii, interesele europene şi americane în România
se vor împleti cu cele ruseşti, chiar dacă acestea nu vor fi divergente, ci numai
concurente cu acestea.

6.2.2.NATO în schimbare
La peste jumătate de secol de la crearea sa, NATO are parte în continuare de noi
şi noi premiere, care se succed în cascadă. În timp ce experimentul extinderii spre Est a
Alianţei este în plină desfăşurare, intrarea oficială a SUA în stare de război – după
războiul – fulger care a lovit America la 11 septembrie 2001 – pentru că atentatele de la
New York şi Washington au fost acte de război, pune partenerii vest-europeni şi
organizaţia, în ansamblul ei, într-o situaţie nouă, necunoscută până acum.
Pentru peima oară de la crearea sa, cei 19 membri componenţi au invocat, la 19
septembrie, articolul V al tratatului său fondator, potrivit căruia SUA, victime ale unei
agresiuni externe, pot solicita un răspuns colectiv din partea Alianţei.
Secretarul general al NATO, britanicul George Robertson, a respins comentariile
privitoare la reacţia iniţială, destul de slabă şi prudentă, a Alianţei la atacurile din 11
septembrie 2001, explicând că războiul împotriva terorismului implică o abordare nouă.
„Este o noţiune nouă, o noţiune diferită – a spus el. Acum ne confruntăm cu nişte
oameni care recurg la tehnici inimaginabile în urmă cu câteva săptămâni… Mijlocele
cu care am fost înzestraţi până acum nu mai sunt de nici un folos pentru a contracara
aceste ameninţări periculoase ale viitorului”.
Sunt cuvinte care traduc necesitatea unor reevaluari, a unor noi obiective,
mijloace, abordări.
Washington-ul a apreciat solidarizarea firească a NATO cu principalul său
membru, dar nu s-a grăbit să implice direct Alianţa în operaţiunile militare din
Afganistan. Agenţia France Presse merge chiar mai departe cu observaţia că „NATO a
fost marginalizat de SUA în riposta militară la atentatele de la 11 septembrie, sprijinul
său reducându-se la împrumutarea a cinci avioane AWACS şi la repoziţionarea forţei
sale navale permanente în Mediterană”, participarea cu atât mai limitată cu cât aceste
avioane de supraveghere radar nu au fost desfăşurate în zone de conflict, ci în SUA,
pentru supravegherea teritoriului american.
Paul Wolfowicz, numărul doi din Pentagon, le-a declarat, pe un ton destul de
tranşant, aliaţilor că SUA ar prefera să se sprijine mai degrabă pe coaliţii cu geometrie
variabilă decât pe o acţiune colectivă a NATO.
De altfel, Washington-ul nu a formulat nici o cerere de ajutor specific din partea
Alianţei, mulţumindu-se cu solidarizarea politică a aliaţilor săi vest-europeni. Cum se
explică această rezervă americană ? Răspunsuri sunt mai multe:
 Marea Britanie, singura ţară europeană cu o înzestrare militară capabilă de a
ţine pasul cu SUA într-un război, este deja implicată în operaţiuni;
 Germania are probleme specifice de ordin intern: pe de o parte, implicarea sa
militară internaţională este o problemă delicată, căci, deşi a trecut peste o
jumătate de secol de la al doilea război mondial, Berlinul, mare putere
economică, nu este şi una politică, diplomatică şi militară pe măsură; pe de altă

106
 parte, „verzii”, componentă a coaliţiei guvernamentale, provin în bună măsură
din rândul militanţilor pacifişti ai deceniilor trecute;
 Franţa este, prin tradiţie, un aliat oarecum mai deosebit şi orice modificare a
orientării externe în perspectiva alegerilor prezidenţiale de anul viitor ar fi
riscantă;
 Rusia şi China, pe care America doreşte să-i aibă parteneri şi nu adversari, au
manifestat public rezerve faţă de o implicare militară directă a NATO într—o
regiune a lumii care nu face parte din zona sa de acţiune.
Sub impactul zilei de 11 septembrie, procesul de extindere a NATO va căpăta noi
valenţe, care nu sunt pe deplin conturate. Cert este că secretarul general al Alianţei a
dat asigurări prompte că extinderea va continua, preşedintele Bush a găsit de
cuviinţă să repete expresia sa consacrată („lărgire de la Baltica la Marea Neagră”),
iar liderul de la Kremlin, Vladimir Putin, printr-o mişcare abilă şi derutantă, a
declarat că, în principiu, nu are nimic împotriva extinderii, ba chiar că s-ar putea
referi şi la Rusia, dacă NATO ar deveni o organizaţie eminamente politică.
Pentru unii analişti americani informaţi, şansele de admitere ale unor state
solicitante, între care şi România, ar fi sporit în urma evoluţiilor recente, dar este, în
continuare, prea devreme pentru a vorbi de certitudini, cel puţin înainte de primăvara
anului 2002, când Congresul, unul dintre principalii decidenţi, urmează să-şi definească
mai clar poziţia.
Data de 11 septembrie 2001 marchează în mod indiscutabil începutul unei
ere imprevizibile. America s-a dovedit vulnerabilă în faţa noilor tipuri de ameninţări,
Alianţa Nord Atlantică este nevoită să-şi redefinească, din nou, propriul statut, iar zone
întregi ale lumii se pregătesc să arate altfel. Un nou clivaj global se prefigurează.

6.3. Posibile evoluţii geopolitice şi geostrategice în Europa secolului al XXI -

lea
În centrul lor stau realţiile internaţionale care se coagulează în modele de
securitate europeană. În acest sens se au în vedere: studiul ştiinţific al fenomenului
politico-militar, acţiunea politică a unor organisme internaţionale cu vocaţie europeană,
„actori” până acum desconsideraţi (Rusia) şi alţii care aparţin comunităţii europene.
Câteva modele posibile: centrat pe NATO, constituit pe U.E. şi ca rezultat al
complementarităţii NATO cu UE.
Evoluţiile geopolitice şi geostrategice europene vor sat sub zodia globalizării şi
vor fi influenţate serios de fizionomia războiului în viitor. Ele se doresc pozitive pentru
Europa şi chiar vor deveni numai dacă:
- U.E. şi fiecare membru vor realiza prosperitatea;
- U.E. va rămâne ataşată solidarităţii interne în raport cu lumea extraeuropeană;
- U.E. va deveni un „actor” esenţial credibil economic, diplomatic şi militar.
Modelul de securitate NATO nu ar fi cel mai potrivit, deoarece ar duce la
întărirea hegemoniei S.U.A. în Europa, care are nevoie de o identitate proprie de
securitate şi apărare pentru a reechilibra relaţiile transatlantice. Acesta conduce la o
lume multipolară.
Al treilea model, de complementaritate NATO – U.E., ar aduce elementele
pozitive ale fiecăruia, dar împreună ar putea genera şi multiple aspecte negative.

107
 Cele trei modele se înscriu în paradigmele relaţiilor internaţionale viitoare:
unipolarismul, al celor trei blocuri comerciale, al echilibrului de putere, al
zonelor de pace şi turbulenţă, al conflictului dintre civilizaţii şi al „satului
planetar”.
Probleme şi întrebări ce le ridică paradigmele enunţate:
-liderul mondial şi poziţia lui faţă de celelalte state dezvoltate;
-delimitarea arealului blocurilor economice şi a liderului comercial şi definirea
avantajelor comparative;
-care să fie puterile ce definesc ecuaţia de echilibru al forţei ?
-pe ce baze şi ce măsuri se iau pentru a păstra un raport optim între zonele de pace şi
cele cu turbulenţă;
-care poate fi civilizaţia standard ce trebuie impusă lumii întregi ?
-care va fi rolul statului – naţiune în condiţiile interdependenţelor economico-
politico –militare pe care le presupune mondializarea cu produsul final – „satul
planetar” ?
-în lume vor exista inevitabil zone cu exces de stabilitate şi altele cu „minus” de
securitate.

BIBLIOGRAFIE

 Bădălan Eugen – Securitatea României. Actualitate şi perspectivă, Editura Militară,

2001;
 Brzezinski Zbiegnew, Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei, Bucureşti,
Editura Diogene, 1995;
 Claval Paul – Geopolitică şi geostrategie, Editura Corint, Bucureşti, 2002;
 Gârz Florian, Bătălia pentru Europa, Editura Coruţ Pavel, 1997;
 Marin Vasile – Elemente de analiză geopolitică şi geostrategică a spaţiului,
Fundaţia Dacia, 2000;
 Nicolaescu Gheorghe, Gestionarea crizelor politico-militare, Colecţia Geostrategie,
Editura Top Form, Bucureşti, 2003;
 Paul Vasile – Conflictele secolului XXI. Proiecţii în spaţiul strategic, Editura
Militară, Bucureşti, 1999;
 Tămaş Sergiu – Geopolitica, Noua alternativă, 1995;
 Toffler Alvin şi Heidi – Război şi antirăzboi. Supremaţie în zorii secolului XXI,
Editura Antet, Bucureşti, 1995;
www.geopolitica.ro
http://www.actrus.ro/biblioteca/carti/stiinta mil/cos mal/cuprins.html
http://www.studiidesecuritate.ro
http://www.mapn.ro/indexro.php

108
 CURSUL VII
STRUCTURI ŞI ORGANISME DE SECURITATE

7.1. Alianţa Nord-Atlantică (NATO)

7.1.1.Prezentare generală
Semnarea, în aprilie 1949, a Tratatului Atlanticului de Nord prin care se înfiinţa o
Alianţă de ţări independente având ca interes comun menţinerea păcii şi apărarea
propriei libertăţi prin solidatitate politică şi un sistem militar de apărare adecvat,
conceput spre a descuraja şi, la nevoie, pentru a respinge orice formă de agresiune
împotriva lor, a constituit un act de referinţă în configurarea arhitecturii globale şi
regionale de securitate. Creată în conformitate cu articolul 51 al Cartei Organizaţiei
Naţiunilor Unite, care reafirmă dreptul natural la legitimă apărare individuală sau
colectivă, Alianţa este o asociere de state suverane, unite în hotărârea lor de a-şi
menţine securitatea prin garanţii reciproce şi relaţii stabile cu alte ţări.
Organizaţia Atlanticului de Nord (NATO) este structura care permite realizarea
acestor obiective. Este o organizaţie interguvernamentală ale cărei ţări membre îşi
păstrează totala suveranitate şi independenţă. Este un forum în cadrul căruia toate ţările
se consultă reciproc şi iau hotărâri asupra problemelor politice şi militare ce le afectează
securitatea. NATO asigură structurile care facilitează consultările şi cooperarea în
domeniile politic, militar, economic şi ştiinţific, precum şi alte domenii nemilitare.
Bazându-se pe valorile comune ale democraţiei, respectului drepturilor omului şi
pe legalitate, Alianţa activează, încă de la crearea sa, pentru instaurarea unei ordini
juste, paşnice şi durabile în Europa. Acest obiectiv central a rămas neschimbat. NATO
constituie, de asemenea, întruchiparea legăturii transatlantice permanente între
securitatea Americii de Nord şi cea a Europei.
NATO şi-a dezvoltat permenent structurile politice şi militare ţinând seama de
transformările profunde din mediul de securitate, îndeosebi după încetarea războiului
rece. Modificările structurilor şi politicilor Alianţei reflectă angajamentul ţărilor
membre ale NATO de a menţine cooperarea politică şi militară, esenţială pentru
securitatea lor comună. Concomitent, ele şi-au extins cooperarea spre noi parteneri din
Europa Centrală şi de Est, pentru a promova stabilitatea şi securitatea în întreaga
Europă.
Anul 1989 a constituit începutul amplului proces de schimbare politică în Europa,
care avea să ducă la terminarea divizării ideologice şi militare a continentului şi la
renunţarea la Pactul de la Varşovia. Acesta a fost urmat, la sfârşitul anului 1991, de
dizolvarea Uniunii Sovietice. Implicaţiile acestor evenimente asupra viitoarelor
aranjamente privind securitatea europeană au avut un impact profund asupra Alianţei,
dându-i posibilitatea de a-şi ajusta structurile şi politice la noile împrejurări ale anilor
1990 concomitent cu menţinerea funcţiei de bază în asigurarea securităţii statelor sale
membre.
Transformarea structurilor şi politicilor NATO a fost iniţiată de şefii de stat şi de
guvern ai Alianţei la reuniunile la nivel înalt de la Londra, în iulie 1990, şi întărite prin
hotărârile luate la Roma, în noiembrie 1991, şi la Bruxelles, în ianuarie 1994. O
componentă esenţială a acestei transformări a fost stabilirea unor legături strânse de
securitate cu statele Europei Centrale şi de Est şi cele ale fostei Uniuni Sovietice, prin

109
Consiliul de Cooperare Nord Atlantic (NACC) şi, mai târziu, prin Parteneriatul pentru
Pace (PpP).
Alte modificări esenţiale întreprinse după anul 1989 sunt adoptarea unui nou
concept strategic, dezvolatrea unei coordonări şi cooperări sporite cu alte instituţii
internaţionale, precum ONU, OSCE, UEO şi UE şi acordul ca resursele şi experienţa
NATO să fie puse la dispoziţie pentru a sprijini operaţiile internaţionale de pace.
În contextul schimbărilor complexe care au avut loc în Europa în ultima decadă,
la nivelul NATO s-a simţit nevoia unei abordări adaptate la noile provocări apărute la
adresa securităţii. Astfel, la summit-ul de la Washington, din aprilie 1999, aliaţii au
aprobat noul Concept Strategic al NATO care identifică scopul Alianţei şi sarcinile sale
fundamentale de securitate, caracteristicile esenţiale ale noului mediu de securitate, care
specifică elementele unei abordări mai largi de către NATO a securităţii şi care
furnizează orientările necesare pentru continuarea adaptării forţelor sale militare.

7.1.2.Scopul şi sarcinile Alianţei

Scopul esenţial al NATO, stabilit prin Tratatul de la Washington din 1949, este
de a apăra libertatea şi securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice şi
militare. Realizarea acestui ţel poate fi pusă în primejdie de riscurile unor crize şi
conflicte care să afecteze securitatea spaţiului euroatlantic. De aceea, Alianţa nu asigură
numai apărarea membrilor săi, dar contribuie şi la pacea şi stabilitatea în regiune.
Sarcinile fundamentale de securitate: asigurarea unui mediu de securitate euroatlantic
stabil, bazat pe instituţii democratice şi soluţionarea paşnică a diferendelor, să servească
ca forum de consultări între aliaţi pe orice problemă care ar afecta interesele vitale, să
descurajeze şi să apere împotriva oricărei ameninţări de agresiune la adresa oricărui stat
membru NATO.
În vederea întăririi securităţii şi stabilităţii spaţiului euroatlantic, Alianţa este
pregătită să contribuie, de la caz la caz şi prin consens, la prevenirea eficientă a
conflictelor şi la angajarea activă în managementul crizelor, inclusiv operaţiuni de
răspuns la crize, să promoveze pe scară largă parteneriatul, cooperarea şi dialogul cu
alte ţări din spaţiul euroatlantic, în sopul creşterii transparenţei, încrederii reciproce şi a
capacităţii de acţiune comune cu Alianţa.
Alianţa este angajată pentru o abordare largă a securităţii, care recunoaşte
importanţa factorilor politic, economic, social şi de mediu, suplimentar dimensiunii
indispensabile a apărării. Ţelul colectiv al NATO este de a edifica o arhitectură de
securitate europeană pentru care contribuţiile Alianţei la securitatea şi stabilitatea
spaţiului euroatlantic şi a celorlalte organizaţii internaţionale sunt complementare şi se
consolidează reciproc, atât prin adâncirea relaţiilor între ţările euroatlantice, cât şi prin
gestionarea crizelor.
Alianţa încearcă să întărească securitatea şi stabilitatea euroatlantică prin:
păstrarea legăturii transatlantice, menţinerea unor capabilităţi militare eficace şi
suficiente pentru descurajare şi apărare, pentru îndeplinirea întregului spectru de misini
ale NATO, dezvoltarea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul Alianţei,
o capacitate completă pentru gestionarea cu succes a crizelor, continuarea procesului de
deschidere faţă de membri şi urmărirea constantă a relaţiilor de parteneriat, cooperare şi
dialog cu celelalte ţări ca parte a abordării problemelor de securitate euroatlantică prin
cooperare, inclusiv în domeniul controlului armamentelor şi dezarmării.

110
 7.1.3.Principalele direcţii de acţiune ale NATO
Ataşamentul NATO faţă de legătura transatlantică este indispensabil. Alianţa
este angajată într-un parteneriat puternic şi dinamic între Europa şi America de Nord în
sprijinul valorilor şi intereselor pe care le au în comun. Securitatea Europei şi a
Americii de Nord este indivizibilă.
Menţinerea unei capabilităţi militare adecvate în vederea acţiunii colective pentru
apărarea comună rămâne punctul central al obiectivelor de securitate ale Alianţei. O
astfel de capabilitate, împreună cu solidaritatea politică, rămân esenţa capacităţii
Alianţei de a preveni orice încercare de a face uz de forţă sau de intimidare şi
garantează faptul că o agresiune militară directă împotriva Alianţei nu ar putea avea
sorţi de izbândă.
Apărarea colectivă a mambrilor săi este fundamentală pentru credibilitatea sa şi
pentru securitatea şi stabilitatea spaţiului euroatlantic.
Capabilităţile militare eficiente pentru întregul spectru de circumstanţe previzibil
constituie baza capacităţii Alianţei de a contribui la prevenirea conflictelor şi la
managementul crizelor prin operaţiuni non-Art.5 de răspuns la crize. Aceste misiuni pot
fi extrem de solicitante şi pun mare preţ pe aceleaşi calităţi politice şi militare
(coeziunea, instruirea multinaţională, planificarea detaliată în avans) esenţiale şi pentru
situaţii sub incidenţa Art. 5 (apărare colectivă).
Reforma structurii de comandă militară integrată a NATO prevede realizarea,
până în 2003, a noii structuri care va cuprinde două comandamente strategice, unul
pentru Europa şi unul pentru Atlantic, cu o structură subordonată simplificată de
comandamente regionale şi subregionale. Rezultatul va fi o structură mai flexibilă şi
mai bine adaptată la cerinţele prezente ale NATO. Aceasta va facilita cooperarea cu
ţările partenere. În plus, noua structură va încorpora un cadru pentru operaţiile de
comandă implicând dislocare rapidă, participare multinaţională, unităţi de categorii
întrunite, adaptate la cerinţele noului concept al Alianţei de Forţe Întrunite
Multinaţionale Operaţionale (CJTF).
Aliaţii europeni au luat decizii care să le permită să-şi asigure responsabilităţi mai
mari în domeniul securităţii şi apărării în scopul întăririi păcii şi stabilităţii în spaţiul
euroatlantic şi, implicit, al securităţii tuturor aliaţilor. Acest proces va necesita o strânsă
cooperare între NATO şi Uniunea Europeană. Procesul de elaborare şi implementare a
Politicii Europene de Securitate şi Apărare, menită să întărească capabilităţile Uniunii
Europene în ceea ce priveşte managementul crizelor, trebuie să vizeze şi întărirea
Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul NATO, păstrând nealterată
legătura transatlantică. În acest context, NATO rămâne piatra de temelie a securităţii
european şi fundamentul apărării colective în spaţiul euroatlantic, iar realizarea Politicii
Europene de Securitate şi Apărare trebuie subsumată principiilor aprobate în cadrul
reuniunii Consiuliului Nord-Atlantic de la Berlin, din 1996.
Urmărind politica sa de prezervare a păcii, prevenire a războiului, întărire a
securităţii şi stabilităţii, în conformitate cu sarcinile sale de securitate fundamentale,
NATO va căuta, în cooperare cu celelalte organizaţii, să prevină conflictele sau, în
situaţia apariţiei unei crize, să contribuie la gestionarea sa efectivă, cu aplicarea
normelor dreptului internaţional, inclusiv prin posibilitatea executării de operaţiuni non-
Art. 5 de răspuns la crize. Pregătirea Alianţei pentru îndeplinirea unor astfel de
operaţiuni vine în sprijinul obiectivului mai larg de întărire şi extindere a stabilităţii şi
implică adeseori participarea partenerilor Alianţei.
111
 7.1.4.Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC) reprezintă cadrul
politico-militar de consultări între Alainţă şi partenerii săi. El reuneşte cei 19 aliaţi şi 25
de parteneri într-un forum de consultări periodice. EAPC a realizat un „Plan de acţiune”
conform căruia au loc consultări politice pe următoarele teme: probleme politice şi cele
legate de securitate, gestiunea crizelor, probleme regionale, probleme de control al
armamentelor, de proliferare nucleară, biologică şi chimică, terorism internaţional,
planificarea apărării, strategia şi politica de apărare şi bugetară, impactul dezvoltării
economice asupra securităţii. Au loc consultări şi cooperări şi pe alte probleme, cum ar
fi: urgenţe civile şi pregătirea la dezastre, cooperarea privind armamantele sub egida
Conferinţei Directorilor Naţionali pentru Armamente, securitatea nucleară, probleme de
mediu legate de apărare, coordonarea civili-militari în controlul şi managementul
traficului aerian, cooperarea ştiinţifică, probleme legate de operaţiuni de sprijin al păcii.
Cooperarea practică are loc în cadrul diferitelor comitete de lucru cu partenerii.
7.1.5.Parteneriatul pentru Pace (PfP) este principalul mecanism de realizare în
practică a legăturilor pe probleme de securitate între Alianţă şi partenerii săi şi de
creştere a interoperabilităţii între parteneri şi NATO. Prin programe detaliate care
reflectă capacităţile şi interesele individuale ale partenerilor, aliaţii şi partenerii
conlucrează în scopul promovării transparenţei planificării şi bugetării apărării
naţionale, controlului democratic al forţelor armate, pregătirii pentru dezastre civile şi
alte urgenţe şi al dezvoltării capacităţii de a lucra împreună, inclusiv pentru operaţii PfP
conduse de NATO. Documentul-Cadru al PfP, alături de Programul Individual de
Parteneriat (IPP), Programul de Lucru al Parteneriatului (PWP) şi Procesul de
Planificare şi Analiză al Parteneriatului (PARP), lansate în urma summit-ului de la
Bruxelles (1994), constituie instrumentele de bază ale Parteneriatului pentru Pace.
Rolul partenerilor a crescut considerabil prin lucrul permanent în cadrul Celulei
de Coordonare a Parteneriatului (PCC) şi, în special, prin înfiinţarea Elementelor
Partenere de Stat Major (PSE) în diverse comandamente ale NATO la nivel strategic,
regional şi subregional, unde ofiţeri NATO şi parteneri sunt încadraţi pe funcţii de
personal internaţional cu caracter permanent.
La summit-ul de la Washington, din aprilie 1999, a fost aprobat Parteneriatul
pentru Pace operaţional care are următoarele componente:
 Parteneriatul Intensificat şi mai Operaţional (Enhanced and More
Operaţional Partnership / EMOP);
 Iniţiativa NATO pentru Europa de Sud-Est (NATO South East Europe
Initiative / SEEI);
 Planul de Acţiune pentru Aderare (Membership Action Plan / MAP);
 Iniţiativa Capabilităţilor de Apărare (Defence Capabilities Initiative / DCI).
Parteneriatul Intensificat şi mai Operaţional (EMOP) este construit pe
următoarele elemente:
 Noul cadru politico-militar ( Political – Military Framework / PMF) pentru
operaţiunii PfP conduse de NATO;
 Procesul de Planificare şi Analiză ale parteneriatului (Planning and Review
Process / PARP), adaptat şi extins;
 Conceptul Capabilităţilor Operaţionale (OCC) pentru operaţiuni PfP
conduse de NATO, o iniţiativă lansată la Washington în 1999. Se pune
accentul pe îmbunătăţirea capacităţii Alianţei şi a Partenerilor de a
112
 participa împreună la operaţiuni non-Art. 5 de răspuns la crize, în forţe
multinaţionale conduse de NATO;
 Programul Intensificat de Instruire şi Educare (Trening and Education
Enhanced Programme / TEEP), menit să optimizeze şi să îmbunătăţească
pregătirea şi educarea în cadrul PfP, prin dezvoltarea cooperării şi
dialogului pe şase componente: interoperabilitate, răspuns şi evaluare,
exerciţii, pregătire distribuită, strategii naţionale de pregătire şi educare,
conexiuni şi colaborare.
Iniţiativa NATO pentru Europa de Sud-Est (SEEI) are drept scop creşterea
cooperării în sud-estul Europei, coordonarea asistenţei acordate de NATO
partenerilor, promovarea cooperării regionale şi a dezvoltării economice. Cel mai
important rezultat al acestei iniţiative este documentul lansat de România şi aprobat
în martie 200 (Budapesta, reuniunea miniştrilor de externe ai NATO), de evaluare a
riscurilor la adresa securităţii sud-est europene (SEECAP).
Planul de Acţiune pentru Aderare (MAP), lansat cu ocazia summit-ului NATO
de la Washington, în aprilie 1999, este destinat aplicării unui program de activităţi care
să sprijine ţările aspirante în eforturile de pregătire pentru posibila aderare la NATO.
Participarea la MAP, conform principiului autodiferenţierii, nu implică nici un interval
de timp precis pentru o decizie de invitare a unui stat aspirant care să înceapă
negocierile de aderare cu NATO, nici o garanţie pentru aderare, întrucât MAP nu poate
fi considerat o listă a criteriilor de aderare.
MAP este structurat pe 5 capitole:
 Probleme politico-economice;
 Probleme de apărare şi militare;
 Probleme referitoare la resurse;
 Probleme privind securitatea informaţiilor;
 Probleme de legislaţie.
În cadrul fiecărui capitol al MAP sunt identificate problemele care pot fi discutate şi
se evidenţiază mecanismele prin care pot fi promovate pregătirile pentru posibila
viitoare aderare. Pe baza MAP, România a elaborat, în 1999, primul ciclu al
Programului Naţional Anual de pregătire pentru integrare (PNA) şi, în prezent, se
află în faza de implementare a ciclului II şi de elaborare a ciclului III al PNA,
M.Ap.N. este responsabil de realizarea Capitolului II din PNA.
Iniţiativa capabilităţilor de Apărare (DCI), un nou concept lansat la
Washington, în aprilie 1999, a permis ţărilor membrre NATO să-şi reorganizeze forţele.
Prin această iniţiativă se urmăreşte mărirea gradului de interoperabilitate a forţelor
NATO şi a capacităţii lor de apărare prin creşterea potenţialului logistic, de desfăşurare
şi mobilitate a forţelor aliate, de susţinere în teatrul de operaţii, de angajare efectivă, de
comandă şi control.
Un parteneriat special a fost stabilit între NATO şi Rusia care au convenit să dea
substanţă angajamentului comun de a edifica o Europă a păcii, stabilă, şi indivizibilă.
Acesta s-a concretizat prin Actul Fondator NATO – Rusia privind Relaţiile Reciproce,
Cooperarea şi Securitatea, prin care NATO şi Rusia s-au angajat să-şi dezvolte relaţiile
pe baza intereselor comune, reciprocităţii şi transparenţei, în vederea realizării unei păci
durabile şi cuprinzătoare în zona euroatlantică, bazată pe principiile democraţiei şi
securităţii prin cooperare. O perspectivă deosebită o acordă specialiştii noului dialog
113
NATO-Rusia dezvoltat îndeosebi după actele teroriste din septembrie 2001.
Constituirea Consiliului NATO – Rusia în format „20” reprezintă esenţa acestui dialog.
În acest context, trebuie remarcată schimbarea formulei de la 19+1 la 20, ceea ce poate
reprezenta materializarea unei dorinţe mai vechi a politicienilor ruşi de a fi parte la
procesul decizional al NATO.
Ucraina ocupă un loc special în mediul de securitate euroatlantic, fiind un
partener important şi de valoare în promovarea stabilităţii şi a valorilor comune ale
democraţiei. Alianţa este puternic angajată în întărirea unui parteneriat distinct cu
Ucraina, bazat pe Carta NATO – Ucraina şi cuprinzând consultări politice pe probleme
de interes comun şi o arie largă de activităţi practice de cooperare.
Mediterana este considerată de NATO o zonă de interes special. Securitatea în
Europa este strâns legată de securitatea şi stabilitatea în Mediterană. Procesul
Dialogului Mediteranean a NATO este parte integrantă al abordării NATO a securităţii
prin cooperare care furnizează cadrul pentru întărirea încrederii, promovarea
transparenţei şi cooperării în regiune.
Alianţa rămâne deschisă pentru noi membri conform Art. 10 al Tratatului de la
Washington. Acesta presupune lansarea de noi invitaţii în anii următori ţărilor dornice şi
capabile să-şi asume responsabilităţile şi obligaţiile de membru al Alianţei, în măsura în
care NATO apreciază că includerea de noi membri ar servi intereselor sale politice şi
strategice globale, ar întări eficacitatea şi coeziunea sa, precum şi securitatea şi
stabilitatea globală ale Europei. În acest scop, NATO a stabilit un program de activităţi
care să acorde asistenţă ţărilor aspirante în cadrul pregătirii acestora în vederea posibilei
aderări la Alainţă, în contextul unor relaţii mai extinse cu aceste ţări.
Politica Alianţei de sprijinire a controlului armamentelor, dezarmării şi
neproliferării va continua să joace un rol major în realizarea obiectivelor de securitate
ale Alianţei.
Aliaţii caută să întărească securitatea şi stabilitatea la cel mai redus nivel al
forţelor în concordanţă cu capacitatea Alianţei de a asigura apărarea colectivă şi de a
îndeplini întregul său spectru de misiuni. Alianţa acordă o deosebită importanţă
continuării valabilităţii şi deplinei implementări de către toate părţile semnatare ale
Tratatului CFE, considerându-l ca un element esenţial în asigurarea stabilităţii spaţiului
euroatlantic.

7.2. Uniunea Europeană

7.2.1.Prezentare generală
Apariţia Comunităţilor Europene are la bază declaraţia ministrului francez de
externe, Robert Schuman, care, la data de 9 mai 1950, a prezentat un plan, pus la punct
împreună cu Jean Monnet, comisar al planului de modernizare a Franţei de după război.
Planul Schuman a devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin semnarea la Paris, de
către 6 ţări (Belgia, Olanda, Luxemburg, RF Germania, Franţa, Italia) a Tratatului
instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), care a intrat în
vigoare la 25 iulie 1952. Primele succese înregistrate de CECO au determinat miniştrii
de externe ai celor 6 ţări fondatoare să încerce continuarea procesului în domeniul
economic, astfel ca în anul 1957 au fost semnate Tratatul Comunităţii Europene a
Energiei Atomice (CEEA) şi Tratatul Comunităţii Economice Europene (CEE), care au
intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
114
 În cei aproape 50 ani de existenţă au fost patru valuri de aderare:
 1973 Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie;
 1981 Grecia;
 1986 Spania şi Portugalia;
 1995 Austria, Finlanda şi Suedia.
După aceste extinderi succesive, denumirea tot mai des folosită pentru această
structură a fost cea de Comunitate Europeană, subliniind astfel unicitatea centrelor
de decizie care există de facto încă din 1967, când s-au unificat Comisiile şi
Consiliile de Miniştri ale celor trei comunităţi (Parlamentul European şi Curtea de
Justiţie au fost comune încă de la înfiinţarea CEEA şi CEE).
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, la 1 noiembrie 1993,
Comunitatea Europeană a fost denuită Uniunea Europeană. Însă, nu trebuie uitat că, în
mod concret, Comunitatea Europeană continuă să existe ca parte esenţială a Uniunii
Europene, fiind, de altfel, complet integrată deoarece domeniile Politica Externă şi de
Securitate Comună (PESC) şi Justiţie şi Afaceri Interne (JAI) au încă la bază cooperarea
interguvernamentală, cu toate că Tratatul de al Amsterdam transfera o serie de
competenţe, şi în aceste domenii, de la nivel naţional la nivel comunitar. În acelaşi
context, din noiembrie 1993, Consiliul CE devine Consiliul UE, fiind desemnat astfel în
special în conţinutul actelor adoptate în domeniile PESC şi JAI. În ceea ce priveşte
Comisia CE, aceasta a devenit Comisia Europeană.
În prezent, Uniunea Europeană numără 15 membri şi sunt în desfăşurare
negocieri de aderare cu alte 12 ţări din Europa Centrală şi de Est. Ţările candidate sunt:
Ungaria, Polonia, România, Cehia, Slovacia, Slovenia, Bulgaria, Lituania, Letonia,
Estonia, Cipru, Malta.
Uniunea Europeană se bazează pe o Comunitate ce evoluează către uniunea
economică şi monetară, precum şi pe cooperarea între statele membre în domeniul
politicii interne şi externe.
Misiunea Uniunii Europene este cea de a organiza într-o manieră coerentă şi
solidară relaţiile între statele membre, prin:
 promovarea progresului economic şi social (realizarea Pieţei Unice începând
din 1993, lansarea monedei unice europene din 1999);
 afirmarea identităţii european pe scena internaţională (ajutoare umanitare
europene ţărilor terţe, politică externă şi de securitate comună, intervenţii pentru
gestionarea crizelor internaţionale, poziţia comună a statelor membre în cadrul
organizaţiilor internaţionale);
 instaurarea unei cetăţenii europene (care completează cetăţenia naţională,
fără a o înlocui, şi care conferă cetăţeanului european anumite drepturi politice
şi civile);
 crearea unui spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei (strâns legat de
funcţionarea Pieţei Unice şi de libera circulaţie a persoanelor);
 menţinerea şi dezvoltarea acquis-ului comunitar (ansamblul textelor juridice
adoptate de către instituţiile europene, inclusiv tratatele fondatoare).
Funcţionarea UE se sprijină pe următoarele instituţii:
 Parlamentul European;
 Consiliul European;
 Consiliul Uniunii Europene;
115
  Comisia Europeană;
 Curtea de Justiţie.
Aceste instituţii colaborează îndeaproape cu mai multe organe complementare, şi
anume:
 Curtea de Conturi;
 Comitetul Economic şi Social;
 Comitetul Regiunilor;
 Mediatorul European;
 Banca Europeană de Investiţii;
 Banca Centrală Europeană.
În data de 12 februarie 2001, miniştrii de externe din ţările membre UE au semnat
Tratatul de la Nisa, document care prevede reforma instituţiilor europene şi deschide
calea extinderii Uniunii prin admiterea a încă 12 state.
Uniunea Europeană acţionează în limitele competenţelor şi obiectivelor care îi
sunt conferite prin Tratat. În domenii care nu ţin de competenţa sa exclusivă,
Comunitatea nu intervine decât dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii vizate nu
pot fi realizate într-o manieră satisfăcătoare pentru statele membre şi pot fi mai bine
realizate la nivel comunitar.
Acesta este principiul subsidiarităţii, care urmăreşte eficienţa decizională prin
acceptarea de către statele membre a transferului unei părţi din atribuţiile suverane unor
instituţii independente ce reprezintă, în acelaşi timp, interesele naţionale, cât şi cele
comunitare. Principiul subsidiarităţii are drept scop prevenirea „achiziţionării” de către
Comunitate a unei prea mari influenţe, astfel încât Comunitatea acţionează numai dacă
obiectivul propus nu poate fi atins în mod eficient de către statele membre.
Uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre, în care sistemele de
guvernare sunt fondate pe principii democratice, precum şi drepturile garantate prin
Convenţia Europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, semnată la
Roma în 1950.

7.2.2.Atribuţiile instituţiilor europene

Consiliul European
Apărut în practică drept rodul unei iniţiative politice a reunirii într-o conferinţă la
cel mai înalt nivel a reprezentanţilor statelor membre şi ai Comunităţilor, oficializat prin
Actul Unic European şi instituţionalizat prin Tratatul de la Maastricht, Consiliul
European a devenit o instituţie menită să asigure dezvoltarea Uniunii Europene şi
definirea orientărilor politice generale.
Fiind cu precădere, o instituţie cu atribuţii de natură politică, Consiliul European,
potrivit Tratatului de la Maastricht, impulsionează dezvoltarea Uniunii şi stabileşte
orientările politice generale necesare acestei dezvoltări.
Rolul Consiliului European se concretizează în direcţionarea politică a
construcţiei comunitare. Astfel, el orientează construcţia comunitară, prin stabilirea
liniilor directoare ale politicii comunitare, impulsionează politicile comunitare generale
şi coordonează aceste politici, defineşte noile sectoare de activitate comunitare.

116
 Consiliul Uniunii Europene
Consiliul Uniunii Europene reprezintă emanaţia guvernelor statelor membre, exprimând
cadrul comunitar de negociere între administraţiile naţionale. El este autoritatea
interguvernamentală ce exprimă legitimitate statală, exercitând funcţii multiple în
cadrul sistemului comunitar.
Consiliul Uniunii Europene este o instituţie comunitară cu atribuţii legislative. Ia
decizii după avizul parlamentului, în sfera iniţiativelor politice majore, cum ar fi
adoptarea de orientări politice comune, contribuie la rezolvarea problemelor majore
blocate la nivel ministerial, joacă un rol esenţial în soluţionarea unor probleme curente
din viaţa internaţională prin Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC –
mecanism destinat alinierii poziţiilor diplomatice ale statelor membre şi prezentării unei
opţiuni comune).
Are rolul de a coordona politicile economice generale ale Uniunii, de a încheia în
numele acesteia acorduri internaţionale şi de a aproba, împreună cu Parlamentul,
bugetul comunitar. De asemenea, ia deciziile necesare în vederea definirii şi punerii în
aplicare a PESC şi în vederea coordonării acţiunilor statelor membre în domeniile care
ţin de ordinea publică şi cooperare judiciară în materie penală.
Parlamentul European
Reprezintă forumul democratic al UE, având funcţia de a participa la procesul
legislativ şi de a controla activitatea Uniunii.
Membrii sunt aleşi prin vot direct, universal, din 5 în 5 ani, şi se reunesc în
sesiuni plenare o săptămână pe lună, la Strasbourg.
Deţine 20 de comitet care îşi desfăşoară şedinţele de lucru la Bruxelles. În urma
Tratatului de la Nisa numărul membrilor a fost mărit la 732, din care în prezent există
626 de deputaţi, restul locurilor fiind rezervate în vederea extinderii.

Comisia Europeană
Este organul executiv al UE, compus dintr-un colegiu de 20 de membri
(comisari), inclusiv preşedintele, numiţi de guvernele naţionale.
Reprezintă exclusiv interesele comunitare, asigurând respectarea tratatelor şi
având drept de iniţiativă prin directive, reglementări, decizii, recomandări.
Este responsabilă de punerea în aplicare a politicilor comunitare.
Adresează Consiliului recomandări de politică economică, supraveghează situaţia
bugetară şi datoriile publice ale statelor membre, poate sesiza Consiliul referitor la
aspecte legate de PESC.
În urma Consiliului European de la Nisa, ţările mari au acceptat ca, începând din
anul 2005, să renunţe la unul din cei doi comisari, în schimb „ţările mici” au refuzat
propunerea de a rămâne fără singurul comisar de care dispun; în documentul final a fost
menţinută o referire la plafonarea numărului de comisari la 27.

Curtea de Justiţie
Jurisdicţia sa acoperă numai probleme specifice legate de aplicarea Tratatelor, pe
baza principiului că dreptul comunitar prelevează asupra legii naţionale. Este formată
din 15 judecători, asistaţi de 9 avocaţi generali.
Consiliul European de la Nisa a subliniat necesitatea reformei autorităţilor
judiciare din UE, destinată îmbunătăţirii eficacităţii sistemului judiciar; în acest sens
sunt importante două aspecte: asigurarea posibilităţii ca reprezentanţii din noile SM să
117
participe la activitatea autorităţilor judiciare din UE şi configurarea adecvată a deciziei
preliminare. Reforma sistemului justiţiei, conform Tratatului de la Nisa, acoperă
înfiinţarea unor noi structuri pentru organele judiciare, schimbări în structura
tribunalelor speciale, introducerea unei împărţiri clare a jurisdicţiei tribunalelor
speciale.
Funcţionarea instituţiilor europene se sprijină pe următoarele organe
complementare:
 Curtea de Conturi;
 Comitetul Economic şi Social;
 Comitetul Regiunilor;
 Mediatorul European;
 Banca Europeană de Investiţii;
 Banca Centrală Europeană.

7.2.3.Uniunea Europeană şi politica regională

Politica de dezvoltare regională nu a fost întodeauna în centrul preocupărilor
Comisiei Europene. În anii ’70 – ’80, ea se rezuma la un transfer de fonduri de la
bugetul comunitar către politicile regionale ale fiecărui stat membru. Politica regională
a Uniunii, cu adevărat independentă de state, există în mod real din 1989 încoace, de
când rezultatele sunt la înălţimea fondurilor investite, bugetul politicii regionale fiind
aproape egal cu cel al Politicii Agricole Comune. (cca. 32,6 mld. EURO în anul 2000).
Sumele colosale au reuşit să revigoreze numeroase regiuni, care şi-au însuşit de o
manieră mult mai autonomă politicile de dezvoltare economică şi socială.
În acest context, se pune întrebarea dacă dezvoltarea regională este mai eficientă
dacă este pilotată de „cei 15”, având în vedere că, la nivel comunitar, disparităţile
economice se observă mai bine decât de către fiecare stat în parte.
Acest criteriu însă este discutabil dacă se ţine cont de viitoarea extindere a UE,
deoarece actualele „selectări” pentru ajutoare regionale vor trebui revizuite după
aderarea unor ţări preponderent agricole şi cu un nivel de dezvoltare scăzut în toate
regiunile. Reorientarea ajutoarelor pentru zonele rurale către cele urbane va fi o soluţie
pentru a mai limita ajutoarele destinate noilor state membre cu dominantă agricolă.

7.2.4.Uniunea Europeană şi România

România a fost una din primele ţări din Europa Centrală şi de Est care a iniţiat
demersuri pe lângă CEE şi Comisia CE pentru dezvoltarea de relaţii comerciale încă din
anii ’70. Din ianuarie 1974, România a beneficiat de Sistemul Generalizat de Preferinţe
(SGP), după care a semnat o serie de acorduri cu Comunitatea pentru facilitarea
schimburilor comerciale.
La 1 februarie 1993 a fost semnat Acordul European de Asociere între Uniunea
Europeană şi Statele Membre, pe de o parte, şi România, pe de altă parte, acord care a
intrat în vigoare în februarie 1995. În data de 22 iunie 1995 a fost înaintată cererea
oficială de aderare a României la Uniunea Europeană.
Conform Acordului European, părţile îşi asumă o serie de obligaţii şi recunosc că
o condiţie importantă a aderării la Comunitate o reprezintă armonizarea legislativă.
România, ca şi celelalte state candidate la aderare, depune eforturi pentru asigurarea
compatibilităţii legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar.

118
 Consiliul de la Copenhaga, din anul 1993, a stabilit criteriile pe care fiecare ţară
candidată trebuie să le îndeplinească pentru a putea deveni membră a UE:
 Instituţii stabile garantând democraţia, statul de drept, drepturile omului,
respectul şi protecţia minorităţilor;
 Economie de piaţă viabilă, capabilă să facă faţă forţelor concurenţiale şi
presiunii din Piaţa Internă;
 Capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de membru, în special de a subscrie
obiectivelor uniunii politice, economice şi monetare.
Consiliul European de la Helsinki a luat, în anul 1999, decizia istorică de a începe
negocierile de aderare cu România în 2000.
Noua strategie de continuare a procesului de extindere reconfirmă prioritatea
criteriului politic în începerea negocierilor de aderare şi recunoaşterea implicită a
faptului că satisfacerea deplină a criteriilor economice, legislative şi administrative va
necesita, în cazul tuturor ţărilor candidate, eforturi susţinute pe parcursul unei perioade
mai îndelungate de timp.
Trei instituţii ale UE sunt implicate în procesul de negociere: Consiliul Uniunii
Europene, Parlamentul European şi Comisia Europeană (respectiv DG Extindere).
Negocierile se desfăşoară în cadrul unei Conferinţe de negociere la care participă
negociatorul ţării candidate şi Consiliul UE. Cele două părţi îşi prezintă poziţiile de
negociere şi, dacă se pun de acord, atunci capitolul respectiv se poate încheia
provizoriu.
Orice concesie (derogare sau perioada de tranziţie) solicitată de ţara candidată nu
poate fi acceptată decât cu acordul tuturor celor 15 ţări membre.
În acest context, trebuie reliefat faptul că, după dispariţia mecanismului de
echilibru şi controlul specific sistemului bipolar, prin noua dezordine internaţională
subsecventă încheierii războiului rece, s-a revenit, într-o oarecare măsură, la „concertul
puterilor”. Aceasta face ca logica oricăror programe de cooperare şi asistenţă
interguvernamentală să fie subsumată consensului marilor puteri şi intereselor pe care le
circumscrie. Din aceste motive, statele mici sunt astăzi mai interesate decât statele mari
în aderarea la o structură instituţională suprastatală, în cadrul căreia, pe baza unor reguli
clare, să poată participa la redistribuirea fondurilor pentru asigurarea unui echilibru al
dezvoltării economice şi sociale a naţiunilor participante şi, pe această bază, să se
afirme într-un climat de siguranţă şi securitate. România este interesată în mod obiectiv
de această soluţie. În acest fel, drepturile şi obligaţiile sale ar căpăta predictibilitate, iar
aspiraţiile sale ar putea fi realist dimensionate şi efectiv înfăptuite. Pornind de la
realitatea că România este prea mre pentru a fi uşor asimilată şi prea mică pentru a fi
ignorată, numai o integrare negociată, într-o construcţie europeană comună, îi poate
oferi şansa de a juca un rol continental corespunzător potrivit aşteptărilor sale şi
potenţialului pe care îl deţine.
În demersurile pentru integrarea în UE, România a trebuit să reducă substanţial
handicapul pe care îl avea faţă de celelalte state candidate. Astfel, Raportul Comisiei
Europene din 8 noiembrie 2000 prezenta starea dificilă în care se afla ţara noastră la
acea dată:”România nu poate fi privită ca având o economie de piaţă şi nu este capabilă
să suporte pe termen mediu presiunea competiţională şi forţele pieţei din Uniune.
Perspectivele sale economice nu au fost ameliorate substanţial”. Cu toate această
viziune sumbră asupra capacităţii României de a face faţă condiţiilor şi normelor

119
impuse, până la data de 31 decembrie 2000, România a comunicat Consiliului UE, în
cadrul Conferinţei pentru Aderare, documente de poziţie privind 13 capitole de
negociere. În perioada următoare au fost transmise încă două documente de poziţie, iar
până la încheierea preşedinţiei suedeze a UE (30 iunie 2001), negocierile cu România
au cuprins în total 15 capitole. Negocierile cu Uniunea Europeană vor continua, la fel ca
şi sprijinul Uniunii pentru România, astfel încât termenul stabilit pentru integrare să
poată fi respectat.
La sfârşitul acestui an, Guvernul României preconizează să aibă deschise toate
capitolele de negociere.
România apreciază că perspectivele favorabile care s-au deschis recent în urma
Consiliului European de la Nisa trebuie valorificate pentru accelerarea reformei interne
şi recuperarea întârzierilor în procesul de negocieri, permiţând astfel îndeplinirea
obiectivului Guvernului de aderare a ţării noastre la Uniunea Europeană la 1 ianuarie
2007.

7.3. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)

7.3.1.Prezentare generală
Originile OSCE au apărut în anii 1950, odată cu ideea convocării unei conferinţe
general-europene pentru securitate. Eforturile pentru realizarea acestei idei –
intensificate într-o perioadă caracterizată drept „destindere în relaţiile Est-Vest”, când o
politică de „acomodare între state având interese divergente” era preferabilă războiului
– au cuprins un proces îndelungat şi complex de acţiuni desfăşurate în diferite foruri sau
de diferite grupuri de ţări. Conferinţa era văzută de unii ca o cale pentru a depăşi
divizarea Europei, rezultată după cel de-al doilea război mondial, iar de alţii – pentru a
consacra status-quo-ul postbelic. Mesajul principal al celor care au acţionat pentru
convocarea ei a fost „asigurarea securităţii printr-o politică de deschidere”.
Aceste eforturi au dus la convocarea, 22 noiembrie 1972, la Dipoli (lângă
Helsinki), a reprezentanţilor statelor europene, SUA şi Canadei, pentru consultări în
vederea pregătirii Conferineţi. Consultările multilaterale pregătitoare s-au prelungit
până la 8 iunie 1973, iar rezultatele acestora au fost cuprinse în Recomandările finale de
la Helsinki (Cartea bleu), adoptate de către miniştrii de externe ai statelor participante.
Acestea au stat la baza negocierilor propriu-zise ale Conferinţei pentru securitate
şi cooperare în Europa, concepută, iniţial, a se desfăşura în trei faze:
a) la nivel de miniştri de externe;
b) la nivel de experţi;
c) la nivel înalt.
La 18 septembrie 1973, la Geneva, experţii statelor participante au început
activitatea de elaborare a Actului Final, care a durat până în vara anului 1975.
La 1 august 1975, la Helsinki, a fost semnat, la nivel înalt, Actul Final al
Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa, cunoscut şi sub denumirea de
acordurile de la Helsinki. Cuprinzând principiile de bază (decalogul de principii) care
guvernează relaţiile dintre statele participante şi atitudinea guvernelor respective faţă de
cetăţenii lor, precum şi prevederi de cooperare în diferite domenii, Actul Final a pus
bazele viitoarei evoluţii a procesului CSCE. Documentul nu conţine obligaţii juridice, ci

120
politice, împărţite în trei mari categorii (cunoscute, iniţial, sub denumirea de „coşuri”,
iar ulterior „dimensiuni”):
- probleme privind aspectele politico-militare ale securităţii în Europa;
- cooperarea în domeniul economic, tehnico ştiinţific şi al mediului
înconjurător;
- cooperarea în domeniul umanitar şi alte domenii.
În anii ’70 şi ’80, asemenea reuniuni au avut loc la Belgrad (1977-1978), Madrid
(1980-1983), Stockholm (1983-1986) şi Viena (1986-1989). Ele au fost marcate de
evoluţiile sinuoase ale climatului politic internaţional, în special de confruntările
ideologice între Est şi Vest, precum şi de raporturile tensionate dintre SUA şi URSS.
Carta de la Paris, semnată la nivel înalt în noiembrie 1990, a marcat un punct de
cotitură în istoria CSCE, deschizând calea transformării sale într-un forum
instituţionalizat de dialog şi negocieri, cu o structură operaţională. Fiind prima
Conferinţă la nivel înalt după adoptarea Actului Final de la Helsinki, Summit-ul CSCE
de la Paris a deschis o pagină nouă în raporturile dintre statele europene, punându-se
oficial capăt războiului rece şi fiind adoptate documente de importanţă majoră în
domeniul dezarmării – Tratatul privind reducerea armelor convenţionale în Europa,
Declaraţia statelor membre ale NATO şi ale Tratatului de la Varşovia privind
nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa, Acordul asupra unui pachet de măsuri
de creştere a încrederii şi securităţii (Documentul de la Viena – 1990).
Carta de la Paris pentru o nouă Europă pune bazele instituţionalizării procesului
CSCE prin întâlniri regulate la nivel înalt (din doi în doi ani), reuniuni ale miniştrilor de
externe şi ale Comitetului Înalţilor Funcţionari. Sunt create, totodată, Secretariatul
permanent (cu sediul la Praga), Centrul pentru Prevenirea Conflictelor (Viena) şi Biroul
pentru Alegeri Libere (Varşovia). A fost definit obiectivul edificării unei Europe a
democraţiei, păcii şi unităţii, constând în asigurarea securităţii, dezvoltarea unei
cooperări largi între toate statele participante şi promovarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului.
Un nou impuls pentru acţiune concertată în cadrul OSCE a fost dat de Conferinţa
la nivel înalt de la Helsinki, 1992. Documentul adoptat cu acea ocazie – Declaraţia de la
Helsinki, denumită simbolic „Sfidările schimbării” – conţine prevederi vizând întărirea
contribuţiei şi rolul CSCE în asigurarea drepturilor omului, gestionarea crizelor şi
tensiunilor. Documentul prevede asumarea unui rol activ al CSCE în alerta timpurie,
prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor.
Noul instrument – Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale – este însărcinat să
se ocupe, într-o fază cât mai timpurie, de tensiuni etnice care pot escalada într-un
conflict.
Tot prin Documentul de la Helsinki (1992) a fost creat un nou organ – Forumul
de Cooperare în domeniul Securităţii – care se întruneşte la Viena, pentru a se consulta
şi negocia măsuri concrete vizând întărirea securităţii şi stabilităţii în regiunea
euroatlantică.
Consiliul Ministerial al CSCE, întrunit la Stockholm, în decembrie 1992, a creat
funcţia de Secretar General, iar Consiliul Ministerial de la Roma, din decembrie
1993, a stabilit o structură consolidată şi unificată a Secretariatului CSCE, cu sediul
la Viena. Prin Crearea, în aceeaşi perioadă, a Comitetului Permanent (transformat
ulterior în Consiliul Permanent), au fost lărgite şi instituţionalizate posibilităţile de
dialog, consolidată şi unificată a Secretariatului CSCE, cu sediul la Viena. Prin
121
 crearea, în aceeaşi perioadă, a Comitetului Permanent (transformat ulterior în
Consiliul Permanent), au fost lărgite şi instituţionalizate posibilităţile de dialog,
consultări şi decizie politică. Pe baza hotărârilor şi posibilităţilor create prin
Documentul de la Helsinki (1992), CSCE şi-a adăugat un nou profil, operaţional,
având capacitatea de a înfiinţa misiuni de lungă durată pentru prevenirea conflictelor
şi gestionarea crizelor în zone de conflict sau potenţial conflictuale.
Pentru a conferi un nou impuls politic CSCE, Summit-ul de la Budapesta, 1994, a
hotărât schimbarea denumirii procesului început la Helsinki în Organizaţia pentru
Securitate şi Cooperare în Europa, care a devenit, totodată, primul instrument pentru
prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor, exprimându-se voinţa politică a statelor
membre de a trimite o misiune OSCE de menţinere a păcii în Nagorno – Karabah. Tot
la Budapesta a fost adoptat Codul de conduită privind aspectele militare ale securităţii,
conţinând principiile care să guverneze rolul şi folosirea forţelor armate în societăţi
democratice. Documentul de la Budapesta prevedea, totodată, începerea discuţiilor în
cadrul OSCE privind modelul comun şi atotcuprinzător de securitate pentru Europa
secolului XXI, bazat pe principiile şi angajamentele OSCE, materializat prin adoptarea,
la Summit-ul de la Istambul, a Cartei pentru securitate europeană.
După semnarea Acordurilor de pace de la Dayton, OSCE şi-a asumat
responsabilităţi importante în aplicarea acestora. Prin Misiunea sa din Bosnia-
Herţegovina şi prin alte instrumente specifice (Biroul de la Varşovia, reprezentanţii
personali sau speciali ai preşedintelui în exerciţiu ş.a.), OSCE a jucat un rol important în
organizarea şi desfăşurarea alegerilor prezidenţiale, parlamentare şi municipale în
Bosnia – Herţegovina, asigurarea respectării drepturilor omului, edificarea instituţiilor
specifice unui stat de drept, realizarea dezarmării, stabilităţii şi securităţii regionale. În
prezent, OSCE ocupa un loc unic în sistemul organizaţiilor internaţionale.
Caracteristicile principale ale OSCE se referă la numărul de membri (toate statele
spaţiului euroatlantic), abordarea atotcuprinzătoare a securităţii, instrumente şi
mecanisme specifice pentru prevenirea conflictelor, procesul decizional, bazat pe
consens realizat în urma consultărilor intense, dialog politic constant şi deschis, normele
şi valorile comune asumate de state prin documentele adoptate, precum şi un sistem de
contacte şi cooperare cu alte organizaţii şi instituţii internaţionale.
Priorităţile OSCE sunt:
- consolidarea valorilor comune şi asistarea statelor membre în edificarea
unor societăţi democratice, civile, bazate pe statul de drept;
- prevenirea conflictelor locale, restaurarea stabilităţii şi păcii în zone de
tensiune;
- eliminarea unor deficite reale şi perceptibile de securitate şi evitarea creării
de noi diviziuni politice, economice sau sociale, obiectiv ce se realizează
prin promovarea unui sistem de securitate prin cooperare.

7.3.2.Structurile şi instituţiile OSCE:

1.Conferinţe ale şefilor de stat sau de guvern (Summit) ai statelor membre
trasează priorităţile şi liniile directoare la cel mai înalt nivel politic.
2.Consiliul Ministerial, care se reuneşte, de regulă, odată pe an (atunci când în
anul respectiv nu are loc Summit-ul OSCE), la nivel de ministru al afacerilor externe,
este organul central de decizie şi orientare politică al OSCE. Ministrul de externe al ţării
gazdă a reuniunii Consiliului Ministerial deţine funcţia de preşedinte în exerciţiu al
122
OSCE. Perioada de preşedinţie se încheie odată cu reuniunea ministerială care, de
regulă, are loc în luna decembrie.
3.Consiliul Superior (care a înlocuit Comitetul Înalţilor Funcţionari) răspunde de
orientarea, coordonarea şi gestionarea tuturor activităţilor OSCE. Examinează şi
stabileşte politica şi orientările bugetar-financiare. Anual, Consiliul Superior se
întruneşte ca Forum Economic la Praga.
4.Consiliul Permanent (fostul Comitet Permanent) se ocupă de activitatea
politică, decizională şi operaţională curentă a OSCE. Se întruneşte la Viena, de regulă,
săptămânal, în şedinţe plenare, precum şi ori de câte ori se consideră necesar în reuniuni
speciale, extraordinare sau de urgenţă.
5.Forumul de Cooperare în domeniul Securităţii este parte integrantă a OSCE,
se întruneşte săptămânal, la Viena, pentru consultări şi negocierea de măsuri vizând
întărirea încrederii, securităţii şi stabilităţii în aria euroatlantică. Obiectivele principale
ale acestui for sunt:
- negocieri privind controlul armamentelor şi măsuri de dezarmare, creştere
a încrederii şi securităţii;
- consultări regulate şi cooperare intensă în probleme de securitate;
- reducerea, în continuare, a riscurilor unui conflict armat.
Forumul se ocupă, de asemenea, de aplicarea măsurilor de creştere a încrederii şi
securităţii (CSBM), pregătirea seminariilor privind doctrinele militare, organizarea
reuniunilor anuale de evaluare a aplicării angajamentelor asumate în domeniul
militar, precum şi examinarea şi clarificarea schimbului de informaţii convenit
conform măsurilor de încredere. Sub auspiciile Forumului, au loc reuniunile anuale
de evaluare a aplicării Documentului de la Viena privind măsurile de creştere a
încrederii şi securităţii, reuniunile de evaluare a aplicării Codului de Conduită, ca şi
seminarii pe diferite teme.
6.Preşedintele în exerciţiu – ministrul de externe al ţării care găzduieşte
reuniunea Consiliului Ministerial al OSCE pe anul în curs este investit cu
responsabilitatea generală asupra activităţii executive a OSCE. De regulă, preşedinţia
expiră la sfârşitul anului calendaristic. Preşedintele în exerciţiu, în îndeplinirea
atribuţiilor sale, poate fi asitat de:
- troica OSCE, formată din fostul, actualul şi viitorul preşedinte al OSCE;
- grupuri ad-hoc, create pentru diferite probleme, îndeosebi în domeniul
prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor;
- reprezentanţi personali, numiţi de preşedintele în exerciţiu cu un mandat
clar şi precis, pentru a-l asista într-o situaţie de criză sau conflict.
7.Secretarul general este numit de Consiliul ministerial pentru o perioadă de trei
ani. Având sediul la Viena, el acţionează ca reprezentant al preşedintelui în exerciţiu
şi-l sprijină pe acesta în toate activităţile vizând promovarea obiectivelor OSCE.
Sarcinile Secretarului general includ, de asemenea, gestionarea structurilor şi
operaţiunilor OSCE.
Secretarul general are în subordinea sa Secretariatul OSCE, cu sediul la Viena (şi
o unitate la Praga), structurat pe trei departamente:
- politic (probleme generale – sprijinirea activităţii preşedintelui în exerciţiu,
pregătirea reuniunilor, contacte cu organizaţii internaţionale etc.);

123
 - Centrul pentru Prevenirea Conflictelor, în componenţa căruia intră
activitatea operaţională a OSCE în domeniul prevenirii conflictelor şi
gestionării crizelor, sprijinirea activităţii misiunilor OSCE.
- Departamentul administrativ-financiar şi pentru organizarea conferinţelor
(traduceri, documentaţie, protocol).
În cadrul Secretariatului funcţionează, totodată, un Oficiu de presă al OSCE. În
cadrul Secretariatului există, de asemenea, un Coordonator pentru activităţi
economice şi de mediu ale OSCE.
8.Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale – instrument creat pentru a se
ocupa de tensiuni etnice în faza incipientă a acestora, cu potenţial de a se dezvolta într-
un conflict ce poate pune în pericol pacea, stabilitatea sau relaţiile dintre statele
participante – are rolul de a preveni situaţiile conflictuale şi de criză şi de a identifica
soluţii pentru reducerea tensiunilor.
9.Reprezentantul OSCE pentru libertatea presei, funcţie nou creată (în 1997).
10.Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (ODIHR), cu
sediul la Varşovia, este instituţia OSCE responsabilă cu promovarea drepturilor omului,
democraţiei şi a statului de drept.
11.Misiuni ale OSCE sunt amplasate în Kosovo, Bosnia-Herţegovina, Croaţia,
FRI Macedonia, Georgia, Republica Moldova, Estonia, Letonia, Armenia, Aberdaidjan,
Tadjikistan şi, începând cu 16 martie 2001, la Belgrad.
Misiunile OSCE fac parte din instrumentele OSCE pentru prevenirea conflictelor
şi gestionarea crizelor.
12.Curtea de Conciliere şi Arbitraj a fost creată conform Convenţiei privind
concilierea şi arbitrajul în cadrul OSCE, intrată în vigoare în decembrie 1994 (după
depunerea instrumentelor de ratificare de către 12 state semnatare). În funcţiile Curţii
intră reglementarea diferendelor ce-i sunt supuse de către statele semnatare ale
Convenţiei, prin conciliere sau arbitraj, după caz. Sediul Curţii este la Geneva. România
a semnat şi ratificat această Convenţie.
13.OSCE este Depozitarul Pactului de Stabilitate pentru Europa Centrală,
iniţiat şi promovat de Uniunea Europeană. Totodată, OSCE joacă un rol important în
exerciţiul privind Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est. Recent, a început
procesul de definire a dimensiunii regionale a OSCE.

7.3.3.Adunarea Parlamentară a OSCE

Adunarea Parlamentară a OSCE (AP OSCE) a fost creată ca una din instituţiile
originale ale OSCE prin Carta de la Paris, din 1990.
Secretariatul internaţional al Adunării Parlamentare – cu sediul la Copenhaga –
colaborează strâns cu Secretarul general şi alte instituţii ale OSCE. Preşedintele
Adunării Parlamentare participă în mod regulat la reuniunile troicii OSCE şi prezintă
declaraţii ale Adunării în cadrul reuniunilor la nivel înalt şi ministeriale ale OSCE.
Hotărârile Adunării Parlamentare se adoptă prin vot majoritar (spre deosebire de OSCE,
a cărei regulă de bază este consensul) şi nu sunt obligatorii pentru OSCE.
OSCE şi-a dezvoltat considerabil cooperarea cu alte organizaţii internaţionale. Cu
excepţia ONU, aceste relaţii nu au un cadru formal, derulându-se ad-hoc.
Amploarea problemelor cu care se confruntă comunitatea internaţională în
prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor şi reconstrucţia post-conflict în zona OSCE
124
impune tot mai mult necesitatea conjugării eforturilor diferitelor organisme
internaţionale. OSCE a elaborat un cadru coerent de acţiune a „instituţiilor care se
întăresc reciproc” (Mutually Reinforcing Institutions), respectiv Platforma de cooperare
în domeniul securităţii, ca parte a cartei de securitate europeană, adoptată la Instanbul în
noiembrie 1999.
Japonia, Republica Coreea şi Thailanda sunt parteneri de cooperare. Algeria,
Egipt, Israel, Maroc şi Tunisia sunt parteneri mediteraneeni de cooperare ai OSCE.
Dialogul cu partenerii şi partenerii mediteraneeni de cooperare s-a intensificat şi
consolidat.

7.3.4.România şi OSCE
Pentru România – ţară central-europeană, care după cel de-al doilea război
mondial s-a aflat în sfera de influenţă sovietivă – CSCE / OSCE a constituit unicul for
pan-european de dialog politic, un cadru indispensabil pentru examinarea problemelor
de securitate, în condiţii de egalitate cu toate celelalte state participante. În cadrul
negocierilor pregătitoare organizării şi desfăşurării Conferinţei pentru securitate şi
cooperare în Europa, România a fost, împreună cu alte ţări mici şi mijlocii, neutre şi
nealiniate, promotorul ferm al orientării democratice a procesului început la Helsinki.
Desfăşurând o politică externă relativ independentă, România concepea
securitatea europeană ca pe un sistem de angajamente clare şi precise, asumate liber de
către state, însoţite de măsuri şi garanţii concrete, care să le pună la adăpost de folosire
a forţei, să le ofere posibilitatea de a se dezvolta liber, conform propriilor interese, şi de
a stabili relaţii de cooperare pe baza principiilor dreptului internaţional.
România a fost iniţiatorul regulilor şi normelor democratice ale procesului de la
Helsinki, bazate pe egalitatea suverană a statelor, rotaţia la conducerea reuniunilor şi
adoptarea deciziilor prin consens.
În ceea ce priveşte problemele de fond, România a pus accent pe dezvoltarea şi
afirmarea principiilor, convenirea unor măsuri de creştere a încrederii şi securităţii, a
diverselor programe de cooperare economică şi asigurarea cadrului instituţional pentru
continuarea procesului de la Helsinki.
În perioada anterioară prăbuşirii regimului comunist, poziţia promovată de
România în cadrul CSCE s-a caracterizat prin-un interes accentuat acordat problemelor
politice, militare şi economice şi prin exprimarea de rezerve sau respingerea
iniţiativelor occidentale privind dimensiunea umană a CSCE. O atitudine
obstrucţionistă a vizat, îndeosebi, aspectele legate de drepturile civile şi politice,
libertatea de conştiinţă şi gândire, ca şi de crearea unor mecanisme de monitorizare a
îndeplinirii angajamentelor asumate de state în domeniul dimensiunii umane.
După 1989, procesul CSCE a intrat într-o nouă etapă, caracterizată prin
subscrierea tuturor statelor la aceleaşi valori – democraţia, statul de drept, respectarea
drepturilor omunlui şi economia de piaţă. România a intrat în această etapă prin
retragerea rezervelor exprimate la Documentul Final al Reuniunii de la Viena şi prin
adoptarea unei atitudini deschise, de cooperare. Cu o nouă politică externă, orientată
spre structurile europene şi euroatlantice, respectiv OSCE, Consiliul Europei, UE,
NATO şi UEO şi pornind de la convingerea că noua arhitectură de securiate europeană
trebuie concepută ca o reţea de structuri intercontectate armonios, sprijinindu-se
reciproc, la prima reuniune a Consiliului Ministerial al CSCE – Berlin, iunie 1991 –

125
România a prezentat un document reflectând această concepţie de securitate şi rolul
care-i revine CSCE.
În perioada care a urmat, eforturile României au vizat adaptarea OSCE la noile
realităţi, într-un instrument util şi eficient în domeniul prevenirii conflictelor şi
gestionării crizelor, ca şi asigurării unei abordări atotcuprinzătoare a securităţii prin
cooperare. Activitatea reprezentanţilor săi, atât la Viena, cât şi în cadrul diferitelor
reuniuni specializate ale OSCE, a vizat:
 Afirmarea şi respectarea principiilor şi normelor OSCE;
 Adaptarea organizaţiei la noile realităţi, întărirea capacităţii sale de a face faţă
noilor riscuri şi provocări;
 Consolidarea capacităţii operaţionale a OSCE, a eficienţei instrumentelor şi
mecanismelor sale de diplomaţie preventivă, gestionare a crizelor şi
reconstrucţie post-conflict;
 Afirmarea conceptului atotcuprinzător de securitate prin cooperare
(comprehensive co-operative security);
 Definirea rolului şi locului OSCE în edificarea spaţiului comun de securitate,
fără linii de diviziune, bazat pe recunoaşterea şi respectarea valorilor comune, a
angajamentelor şi normelor de conduită, inclusiv a dreptului fiecărui stat
participant de a-şi alege liber aranjamentele sale de securitate.
România a participat cu interes la dezbaterile privind noul model de securitate
pentru Europa secolului XXI şi elaborarea, în acest cadru, a cartei asupra
securităţii europene. În decursul anilor, România a depus eforturi pentru folosirea
potenţialului OSCE în reglementarea tensiunilor şi conflictelor, manifestând un
interes deosebit pentru soluţionarea politică a crizei din partea de Est a Republicii
Moldova, pe baza respectării suveranităţii şi integrităţii teritoriale a acestei ţări şi
retragerii complete a forţelor străine din regiune.
România s-a implicat activ în acţiunile OSCE în Bosnia – Herţegovina, Albania,
RF Iugoslavia, Belarus, Kosovo ş.a. O serie de reprezentanţi români au fost sau sunt
membri ai misiunilor OSCE sau au participat ca supraveghetori la alegeri. Şeful
Grupului de Asistenţă al OSCE în Cecenia este un reprezentant român.
Prin decizia adoptată la Summit-ul de la Instanbul (noiembrie 1999), României i-
a fost încredinţată responsabilitatea asigurării Preşedinţiei în exerciţiu a OSCE pentru
anul 2001.
În contextul politic actual, România, aflată între două zone de conflict şi în plin
proces de integrare în structurile vest-europene, nu poate rămâne indiferentă faţă de
evoluţia OSCE, ale cărei caracter şi rol vor depinde de modul în care diferite state vor
reuşi să-şi promoveze interesele specifice, evaluate prin prisma OSCE. Atitudinea ţării
noastre faţă de organizaţia pan-europeană trebuie să fie în consonanţă cu orientările de
politică externă în domeniul cooperării regionale şi subregionale.
Paralel cu menţinerea opţiunii ferme pentru integrarea în structurile euroatlantice,
pentru creşterea atenţiei României faţă de OSCE pledează următoarele:
a.OSCE oferă un cadru specific pentru promovarea interselor naţionale ale
României în domeniul securităţii şi stabilităţii, pentru afirmarea ţării noastre ca factor de
stabilitate în zonă, pentru valorificarea avantajelor şi prevenirea unor eventuale
implicaţii negative ca urmare a situaţiei sale geostrategice.
b.Procesul de modernizare a Tratatului CFE s-a dovedit a fi deosebit de complex,
afectând în mod direct interesele politice şi de securitate ale diferitelor state, inclusiv ale
126
României. Prin carta NATO – Rusia, problemele cele mai sensibile au fost transferate
spre soluţionare în cadrul negocierilor de la Viena.
c.OSCE este singurul for unde se poate dialoga cu Rusia ca partener egal, în
probleme de securitate. România, ţară aflată în vecinătatea acesteia, nu poate rămâne
indiferentă faţă de aspiraţiile imperiale şi acţiunile Rusiei în diferite zone din spaţiul ex-
sovietic, îndeosebi în R.Moldova.
d.Tensiunile din zonele vecine ţării noastre se vor afla în atenţia permanentă a
OSCE. România a avut şi poate avea, în continuare, un rol important în orientarea
acţiunii organizaţiei în aceste spaţii, în conformitate cu interesele şi preocupările sale,
evitându-se unele evoluţii nefavorabile. Implicarea României în acţiunile din Bosnia-
Herţegovina, Albania şi Kosovo a fost deosebit de apreciată şi a contribuit la afirmarea
sa ca furnizor de securitate.
e.Consolidarea instituţiilor democratice, asigurarea respectării drepturilor omului
şi succesul reformelor economice contribuie la stabilitate în zonă, reducând riscurile
conflictelor şi deschizând perpective pentru cooperarea economică, culturală şi în alte
domenii. Rolul OSCE în domeniile menţionate este neîndoielnic.
f.OSCE îşi va asuma rolul de coordonator al diferitelor forme de cooperare
subregională, îndeosebi în spaţiul sud-est european.
g.În procesul de reconstrucţie post-conflict a spaţiului ex-iugoslav, OSCE ocupă
un loc central. România trebuie să fie prezentă în toate fazele şi direcţiile acestuia.
Cele de mai sus s-au constituit, totodată, în argumente în favoarea asumării de
către România a preşedinţiei OSCE în anul 2001. Preşedinţia OSCE a impus, desigur,
din partea diplomaţiei române un efort intelectual, organizatoric şi material deosebit,
precum şi abilitatea de a armoniza interesele naţionale cu cele general – europene.
Acum, la încheierea mandatului, se poate afirma că preşedinţia OSCE a oferit
oportunitatea unică pentru demonstrarea credibilităţii, capacităţii şi maturităţii politice
şi diplomatice ale României în contextul procesului de integrare în NATO şi UE.

7.4. Consiliul Europei

7.4.1.Prezentare generală
Consiliul Europei, prima organizaţie interguvernamentală europeană postbelică, a
fost înfiinţat la 5 mai 1949 şi numără în prezent 43 de state membre, 2 ţări cu statut de
invitat special (Belarus – în prezent, suspendată, Bosnia – Herţegovina) şi 5 state cu
statut de observator (Canada, Mexic, Japonia, SUA şi Vatican).
Deşi este identificat ca organism de promovare a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, a valorilor democratice în general, Consiliul Europei
reprezintă, totodată, cadrul instituţional de colaborare interguvernamentală în toate
domeniile de interes ale societăţii europene, cu excepţia celor legate de apărare:
cooperare juridică, mass-media, învăţământ, cultură, patrimoniu, tineret şi sport,
probleme sociale şi economice, puteri locale şi regionale, protecţia mediului.

7.4.2.Instituţiile Consiliului Europei

Instituţiile Consiliului Europei sunt următoarele: Comitetul Miniştrilor şi
Adunarea Parlamentară, asistate de un Secretariat General. Sub coordonarea
Secretariatului General îşi desfăşoară lucrările grupuri de lucru pe probleme, formate
din experţi desemnaţi de statele membre.
127
 Preşedinţia Comitetului Miniştrilor este asigurată, prin rotaţie, din şase în şase
luni, de către miniştrii de externe ai statelor membre.
Comitetul Miniştrilor (CM) este organul decizional al Consiliului Europei, fiecare
stat membru fiind reprezentat de către ministrul afacerilor externe. Comitetul reuneşte
de două ori pe an în sesiuni ordinare (mai şi noiembrie), reprezentând forumul de
dezbatere a aspectelor politice ale cooperării europene, cât şi a problemelor
internaţionale de interes comun.
Adunarea Parlamentară (APCE) este organul de deliberare, format din delegaţii
ale celor 43 de parlamente naţionale (numărul de reprezentanţi ai fiecărei ţări este
calculat în funcţie de populaţia acesteia).
Fiecare delegaţie naţională este alcătuită astfel încât să reflecte reprezentarea
politică din forul legislativ naţional. APCE se reuneşte de patru ori pe an în şedinţe
plenare şi ţine, de asemenea, o reuniune de primăvară într-unul din statele membre.
În afara acestor două organe, la Consiliul Europei se întrunesc, odată pe an, aleşii
locali şi regionali din statele membre, în cadrul Congresului Puterilor Locale şi
Regionale Europene (CPLRE).
CPLRE – format din Camera Puterilor Locale şi Camera Regiunilor – este un
organ consultativ al Consiliului Europei. Este alcătuit din reprezentanţii aleşi ai
puterilor locale şi regionale sau din funcţionari direct răspunzători în faţa acestora.
Delegaţiile naţionale trebuie să fie reprezentative pentru diferitele tipuri de colectivităţi
teritoriale ale fiecărui stat membru.
Mecanismele de monitorizare instituite în urma unor convenţii ale Consiliului
Europei sunt:
 Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale;
 Carta socială europeană revizuită;
 Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi pedepselor inumane sau
degradante;
 Comisia europeană împotriva rasismului şi intoleranţei (ECRI);
 Convenţiile civilă şi penală privind corupţia (GRECO).

7.4.3.România şi Consiliul Europei

România a devenit membră a Consiliului Europei la data de 7 octombrie 1993,
odată cu depunerea instrumentului de aderare la Statutul organizaţiei. În această
perioadă, Ministerul Afacerilor Externe s-a angajat ferm, alături de celelate instituţii din
România, în direcţia îndeplinirii angajamentelor asumate la aderare.
România beneficiază, în prezent, de o percepţie bună şi credibilitate, atât la
nivelul conducerii organizaţiei, cât şi al statelor membre; participă susţinut la activităţile
Consiliului Europei pe plan politic, al reuniunilor de experţi, al dimensiunii
parlamentare şi în cadrul Congresului Puterilor Locale şi Regionale din Europa. De la
admiterea în Consiliul Europei, România şi-a asumat cadrul juridic al organizaţiei
devenind parte la 63 de instrumente juridice, dintre care cele mai importante sunt:
 Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale (din 20 iunie 1994) şi cele 12 protocoale adiţionale;
 Carta autonomiei locale (din 17 noiembrie 1997);

128
  Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau
tratamentelor crude, inumane sau degradante, precum şi cele două protocoale
adiţionale la această convenţie (din 4 octombrie 1994);
 Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale (din 11 mai 1995,
România fiind prima ţară care a ratificat această convenţie);
 Carta socială europeană (revizuită) din 7 mai 1999.
De asemenea, a semnat 24 instrumente juridice ale Consiliului Europei şi a iniţiat
procedura de ratificare a unor convenţii majore, precum:
 Convenţia-cadru privind cooperarea transfrontalieră;
 Carta limbilor regionale sau minoritare.
România participă activ la programul de acţiuni al Consiliului Europei împotriva
corupţiei, aspect evidenţiat prin aderarea sa la Grupul de State împotriva Corupţiei
(GRECO) şi semnarea, în 1999, a Convenţiei civile asupra corupţiei şi a Convenţiei
penale asupra corupţiei.
Multe dintre instrumentele juridice adoptate de-a lungul anilor sub egida
Consiliului Europei sunt, în acelaşi timp, obligatorii pentru statele candidate la integrare
în Uniunea Europeană.

Organizaţiile subregionale

7.5.1.Organizaţiile subregionale : alternative la marile modele regionale .

Printre giganţii securităţii europene, prezentaţi mai sus, organizaţiile şi
iniţiativele de cooperare subregională, foarte numeroase în zona Europei Centrale şi de
Est - Consiliul Baltic, Grupul Vişegrad, Organizaţia Cooperării Economice la Marea
Neagră, Spaţiul Central European de Liber Schimb (CEFTA), Iniţiativa Central
Europeană (ICE), Iniţiativa de Cooperare în Europa de Sud – Est (SECI), Pactul de
Stabilitate în Europa de Sud - Est etc. - au încercat să îndeplinească rolul dublu de
microsisteme de securitate într-un mediu regional anarhic şi de pasarele de trecere către
organizaţiile de securitate occidentale.
Grupul de la Vişegrad a fost primul care a reuşit îndeplinirea acestei duble
misiuni printr-o foarte abilă schimbare a geometriei compunerii şi a funcţiilor sale.
Această formulă de cooperare a încercat, rând pe rând, să fie un aranjament subregional
informal de securitate, având în componenţă trei state: Ungaria, Cehoslovacia şi
Polonia.
După ,,divorţul de catifea” dintre Cehia şi Slovacia, grupul a crescut numeric,
însă deriva naţionalistă a regimului Meciar la Bratislava a provocat frecvent o încetinire
a cooperării, ce-şi propusese ca ţintă concentrarea poziţiilor celor patru state în vederea
integrării în organizaţiile euroatlantice.
După eşecul în alegerile din 1998 a partidului condus de Vladimir Meciar,
Grupul a cunoscut o reală revigorare a activităţii sale, încercând să susţină demersurile
guvernului slovac de coaliţie condus de Mikulas Dzurinda de apropiere de NATO şi
UE.
Şi alte aranjamente suregionale menţionate mai sus, în special Consiliul
Baltic şi SECI, au încercat să urmeze traiectorii asemănătoare. Totuşi, nici statele
baltice, nici Bulgaria, nici România n-au reuşit să aibă succesul obţinut de vecinii lor
din Grupul de la Vişegrad. Cu toate acestea, activitatea în comun desfăşurată în cadrul

129
acestor iniţiative a adus în final o contribuţie importantă la formarea unei noi culturi de
securitate în regiune, bazată de cooperare, dialog şi bună vecinătate.

7.5.2. Locul statelor centrale şi est europene în cadrul noii ordini

europene
La finele a mai bine de un deceniu de tranziţie, aceste state sunt împărţite, din
punctul de vedere al securităţii, în funcţie de apartenenţa sau non-apartenenţa la marile
instituţii de securitate occidentală, în speţă NATO, sau eurasiatice, respectiv Tratatul de
la Taşkent, dar şi de reuşita sau eşecul reformelor lor politice, economice şi sociale
post-comuniste.
Aceste state care au rămas în afara Alianţei Nord-Atlantice privesc cu
speranţă procesele de extindere ale NATO şi UE şi cu reticenţă o Rusie care, şi în
conjunctura deschisă de evenimentele de la 11 septembrie din SUA, nu ascunde dorinţa
de avea un cuvânt decisiv de spus în problemele referitoare la străinătatea sa apropiată,
incluzând aici şi zona baltică şi spaţiul balcanic. În acest sens, rolul Moscovei în piesa
jucată de Slobodan Miloşevici în anii 1990 rămâne încă de elucidat.
De asemenea, prezenţa unui fost expert al serviciului de informaţii la vârful
puterii la Kremlin, care nu a ascuns intenţia de a restabili prestigiul şi influenţa de
altădată, este în măsură să-i îngrijoreze pe responsabilii politici şi militari din statele
excluse din precedenta extindere a NATO şi a celor posibil excluse şi din viitoarea
rundă. Noua doctrină de securitate a Rusiei afirmă în mod explicit interesele speciale
ale Rusiei faţă de vecinii săi occidentali şi faţă de foştii inamici din timpul războiului
rece.
NATO, în ciuda declaraţiilor post -11 septembrie, este desemnat, în
mediile conservatoare ale conducerii de la Moscova, ca un factor de risc la adresa
securităţii federaţiei, iar lărgirea este percepută ca o ameninţare a intereselor
ruseşti.
În concluzie, între o Alianţă, încă ezitantă în privinţa dimensiunilor extinderii
şi chiar a viitorului său, şi o Rusie din ce în ce mai hotărâtă să revină la un statut
internaţional comparabil cu cel anterior, statele neintegrate în NATO ocupă şi vor ocupa
un loc inconfortabil fiind complet lipsite de garanţii de securitate.
Iar atunci când invocăm termenul de securitate ne referim atât la dimensiunile
clasice ale acesteia – politice şi militare, cât şi la noile aspecte relevate de cercetările
şcolii de la Copenhaga – societale , economice şi ecologice.
Dacă despre cele militare se poate spune că sunt localizabile în spaţiul ex-
iugoslav şi în unele regiuni ale fostei URSS, celelalte sunt cât se poate de actuale în
toate statele centrale şi est europene.
Chiar dacă aceste ţări au o participare activă la diferitele formule regionale sau
subregionale de cooperare, precum OSCE sau mai sus menţionatele iniţiative
subregional, capacitatea slabă de influenţă a acestor organizaţii i-a condus pe
responsabilii din aceste ţări la percepţii pesimiste în privinţa securităţii proprii.
În acest context, riscul, des invocat în mass-media, de a rămâne într-o zonă
gri, situată între sistemul occidental (NATO şi UE) şi sistemul de securitate al Rusiei
(CSI şi Tratatul de la Taşkent), pare a fi cel mai îngrijorător.
Campania internaţională antiteroristă şi coaliţiile inedite generate de acest
proces, în urma atentatelor teroriste din 11 septembrie 2001, au complicat dezbaterile şi

130
deciziile în ceea ce priveşte statutul ţărilor central şi est europene non-membre NATO şi
UE.
Alăturarea Rusiei, de altfel vitală pentru interesele sale, SUA şi aliaţilor
săi în lupta antiteroristă a bulversat marile modele dihotomice de reprezentare a
relaţiilor Rusia-Occident. Noua paradigmă a acestor relaţii este încă neclară, fiind în
curs de cristalizare.
De modul cum va arăta aceasta va depinde locul pe care-l vor ocupa statele
central şi est europene non-membre NATO şi UE în ordinea de securitate a secolului
XXI.

BIBLIOGRAFIE
> Onisor Constantin,Frunzaverde Sorin, Arta strategica a securitatii si integrarii
europene,Editura A'92,2002
 Neguţ S. – Euroregiunile, un punct de vedere, în „Jurnalul Economic”, Bucureşti,
nr.1-2, pag.35-40, 1998;
 Neguţ S., NATO – o alianţă militară în permanentă transformare, „Geopolitica”,
anul I, nr.1, pp.12-20, 2003;
www.geopolitica.ro
http://www.actrus.ro/biblioteca/carti/stiinta mil/cos mal/cuprins.html
http://www.studiidesecuritate.ro
http://www.mapn.ro/indexro.php

131
 CURSUL VIII
ACŢIUNILE MILITARE ALTELE DECÂT RĂZBOIUL

Acţiunile militare altele decât războiul (A.M.A.D.R.) este un concept apărut pe la

mijlocul anilor ’80 care acum se bucură de multă atenţie din partea statelor europene şi
NATO, dar şi al Academiei Internaţionale a Păcii.

Probleme generale

A.M.A.D.R în plan teoretic reprezintă suportul doctrinar pentru intervenţiile

militare nonviolente specifice conflictelor de joasă intensitate, ce pot apare în
diverse situaţii de criză ori vor da conţinut şi fizionomie conflictualităţii politico-
militare la început de sec. XXI.
O definiţie sumară : acţiuni prin care capacităţile militare sunt întrebuinţate în
cadrul unei întregi game de opereţii militare nespecifice războiului. Aşa se face că, în
comparaţie cu operaţiile clasice ale cofruntării armate, acestea se mai numesc şi
operaţii speciale , cu toate că ele nu sunt organizate şi desfăşurate de forţele speciale.
Definiţia A.M.A.D.R. : acţiuni cu caracter special, de mică intensitate,
desfăşurate de forţele armatei, la pace, şi în situaţii de criză şi conflict armat, în vederea
îndeplinirii unor scopuri şi obiective strategice, ce au ca finalitate prevenirea,
descurajarea, limitarea sau lichidarea unor situaţii conflictuale de amploare şi intensitate
mai redusă, precum şi sprijinirea autorităţilor civile în situaţii de criză internă.
Aceste acţiuni militare se materializează prin operaţii (ansamblul de măsuri,
activităţi şi acţiuni desfăşurate de forţe şi mijloace militare pe baza unei concepţii
unitare şi a unui plan unic pentru îndeplinirea unor misiuni specifice), sub egida
O.N.U. sau O.S.C.E. şi executate de forţe naţionale şi/sau multinaţionale.
Din definiţie şi mai ales din practica lor rezultă:
- forţa participantă poate fi naţională sau colectivă;
- cadrul de utilizare selectiv şi restrictiv;
- vizează descurajarea războiului şi promovare păcii;
- sprijină componentă civilă în anumite situaţii ale conflictului;
- se spun prevederilor şi regulilor de angajare standardizate;
- spaţiul de desfăşurare cel mai frecvent este în afara spaţiului naţional;
- folosirea forţei numai pentru autoapărare;
- sunt misiuni strategice de bază pentru forţele armate în situaţii de pace.

8.1.Scopurile generale si specifice. Obiectivele operaţiilor

Ele decurg din contextul unor situaţii concrete şi pe baza lor autoritate politică
şi militară naţională ori abilitată prin mandat stabileşte obiectivele şi principalele
misiuni de îndeplinit.
Aceste tipuri de operaţii pot avea următoarele scopuri:
- descurajarea războiului;
- protejarea şi/sau apărarea intereselor naţionale;
- sprijinirea comunităţii internaţionale în promovarea pacii şi securităţii;
- satisfacerea unor obligaţii asumate prin tratatele internaţionale;
132
 - sprijinul autorităţilor civile;
- prezervarea accesului liber la resursele esenţiale (strategie);
- sprijinul organizaţiilor umanitare;
- diminuarea unor surse de risc şi ameninţare;
- protejarea unor zone sensibile la influenţe externe negative.
Din aceste scopuri generale pot apare şi scopuri derivate în funcţie de specificul
fiecărei situaţii concrete.

8.2. Caracteristici esenţiale

A.M.A.D.R. prezintă în organizare şi desfăşurare câteva aspecte esenţiale care le
diferenţiază de operaţiile specifice războiului ori conflictului armat.
8.2.1.Primordialitatea obiectivelor politice
Această caracteristică esenţială este determinată de doi factori: capacitatea de
înţelegere a scopului politic şi caracterul des schimbător al obiectivelor politice.
Capacitatea de a înţelege scopul politic se referă la asumarea conştientă a
importanţei şi impactului acestora asupra situaţiei create, desigur în cadrul strategic de a
găsi o finalitate adecvată crizei create.
8.2.2.Caracterul des schimbător al obiectivelor politice evidenţiază fluiditatea
situaţiilor create în plan local, care poate atrage modificări ale parametrilor de evoluţie
politico-militară cu repercursiuni asupra continuităţii acţiunilor specifice. Se impune,
aşadar, o percepţie oportună şi realistă a acestor modificări pentru adaptarea permanentă
a scopurilor şi misiunilor la mobilitatea obiectivelor politice.
Caracterul multinaţional al operaţiilor
Caracteristică esenţială pentru AMADR, provine din preocupările de securitate şi
stabilitate care ies din cadrul strict naţional şi se regăsesc şi în atribuţiile tuturor
organizaţiilor de profil regionale, zonale şi continentale. Multinaţionalitatea acestor
operaţii aşadar se înscrie în securitatea colectivă, care se instalează tot mai mult şi sigur
pe continentul european, la care se alătură în diferite forme active şi componente civile
spre finalităţi durabile şi pacifiste.
8.2.3.Caracterul strategic
Rezultă din elementele de nivel al scopurilor şi nicidecum din cantitatea forţelor
şi mijloacelor angajate.
O acţiune de acest fel iniţiată unilateral de un stat vizează protejarea sau apărarea
unui interes naţional propriu, acesta fiind de importanţă strategică.
Alte elemente care dau valoare strategică AMADR pot fi: descurajarea,
capacitatea de ripostă, desfăşurarea demonstrativă de forţe, informaţia urgentă,
transferul de autoritate, asigurarea administrativ-logistică etc. Toate acestea reclamă
rezolvări la nivel naţional, ce reprezintă de fapt vârful deciziei politico-militare, adică
domeniul strategic.

8.3.Criterii de clasificare
Din punctul de vedere al forţei A.M.A.D.R. se clasifică în trei mari categorii:
- operaţii cu folosirea sau cu ameninţarea folosirii forţei;
- operaţii fără folosirea sau fără ameninţarea cu folosirea forţei;
- operaţii simultane.

133
 8.3.1.Operaţii cu folosirea sau cu ameninţarea folosirii forţei
Apar ca unică soluţie în situaţiile în care prin acţiuni paşnice nu s-au reuşit
stoparea unei evoluţii purtătoare de conflictualitate militară. În această categorie se
înscriu:
- loviturile punitive scurte sau cu obiective punctuale;
- raidurile aeriene, maritimo-fluviale şi terestre;
- operaţiile de impunere a păcii;
- impunerea de sancţiuni (embargoul);
- demonstraţiile de forţă;
- impunerea zonelor de excludere aeriană;
- sprijinul pentru insurgenţii care se opun regimurilor totalitare;
- asistenţa naţiunilor prietene pentru lupta împotriva insurgenţilor.
- operaţiile de evacuare dintr-un mediu ostil;
- eradicarea terorismului;
Ne exprimăm punctul de vedere că aceste acţiuni militare trebuie să fie de
excepţie.

8.3.2.Operaţii fără folosirea sau fără ameninţarea folosirii forţei

În acest caz evoluţia situaţiilor se înscrie sub pragul critic al unei conflictualităţi
armate. În cadrul acestora se poate include:
- operaţiile de ajutor umanitar;
- operaţiile de căutare-salvare;
- sprijinul unor naţiuni;
- combaterea terorismului;
- operaţiile împotriva traficului de droguri;
- evacuarea necombatanţilor din zonele de conflict;
- operaţiile de sprijinul păcii;
- protecţia căilor de navigaţie;
- controlul armamentului.
Asemenea operaţii se desfăşoară de regulă în compunerea multinaţională, integrat
(intercategorii de forţe armate), iar baza juridică se află în Carta O.N.U. (cap. VI).

8.3.3.Operaţii simultane
Aceste operaţii presupun întrebuinţarea forţei concomitent cu acţiuni fără
folosirea ei.
A.M.A.D.R. mai pot fi clasificate şi după durată:
- de scurtă durată: raiduri, lovituri etc.
- de durată medie: operaţii în sprijinul păcii, embargo, controlul armamentelor;
- de lungă durată: impunerea de sancţiuni, operaţii de impunere sau menţinere a
păcii.

8.3.4.Tipologia operaţiilor
Din practica A.M.A.D.R. rezultă că până acum s-au impus, fiind recunoscute
unanim în doctrinele militare, şaisprezece tipuri caracteristice de operaţii:
- controlul armamentelor;
134
 - combaterea terorismului;
- sprijinul operaţiilor antidrog;
- impunerea de sancţiuni;
- operaţii de interceptare maritimă;
- impunerea zonelor de excludere aeriană;
- asigurarea libertăţii de navigaţie şi de survol;
- asistenţa umanitară;
- sprijin militar pentru autorităţile civile;
- asistenţa naţiunilor prietene;
- operaţii în sprijinul păcii;
- protecţia căilor de navigaţie;
- operaţii de salvare-evacuare;
- demonstraţii de forţă;
- lovituri şi raiduri.
Aceste tipuri de operaţii pot fi preluate colectiv, adaptate şi dezvoltate într-o
concepţie unitară pentru un teatru de acţiuni militare.

8.4.Principiile AMADR
Ele derivă în mare măsură dintre principiile războiului şi luptei armate moderne,
ca o prelungire a acestora în anumite condiţii speciale. În consecinţă, comandanţii
forţei întrebuinţate în AMADR trebuie să le cunoască şi să le aplice cu mult
discernământ.
Practica strategică a AMADR a consacrat şase principii, primele trei derivând
din principiile clasice ale luptei armate moderne, iar următoarele dobândind mai multă
specificitate din cadrul operaţiilor altele decât războiul.

8.4.1.Obiectivul
Acesta trebuie să fie bine definit, viabil (posibil de îndeplinit) şi decisiv.
Are la bază necesitatea înţelegerii condiţiilor de realizare şi de asigurare a
succesului operaţiei (misiunii) ţinând cont de principalele obstacole şi pericole ce pot
apare în dinamica acţiunilor. De regulă, este strategic (politico-militar) şi are o
componentă politică şi una militară care se subscrie primei.
Între cele două componente apare o corelaţie în sensul că se determină reciproc:
obiectivele politice se transpun în practică prin misiuni de luptă foarte concrete, iar
obiectivele militare deseori modifică scopul politic.

8.4.2.Unitatea de efort
Derivă din principiul luptei armate moderne cunoscut ca unitate de comandă. În
cadrul A.M.A.D.R. unitatea de efort se realizează în multe situaţii foarte greu din
motivele:
- varietatea participanţilor (civili şi militari);
- caracterul multinaţional al operaţiilor;
- aranjamentele de comandă, adică formulele prin care se asigură unitatea de
comandă în cazurile în care lipsesc anumite elemente.
În esenţă constă în direcţionarea tuturor forţelor implicate către realizarea scopului
strategic comun.
135
 8.4.3.Siguranţa
Rezultă din dreptul esenţial la autoapărare împotriva oricăror acte sau intenţii
ostile la adresa forţei sau a membrilor ei. Siguranţa asigură realizarea libertăţii de
acţiune prin care se pot elimina riscurile şi vulnerabilităţile la acte ostile ale forţei, prin
provocări sau prin surprindere executate de partea adversă.
În parctică, o găsim sub forma măsurilor luate fără ezitare şi compromisuri prin
care în orice moment forţa trebuie să reacţioneze la orice acţiune ce ar putea afecta
propriile structuri ori ar compromite operaţia. În dinamica acţiunilor siguranţa se
extinde şi asupra civililor şi mass-media cu care se cooperează.

8.4.4.Restricţia (abţinerea)
Acest principiu presupune aplicarea tuturor capacităţilor militare şi a măsurilor
aferente lor cu multă reţinere şi prudenţă din motive politice şi de protejare eficientă a
forţei. În cazuri complexe forţa se întrebuinţează numai ca ultimă instanţă pe baza
unor reguli stricte de angajare, bine cunoscute, aplicate şi detaliate prin procesul de
planificare a operaţiei (misiunii).

8.4.5.Perseverenţa
Presupune disponibilitatea de a desfăşura în mod constant şi echilibrat toate
capacităţile disponibile, pe termen lung, în sprijinul realizării scopurilor strategice
propuse.
Adesea, răbdarea, meticulozitatea şi insistenţa în urmărirea scopurilor şi
obiectivelor strategice, atât cât sunt necesare pentru îndeplinirea lor, constituie una din
principalele condiţii de realizare a succesului. Toate acestea însă se bazează şi pe
măsuri coerente în plan politic, economic şi informaţional în sprijinul forţei.

8.4.6.Legitimitatea
Aplicarea acestui principiu trebuie să creeze părţilor aflate în conflict percepţia
reală privind legalitatea, moralitatea şi dreptul la intervenţie pe care forţa îl deţine,
prin abilitatea ei de către O.N.U. sau O.S.C.E. (în plan regional), în baza dreptului
internaţional recunoscut.
Legitimitatea trebuie corelată cu imparţialitatea în tratarea formaţiunilor rivale,
susţinută de reţinerea în utilizarea forţei şi bazată pe o disciplină foarte strictă a
întregului personal.
Aplicarea cu măiestrie a acestor principii asigură condiţiile de succes şi
minimalizează pierderile în operaţii, iar ignorarea lor creează riscurile de a nu realiza
scopurile şi obiectivele politice stabilite.

8.5.Scopurile specifice şi obiectivele operaţiilor

Factorul politic naţional (mai rar) şi structurile politice ale organizaţiilor
internaţionale (Consiliului de Securitate al O.N.U.) stabilesc pentru fiecare tip de
operaţie scopurile şi obiectivele.

8.5.1.Scopurile specifice
Acestea pot fi grupate după criteriul timp în:
- scopuri pe termen lung (vizează obiective şi finalităţi de perspectivă) precum:
promovarea păcii; prevenirea conflictelor; promovarea şi salvgardarea drepturilor
136
omului; realizarea unui climat de securitate mobil şi stabil; prezervarea accesului liber
la resursele esenţiale; securizarea unui regim (zone) cu potenţial ridicat de conflict;
- scopuri pe termen mediu (vizează finalităţi de etapă) cum ar fi: sprijinirea
organizaţiilor mondiale şi regionale în vederea asigurării securităţii; promovarea şi
sprijinirea intereselor naţionale vitale; sprijinirea statelor naţionale în promovarea
valorilor democratice; izolarea unor surse de risc (fundamentalism religios, intoleranţă
etnică, terorism, trafic ilicit etc); sprijinul pentru autorităţile civile; sprijinul pentru
naţiuni prietene asumat prin tratate;
- scopuri pe termen scurt sau parţiale (vizează finalităţi intermediare), de
exemplu: prevenirea şi stoparea unei conflictualităţi ; impunerea unui acord de pace,
sprijinul umanitar, protecţie conaţionalilor aflaţi în mediu ostil, sprijinul pentru
prevenirea destructurării statului, sprijinul pentru lichidarea urmării unui dezastru.
8.5.2.Obiectivele operaţiilor
Sunt determinate de: tipologia operaţiilor, principiile generale şi specifice ale AMADR,
procedeele şi procedurile operaţionale de angajare a forţei.
Obiective politice:
- cooperarea multinaţională în asigurarea păcii;
- prevenirea conflictelor;
- sprijinul autorităţilor civile în refacerea structurilor statului;
- constituirea unor capacităţi comune de apărare;
- asistenţa tranziţiei;
- sprijin pentru răsturnarea regimurilor totalitare antidemocratice.
Obiective militare:
- încetarea ostilităţilor;
- dezangajarea forţelor;
- aducerea beligeranţilor la masa tratativelor;
- impunerea unui acord de pace;
- supravegherea respectării unui acord de pace;
- asistenţă în stoparea traficului ilicit;
- combaterea organizaţiilor şi acţiunilor teroriste;
- asigurarea libertăţii de deplasare şi de navigaţie;
- sprijinirea combaterii insurgenţilor.
Obiective de salvare-evacuare şi umanitare:
- salvarea şi evacuarea necombatanţilor;
- protecţia intervenţiei organizaţiilor umanitare;
- lichidarea urmărilor unor dezastre;
- protecţia refugiaţilor şi persoanelor dislocate;
- asigurarea ajutorului umanitar.

8.6. Forţele, mijloacele şi misiunile caracteristice

8.6.1.Forţe şi mijloace implicate
Datorită diversităţii operaţiilor militare altele decât războiul, forţele şi mijloacele
participante sunt la fel de diverse constitutiv, structural şi ca logistică. Acest fapt este
determinat de:
- multitudinea riscurilor şi ameninţărilor;
- accentuarea decalajelor privind accesul la resursele strategice;
- acutizarea decalajelor în dezvoltarea economică;
137
 - cantitatea şi calitatea forţelor şi mijloacelor implicate în diferite conflicte;
- radicalizarea unor forţe extremist – naţionaliste;
- amplificarea fenomenelor de internaţionalizare a crimei organizate.
Natura şi valoarea forţelor angajate în A.M.A.D.R. prezintă următoarele caracteristici:
- aparţin NATO, U.E., O.N.U., O.S.C.E.;
- pot fi destinate şi de alte state din lume care nu sunt cuprinse în alianţe ori
uniuni internaţionale;
- sunt din toate categoriile de forţe armate;
- au valoare: batalion, brigadă, divizie până la corp de armată;
- elementele civile sporesc mereu ca pondere în cadrul forţei multinaţionale
(organizaţii internaţionale, guvernamentale, neguvernamentale, private,
religioase etc.);
- dobândesc un statut special;
- natura, valoarea şi apartenenţa lor se stabilesc la nivel mondial (O.N.U.) ori
regional (NATO, O.S.C.E.);
- extinderea participării statelor cu forţe necesare devine un factor de
descurajare în cadrul gestionării crizelor;
- sporeşte utilizarea mijloacelor neconvenţionale, ceea ce imprimă unor forţe
statutul de structuri speciale.
8.6.2.Misiuni caracteristice
Misiunile forţelor participnate la A.M.A.D.R. se pot clasifica în trei mari
categorii:
- misiuni combatante sau de luptă cu folosirea forţei militare şi sunt cele de
impunere: a păcii, a embargoului, a zonelor de interdicţie aeriană sau
raidurile, acţiunile punitive (aflate sub incidenţa cap. VII din carta O.N.U.);
- misiuni necombatante, care presupun interpoziţionarea unor forţe militare
între foşti beligeranţi şi vizează supravegherea încetării focului, respectarea
condiţiilor impuse printr-un acord de pace, asigurarea transporturilor de
salvare-evacuare şi umanitare, lichidarea urmărilor unor dezastre, ajutorarea
refacerii instituţiilor de stat, protecţia de persoane şi combatanţi, evacuarea
necombatanţilor etc.;
- misiuni simultane (combinate) ce presupun executarea în acelaşi timp a unor
acţiuni cu folosirea forţei şi a unor operaţii necombatante sub aceeaşi
comandă operaţională.
Misiunile în cadrul AMADR se supun aceloraşi condiţii şi cerinţe de natură
politică, suferind modificări de conţinut în concordanţă cu remodelarea scopurilor
şi obiectivelor operaţiilor în curs de derulare.
În concluzie, A.M.A.D.R. presupun o tipologie de operaţii cărora li se
circumscriu scopuri şi obiective specifice, care se îndeplinesc prin misiuni adecvate.
BIBLIOGRAFIE
 Onişor Constantin – Teoria strategiei militare, Editura A.I.S.M., 1999;
 Onişor Constantin – Arta Strategică a Securităţii şi Integrării Europene, Editura
A’92, Iaşi, 2002;
www.geopolitica.ro
http://www.actrus.ro/biblioteca/carti/stiinta mil/cos mal/cuprins.html
http://www.studiidesecuritate.ro
http://www.mapn.ro/indexro.php
138
 CAPITOLUL IX

TERORSIMUL ŞI SECURITATEA
STATELOR

Începutul acestui secol a fost zguduit de atacul terorist de amploare executat

asupra SUA, însă fără a fi revendicat de vreo organizaţie cunoscută deja. Surpriza nu a
constituit-o acţiunile teroriste în sine, ci faptul că ţinta aleasă a fost cea mai redutabilă
putere actuală, considerată până acum invulnerabilă. Acest eveniment tragic a atras
atenţia tuturor asupra faptului că terorismul, devenit în ultimele decenii ale secolului
trecut internaţional, se manifestă ca fenomen în expansiune, având deja o tradiţie
îndelungată.

9.1. Terorismul –prezent, trecut şi viitor

9.1.1. Apariţia şi evoluţia terorismului

Apariţia terorismului este legată de război, privit ca violenţă instituţionalizată,
de care se fac vinovaţi zeii. Astfel, zeul războiului Ares (din mitologia greacă) avea
înhămaţi la carul său de luptă doi cai cu numele Phobos (teroarea) şi Daimos (frica).
Acest aspect mitologic reliefează esenţa războiului, adică utilizarea premeditată a
forţei (politica) presupune instituţionalizarea violenţei (confruntarea armată) în
vederea impunerii voinţei propii (victoria) adversarului pentru satisfacerea unor
interese (scop şi obiective). Dar tot în Antichitate apare şi o formă mai restrânsă a
războiului, care poate fi apreciată ca fiind „păcatul originar” al terorismului; utilizarea
restrânsă a forţei, dar cu maximă violenţă şi generând teamă şi teroare, în vederea
impunerii voinţei pentru realizarea unui scop politic.
Arealul apariţiei terorismului se delimitează în Orientul Mijlociu şi Îndepărtat, cu
mulţi ani înainte de Hristos. Prototerorismul Antichităţii era coercitiv, manipula
voinţa victimelor şi opiniei publice martoră, se baza pe ameninţare şi acte violente
pentru a fi credibil şi a fost utilizat în principal de către conducerea politico-militară şi
religioasă. Forma cea mai organizată de terorism s-a manifestat în lupta evreilor
împotriva ocupaţiei romane fiind de natură mesianică. Modalitatea concludentă de
acţiune era „omoară unul, terorizează o mie” (Sun – Tzi).
La începutul Evului mediu terorismul se manifesta prin grupări de credinţă şi
sacrificiu, care conspirau împotriva reprezentanţilor formaţiunilor statale în devenire,
folosind crima planificată şi sistematică sub formă de atentate ca armă politică,
inducând teroarea pe termen lung. Cea mai caracteristică structură teroristă de acest fel
a funcţionat în sec. XII şi XIII, aparţinând lumii islamice; conducerea a aparţinut
conducătorilor spirituali musulmani şi viza răspândirea terorii în rândul
„necredincioşilor” prin violenţă şi crimă. Este vorba de „hashashini” care acţionau sub
influenţa drogurilor.
Folosirea modernă a conceptului de terorism este legată de Revoluţia Franceză
din 1789. Utilizarea premeditată a terorii a devenit o metodă practicată pentru crearea
bazei unei noi ordini sociale. Aşa se face că puţin mai târziu a fost semnalată ca origine

139
a terorismului de stat, adică utilizarea teroarei şi violenţei în numele statului, indiferent
dacă statul era revoluţionar sau nu.
Ulterior, prin îngemănarea teroriştilor aşa-zişi patrioţi cu anarhiştii, violenţa şi
teroarea personală sau colectivă au fost îndreptate împotriva statului, aceste acţiuni
fiind cunoscute sub denumirea de anarho-terorism, caracterizat prin individualism
acţional sub forma atentatelor, comploturilor şi asasinatelor teroriste.
Epoca modernă s-a confruntat cu terorişti individuali, cu „iluminaţi de sorginte
divină” şi cu mişcări clandestine promotoare ale unui terorism organizaţional, mascat
sub faţada unor idealuri înalte în favoarea schimbării, desfăşurat de diferite societăţi
secrete anarho-revoluţionare şi radical-extremiste. Drept rezultat, în această perioadă s-
au organizat şi desfăşurat campanii teroriste de proporţii îndreptate cu predilecţie
asupra simbolurilor puterii. Această tactică s-a dovedit falimentară (nu şi-a atins
niciodată obiectivele), ceea ce a motivat revigorarea terorismului de stat, ca represalii
din partea guvernărilor absolutiste ale vremii.
Începutul secolului XX a marcat apariţia unor noi forme organizaţionale de
terorism: terorismul sponsorizat, terorismul mutual acceptat şi terorismul de stat.
Acestea au făcut ca terorismul să devină un mijloc de coerciţie internă şi o formă de
agresiune externă, indiferent dacă la conducerea statului erau formaţiuni politice cu
ideologii de stânga ori de dreapta.
Promovarea deschisă a terorismului ca metodă de luptă şi ca instrument politic
a provocat în perioada interbelică un val masiv de atentate, crime, asasinate politice şi
violenţe care au erodat statutul democratic al ţărilor europene. În plan intern s-a realizat
un control complet al propriei populaţii în vederea mobilizării efortului naţional pentru
următorul război mondial.
Variatele forme de terorism interbelic au generat un adevărat război psihologic
utilizat diferit de către guvernele aflate la putere.
Pe timpul celui de-al doilea război mondial acţiunile teroriste au fost confundate
cu simple acte de război, deoarece au fost îndreptate asupra conducătorilor militari şi
politici în vederea obţinerii de avantaje strategice. În acelaşi timp, rezistenţa armată faţă
de ocupanţi a îmbrăcat adesea forma de terorism. Avem de-a face aşadar cu un terorism
de război, care în esenţă iese în afara normelor de drept internaţional umanitar.

9.1.2.Terorismul contemporan
La 20-30 de ani după al doilea război mondial, Occidentul şi Orientul Mijlociu au
fost lovite foarte puternic de grupări teroriste internaţionale şi transnaţionale. Atunci
s-au exprimat două idei strategice:
- pe fondul extinderii considerabile a universului violenţei politice prin
terorism se impune planificarea apărării şi ripostei împotriva acestui flagel;
- populaţia proprie poate fi deopotrivă victime sau ţinte ale terorismului şi
„actori” ai acţiunilor teroriste.
În actualitate, violenţa politică se poate manifesta interstatal cu folosirea unor forţe
specializate ce se înscriu între naţiunile teroriste ori intrastatal prin utilizarea unui
aparat de represiune deseori ascuns în instituţiile statului pseudodemocratic. Dar
apare frecvent şi violenţa motivată politic între cetăţenii unor state sub forma
rivalităţilor etnice, sociale, ideologice, religioase etc. De asemenea, pot apare şi
aspecte ale violenţei politice între cetăţeni şi stat sub forma insurgenţei. Tote

140
acestea nu formează singure sau împreună terorism, ci cuprind numai anumite
elemente de terorism.
Violenţa politică privită în exclusivitate ca terorism este valabilă numai atunci
când valorile naţionale sau europene sunt încălcate, aplicate insuficient,
neconvingător ori forţat, începând de la individ, comunităţi, etnii, grupări religioase,
continuând cu statul sau statele şi culminând cu instituţiile suprastatale sau
organizaţiile regionale şi mondiale. Aşadar, terorismul poate fi catalogat ca o
reacţie, atitudine potrivnică, rezistenţă, împotrivire, negare faţă de ceea ce este
anormal în inter/intrastatal, în infra/supranaţional vis-a-vis de firesc, pretabil,
adecvat, particularizat în relaţiile între cetăţeni şi stat şi dintre aceştia.
În perioada imediat postbelică s-a înregistrat o proliferare a terorismului din
cauze de ordin naţional, social, politic, ideologic şi religios, astfel:
- autodeterminarea şi autoguvernarea unor minorităţi etnico-religioase;
- nemulţumirile faţă de regimul politic, economic şi social;
- exercitarea unor presiuni faţă de guvernul minoritar;
- războaiele de eliberare naţională;
- conflictele armate frontaliere din „zonele fierbinţi”;
- mişcările de guerilă şi de eliberare naţională;
- rivalităţile din cadrul războiului rece;
- exportul de ideologii revoluţionare şi de modele democratice;
- teza conform căreia la terorism se răspunde cu terorism de stat;
- constituirea „statelor securităţii naţionale” cu dictaturi politico-militare;
- criza forţelor armate în curs de restructurare.
Începând cu anii ’70 ai secolului trecut s-a avut de-a face cu o proliferare
internaţională a terorismului transnaţional din care se pot desprinde câteva
concluzii:
-succesele circumstanţiale dobândite anterior de terorişti au creat o stare de
emulaţie;
-mediatizarea exagerată a unor lucrări memorialistice care au completat nefast
literatura teroristă;
-costurile mari ale războiului clasic au îndemnat conducerile unor state să se
folosească de acţiunile teroriste (neconvenţionale) ca mijloace mai puţin periculoase
de coerciţie asupra adversarilor;
-recunoaşterea terorsimului ca metodă de purtare a războiului neconvenţional
de către unele state care au oferit sprijin politic, material şi moral direct sau indirect
mişcărilor subversive;
-dezvoltarea comunicaţiilor şi mass-media au favorizat apetitul teroriştilor
pentru publicitate prin senzaţional;
-considerarea teroriştilor ca „ultimă verigă a unui lanţ cauzal”;
-martirizarea teroriştilor ca urmare a unor măsuri represive le sporesc atuurile
psihologice în câştigarea sprijinului maselor şi opiniei publice internaţionale.
Sursele logistice ale teroriştilor se bazează pe:

141
 - existenţa pe piaţa liberă sau pe pieţe ilicite a unor game largi de produse ce pot
fi incluse în arsenalele teroriste;
- livrarea necontrolată a unor arme înalt tehnologizate;
- ingeniozitatea adaptării unor mijloace inofensive la armele şi tehnicile
teroriste;
- sprijinul material şi sponsorizări din partea unor state;
- traficanţii de arme comerciale;
- sustragerea de arme, mijloace şi materiale militare din unele armate;
- jefuirea unor bănci, inginerii financiare şi extorcarea conaţionalilor de bani;
- traficul de stupefiante;
- legăturile între grupările teroriste;
- atragerea unor personalităţi ştiinţifice.
În momentul de faţă o problemă deosebit de complexă o constituie delimitarea
terorismului de insurgenţă, aceasta din urmă fiind un procedeu de ducere a
confruntării armate din cadrul războiului.
Ca număr şi sprijin popular insurgenţa este mult mai largă faţă de terorism,
care numără doar câteva persoane sprijinite discret de un număr restrâns de adepţi.
Terorismul se bazează pe impactul psihologic şi nu pe echilibrul dintre scop,
forţe şi mijloace, ca atare, acţiunile teroriste se înscriu în strategia acţiunilor
indirecte, ca un final mereu amânat.
Alte elemente caracteristice terorimului sunt legate de: acţiunile desfăşurate în
mediul aglomerat; „propaganda prin fapte”, care produc un „şoc psihologic masiv”
în rândul opiniei publice martoră sau care beneficiază de „serviciile” mass-media
raportate la „era radioului şi televiziunii” sau care reuşeşte intimidarea factorului
de decizie ori a oficialităţilor; impunerea unei atitudini forţate de rezistenţă a
populaţiei; provocarea factorului politic la represalii de pe urma cărora pot suferi
mulţi cetăţeni; speranţa realizării unui conflict deschis inter/intrastatal; neputinţa
guvernelor de a reacţiona deocamdată eficient la sfidările teroriste; impunerea unui
„regim de mână forte” capabil să conducă statul terorizat; crearea haosului
general bazat pe conflictualitate; obţinerea de compromisuri în relaţia cu partea
adversă.
Către anii ’80 ai secolului trecut a apărut şi o altă formă de terorism internaţional
denumit „terorism expresiv”, motivaţia dominantă a acestui fenomen fiind „spasmul
emoţional” al opiniei publice interne şi internaţionale faţă de o problemă „uitată de
istorie” fără vreo rezolvare politică în actualitate. De asemenea, acest tip de terorism
vizează şi atragerea atenţiei unor factori de decizie asupra unor „acţiuni de
pacificare a zonelor” nu prea conform cu drepturile omului sau minorităţilor etnice
de pe continent.
9.1.3.Elemente stratergice ale terorismului actual
Un prim element strategic îl constituie accentuarea caracterului internaţional
al terorismului evidenţiat prin:
-realizarea de alianţe teroriste bazate pe scopuri, obiective, acţiuni, forţe şi
mijloace comune;

142
 -coalizarea unor structuri teroriste europene şi nu numai pentru operaţii comune
de lungă durată îndreptate împotriva „imperialismului multinaţional” şi a
„sistemului global de dominaţie”;
-alinierea doctrinară şi ideologică a organizaţiilor teroriste pentru destabilizarea
NATO şi a unor state occidentale;
-dezvoltarea relaţiilor de conlucrare şi parteneriat între grupările şi organizaţiile
teroriste din Europa cu cele islamice şi cu altele în vederea forţării de soluţii
avantajoase în Orientul Mijlociu;
-sprijinirea mişcărilor separatiste de către structuri teroriste;
-intensificarea acţiunilor teroriste pe teritoriile altor state decât cele cărora le
aparţin;
-sporirea numărului de acţiuni teroriste asupra unor obiective de interes
internaţional.
Rezultatul acestor măsuri şi acţiuni, tot mai evidente în ultima vreme, sunt
constituirea reţelelor internaţionale de terorism cu responsabilităţi regionale,
continentale, intercontinentale şi transatlantice.
Un alt reper strategic îl reprezintă implicaţiile terorismului de stat pe plan
internaţional. În esenţă este vorba de „terorismul internaţional de stat” sau de
„terorismul girat de state” prin care se desemnează folosirea violenţei, a terorii
(sau ameninţarea cu folosirea acestora) de către state în raporturile conflictuale sau
antagonice dintre ele, în scopul obţinerii de avantaje de ordin politic, economic,
social, militar sau de altă natură.
Practic ele se regăsesc în:
- politica de forţă şi dictat a unor state;
- atentatele asupra democraţiilor;
- încurajarea şi sprijinul unor state;
- disputele şi opoziţiile ideologice;
- singura cale de a atinge scopuri politico-militare;
- exportul revoluţiei fundamentaliste;
- constituirea unor structuri de forţe speciale;
- instrumentele politiciii externe a unor state.
Elementele strategice cele mai consistente în terorismul actual sunt organizarea şi
modul de acţiune care au cunoscut reconsiderări majore, cu implicaţii deosebite
în desfăşurarea operaţiilor:
-revizuirea strategiei şi tacticii concomitent cu reorganizarea structurilor
pentru unitatea de acţiune, uniformizarea doctrinară şi ideologică şi realizarea de
structuri „revoluţionare unice”;
-accentuarea compartimentării pe orizontală pentru a spori independenţa
acţională şi pe verticală pentru a delimita concepţia de execuţie şi a aduce în ierarhie
şi simpatizanţii;
-accentuarea specializării pe tipuri de acţiuni, mijloace folosite, obiective, pe
statele ţintă, procedee folosite etc.;

143
 -orientarea acţiunilor asupra obiectivelor de infrastructură care tind să
devină „călcâiul lui Ahile” al ţărilor vizate de terorism;
-preocuparea pentru limitarea “daunelor colaterale” cu excepţia acţiunilor
îndreptate preconceput asupra populaţiei şi care nu se constituie în avertismente;
-proliferarea acţiunilor prin sacrificiu;
- diversificarea surselor de ordin logistic prin accesul la resurse financiare
dobândite în mod ilicit.
Frecvenţa actelor de terorism este un element care în ultimii ani a evidenţiat
noi tendinţe: o anumită succesiune de acţiuni (serialitatea) care pot precede sau urma
reacţiei adverse; concomitenţa actelor pentru a amplifica efectele în plan psihologic.
Un alt element strategic al terorismului actual este şi legăturile sale cu
tehnologiile de vârf ce privesc: coordonarea activităţilor prin satellit, procesarea în
timp real a informaţiilor, bruiajul diferitelor frecvenţe de lucru în comunicaţii,
explozivi performanţi, bombe cu instalaţii digitale, agenţi biologici letali, artizanat
N.B.C. etc.

9.1.4.Prognoze asupra proliferării terorismului contemporan

Studii sociologice europene şi euroatlantice pe probleme de terorism au dat
răspuns la întrebarea: Poate avea terorismul succes ? Acesta constă în precizarea că
în nici o situaţie terorismul nu-şi poate atinge scopurile strategice finale, ci doar
temporar şi circumstanţial poate obţine anumite concesii. Acest răspuns însă atrage
atenţia asupra necesităţii unirii eforturilor internaţionale pentru eradicarea
fenomenului printr-o strategie adecvată aplicată într-un război antiterorist de
lungă durată desfăşurat la scară planetară.
Terorsimul în acest secol va reflecta dezvoltările tehnologice, schimbările
sociale, transformările statale, regionale şi mondiale, precum şi dinamica centrelor
de greutate ale puterii pe mapamond. Tacticile acţiunilor teroriste se vor adecva la:
- mobilitatea planetară asigurată de toate categoriile de transport;
- mass-media audio, video, scrisă, informatică, care vor asigura informaţii
vitale şi o audienţă mondială nemijlocită;
- pieţele clandestine de mijloace şi sisteme de arme high-tech, deoarece asigură
câştiguri mari producătorilor;
- vulnerabilităţile societăţii moderne care prin dezvoltare nu poate asigura
suficient şi securitatea necesară.
Toate acestea vor permite noi motive ale terorismului legate de calitatea vieţii,
protecţia mediului, accesul la informaţii vitale etc. Totodată, vom asista la: crearea
unor infrastructuri logistice mondiale ale terorismului în complementaritate cu
circuitele crimei organizate; o anumită „instituţionalizare” sub forma acţiunilor
speciale a actelor teroriste; înzecirea costurilor necesare prevenirii acţiunilor
teroriste.
Analiza evenimentelor teroriste din S.U.A. ne permit să prognozăm:
- persistenţa şi proliferarea cantitativă şi calitativă a actelor teroriste;
- creşterea densităţii incidentelor de mare anvergură;
144
 - deraparea în continuare a terorismului clasic către megaterorism prin
utilizarea celor mai periculoase mijloace;
- diversificarea tacticilor acţionale, alegerea după criterii cu efecte ale
mijloacelor şi selectarea după senzaţional a ţintelor;
- operaţiile teroriste pot produce crize majore la nivel mondial cu repercusiuni
asupra tuturor statelor în plan economico-financiar, politic, militar, moral şi
cultural;
- războiul modern va deveni un nou tip de război, cu unic scop politico-militar
şi anume eradicarea terorismului internaţional de stat şi privat.

9.2.Terorismul – fenomen complex

9.2.1.Semnificaţia conceptului
În momentul de faţă semnificaţia conceptului de terorism a căpătat înţelesuri
diferite, deoarece utilizarea violenţei politice poate fi mai mult ori mai puţin
justificată. Totuşi, pentru a înţelege mai bine conceptul trebuie să apelăm la analiza
tripticului violenţă, teroare, frică / teamă.
Violenţa este definită ca recurgerea la forţă (atitudine) în vederea prejudicierii
adversarului. În terorism forţa poate fi de natură diferită şi de valoare scăzută, iar
prejudiciul direct realizat poate fi la fel.
Prin teroare se înţelege o stare de frică ori de teamă colectivă extremă, care
înspăimântă, tulbură şi paralizează, prin practicarea ameninţării cu violenţa sau
folosirea acesteia.
Frica este cunoscută ca o reacţie emoţională negativă care survine atunci când se
ajunge într-o stare primejdioasă fără a fi pregătit pentru aceasta. Elementul de
amplificare a reacţiei este surpriza.
Teama este un proces emoţional negativ generator de insecuritate, nelinişte,
alarmă, agitaţie şi tendinţă de evitare a unui pericol iminent sau îndepărtat.
Aşadar, terorismul se întruchipează într-o atitudine premeditată (utilizarea forţei,
violenţei), care generează procese şi reacţii afective negative (frică şi teamă)
cuprinse într-o stare colectivă (teroare).
Caracteristicile terorismului explică suficient de bine înţelesul conceptului din
zilele noastre:
- premeditarea acţiunii;
- folosirea sistematizată a fricii şi a teamei (terorii);
- gradul ridicat de organizare a terorii;
- calitatea doctrinară şi modul deliberat de acţiune;
- pericolul real şi difuz;
- ameninţarea vagă, greu de decriptat;
- imprevizibilitatea şi surprinderea în acţiune;
- incertitudinea, dezorintarea şi descurajarea socială pe care le produce;
- efect general şi calculat;
- acoperirea acţiunilor;
- scopurile şi obiectivele politice vizate;
145
 - transferul de violenţă către adversar (prin riposta acestuia);
- raportul între victime şi afectaţi este cu foarte mult în favoarea celor
prejudiciaţi;
- transferul obiectivelor şi scopurilor politice către imperative morale;
- spectrul nelimitat al formelor şi procedeelor de acţiune;
- focalizarea atenţiei opiniei publice;
- violenţa, criminalitatea, clandestinitatea necombatanţilor după dreptul
umanitar internaţional;
- preţul scăzut al acţiunilor;
- caracterul preponderent de grup al structurilor acţionale;
- organizarea substatală / subnaţională ori supra – statală / supranaţională;
- succesul acţiunilor necesită sprijin intern ori extern;
- duplicitatea politică a unor state faţă de terorismul internaţional;
- existenţa unei amprente legate de „modus operandi” a fiecărei organizaţii.

9.2.2.Tipuri (forme) de manifestare ale terorismului

Pentru a înţelege şi mai bine conţinutul şi semnificaţia terorismului apelăm la
tipologia acestuia. Facem precizarea că ne vom referi numai la formele care vizează
scopuri şi obiective politice.
În identificarea tipologiei terorismului se au în vedere: individualitatea sau
colectivitatea acţiunilor, scopurile politice vizate, implicarea statului în diferite
acţiuni, apartenenţa înfăptuitorilor, ţinta asupra căreia este îndreptată acţiunea,
gradul de diversiune realizat, nivelul coerciţiei atinse, natura şi valoarea grupărilor
întrebuinţate, formele de organizare a structurilor, legătura cu insurgenţele şi modul
în care adesea se realizează sponsorizarea. Pentru fiecare criteriu s-au făcut diferite
clasificări, care nu au dus decât la crearea de confuzii.
Clasificarea modernă a terorismului evidenţiază:
-terorismul patopolitic: exprimarea violenţei împotriva celor care nu vor „binele
poporului”;
-terorismul psihotic: folosirea psihopaţilor în diverse acţiuni violente cu
conotaţie politică directă sau indirectă de către grupuri iraţionale din punct de vedere
politic;
-terorismul criminal: atrage atenţia asupra folosirii violenţei în scop de
intimidare politică;
-terorismul endemic: ridicarea violenţei la rang de politică în diferite împrejurări
complexe pentru controlul anumitor spaţii în condiţiile vidului de securitate;
-terorismul autorizat: prin folosirea unor tehnici specifice violenţei pentru
menţinerea ordinii interne, influenţarea relaţiilor internaţionale şi ducerea luptei
armate de o intensitate scăzută cu scop de coerciţie;
-terorismul autorizat mutual: prin folosirea unor aşa-zişi voluntari pentru
apărarea unui regim politic sau a unor interese ale statului;
-terorismul organizaţional: păstrarea ordinii şi disciplinei într-o structură ilicită
prin folosirea violenţei faţă de membrii şi simpatizanţii acesteia;
146
 -terorismul pragmatic: folosirea violenţei pentru a obţine un sprijin de masă de
natură revendicativă în plan politic, economic, social etc.;
-terorismul funcţional: utilizarea violenţei pentru a dobândi un avantaj strategic
faţă de adversar;
-terorismul manipulativ: ameninţarea cu violenţa pentru a realiza o situaţie de
negociere prin care să se obţină soluţii convenabile la diferite cereri;
-terorismul simbolic: victima aleasă trebuie să reprezinte un simbol al
adversarului.
O analiză sumară a acestei tipologii, ne permite să grupăm terorismul acum în trei
mari categorii:
-nesprijinit de stat, dar privatizat de clanuri, comunităţi, etnii, entităţi religioase
etc.; au bazele în diferite state: în mod oficial, clandestin sau cu acordul lor tacit;
-patronate de către stat ca instruire, organizare şi înzestrare, sprijin
administartiv şi logistic; au bazele în afara statului patron;
-dirijate de către stat din punctul de vedere al sponsorizării şi al controlului; au
baze acoperite oriunde în lume.
După părerea noastră acesta este tabloul actual şi de perspectivă al terorismului
internaţional.

9.2.3.Paradigmele determinării şi cauzalităţii fenomenului terorist

a.Criza politico-militară ar putea determina şi cauza terorism şi acte teroriste
susţin unii sociologi. Pe acest temei se afirmă greşit că violenţa specifică
terorismului poate fi privită ca un mijloc utilizat raţional de către o structură, pentru
a-şi atinge scopul. Altfel spu, am avea de+a face cu o sociologie politică a
terorismului, care ar putea fi propovăduită în şcoli, public, mass-media etc.
b.Conceptualizarea terorismului, ca „militant acţional” pentru acţiuni violente
în direcţia potenţării unei poziţii în favoarea unei mişcări, credinţe, comunităţi etc.,
care reprezintă cauza de referinţă a combatanţilor, permite includerea acestuia în
jocurile politio-militare. Şi aceste intenţii de elucidare ale fenomenului sunt total
greşite.
c.O altă analiză conceptuală privind terorismul ne plasează în paradigma
culturală. Pe de o parte prea multă cultură ori subcultură favorizează terorismul în
toate formele sale, iar pe de altă parte se remarcă influenţa mediului socio-cultural
asupra formării şi dezvoltării personalităţii teroriste. Chiar dacă prezintă şi câteva
elemente valabile, această paradigmă nu satisface definirea universală a terorismului.
d.O altă cale de abordare a fenomenului terorist face apel la ideologie: de stânga,
de dreapta, fundamentalism religios, islamism radical, extremism marxist-leninist
etc. Această analiză aduce în definirea terorismului elemente ce ţin de reprezentări,
doctrine, mituri, carisme, „adevăruri supreme” etc.
e.Ultima abordare importantă în analiza terorismului are în vedere o legătură
posibilă de determinare între mişcările sociale sau comunitare şi violenţa politică.

147
Limitele acestei paradigme sociale apar în mod evident pentru că terorismul devine
voluntarist, artificial şi ca substituit atunci când puterea mişcărilor respective scade
ori creşte considerabil.
Toate aceste modalităţi, în mod individual ori împreună, nu permit pe deplin o
definire corespunzătoare a terorismului actual şi de perspectivă.

9.2.4.Esenţa acţională a terorismului

Finalitatea acţiunilor violente vizează ca adversarul să acţioneze potrivit
previziunilor teroriste: discreditarea politică în interiorul statului; slăbirea capacităţii
politice externe; pierderea credibilităţii ca sistem politic adecvat. Deci şi analiza
comportamentului adversarului terorizat prin violenţe multiple ne poate conduce
la înţelegerea fenomenelor şi de aici la definirea terorismului.
Un comportament slab, exagerat în reprimare internă ori externă, indulgenţa ori
reacţia violentă a statului victimă poate conduce direct sau indirect la emergenţa şi
proliferarea terorismului şi a actelor subversive, dar şi la crearea unor simpatii
proteroriste din partea opiniei publice.
Acelaşi lucru se poate întâmpla şi în situaţia în care statele iau măsuri de
protecţie ostentative, în vederea eliminării posibilităţii producerii unei crize
teroriste de natură a presupune represalii masive. În acest caz, statutul politic şi
ameninţarea teroristă riscă să se amplifice proporţional cu efortul de prevenire depus
de autorităţi; se poate afirma deci că terorismul poate subzista numai în situaţiile în
care opţiunile puterii statului – ţintă implică întotdeauna costuri mai mari decât
beneficiile.
În condiţiile actuale terorismul nu poate rezista în faţa unui stat(e) ce se
dovedeşte flexibil, deschis în plan politic prin înţelegerea raporturilor de forţe, a
percepţiei publice privind efectele şi a eficienţei măsurilor.
Esenţa acţională a terorismului ne demonstrează în plus faptul că este un
fenomen complex, capabil să influenţeze major prestaţia statului şi a instituţiilor
acestuia, dezvoltarea societăţii şi comunităţilor actuale şi viitoare, care devine un
obiect de studiu interdisciplinar.
În continuare demersul nostru de a descifra şi mai mult tainele terorismului şi de
a pătrunde astfel în esenţa lui acţională vom prezenta structura politică şi
fizionomia teroriştilor:
- obsesiv în a convinge opinia publică sau grupul social vizat să privească
realitatea potrivit propiului standard de legimitate politico-socială;
- acceptarea cu stoicism a cladestinităţii, marginalizării şi autoizolării plină de
tensiune şi nesiguranţă;
- uşurinţa cu care se consideră victime şi nu agresori;
- se declară cu nonşelanţă ca reprezentaţi ai unor grupuri (pături) sociale
oprimate, nedreptăţite;
- nutresc convingerea că sunt cei luminaţi dintre ignoranţi şi „aleşi” pentru
sacrificiu pe altarul unor idealuri şi cauze nobile;

148
 - perseverenţa cu care unii terorişti cred că sunt „condamnaţi la terorism” ca
singură modalitate de înfruntare a „adversarului nelegiuit”;
- tendinţa de pseudo-legitimizare prin folosirea unor termeni juridici în
justificarea actelor violente;
- proiectarea imaginii şi acţiunilor lor cu ajutorul simbolisticii militare;
- acceptarea fără discernământ a confruntării asimetrice – „noi şi restul
lumii”;
- uşurinţa cu care resping sau neutralizează orice sentiment de vinovăţie;
- „reaua credinţă a adversarului” este o motivaţie permanentă a acestora.
Toate elementele scot în evidenţă incapacitatea teroriştilor de a se adapta la o
situaţie de normalitate, aceştia neacceptând în nici o situaţie falsitatea convingerilor
lor.
9.2.5.Intenţie de definire a terorismului
Până acum nu s-a găsit o definiţie a terorismului care să întrunească patru
deziderate: general acceptată, funcţională, aplicabilă şi maleabilă. Dificultăţile
pleacă de la definirea unanimă a „crimei politice” şi a determinării exacte a ceea ce
constituie un „act terorist”. În consecinţă, propunem un grup de elemente care ar
putea ajuta la obţinerea unei definiţii viabile a terorismului:
- acte de violenţă şi acte represive cu caracter criminal;
- tolerarea sau asistenţa unor acte violente îndreptate împotriva unor state
riverane;
- acţiuni violente individuale ori de microgrup care ameninţă sau suprimă viaţa
unor inocenţi;
- ameninări asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale oamenilor;
- acţiuni violente executate în scopuri private;
- acte de distrugere a „domniei legii”;
- acte politice care îi protejează pe criminali de extrădare şi condamnare.
Corespunzător acestor elemente putem constitui deja cinci componente
conceptuale pentru o posibilă definiţie a terorismului:
-prima componentă ne permite să definim terorismul în strânsă legătură cu
convenţiile internaţionale (privind avioanele, zborurile civile, persoanele protejate şi
diplomatice);
-a doua componentă vizează legătura dintre terorism şi violenţa asupra
persoanei şi proprietăţii sau a ameninţării cu folosirea acesteia;
-a treia componentă delimitează locurile considerate „internaţionale” pentru
terorism: în afara teritoriului naţional al înfăptuitorului sau persoanei vizate; din
afara statului ameninţat sau cu ajutorul unui stat străin;
-a patra componentă permite identificarea motivaţiei şi scopului actelor teroriste
asupra intereselor unui stat sau organizaţii internaţionale pentru obţinerea de
concesii;
-a cincea componentă exclude din definiţia terorismului acţiunile militare
îndreptate împotriva obiectivelor unui stat sau ale unui grup armat organizat.
În încheiere, avansăm o definiţie a terorismului cu evidenţierea a patru
ipostaze:
149
 -acte violente sau periculoase vieţii umane care constituie ori ar putea constitui
violări ale legislaţiei criminale a statelor;
-actele de intimidare, coerciţie sau criminale asupra populaţiei civile,
guvernului şi altor instituţii naţionale ori internaţionale;
-acte de violenţă sau ameninţarea cu violenţa cu scop politic care au ca ţintă
civilii sau proprietăţile unui stat cu intenţia de a induce frică şi teamă în rândul
populaţiei şi autorităţilor;
-acte de violenţă sau ameninţarea cu violenţa împotriva unei persoane sau
grup de persoane neangajate într-un rol activ militar sau paramilitar şi folosirea
unor inocenţi ca ţinte sau obiective de şantaj cu scopul de a manipula politic
populaţia sau autorităţile ori în vederea obţinerii de avantaje politice.
În final, precizăm că aceste patru ipostaze ar putea satisface definirea terorismului
cu condiţia ca acesta să nu evolueze către o practică mult mai performantă, dar
nedorită în relaţiile internaţionale.

9.2.6.Caracteristici ale terorsimului la început de secol XXI

Din păcate, acum la început de nou secol asistăm pe de o parte la o intensificare
a actelor teroriste, iar pe de altă parte la un rafinament deosebit al organizării şi
declanşării acestora. Pe fondul lărgirii coaliţiei internaţionale de luptă împotriva
terorsimului şi a intensificării acţiunilor concertate asupra organizaţiilor crimei
politice sunt de aşteptat câteva mutaţii în strategia terorismului internaţional:
-declanşarea de agresiuni teroriste (11.09.2001);
-atacarea simbolurilor statului, cu predilecţie: sistemul democratic, instituţiile
politice, puterea economico-financiară, puterea militară, structurile religioase;
-realizarea surprinderii totale cu caracter de dezorientare publică: pe de o
parte a coeziune în jurul instituţiilor viabile, iar pe de altă parte o scădere
dramatică a încrederii populaţiei în propriile autorităţi;
-noul profil psihologic al teroriştilor: mai motivaţi şi angajaţi, capabili de
sacrificiu suprem, mai îndârjiţi în legitimitarea acţiunilor, cu mai multă fermitate
între declaraţii şi actele declanşate;
-instalarea domestică a acestora pe teritoriul statului ţintă cu multă vreme
înainte;
- crearea “coloanei a V-a” şi „coloanei a VI-a” pentru acţiunile ce urmează să
fie declanşate;
- respingerea totală şi brutală a valorilor şi modurilor de viaţă altele decât cele
în care teroriştii au crescut şi s-au format;
-propăvăduirea unui set de valori morale şi religioase autarhice;
-puterea de disimulare draconică;
-lipsa recunoaşterii oficiale pentru inducerea sindromului „adversarului
nevăzut”;

150
 -acoperirea mediatică extensivă pentru mondializarea evenimentelor de
violenţă politică;
-determinarea unei game largi de reacţii publice (solidaritate, bucuria pentru
„victorie”, „pedeapsă divină”);
-alegerea ţintelor de mare audienţă;
-spulberarea strategiilor de invulnerabilitate;
-crearea unui deficit de credibilitate a statului în plan intern şi extern;
-confruntarea internaţională pentru impunerea reciprocă a „sindromului de
reputaţie”;
-dramatismul inimaginabil al impactului actelor teroriste asupra minţii şi
sufletului uman;
-efectul sinergetic, dincolo de statul-ţintă;
-inducerea stărilor psihice latente ulterioare care afectează toate categoriile
sociale;
-instalarea psihozei unor noi tipuri de atentate executate cu mijloace N.B.C.;
-generarea unei puternice presiuni pentru acţiuni de retaliere – la violenţă se
răspunde cu violenţă;
-recrudescenţa atacurilor rasiste asupra persoanelor străine;
-înviorarea acţiunilor de purificare etnică;
-valorificarea ignoranţei cetăţenilor statului faţă de „lumea exterioară”;
-specularea unor previziuni (Nostradamus) şi a unor interpretări profetice din
Biblie (Apocalipsa);
-inducerea în eroare şi precipitarea mass-media pentru declanşarea unor
„bombe mediatice”.
Ne exprimăm punctul de vedere că pentru secolul XXI, fără a simplifica
fenomenul terorist, o definiţie adecvată a acestuia ar putea fi: folosirea violenţei
sau a ameninţării cu violenţa în scopuri politice de către persoane sau grupuri
indiferent dacă acţionează pentru ori împotriva autorităţii stabilite, dacă
asemenea acţiuni urmăresc influenţarea unui adversar (grup – ţintă) aflat dicolo
de victima sau victimele imediate. Aşadar, specifice sec. XXI pentru terorismul
internaţional sunt: act politic, folosirea sau ameninţarea cu folosirea violenţei şi
influenţarea unei audienţe, situată dincolo de producerea victimelor. În esenţă
forţarea unei audienţe se află în corelaţia scop sau obiective (de natură ideologică
ori religioasă) şi mijloacele întrebuinţate (de intimidare, de coerciţie, de instaurare a
terorii, teamei sau fricii).
9.3.Combaterea terorismului
La fel ca şi terorismul, combaterea acestuia (eforturile de a-l ţine sub control) este
mai uşor de descris decât de definit.

151
 9.3.1.Concepte specifice
Antiterorismul cuprinde toate măsurile luate pentru a preveni apariţia
terorismului sau a unui act terorist prin evaluarea pericolului, întărirea
obiectivelor de apărat, protecţia personalului şi asigurarea acţiunilor.
Contraterorismul este răspunsul post-factum la o acţiune teroristă care a avut
loc şi cuprinde: acţiuni de urgenţă, investigarea crimei şi riposta tactică.
Contracacarea terorismului evidenţiază ansamblul activităţilor, măsurilor şi
acţiunilor antiteroriste şi contrateroriste desfăşurate în planul securizării obiectivelor,
ordinii publice, siguranţei naţionale şi sunt de natură politico-militară.
Pentru combaterea terorismului este nevoie înainte de toate de o concepţie
clară şi fermă fundamentată pe patru chestiuni de context: cunoaşterea
„amprentei” fiecărei structuri teroriste, transpunerea în gândirea teroriştilor,
aprecierea pericolului şi prevenirea neprevăzutului.
În esenţă, concepţia trebuie să cuprindă obiectivele de bază şi nivelurile de
combatere.

9.3.2.Obiective de bază
Prevenirea se realizează prin iniţiative internaţionale şi diplomaţie, în scopul
unirii eforturilor statelor în combaterea terorismului.
Descurajarea priveşte securizarea obiectivelor posibile a fi lovite. Gama foarte
mare şi diversă a acestora permite teroriştilor să aleagă cu uşurinţă obiectivele de
atacat, fapt pentru care la securizarea prin măsuri externe trebuie adăugată
autoprotecţia lor.
Reacţia se realizează prin crearea unei capacităţi de intervenţie oportună de
natură militară şi de protecţie civilă, formată din structuri specializate în asemenea
acţiuni.
Previziunea propune întărirea continuă a măsurilor informative şi
contrainformative antiteroriste, dar şi schimbul oportun de informaţii în domeniu
între state.
Aceste patru obiective de bază trebuie exprimate în poziţia oficială a statului
astfel,
- negarea terorismului intern şi internaţional;
- disponibilitatea pentru cooperare internaţională;
- suportarea consecinţelor în situaţia practicării ori sprijinirii terorismului;
- refuzul de a face concesii organizaţiilor teroriste.

9.3.3 . Niveluri de combatere a terorismului

În practica strategică sunt consacrate trei niveluri de combatere a terorismului.
Primul este în plan politic şi diplomatic. Calea politică vizează problemele
interne ale statelor pentru a face faţă terorismului, inclusiv celui internaţional, iar
152
calea diplomatică se referă la legăturile şi eforturile ce se fac între state pentru
soluţionarea problemei. În acest plan se vor utiliza frecvent: negocierile, schimburile
de informaţii în relaţiile diplomatice, sancţiunile şi la nevoie chiar opţiunile militare.
Nivelul doi presupune abordarea strategică antiteroristă prin analiza
pericolului (culegerea de informaţii, identificarea şi studierea părţilor vulnerabile) şi
protecţia obiectivelor şi a demnitarilor (siguranţa acţiunilor, personalului şi siguranţa
fizică).
Al treilea nivel se încadrează în contraterorism şi reclamă reacţii tactice post-
factum. Este vorba de acţiuni contrateroriste de prevenţie, de răspuns, de retaliere
la nivel tactic îndeosebi executate sub forma loviturile punitive.
9.3.4.Antiterorismul
Măsurile antiteroriste operative includ strângerea de informaţii, analiza
vulnerabilităţilor şi unele acţiuni preventive.
La baza lor stau:
- constituirea băncilor de date specializate;
- elaborarea de planuri generale şi particulare (pe obiective) de protejare şi
asigurare antitero;
- controlul prin supraveghere şi analiza riscurilor, a vulnerabilităţilor;
- cooperarea tuturor instituţiilor cu atribuţiuni ori abilitate în domeniu.
Unele acţiuni preventive presupun:
- realizarea unui sistem unic de siguranţă;
- complementaritatea măsurilor şi acţiunilor;
- efectul sinergetic de prevenire;
- interdicţia scurgerii de informaţii.

9.3.5.Contraterorismul
Riposta sau acţiunea contrateroristă are drept scop rezolvarea unui act terorist
care nu a putut fi evitat prin măsurile de prevenire (antiteroriste) şi se execută pe
bază de plan prestabilit, care trebuie să cuprindă:
-măsuri generale pentru gestionarea situaţiei de criză;
-concepţii de acţiune pe varinate, indiferent de natura, structura şi scopul actului
terorist, în arealul violenţei create sau ameninţării cu violenţa;
-conducerea acţiunilor structurilor de intervenţie rapidă specializate în
variantele concepţiei.
Managementul contraterorismului obligă la următoarea succesiune de
activităţi, măsuri şi acţiuni: planificarea de principiu şi misiunile specifice unei
situaţii de criză; riposta propriu-zisă la atentatul terorist; gestionarea post-factum a
situaţiei. Acestea au ca scop general câştigarea controlului asupra desfăşurării şi
finalităţii evenimentelor.
Riposta propriu-zisă, de regulă, poate cuprinde trei faze de desfăşurare:

153
 -faza clarificărilor: natura incidentului, scopul, acţiunile şi motivaţia teroriştilor;
ca rezultat trebuie să fie păstrarea sub control a evenimentului şi realizarea unui
dispozitiv de ripostă iniţială, totodată, se stabileşte cui să aparţină forţele de
intervenţie ulterioară (armatei, jandarmeriei, poliţiei, forţelor speciale etc.);
-faza jurisdicţiei ce constă în stabilirea cadrului juridic în care se înscrie acţiunea
teroristă şi riposta contrateroristă;
-faza soluţionării: trecerea la rezolvarea cu mijloace specifice a atacului terorist.
În secolul XXI caracteristica dominantă a acţiunilor contrateroriste o va constitui
nonletalitatea, ce se va realiza prin acele tehnologii care pot anticipa, detecta,
preîntâmpina sau bloca folosirea mijloacelor letale, reducând la minim pierderile de
vieţi omeneşti.
9.3.6.Războiul contra terorismului
Toamna anului 2001 a însemnat o regândire a atitudinii faţă de fenomenul
terorist, ca urmare a tragicelor evenimente petrecute în S.U.A. În plan politic s-a
configurat o nouă strategie militară de combatere a terorismului la scară globală,
bazată pe structuri solidare de prevenire a expansiunii terorismului şi de distrugere
a grupării existente şi viitoare şi la care fiecare stat să se încadreze în efortul de
lichidare a ameninţărilor cu violenţa politică cu principalele sale disponibilităţi
umane şi materiale.
Această nouă strategie trebuie să ofere rezolvări în ceea ce priveşte forţele,
mijloacele şi acţiunile de ripostă.
Strategia forţelor va îmbina elementele clasice, tradiţionale cu cele noi şi
adecvate:
-sistem eficient de pregătire a structurilor de conducere operativă a forţelor;
-structuri de informaţii mult mai performante;
-modularizarea forţelor pe misiuni de supraveghere, preventive şi de reacţie
imediată;
-o nouă filozofie a angajării forţei pe baza cerinţelor surprinderii, suficienţei,
continuităţii şi sufocării adversarului;
-rolul principal al forţelor armate în lupta cu terorismul;
-formalizarea noului tip de agresiune teroristă;
-constituirea în cadrul armatei a unor structuri de reacţie (acţiune) anti /
contrateroristă;
-optimizarea după criterii de informaţii a tripticului: forţe – conducere – acţiune.
Strategia mijloacelor se va îmbogăţi cu noi elemente:
-adecvarea mijloacelor noului tip de război;
-perfecţionarea tehnicilor de acţiune pe obiective punctiforme ori în localităţi
sau locuri aglomerate;
-dezvoltarea unor sisteme de arme antiteroriste;

154
 -schimbarea radicală a mentalităţilor de utilizare a mijloacelor în condiţiile
actelor teroriste;
-crearea mijloacelor tehnice de căutare şi descoperire a teroriştilor şi ale
arsenalelor acestora.
Strategia acţiunii (operaţională) va înregistra cele mai substanţiale mutaţii:
- definirea complexului de acţiuni anti şi contrateroriste;
- adaptarea procedeelor de acţiune la noile arme;
- eficientizarea proiectării forţelor şi mijloacelor;
- perfecţionarea dispozitivelor acţionale;
- remodelarea tipologiei şi normelor de acţiune;
- oportunitatea condiţiilor de angajare a forţei şi definirea limitelor acţionale.
O strategie nouă de combatere a terorismului cu cele două componente (anti şi
contraterorism) se va opune perfidiei războiului terorist, care după unii s-ar dori
planetar, dar nu oricum, ci cu oportunitate, fermitate, luciditate, coordonare şi cu
efecte maxime şi de durată.
Războiul terorist în secolul XXI se va prezenta probabil cu următoarele
caracteristici:
-prin scopul său politic îşi propune să discrediteze statul în plan intern şi în
relaţiile internaţionale;
-structurarea şi planificarea acţiunilor specifice pe spaţii întinse, într-o
succesiune de lovituri sunt riguros ierarhizate;
-bazele teroriste sunt instalate pe întregul mapamond;
-făptaşii sunt infiltraţi „cu rost” în statul – ţintă cu mult timp înainte, iar liderii
lor stau ascunşi în adevărate „sanctuare ale cauzei”;
-opţiunea pentru acţiuni teroriste poate fi stimulată sau sugerată de rivalităţile
intra / interstatale ori suprastatale;
-au de partea lor de fiecare dată iniţiativa strategică;
-spaţiul şi timpul nu condiţionează operaţiile teroriste;
-marea diversitate a forţelor şi mijloacelor utilizate fac din acţiunile teroriste
operaţiuni rapide, de maximă violenţă şi de cele mai multe ori eficiente;
-se desfăşoară simultan sau succesiv în toate mediile de confruntare armată şi în
toate domeniile vieţii statului;
-gama complexă a mijloacelor de război folosite: clasice, convenţionale, N.B.C.,
high-tech, neconvenţionale permit evidenţierea caracterului holistic al confruntării
într-o situaţie apocaliptică;
-pregătirea înaltă şi completă din punct de vedere militar, informaţional, moral,
psihologic şi politic a conducătorilor terorişti, care prin educaţia în spiritul
sacrificiului privesc încununarea vieţii prin moarte;
-faţă de reacţia violentă asupra terorismului poate apare în timp o escaladare cu
intensitate şi densitate a acţiunilor îndreptate şi asupra altor state;

155
 -iraţionalitatea terorismului rezultă cel mai mult din rolul istoric, mesianic şi
justiţiar al liderilor organizaţiilor teroriste mari şi puternice;
-în planul practicii teroriste sunt evidente: operaţiile îndelungate, de amplori
diferite, modulare, fragmentate şi perverse; acţiunile tactice disparate, fulgerătoare
şi independente; conducerea conspirativă, disimulată şi infiltrată;
-pentru un efect major asupra ţintei se utilizează procedeele de hărţuire şi
timorare;
-conexiunea actelor teroriste cu alte tipuri de confruntări de natură şi amploare
diferite;
-în dinamica sa, războiul terorist poate prefaţa declanşarea unor conflicte
militare de tip tradiţional.
Strategia militară într-un timp cât mai scurt trebuie să ofere răspunsuri teoretice
şi soluţii practice de acţiune faţă de acest tip de război care se extinde vizibil pe
planetă. Noi credem că în faţa războiului terorist se va putea sta numai de către cei
care stăpânesc şi instrumentează arta strategică a fenomenului politico-militar în
timp de pace şi în siutuaţii de criză complexă.

BIBLIOGRAFIE
 Onişor Constantin – Arta Strategică a Securităţii şi Integrării Europene, Editura
A’92,Iaşi,2002;
 *** Terorismul. Istoric, forme, combatere, Editura Omega, Bucureşti, 2001;
 *** Tratat antiterorism, contraterorism, Editura Antet, 1997;
 *** Tratat de ştiinţă militară, Editura militară, 2001, vol 1, 2.
www.geopolitica.ro
http://www.actrus.ro/biblioteca/carti/stiinta mil/cos mal/cuprins.html
http://www.studiidesecuritate.ro
http://www.mapn.ro/indexro.php

156
 CURSUL X
ROMANIA: POZIŢIE GEOGRAFICĂ, POZIŢIE GEOPOLITICĂ
Poziţia geografică
În ultimii ani, frazele ”poziţia geoplotică bună a României”, ”valoarea
geopolitică”, ”importanţa geo-strategică” au fost repetate până la epuizare, astfel că s-a
ajuns ca ele să nu mai însemne mare lucru. Consecinţele acestei goliri de sens sunt
multiple. Pe de o parte, nu se mai ştie exact ce se află în spatele acestor fraze, fiind doar
formule ale discursului public, menite să deschidă căi de comunicare, dar care, prin
folosire abuzivă, nu mai transmit nimic. O altă consecinţă este că simpla lor rostire
oferă un anumit sentiment de suficienţă, ceea ce a făcut ca „ poziţia avantajoasă din
punct de vedere geoplitic”să nu mai fie pusă deloc în valoare, mai mult, să fie un gen de
justificare, de acoperire, pentru lipsa de acţiune practică: ,,las , că pentru noi lucrează
poziţia geopolitică”.
De aceea, ne propunem să insistăm asupra particularităţilor poziţiei
geografice şi geopolitice a României, în speranţa că vom înţelege mai bine adevărul
elementar că o poziţie bună prezintă şi dezavantajul că este râvnită; în acelaşi timp,
oricât de bună şi avantajoasă, o poziţie geopolitică se cere dublată de acţiune înţeleaptă
spre a-i potenţa atuurile şi a-i diminua dezavantajele. Sperâm ca în urma acestui demers
vom înţelege cu adevărat cuvintele lui Gheorghe I. Brătianu: „ Noi trăim aici la o
răspântie de drumuri, la o răspântie de culturi şi, din nefericire, la o răspântie de
năvăliri şi imperialisme. Noi nu putem fi despărţiţi de întregul complex geografic care,
cum veţi vedea, ne mărgineşte şi ne hotîrăşte destinul, între cele două elemente care îl
stăpânesc, muntele şi marea. Ceea ce aş vrea să apară lămurit este că pentru a ne
înţelege trecutul, trebuie să înţelegem mai întâi întregul complex geografic, istoric,
geopolitic, din care acesta face parte” ( Gh.I. Brătianu, „ Chestiunea Mării Negre.
Curs 1941-1942”, pag. 11-12).
Faptul că recurgem la o prezentare de factură monografică nu înseamnă că
suntem prizonierii determinismului geografic, că am considera, că acest complex de
care vorbeşte Gh. I. Brătianu este un factor de îngrădire a modului de vieţuire a unui
stat. Rigorile desciplinei nu ne-ar permite acest lucru, deoarece, aşa cum spune şi
întemeietorul de drept al acesteia, suedezul Rudolf Kjellen, în Prefaţa la lucrarea „
Marile puteri de dinainte şi de după războiul mondial”, „ ştiinţa nu neagă voinţa liberă
a statelor, dar ea constată un cadru ferm ( subl.ns.) pentru această voinţă, înlăuntrul
căreia este dată posibilitatea construirii cu oarecare siguranţă a deducţiilor şi
consecinţelor privind situaţia lor, a statelor” ( citat în I.Conea, „ O poziţie
geopolitică”). De altfel, o asemenea poziţie nuanţată poate fi întâlnită şi în geopolitica
românească interbelică. De pildă, în primul număr al revistei „ Geopolitica şi
Geoistorica”,Gheorghe I. Brătianu susţine că: „ Destinele uneii naţiuni sunt sădite în
pământul însuşi din care ne-am născut, după cum statuia e cuprinsă în blocul de
marmoră din care dalta o va desprinde”.
Dar, precizează autorul, „ trebuie inspiraţia şi dibăcia artistuluii pentru a
desface chipul din lut sau din piatră, precum trebuie credinţa şi voinţa unui neam
pentru a stăpâni pământul ce-i este dat să rodească în deplinătatea puterilor şi
însuşirilor sale” („ Geopolitica, factor educativ şi naţional”).

157
 10.2.Munţii Carpaţi
A. Principalul element fizic al peisajului geografic românesc este reprezentat
de existenţa Carpaţilor. Munţii Carpaţi nu se întind doar în ţara noastră. Ei sunt prezenţi
în întreaga Europă centrală şi de sud est în următoarele ţări: Ucraina, Ungaria şi Serbia.
Aceşti munţi, care nu sunt aşa de înalţi precum Alpii, se împart în două lanţuri: Carpaţii
nord-vestici ( Tatra şi Munţii Slovaciei) şi Carpaţii sud estici. Peste jumătate din
întreaga suprafaţă a Carpaţilor se află pe teritoriul actual al României. Dacă avem în
vedere doar Carpaţii sud-estici, atunci 8/10 se află pe teritoriul românesc, o zecime
revenind Ucrainei şi altă zecime Serbiei. Deci putem conchide că România este prin
excelenţă o ţară carpatică.
B.Câteva cuvinte despre particularităţile Munţilor Carpaţi din România.
1. Ei formează un adevărat inel care străluceşte şi închide Podişul
Transilvaniei.
2. Munţii direcţionează o distribuţie descrescătoare a unităţilor de relief în
cercuri concentrice şi în unităţi mai joase : după munţi vin dealurile, podişurile,
câmpiile României, toate formând un tot unitar.
3. Nota dominantă, unică în lume, este conferită de faptul că ei au un mare
potenţial de habitat. Spre deosebire de alţi munţi, Carpaţii româneşti nu sunt atât de
înalţi, nu se termină în creastă, ci în terasă, sunt brăzdaţi de ape, care au o împărţire
spaţială simetrică, pornind chiar din centrul munţilor, au multe depresiuni şi multe
trecători. Au aceeaşi fizionomie, aceeaşi constituţie geologică, aceeaşi vegetaţie.
Pe baza caracteristicilor menţionate, I.Conea conchide că Munţii Carpaţi nu
sunt un lanţ, ci „ o ţară înaltă, o zonă sau un ansamblu de regiuni naturale” ( „
Carpaţii, hotar natural?”). De-a lungul istoriei, ei au reprezentat o cetate de apărare,
care a oferit totodată şi un mediu prielnic pentru viaţa oamenilor. Viaţa românilor de-a
lungul istoriei a pendulat de o parte şi de alta a Carpaţilor. Mai mult decât în alte ţări,
munţii noştri nu au reprezentat unităţi de relief care au despărţit ci, dimpotrivă, au
unit. De altfel, nu este întâmplător că locul de etnogeneză a românilor este plasat tot în
apropierea munţilor, la Sarmisegetusa, în Transilvania. Mai mult, această regiune
corespunde, în viziunea lui I.Conea, acelui „ kernland” despre care vorbeşte Kjellen: „
orice stat îşi are ţinutul lui sâmbure, de care nu poate fi despărţit decât cu însuşi preţul
existenţei sale”. Transilvania reprezintă astfel „ punct de plecare, sâmbure geopolitic
destinat să rodească şi să contureze jur-împrejur de sine o formaţiune de
stat”(I.Conea,” Transilvania, inimă a pământului şi statului românesc”).
Cum spuneam, Carpaţii ocupă o poziţie centrală şi formează un inel care
închide Podişul Transilvaniei. Ceea ce îl îndreptăţeşte pe I. Conea să afirme că în
România Mare, Transilvania îndeplineşte rolul unei regiuni de centru, vitale, în timp ce
în Ungaria Mare, ea avea rolul unei zone geo- economice şi geo- politice periferice. În
terminologia întemeietorului de fapt al geopoliticii, Fr. Ratzel, Transilvania reprezintă
pentru România Mittelpunkt-ul, zona de unde pornesc, cu diverse intensităţi, care
măsoară starea de sănătate a statului, pulsarii economici, culturali, demografici, etc.
C. România prezintă nu numai o impresionantă unitate fizico-geografică (
Munţii Carpaţi au aceeaşi fizionomie, aceeaşi constituţie geologică, aceeaşi vegetaţie),
ci şi una culturală şi de limbă. Un francez din nord şi unul din sud se înţeleg mai greu,
pentru că dialectele diferă foarte mult. Un român din Maramureş şi unul din Dobrogea
se înţeleg foarte bine. Cum se explică acest lucru? Una dintre îndeletnicirile de bază ale
158
românilor a fost păstoritul. Numai la români se întâlneşte obiceiul transhumanţei. Vara
ciobanii creşteau oile la munte, iarna porneau cu ele spre câmpie până în Dobrogea,
până spre apele Nistrului şi chiar dincolo de acestea. Astfel s-a produs o omogenizare a
limbii. Faptul că românii din interiorul munţilor Carpaţi nu se deosebesc prin limbă,
port şi obiceiuri de cei din exteriorul acestui inel arată că munţii Carpaţi nu deosebesc
prin limbă, port şi obiceiuri de cei din exteriorul acestui inel arată că munţii Carpaţi nu
au reprezentat un obstacol, o barieră ci, dimpotrivă, un element de legătură. De aceea
Carpaţii alcătuiesc „ coloana vertebrală a pământului şi poporului românesc” ( fraza a
fost lansată încă din 1909 de geograful H. Grothe, citat de I.Conea, „ Carpaţii, hotar
natural”).
Vintilă Mihăilescu aduce o completare cu privire la obiceiul românesc al
transhumanţei. El face precizarea că circulaţia poporului între „ bastionul transilvănean”
către câmpii şi valea Dunării s-a făcut, într-adevăr, prin transhumanţă, dar nu numai
atât. La această mişcare au contribiut nu numai păstorii, ci şi plugarii, podgorenii,
minerii, pescarii, negustorii, meseriaşii, deci este vorba de o mişcare mult mai
complexă. Mai mult, nu a existat un singur sens de circulaţie, anume deplasarea dinspre
podişul transilvan spre periferia ţării carpatice, ci şi cel dinspre marele fluviu, care a
reprezentat una dintre „ axele de polarizare a neamului românesc”, către
Carpaţi şi podişul transilvan, care a reprezentat „ a doua axă de polarizare a aceluiaşi
neam”.
Carpaţii nu au calitatea de a alcătui „ coloana vertebrală a poporului
românesc”, ci potrivit aceluiaşi autor, îndeplinesc două funcţii cu valoare geopolitică
incontestabilă:
1. „ o funcţiune în epocile de criză europeană”. de apărare în caz de ofensivă
a duşmanului şi de pivot de manevră în caz de ofensivă proprie;
2. „ o funcţiune pozitivă în epocile de linişte”, de armonizare a intereselor sau
tendinţelor divergente care se întâlnesc în această zonă.
La fel ca în cazul tuturor celorlalte unităţi de relief importante ale României,
acestea îşi developează importanţa, atât pentru noi, cât şi pentru Europa. Concluzia
geografului român apare limpede, „ linişte, în această parte a continentului european, a
fost numai în scurtele epoci când, între imperiile din est, din vest şi din sud, s-a
intercalat un stat carpati, sprijinit pe cetatea Transilvaniei şi comandând până dincolo
de Nistru, până în Dunăre şi în defileul ei carpatic, până la ţărmul Mării Negre, până
în mlaştinile Tisei, cel puţin”
( V.Mihăilescu, citat în I.Brădescu, „ Sociologia şi geopolitica frontierei”, pag. 124-
125).
I.Conea distinge încă un rol pe care l-au jucat Carpaţii, acela de casă de educaţie a
neamului românesc: „ Cei care au umblat prin Munţii Apuseni ştiu ce este acela un
izbuc: este un izvor care, ca un melc, aci apare şi curge, aci se trage îndărăt, în
culcuşul lui întortocheat de sub munte şi nu mai curge deloc o jumătate pentru ca,
iarăşi, o altă jumătate să se tragă în munte şi să dispară, aşa mereu... E imaginea, ni
se pare, a neamului românesc în vreme, privită şi raportată la imaginea pământului
românesc: când se făcea vreme bună în poale, spre Tisa, spre Nistru, spre Dunăre,
atunci, încet, ca o apă domoală, neamul românesc ieşea la soare şi se risipea în
larguri până la centura de ape lăsată de Dumnezeu, iar când viscolul îşi începea
suflarea din nou pe şesul cel din margini, din nou neamul se trăgea la munte, la
adăpost, întocmai ca izvorul din Ţara Morţilor. Şi aşa mereu, până în zarea zilelor
159
 noastre de izbăvire” (I.Conea, „ Destinul istorical Carpaţilor”, în E.I.Emandi. Gh.
Buzatu. V.S.Cucu, „ Geopolitica”, pag. 126).

10.3. Dunărea
Dunărea străbate România pe o suprafaţă de 1075 kilometri. Ea reprezintă al
doilea element natural care marchează configuraţia României. De aceea, ţara noastră
mai este definită drept o ţară carpato-danubiană.
Dunărea este mai importantă pentru România decât pentru alte ţări pe care le
traversează, întrucât pe teritoriul ţării noastre ea se varsă în Marea Neagră. De aceea,
Gurile Dunării reprezintă un foarte important punct strategic pentru controlul Mării
Negre, al doilea după Bosfor şi Dardanele. Este semnificativ din acest punct de vedere
că în istorie, lupta de căpetenie dintre puterile care s-au întîlnit pe acest teritoriu s-a dat
pentru stăpânirea Gurilor Dunării. În secolul trecut s-a creat Comisia europeană pentru
Gurile Dunării cu scopul de a media conflictul dintre puterile vremii, în special cel
dintre Rusia şi Germania. Importanţa Dunării pentru întreaga Europă este relevată şi de
faptul că din această comisie făceau parte şi ţări non-dunărene, de pildă Marea Britanie
şi Franţa.
La începutul secolului trecut, R.Kjellen recunoştea, în lucrarea „ Das Problem
der drei Flusse”(„ Problema celor trei fluvii”, 1917), importanţa geopolitică a Dunării: „
comandamentele geografice ale teritoriului cuprins între cele mari trei fluvii, Dunărea,
Rinul şi Vistula, impune o soluţie geopolitică: strângerea într-un bloc federativ, sub
egida germană, a întregii Europe Centrale cuprinsă între cele trei fluvii” (citat în
I.Conea,” „ O poziţie geopolitică”). Câţiva ani mai târziu, Walter Pahl propunea acelaşi
lucru atunci când afirma că nici prin cele mai rafinate sisteme de pacte nu poate fi
abătută Dunărea de la
,, firescul ei curs ( şi de la fireasca ei misiune) nordvest- sudvest. Cu alte cuvinte, legile
geopolitice ale spaţiului îndrumă statele dunărene spre o strânsă colaborare cu Reich-
ul german” ( citat în I.Conea, „ O poziţie geopolitică”).
În articolul din 1941, „ Hotarul românesc dunărean”, geograful român Al.
Rădulescu găseşte că Dunărea îndeplineşte un rol întreit:
1. În primul rând, rolul de arteră de navigaţie, cunoscută încă din Antichitate
şi reluată cu intensitate la începutul epocii moderne.
2 Rolul de hotar. Dunărea desparte aici Europa Balcanică de Europa centro-
orientală căreia îi aparţine şi România. Toate sunt în contrast între cele două mari
diviziuni:relieful mai mult muntos, predominarea terţiarului, procentul redus al loess-
ului, climatul premediteranean, ca şi flora şi fauna sunt caracterele principale ale
Peninsulei Balcanice, în timp ce în Europa centrală avem forme de relief variate, cu un
procent mare de şes, predominarea quaternarului, bogate pături de loess, climat
continental de tip danubian şi polonez ( în I.Bădescu, „ Sociologia şi geopolitica
frontierei”, p.100-101).
3. Dunărea a avut rol de „ polarizare politică a statului românesc”, întrucât
navigaţia liberă la gurile Dunării a putut fi asigurată de o Românie puternică, singura
interesată ca navigaţia pe Dunăre să fie liberă. De câte ori Rusia sau Turcia au avut
preeminenţă la gurile Dunării, navigaţia comercială pe Dunăre a fost mult diminuată.
Mihai David înţelege că ,, lupta de căpetenie se dă pentru stăpânirea gurilor Dunării” (,,
Probleme de ordin geopolitic ale locului şi ale spaţiului ocupate de statul român”, în
E.I. Emandi, Gh.Buzatu, V.S.Cucu, op.cit., pag.105) şi consideră că România a rămas
160
întreagă nu numai datorită rezistenţei ei interne, care nu poate fi în nici un fel neglijată,
ci şi datorită echilibrului dintre care au râvnit în diferite perioade la diferite regiuni ale
trupului României. Pierderea unei regiuni româneşti exprima un anume dezechilibru
temporar în cadrul echilibrului de ansamblu între puterile europene. Când Oltenia şi
nordul Bucovinei au căzut sub stăpânirea Austriei – la sfârşitul secolului al XVIII-lea-
era momentul când Austria devenise puternică. Apoi, când România a pierdut teritoriul
dintre Prut şi Nistru ( 1812), era perioada când Turcia slăbise, iar Rusia se afla în
ascensiune: „ Şi dacă am scăpat de a nu fi complet încorporaţi uneia dintre aceste trei
puteri, e numai faptul că pofta de stăpânire se exercita din aceste trei direcţii cu
aceeaşi tărie. Şi când lăcomia uneia dintre aceste puteri se arăta prea mare, atunci
urma intervenţia celorlalte, cu gândul de a le rămânea şi lor din pradă” (idem p.107).
Concluziile autorilor care s-au concentrat asupra importanţei Dunării pentru
România şi pentru Europa sunt, întâi, că navigaţia pe Dunăre s-a putut face în libertate
numai când ruşii au fost îndepărtaţi de la Gurile Dunării. În al doilea rând, de Dunăre se
leagă însăşi existenţa statului românesc, chemat să joace rolul de ,, santinelă
europeană”. Simion Mehedinţi accentuează această funcţie istorică a Dunării, aceea de
a fi determinat, în cea mai mare parte, întregirea teritorială a statului român în secolul
al 19-lea şi la începutul secolului al 20-lea. În încercarea de a oferi un răspuns la
întrebarea ,, când începe Unirea?”, autorul stabileşte următoarele etape în realizarea
acestui obiectiv:
a) În 1829, prin Tratatul de la Adrianopole, raialele stăpânite de turci pe malul
stâng al Dunării au fost realipite la Muntenia, ,, generozitatea” marilor puteri de atunci
fiind motivată, în primul rând, de dorinţa Marii Britanii ca navigaţia pe Dunăre să fie
liberă.
b) În 1865 Basarabia este restituită, deoarece Anglia şi Franţa deveneau din ce
în ce mai preocupate de „ chestia Orientului” şi de înaintarea ruşilor către Bosfor.
c) Unirea Moldovei şi a Munteniei a fost considerată necesară deoarece,
pentru stăpânirea Dunării, era nevoie de o ţară mai mare sub un domn legat prin
recunoştinţă de Franţa.
Problema Dunării şi a importanţei strategice a ei şi a gurilor sale nu poate fi
separată de cea a strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, ,, plămânii României”, după cum
spunea Nicolae Titulescu. Pentru că, fără ieşire liberă la Marea Mediterană, Dunărea nu
îşi poate îndeplini rolul în comerţul european.
Există câteva elemente care amplifică, în zilele noastre, importanţa Dunării,
transformând-o într-o axă comercială majoră a Europei. Este vorba despre
construirea canalului Rin-Main-Dunăre, care leagă Marea Nordului cu Marea
Neagră, portul Rotterdam cu portul Constanţa. Ţările din Europa centrală pot avea
acces direct la Marea Neagră şi de aici la Canalul Suez. Apare o nouă rută
comercială: Canalul Suez-Europa Centrală via Constanţa, care, faţă de cea veche (
cea care traversează întreaga Mare Mediterană şi ocoleşte Peninsula Iberică) prezintă
următorul avantaj: scurtează drumul cu opt zile de marş, inclusiv costurile aferente.
În plus, porturile Mării Negre şi cele ale Mării Mediterane Orientale au cea mai
favorabilă poziţie faţă de Canalul Suez pentru rutele Oceanului Indian şi ale
Extremului Orient ( I.Seftiuc, „ România şi problema strâmtorilor”).

161
 10.4. Marea Neagră
Al treilea element geografic important pentru România este reprezentat de
Marea Neagră. În primul rând, datorită „ enclavării” şi a depărtării faţă de Ocean, Marea
Neagră are un „ hinterland” imens şi important. A doua trăsătură importantă este aceea
că se află situată la confluenţa, pe de o parte, a două religii, creştinismul şi islamismul
şi, pe de altă parte, a două familii de popoare, slave şi turcice. Ca urmare a acestor două
trăsături, o mare putere contemporană, Rusia, şi două puteri regionale, Ucraina şi
Turcia, îşi construiesc concepţiile startegice, politice şi economice ţinând cont de
această mare şi de spaţiul adiacent ei ( O.Serebrian, „ Va exploda estul? Geopolitica
spaţiului pontic”, pag.10).
În acest context, importanţa Mării Negre pentru România devine esenţială.
Simion Mehedinţi preciza frontoanele naturale care încadrau dezvoltarea României de-a
lungul istoriei, de o parte, muntele şi codrul, de altă parte, Dunărea şi Marea. Dat fiind
rolul acestor repere fixe şi cruciale pentru existenţa colectivă a românilor, continuă
Mehedinţi, orice om politic trebuie să preia tripla îngrijorare, a munţilor, a Dunării şi
a Mării Negre, iar acela care pierde una dintre cele trei laturi ale îngrijorării îşi expune
ţara la primejdii. Între procesul de formare a statuluiromân şi existenţa Dunării se poate
stabili o legătură de substanţă; tot astfel, „ epocile de lumină ale neamului din Carpaţi
şi regiunea înconjurătoare au fost acelea când marea de la răsărit s-a nimerit să fie
liberă şi împărtăşită din toate roadele civilizaţiei mediteraneene” ( „ Legăturile
noastre cu Dunărea şi Marea”, pag. 18).
Gheorghe I.Brătianu avansează ipoteza că una dintre cele mai mari provincii
istorice româneşti, Moldova, a apărut din nevoia de a organiza „ drumul către mare”: „
drumul către mare a cerut aici o ordine de stat şi aceasta a înfăptuit-o poporul român”
( „ Chestiunea Mării Negre. Curs 1941-1942”, pag.28). România are interese maritime,
deci ea trebuie să cerceteze toate consecinţele care decurg din această poziţie şi să
includă obligatoriu în calculele sale geostrategice două poziţii-cheie: sistemul
strâmtorilor, un gen de prelungire a gurilor Dunări, pentru că strâmtorile duc navigaţia
dincolo de Marea Neagră şi Crimeea, deoarece cine are Crimeea poate stăpâni Marea
Neagră.
Lungimea vecinătăţii noastre cu marea a variat de-a lungul timpului. În
general, putem spune că această vecinătate a fost într-o relaţie directă cu statutul
Moldovei dintre Prut şi Nistru.Până în 1812, ţările româneşti, Moldova şi Muntenia le-a
aparţinut şi partea de nord a Mării Negre care cuprinde Cetăţile Chilia şi Cetatea Albă (
două puncte strategice extreme de importante). În 1812 acest teritoriu a fost ocupat de
către Rusia, în înţelegere cu Turcia, evident, cu porţiunea de litoral corespunzătoare din
sudul acestei provincii. După 1918, Basarabia a revenit la ţara-mamă, România. În 1940
a fost iarăşi ocupată de Uniunea Sovietică. După război, Stalin i-a dat denumirea de
Moldova Sovietică, dar a laut sudul provinciei, cea care se învecina cu marea şi a dat-o
Ucrainei. Astfel că porţiunea de sud a Republicii Moldova ( a teritoriului dintre Prut şi
Nistru) aparţine şi astăzi – fără vreun drept istoric-Ucrainei.
Locurile şi reperele geografice nu au aceeaşi valoare geopolitică în toate
perioadele de timp. Valoarea geopolitică variază în funcţie de evoluţiile din zonă, de
intensitatea comerţului şi a vieţii economice. Valoarea geopolitică a Mării Negre creşte
în zilele noastre din mai multe motive. Datorită plasării geografice, ea a fost considerată
un timp o mare închisă, care nu are importanţă strategică. S-a sustras acestui statut, în
primul rând prin creşterea importanţei comerciale a Dunării, şi, în al doilea rând, prin
162
descoperirea zăcămintelor petroliere din Marea Caspică. Acestea vor trebui transportate
spre Europa şi spre întreaga lume, iar una dintre rutele principale este Marea Neagră.
Dacă ne uităm la principalele rute de transport ale acestor bogăţii, ne apare limpede că
portul rusesc Novorosiisk creşte foarte mult în importanţă. De aici, rutele de transport
pot să urmeze direcţii diferite: direct cu tancurile spre Bosfor şi Dardanele sau cu
tancurile de petrol spre Constanţa.

10.5.Poziţia geopolitică a României

10.5.1.Forma României şi problema hotarelor naturale

Mihai David relevă o problemă demnă de interes. Forma de ansamblu a ţării
noastre se apropie de cea ideală, de elipsă ( e adevărat că analiza se face pe situaţia
României interbelice). Acest lucru face ca raportul dintre lungimea hotarului şi
suprafaţa care trebuie apărată să fie optim. Graniţele României măsurau 3400 de
kilometri, ceea ce arată că un km de hotar apără 100 km.p. de suprafaţă. Scurtimea
hotarului suplineşte, spune autorul, desimea relativ redusă a populaţiei.
În al doilea rând, este relevant faptul că cea mai mare parte a graniţelor sunt
naturale. Graniţa naturală situată pe cele două fluvii : 621 km pe Dunăre şi 925 km pe
Nistru ( reamintim că este vorba de perioada interbelică). Litoralul Mării Negre era de
454 km. La aceasta mai trebuie adăugaţi cei 160km pe munţi. Deci din totalul de 3400
km, 2160 km reprezentau hotar natural ( Mihai David, „ Probleme de ordin
geopolitic ale locului şi spaţiului ocupate de statul român”, în E.I. Emandi, Gh.Buzatu
şi V. Cucu, „ Geopolitică”).
Existenţa hotarelor naturale este o problemă geopolitică vitală, deoarece,
potrivit chiar întemeietorului disciplinei, R.Kjellen, orice stat manifestă două tendinţe:
să aibă hotare naturale în exterior şi să aibă o articulaţie organică în interior. I.Conea
este de acord cu abordarea întemeietorului geoploliticii, subliniind că prin hotare
naturale trebuie să se înţeleagă de fapt „ hotare etnice”, din moment ce un stat
trebuie să se întindă în spaţiu atât cât se întinde „ neamul a cărui expresie politică
este”. România este caracterizată de „ corespondenţă geo-etnică”, la care se adaugă „
perpetuitatea ei în timp”, în această construcţie rolul principal geo- etnic şi geo-politic
revenindu-i Transilvaniei ( I.Conea, „ Transilvania, inimă a pământului şi statului
românesc”).

10.5.2. Poziţia României

O problemă importantă din punct de vedere geopolitic este plasarea geografică
a României. Ce este România, parte a Peninsulei Balcanice sau parte a Europei
Centrale? România aparţine Europei peninsulare, fiind ultimul stat al acestei regiuni.
Atât în perioada interbelică dar şi astăzi, mulţi autori de prestigiu au inclus şi includ
România în Europa Centrală.
De pildă, Emm de Martonne – 2 Europe centrale” în „ Geographie
universelle”, Tom IV, Paris 1934, spune că numele de Europa Centrală este născut „
pentru a marca situaţia de mijloc pe care o ocupă ţările considerate între Europa
occidentală, mai articulată, şi Europa orientală, mai compactă”. Ţările socotite ca
făcând parte din Europa centrală sunt : Germania, Polonia, Elveţia, Austria, Ungaria,
Cehoslovacia şi România. Jacques Ancel, în „ Manuel geographique de politique
163
europeenne”, vol. I, Europe centrale, Paris, 1936, trece România alături de Austria,
Cehoslovacia, Iugoslavia şi Ungaria ca făcând parte din Europa centrală. Pe baza
acestor lucrări, N.Al. Rădulescu conchide: „majoritatea lucrărilor geografice
recente consideră România Mare ca un fragment al Europei Centrale, părăsind astfel
pentru totdeauna ideea de a plasa ţara noastră în cadrul Peninsulei Balcanice. E un
drept care ni s-a refuzat prea mult, deşi îl merităm cu prisosinţă şi privim cu toată
recunoştinţa spre cercetătorii apuseni care l-au enunţat” ( ,,Poziţia geopolitică a
României, în E.I. Emandi, Gh.Buzatu şi V.Cucu, ,, Geopolitică”, pag. 96).
Care sunt argumentele în favoarea unei asemenea poziţii?
1. Argumentele geografice.
a) La nord de Dunăre avem de-a face cu o altă climă, vegetaţie şi structură a
solului, cu alte forme de relief.
b) Ţara noastră este situată în jurul Carpaţilor, iar Carpaţii nu aparţin
Balcanicilor, ci alte forme de relief.
c) România se situează la o distanţă egală ( 2700-2800 km) faţă de Oceanul
Atlantic, de Oceanul Îngheţat şi de Munţii Urali.
2. Argumente istorice.
Atunci când România era încadrată în Balcani, ea nu cuprindea decât Moldova
şi Ţara Românească. În acest secol, la România a revenit Transilvania, situată chiar în
interiorul cetăţii configurate de Carpaţi. Prin unirea Transilvaniei cu România, implicit
s-a modificat poziţia geografică a ţării, care a fost ,, trasă” mai spre nord vest.
În concluzie, putem spune, fără a nega sau minimaliza influenţele de ordin
balcanic, că România este o ţară central sud-est europeană. Aceasta este o poziţie
deosebit de avantajoasă, dar şi una la care trebuie meditat tot timpul, deoarece implică
pericole, naşte invidii. Poziţia geopolitică periferică este una de respiraţie mai liberă,
mai puţin ameninţată în cazul unui conflict militar, în acelaşi timp mai puţin supusă
influenţelor; ,, poziţia geopolitică de margine a Angliei, Spaniei, Franţei, Italiei, Greciei
şi Statelor Scandinave face ca toate aceste state să fie îndeosebi favorizate pentru o
viaţă independentă, răspicat naţională, dar, în acelaşi timp, să se aştepte din afară la
posibilităţi de influenţare reduse... Trunchiul continental al Europei Centrale ( inima
Europei) pare, dimpotrivă, predestinat – din punct de vedere geopolitic – pentru un
mare imperiu închis....Poziţia centrală se deosebeşte de cea periferică, cănd statul se
reazimă pe un ţărm larg de mare deschisă sau când, pe o larg deschisă faţadă a lui, a a
apasă un teritoriu slab populat, pasiv pe paln politic” (Walter Vogel, în I.Conea, „ O
poziţie geopolitică”).
Statul român se află într-o zonă de „ fricţiune politică”, de „ cutremure
politice”. Vizavi de presiunea pe care un stat o suportă în orice clipă la hotare,
R.Kjellen avertiza că orice stat trebuie să se considere în permenenţă, oarecum, asediat.
Autorul suedez preia noţiunea de druckquotient, care este expresia matematică a
presiunii de demografice care se exercită la hotarele unui stat. Druckquotient-ul se
calculează împărţind suma populaţiilor tuturor statelor înconjurătoare la populaţia
statului considerat. I.Conea semnalează că, înainte de primul război mondial, valoarea
acestui druckquotient era, pentru Italia, 2,7, pentru Rusia, 3,1, pentru Franţa 3,3,
Germania,4,4, în timp ce pentru România, valoarea se ridica la 30,8 („O poziţie
geopolitică). Pot fi aduse corective acestui indicator. Unul este că, în studierea poziţiei
geopolitice, nu trebuie luate în considerare numai forţele, presiunile, ci şi punţile de
legătură. Pentru România, aceasta ar însemna fructificarea vecinătăţii cu Bulgaria şi cu
164
Serbia. Alt corectiv: un stat care este supus unei presiuni geopolitice deosebite dintr-o
singură parte, dinspre un stat puternic, se orientează, de obicei, către o alianţă cu un alt
stat puternic”, astfel că apăsarea geopolitică primejdioasă se diluează prin alianţele cu
puteri din direcţii opuse” ( I.Conea, „ O poziţie geopolitică”).
Cum stă România în această privinţă ? Poziţia geopolitică se defineşte prin
interferenţa, pe pământul nostru, a testamentului lui Petru cel Mare şi
testamentuleconomic şi politic al lui Friedrich Liszt.
1. Esenţa aşa numitului „ testament al lui Petru cel Mare” este determinată de
faptul că masa compactă de pământ care se întinde între istmul ponto-balitic şi Munţii
Urali este condamnată de cvasi-imposibilitatea ieşirii la o mare caldă, de statutul de
înfundătură continentală. Se spune despre Petru cel Mare că obişnuia să exclame că „ eu
nu caut pământ, ci apă”. Iar unul dintre cele mai râvnite ţărmuri calde a fost
dintotdeauna cel al Mediteranei, ceea ce implică interesul asupra strâmtorilor Mării
Negre şi asupra Gurilor Dunării, la care se adaugă panslavismul, ideea de a proteja
populaţiile slavei din Balcani.
2. Din direcţie opusă, economistul german Friedrich Liszt propunea, la
jumătatea secolului al XIX –lea, un program economic şi politic ale cărui puncte
esenţiale erau: alungarea ruşilor de la gurile Dunării, lichidarea Imperiului Otoman,
descongestionarea teritoriilor germane suprapopulate, unirea Austriei cu Germania şi
expanisunea economiei germane în sud-estul Europei. Economistul german propunea
aceste măsuri preocupat fiind de surplusul de populaţie germană. Ca urmare a exodului
către America, se năştea pericolul deznaţionalizării. Prin urmare, excedentul de
populaţie trebuia îndepărtat către sud-estul european, unde populaţiile germane nu şi-ar
mai fi pierdut identitatea în celebrul ,, creuzet american”, iar cursul Dunării ar fi arătat
direcţia în care să se îndrepte acest flux de populaţie. Liszt imaginea un mare imperiu
german având un cuvânt hotărâtor pentru întreaga arie a Dunării. Un asemenea imperiu
ar fi avut şi scopul „ să oprească expansiunea uriaşului de la răsărit în aceeaşi
direcţie” ( în I.Conea, „ O poziţie geopolitică”).
Autorul român nu trage din această situaţie o concluzie fatalistă. Cu un
druckquotient care, în momentul în care s-a făcut măsurătoarea, depăşea multe dintre
valorile acestui indicator în alte ţări europene şi prins între două testamente care
propun, din direcţii opuse, brăzdarea teritoriului, deci cu minime posibilităţi de a
reduce presiunea la graniţe prin politica de alianţe cu un stat mai puternic, statul român
are totuşi posibilitatea de a-şi pune în valoare locul deţinut pe hartă. Vrând, nevrând, un
stat mic precum cel român trebuie să ţină cont de aceste ,, testamente” şi să se integreze
în „ noua ordine”, iar datoria care îi revine este de a întâmpina această ordine chiar cu
mai multă grijă decât statele mari. Cel care va fi surprins nepregătit va sta „ deoparte,
umilit, privind năuc la o lume în care trebuie totuşi să trăiască, dar fără o însărcinare
şi o răspundere demne de ceea ce el ar fi putu să prezinte” (
I.Conea,op.cit).

10.5.3. Nistru ca simbol geopolitic

Geopolitica românească interbelică vorbeşte printr-unul dintre reprezentanţii
săi cei mai autorizaţi, Simion Mehedinţi, de fluviul Nistru ca de un autentic simbol
geopolitic: „ nu e semeţie verbală, cu un adevăr pipăit, dacă acordăm Nistrului însuşirea
de simbol geopolitic”(”Fruntaria României spre răsărit”, 1942). Importanţa geopolitică
a Nistrului este comparabilă cu importanţa Dunării sau a Tisei, deoarece fluviul
165
desparte statul român de „ elementul slav ( Gh.I.Brătianu Geopolitica, factor educativ şi
naţional”).
Pe ce îşi ăntemeiază Mehedinţi poziţia ?
a) marginea răsăriteană a pământului dacic a fost din antichitate până astăzi
hotarul de răsărit al Europei. Istmul ponto-baltic şi-a arătat de-a lungul istoriei rolul său
de hotar: la apus au locuit populaţii sedentare de agricultori, la răsărit mase migratoare
de populaţii. La nord neamul slavilor, la sud seminţiile fino-ugrice.
b) această fruntarie a fost de la început de interes european. Până aici se
întindea civilizaţia, continentul. Mai târziu, marginea de răsărit a Moldovei a fost
hotarul răsăritean al Europei. În Evul Mediu, pe Nistru era amplasată cea mai înaltă
linie de cetăţi în faţa stepei: Hotin, Soroca, Orhei, Tighina, Cetatea Albă.
c) cetatea Carpaţilor şi împrejurimile ei formează bastionul cel mai înaintat al
Europei de răsărit ( argument geografic).
d) Istmul ponto-baltic desparte peninsula Europei, prelungirea peninsulară a
blocului compact de pământ euro-asiatic de cel mai mare stat continental al planetei.
e) Rusia este o unitate de sine stătătoare; ea nu poate fi considerată ca parte a
Europei. Este de patru ori mai mare decât toată Europa aşezată la vest de istmul ponto-
baltic şi ocupă chiar mijlocul Euraiei: „ păzit la spate de Oceanul Îngheţat şi rezemat cu
picioarele pe podişurile şi munţii ce se întind din Asia Mică până în Marea Japoniei,
uriaşul sovietic stăpâneşte tot sâmburele Euraiei – ceea ce mai rămâne pe de lături, din
Coreea până India şi Spania, sunt doar o periferie a Rusiei.

10.5.4. România, starea de veghe

Ţara noastră se află la o răscruce între civilizaţii, între căi comerciale,
reprezentând o adevărată placă turnată. Faptul că se situează la marginea Europei
Occidentale, fiind ultimul stat spre „ continentul slav” de la răsărit, reprezentat de ruşi şi
de ucrainieni, îi conferă o poziţie care i-a adus de-a lungul istoriei multă durere şi
pierderi, inclusiv teritoriale, provocate de ascensiunea colosului de la răsărit. Amintim
că, în secolul trecut, „ grija faţă de slavii din Balcani” a fost formula cu care Rusia s-a
implicat în această zonă. Evident că prin poziţia sa, România a împiedicat planurile
expansioniste ale Rusiei ca şi pe cele ale altor puteri ale vremii. Iată ce spunea
Ministrul Instrucţiunii Publice din Rusia, Leon Coşa, în 1913, cu ocazia împlinirii a o
sută de ani de la alipirea Basarabiei la Rusia: „ românii aceştia, neam aparte, cu fiinţă
şi limbă proprie, ne apar, prin poziţia lor şi funcţia lor pe hartă, ca un cui ce se înfige
între slavii de nord şi cei din sud, parcă pentru a-i despărţi pe unii de alţii. Ce uşor şi
ce de demult s-ar fi rezolvat această problemă slavă, fără prezenţa în acest loc a
românilor! Închipuiţi-vă numai o clipă că în locul lor ar fi fost pe versantele carpatice
sârbi sau bulgari”.
Prin urmare, în plan geopolitic, o poziţie bună implică prin forţa lucrurilor şi
anumite vulnerabilităţi. În sensul că o poziţie importantă este, în acelaşi timp, râvnită,
poftită de alte state. O gândire geopolitică bună înseamnă elaborarea unor răspunsuri şi
strategii în măsură să diminueze riscurile propuse de respectiva poziţie. Între priorităţile
clasei politice trebuie să se numere şi această grijă, care implică, în primul rând, o stare
de veghe.
Încheiem prezentarea monografică a poziţiei geopolitice a României cu cuvintele lui
Gh.Brătianu:” Suntem ceea ce Nicolae Iorga numea: un stat de necesitate europeană.
Răzimată pe cetatea carpatică şi veghind asupra Gurilor Dunării, străjuind aici în
166
 numele şi interesul întregii Europe din spatele ei, ba încă şi mai departe, se cheamă
că România noastră trăieşte şi vorbeşte aici nu numai pentru dânsa singură.Statul
nostru este deci în atenţia estului şi vestului,nordului şi sudului deopotrivă şi în tot
timpul. El deţine, cum s-a spus, o poziţiune cheie, iar atenţia aceasta a altuia pentru
tine poate fi grijă şi simpatie, poate fi ocrotire, dar poate fi şi apetit sau primejdie.
Un stat cu o astfel de situaţie în care te urmează în tot locul vânturile valurile, dator
este cel dintâi să cunosacă această situaţie, să-şi dea permanent seama de toate, bune
şi rele,căte se asund într-însa. Toţi membrii acestui stat şi în primul rând pătura lui
conducătoare trebuie să-şi aibă gândul mereu aţintit la ele”
( I.Emandi,gh.Buzatu, V.Cucu,” Geopolitica”).

BIBLIOGRAFIE

 Bădescu, I. şi D.Dungaciu, „ Sociologia şi geopolitica frontierei”, vol. 1, Editura

Floarea Albastră, Bucureşti, 1995.
 Brătianu, Gh. I., „ Chestiunea Mării Negre. Curs 1941-1942”, Universitatea din
Bucureşti, Facultatea de Filozofie şi Litere, Editura Ioan Vernescu.
 Brătianu, Gh. I., „Geopolitica, factor educativ şi naţional”, în Geopolitica şi
geoistoria”, Septembrie/Octombrie 1941.
 Conea, I., „ O poziţie geopolitică”, în „ Geopolitica şi geoistoria”, Martie/Aprilie
1944.
 Conea, I., Carpaţii, hotar natural?”, în „ Geopolitica şi geoistoria”,
Inuarie/Februarie 1942.
 Conea, I., „ Transilvania, inimă a pământului şi statului românesc”, în
„Geopolitica şi Geoistoria”, Septembrie/Octombrie 1941.
 Emandi E. I., Gh.Buzatu şi V. Cucu, „ Geopolitica”, Glasul Bucovinei,Iaşi1994.
 Mehedinţi, S., „ România în marginea continentului. O problemă de geopolitică
românească şi europeană”, extras din Buletinul SRR de Geografie, 1914, reprodus
în „ Geopolitica şi geoistoria”, Septembrie/Octombrie, 1974.
 Mehedinţi, S., „ Legăturile noastre cu Dunărea şi Marea”, Institutul de arte
grafice „ Marvan”, S.A.R., Bucureşti, 1914.
 Mihăilescu, V., „ Blocul carpatic românesc, cu prilejul unei hărţi istorice: harta
etnică a României după recensământul românesc din 1930”, extras din Buletinul
Societăţii Regale Române de Geografie, Anul IX, 1941, Imprimeria Naţională,
Bucureşti, 1952.
 Seftiuc I. şi I. Cărţână, „ România şi problema strâmtorilor”, Editura Ştiinşifică,
Bucureşti, 1974.
 Serebian, O., „ Va exploda estul ? Geopolitica spaţiului pontic”, Editura Dacia,
Cluj Napoca, 1998.
***
 , „ Geopolitica şi geoistorica. Revista română pentru sud-estul european”,
Societatea Română de Statistică, Bucureşti.
 Boia Lucian, România. Ţara de frontieră a Europei, Editura Humanitas, Bucureşti,
2001;
 Brătianu Gh. I., Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană, vol. 1-2,
Editura Meridiane, Bucureşti, 1988;

167
 Coandă George, Carpaţii Româneşti – spaţiu de conservare şi continuitate a vetrei
etnice româneşti, Ediţia a II-a, Editura Transversal, Târgovişte, 2004;
 Conea Ion, O poziţia geopolitică, „Geopolitică, Geoistorie”, III, Imprimeria
Institutului Statistic, Bucureşti 1944;
 Dobrescu Paul, Bârgăoanu Alina, Geopolitica, SNSPA, Bucureşti, 2001.
 Ghinoiu Ion, Panteonul românesc, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001;
 Năstase Adrian – România în noua arhitectură mondială, Monitorul Oficial,
Bucureşti, 1996;
*** Monografia geografică a R.P.R., Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1960.
www.geopolitica.ro
http://www.actrus.ro/biblioteca/carti/stiinta mil/cos mal/cuprins.html
http://www.studiidesecuritate.ro
http://www.mapn.ro/indexro.php

168
 CURSUL XI
CARACTERISTICILE GEOPOLITICE ALE ROMÂNIEI

11.1.Caracteristicile geopolitice

11.1.1Atuul geopolitic se şi construieşte

Ni se pare potrivit să reamintim că întemeietorul de drept al geopoliticii,
R.Kjellen, face deosebirea dintre poziţia geografică şi poziţia geopolitică. Prima este
fixă, cea de-a doua mereu schimbătoare. Poziţia geografică poate fi determinată cu
exactitate prin măsurători fizice, cea geopolitică înseamnă „ poziţia unui stat în raport
cu statele înconjurătoare”, deci implică raportarea la un mediu politic care nu ţine
neapărat de statul respectiv, dar de care acesta trebuie să ţină seama. Geograful român
I.Conea dezvoltă distincţia introdusă de Kjellen între poziţia geografică şi poziţia
geopolitică, aducând precizarea că o poziţie geopolitică nu se defineşte prin sau în
funcţie, de exemplu, de Dunăre, de Tisa, sau de Nistru, ci „ prin, sau în raport cu,
formeleşi conţinuturile politice pe care le îmbracă faţa pământului, în general, şi faţa
pământului jur – împrejur de tine, în special” ( „ O poziţie geopolitică”, în „
Geopolitica şi geoistoria”. Revista română pentru sud-estul european”, martie/aprilie
1944). Pentru ca deosebirea dintre cele două poziţii să fie evidentă, I. Conea face o
comparaţie deosebit de plastică: „ faţa politică a pământului este ca o tablă de şah pe
care jucătorii mută mereu oiesele, dându-le mereu alte poziţii şi funcţii” (idem). Marile
mutări au loc ca urmare a unui complex de împrejurări, spre exemplu, ca urmare a
descoperirii unor noi bazine de materii prime, ceea ce pune în valoare noi spaţii.
De ce insistăm asupra acestei distincţii ? Atunci când, în spaţiul public
românesc se vorbeşte de poziţia geopolitică a Românei, se face o confuzie între aceasta,
a cărei primă trăsătură este mobilitatea, şi poziţia geografică, al cărei caracter fix îi dă
celui care vorbeşte şi un sentiment de confort şi suficienţă. Aşa se ajunge, spre exemplu,
la situaţia ca, după cum relevă V.Pasti, „ locul în Europa” să fie considerat, în
dezbaterile publice din mediul intern sau internaţional, un drept natural, mai degrabă o
problemă de prestigiu, iar nu o problemă care trebuie gândită în parametrii atingerii
unor obiective comerciale, economice, politice sau culturale („ România în tranziţie.
Căderea în viitor”). Tot ca urmare a acestei confuzii între poziţia geografică şi cea
geopolitică, abordările sunt de cele mai multe ori de factură clasică, fiind luate în calcul
datele naturale, fără a fi reţinuţi noii factori care compun, astăzi, ecuaţia puterii, cum ar
fi voinţa politică, strategia coerentă de dezvoltare şi puterea economică, trăsăturile
guvernării, intensitatea pulsarilor economici, culturali, demografici, informaţionali pe
care statul reuşeşte să îi trimită la graniţă şi, mai departe, în exterior.
Precizarea lui I.Conea potrivit căreia mişcările geopolitice mari nu sunt ,,
fără întoarcere” , ci reprezintă o mişcare de du-te vino între anumite limite, poate
constitui un motiv de optimism pentru ţara noastră. Dar ea implică o ,, stare de veghe”,
a activitate calificată de evaluare, pentru a acorda mişcările naţionale cu cele regionale.
Ne propunem, în continuare, să analizăm tocmai factorii interni, adică modul în care
reuşim să ne facem interesanţi din punct de vedere geopolitic şi geostrategic,
argumentele cu care ne punem în valoare propriile atuuri. Am vorbit în cursurile
introductive despre faptul că, în zilele noastre, are loc un proces de evoluţie dinspre
geopolitică înspre geoeconomie, specialiştii vorbesc de cronopolitică, ca o recunoaştere

169
a faptului că ceea ce contează acum este viteza de reacţie, modul în care, sub presiunea
timpului, reuşeşti să îţi pui în valoare factorii clasici şi moderni ai puterii.
Consacrăm acest capitol discutării a două probleme, problema populaţiei şi
cea a situaţiei economice a României. Analiza nu este făcută în sine, ci este plasată într-
un context mai larg, zonal. De exemplu, nu putem să analizăm situaţia României din
punct de vedere demografic fără să o plasăm în contextul ţărilor din jur, sau să studiem
semnificaţia geopolitică a factorilor economici făcând abstracţie de performanţele
vecinilor noştri.

11.1.2. Cercetările geopolitice şi finalitatea politică a statului (M.Popa-

Vereş)
Înainte de a trece la analiza propriu-zisă, am dori să supunem atenţiei a
abordare deosebită de interesantă a relaţiei care există între centrele de cercetare şi
centrele de decizie, în cazul disciplinei de geopolitică, între cercetările geopolitice şi
finalitatea politică a statului. În acest sens, se consideră că există două niveluri la care se
manifestă geopolitica: primul marcat de faptul că evenimentele politice sunt influenţate
de realităţile spaţiului, fără ca elita politică a statului să conştientizeze acest lucru;
dimpotrivă, atunci când se realizează contextele schimate ale acţiunii politice, putem
vorbi de o doctrină politică, precedată de evaluări, ghidată de valori şi opţiuni. În ultimii
ani, în România, acţiunea politică a fost preponderent haotică şi puţin coerentă. Lucru
care poate să aibă consecinţe serioase, mai ales în contextul în care veciniii devin din
ce în ce mai conştienţi de propriile atuuri pe care încearcă să le folosească în avantaj
propriu.
Extrem de actuală ni se pare a fi abordarea propusă de M.Popa-Vereş, unul
dintre coordonatorii volumului „ Geopolitica”, apărut în 1940 la editura „
Ramuri” din Craiova. Studiul, intitulat ” Schemă privind cercetările geopolitice sub
aspectul intereselor naţionale”, prezintă o densitate iideatică similară celorlalte studii
despre care am vorbit şi care sunt prezente în volum, „Geopolitica, o ştiinţă nouă”, a lui
I.Conea, şi „ Însemnare cu privire al definirea preocupării geopolitice”, al lui
A.Golopenţia. Potrivit autorului, există două orientări fundamentale în cercetările
geopolitice:
1. Orientarea obiectivă, care pleacă de la cercetarea diferitelor condiţii (
fizice, sociale, culturale, etnice, politice) cuprinse în mediul geografic şi care
influenţează politica unui stat, atât sub aspectul vieţii publice interne, cât şi al relaţiilor
dintre state. În această orientare, condiţiile spaţiului geografic sunt considerate cauze de
bază; prezenţa lor implică o anumită politică a statului. Diferitele orientări politice sunt
efectul direct al unor cauze cuprinse în condiţiile mediului geografic. Obiectul şi rostul
geopoliticii sunt, în această abordare, de a explica fenomenul politic, iar funcţia ei de
bază este de a expune.
2. Orientarea subiectivă, care pleacă de la orientarea politică a statului, de la
finalitatea politicii unui stat, în lumina intereselor vitale ale unui popor în interior, dar
mai ales în exterior. Condiţiile mediului geografic sunt considerate drept argument în
favoarea susţinerii şi reprezentării politice ale statului. În această a doua accepţiune,
obiectivul şi rostul geopoliticii sunt de a justifica anumite finalităţi politice, iar funcţia
de bază este aceea de a milita.
Din moment ce interesele unui stat trec dincolo de frontierele sale, cele două
orientări nu pot fi niciodată separate. Mai ales în cazul statelor mici, cercetărilor
170
geopolitice le revine sarcina de a culege, analiza şi prezenta toate datele de care are
nevoie politica economică a ţării ( la fel în compartimentul social, juridic, etnic). Cu cât
va furniza date informative şi de susţinere mai valoroase, cu atât rezultatele
cercetării geopolitice vor fi mai congruente cu finalitatea politică a statului.
M.Popa – Vereş continuă discuţia, printr-o analiză mai aplicată asupra cazului
românesc. Astfel, consideră autorul, cercetarea geopolitică românească ocupă un loc
intermediar între abordarea obiectivă şi subiectivă, ea şi explică, dar nu trebuie să
neglijeze funcţia de milita în favoarea celei de a expune. După ce a realizat echilibrul
între cele două abordări, cercetarea ar trebui să urmeze două direcţii: în interior şi în
exterior.
1. În interior, din punct de vedere politic aceasta ar trebui să studieze
condiţiile geopolitice care ar duce la eliberarea şi aşezarea pe baze fireşti a vieţii
politice şi spirituale.
Din punct de vedere economic, ar trebui să studieze condiţiile cuprinse în
mediul geografic şi politic care să permită stăpânirea vieţii economice de către
elementul etnic şi aşezarea ei pe baze fireşti.
2. În exterior, cercetarea are în vedere elementele şi condiţiile care pot
contribui, pe de o parte, la propagarea culturii române, la apărarea şi închegarea
comunităţii româneşti de peste hotare, pe de altă parte, condiţiile care pot contribui la
expansiunea economică în bazinul oriental al Mării Mediterane. Mai precis, sub raportul
intereselor economice, geopolitica ar trebui să studieze zona în care relaţiile noastre
economice sunt condiţionate de o anumită colaborare (Europa centrală) şi raporturile cu
ţările occidentale şi nordice şi sud–estul Europei, împreună cu întregul bazin oriental al
Mării Mediterane. Din punct de vedere economic, spaţiul geografic în centrul căruia se
găseşte bazinul oriental al Mării Mediterane reprezintă spaţiul nostru economic vital.
Dacă urmăreşte aceste obiective, cerectarea este simultan obiectivă, deoarece
ţine de datumul mediului geografic şi subiectivă, deoarece „va trebui să militeze pentru
normarea politică a unor fenomene şi să le justifice, înscriindu-se pe linia destinului
istoric al neamului”.
Abordarea lui M.Popa-Vereş este cu atât mai actuală cu cât, cum am mai spus,
în zilele noastre se vorbeşte tot mai mult de geoeconomie, de avântul puterii soft în
comparaţie cu puterea hard, de capacitatea de a răspunde pieţei şi de a domina piaţa, de
a decupa, pe baze economice, zone de influenţă.Pot fi aduse contraargumente cu privire
la afirmaţia că bazinul oriental al Mării Mediterane ar reprezenta spaţiul nostru de
influenţă economică, spaţiul în care pulsarii trimişi în exterior de economia românească
ar avea cel mai mare ecou. Mai important este însă efortul de a delimita, în urma unui
efort considerabil de documentare şi cercetare, un asemenea spaţiu de influenţă
economică şi, apoi, de a construi o strategie care să fie în concordanţă cu delimitările
anterioare.
11.2. Populaţia- problema fundamentală a României
Am amintit la începutul cursului faptul că unul dintre termenii care intră în
orice ecuaţie geopolitică este reprezentat de trăsăturile guvernării.Şi în acest punct,
gânditorii români din perioada interbelică s-au dovedit a fi la înălţimea curentelor
europene, pe care uneori le-au şi devansat. O astfel de analiză, de interes mai ales în
contextul studierii problemelor demografice şi a implicaţilor geopolitice ale acestora
este oferită de Simion Mehedinţi, în lucrarea din 1940,

171
„ Fazele geografice ale istoriei. Observări geopolitice”. S.Mehedinţi subliniază
necesitatea legăturii dintre cercetările geopolitice şi finalitatea politică a statului
deoarece, pentru îndeplinirea obiectivelor pe care şi le propune omul de stat, sunt
necesare însuşiri personale şi „o elaborare cât mai ştiinţifică ( subl.ns) a faptelor
referitoare la pământul, poporul şi statul (român), privit nu numai în relaţiile sale
locale,dar şi în legătură cu marile conflicte de interese manifestate în concurenţa
internaţională”. Numai astfel, omul de stat poate să devină un
„ organ de împlinire a destinului unei naţiuni”.
Cunoscutul geograf român oferă o abordare instructivă asupra populaţiei, mai
ales din perspectiva geopolitică. În lucrarea „ Politica de vorbe şi omul politic” (
Bucureşti, 1920), S.Mehedinţi stabileşte un paralelism între creşterea populaţiei şi
vitalitatea unui stat, între numărul locuitorilor unei ţări şi forţa politică a ţării
respective. Pe baza acestei evoluţii, autorul român formulează o primă „ axiomă
demografică”: puterea naţiunilor creşte şi scade, după cum creşte şi scade populaţia
lor”.
Evoluţia populaţiei româneşti de-a lungul veacurilor confirmă datele axiomei
amintite, adaugând o serie de elemente suplimentare foarte instructive.
Populaţia românească urmează, potrivit lui Simion Mehedinţi, o evoluţie
sinuoasă, exprimând cu fidelitate perioadele de înflorire sau de dificultate pe care le
cunoşteau provinciile româneşti. În epoca romană, Dacia a fost „ cel puţin tot atât de
populată ca şi Galia”. După toate probabilităţile, populaţia sa se ridica la câteva
milioane, la „ măcar jumătate din populaţia Galiei din acea vreme”.
A venit, însă, epoca năvălirilor, care a determinat o scădere a numărului
populaţei, la fel ca în toată această regiune a Europei. Faptul că popoarele migratoare nu
s-au aşezat în ţinuturile vechii Dacii, că atunci când
s-au aşezat au fost asimilate, ne oferă temeiuri să vorbim, cum sublinia şi geograful
român, de o superioritate numerică şi culturală a locuitorilor autohtoni.
Începând cu secolele XIII,XIV, populaţia românească a prins, din nou, să
crească, iar la sfârşitul veacului al XVI-lea desimea ei se apropia de cea atinsă în epoca
daco-romană. Un punct de sprijin foarte important în această privinţă il constituie
numărul oştirilor – de circa 40 000 – pe care le ridicase atât Ştefan, cât şi, mai târziu,
Neagoe, în condiţiile în care ţările apusene nu mobilizau mai mult de 10 000 de oameni.
Din secolul care a urmat, populaţia a început din nou să scadă, înregistrând
niveluri de-a dreptul dramatice în perioada fanariotă. La 1803, de pildă, se înregistrau
în Moldova doar 104 517 capi de familie creştini ( fără a intra aici boierii, slugile lor,
ţiganii şi nevolnicii), ceea ce însemna o populaţie de peste 600 000 de suflete. La 1831
se face în ambele principate un recensământ care arată că în Moldova trăiau 831 000
creştini şi 37 000 de evrei, iar în Muntenia 1 650 000 creştini şi 3 316 evrei.
Începând cu mijlocul secolului trecut, se deschide din nou o perioadă fastă
pentru ţările române. Iată cum a evoluat populaţia din cele două principate în anii
următori:
1849 1880 1890 1900 1912
4 000 000 4 545 000 5 318 340 6 045 352 7 230 000

Notează Mehedinţi : „ Privind aceste cifre este cu neputinţă să pierdem din

vedere legătura dintre sporul populaţiei şi afirmarea politică a statului... De la 1880

172
până la 1917, natalitatea nostră a fost mereu ( afară de 1898) peste 38 la mie, iar
mortalitatea numai 35 la mie. Aceasta este epoca de ascensiune politică a statului”.
Analiza intreprinsă de Mehedinţi nu se limitează la sesizarea importanţei pe
care o are numărul populaţiei, ci se referă, deopotrivă, la dispunerea ei în interiorul
graniţelor, la „ gradul de ocupare” a teritoriului naţional. În acest sens, el vorbeşte
despre desimea şi omogenitatea populaţiei, despre raporturile dintre populaţia
majoritară şi diversele etnii, ca probleme foarte importante pentru evoluţia stabilă şi
funcţionarea statului. Pe această bază geograful român formulează o altă axiomă
demografică: „ Şi dacă este o axiomă etnografică că puterea unui popor stă în raport
direct cu desimea şi omogenitatea sa, atunci este vădit pentru orişicine că problema
fundamentală a statului românesc este obsesia populaţiei. Toată legiferarea, începând
cu cea economică, sanitară, administrativă, şcolară, bisericească şi în genere culturală
trebuie să se învârtească împrejurul acestui punct cardinal”.
Cum putem privi interpretarea pe care o oferă Mehedinţi relaţiei dintre
populaţie şi putere? Corelaţiile evidenţiate de autorul român îşi găsesc punctul de sprijin
în dezvoltarea istorică a diverselor state. Fiind susţinute de o întreagă evoluţie, ar fi
riscantă punerea lor sub semnul întrebării. O serie de nuanţe se cer însă introduse.
Populaţia nu este factorul explicativ al puterii naţiunilor. Dacă am accepta un asemenea
punct de vedere ar însemna ca India, China să fie cele mai puternice state ale lumii. În
mod de sine stătător, populaţia nu poate explica ascensiunea unui stat. Dar prezenţa ei
este obligatorie în ecuaţia decolării, ascenisunii şi consacrării unei comunităţi
naţionale. Este vorba nu despre o simplă prezenţă, ci de una susţinută de număr şi de
puterea pe care o dă numărul.
Ca să putem descifra mai exact valoarea formulărilor lui Mehedinţi, este
potrivit să precizăm că autorul român consideră numărul populaţiei şi creşterea sa nu ca
simple date statistice, ca aspecte detaşate de evoluţia de ansamblu a societăţii. Din
modul cum se raportează la creşterea demografică, apare limpede că Mehedinţi priveşte
populaţia şi creşterea sa drept produsul unui complex de condiţii. Deci populaţia
reprezintă elementul explicativ al puterii unui stat, pentru că, mai întâi, ea constituie un
barometru de sănătate a corpului social. Populaţia prin excelenţă, un indicator
sintetic. Sub acest unghi privită, creşterea populaţiei reprezintă semnul cel mai fidel al
stării unei naţiuni. Este de aceea legitim, ca ea să reprezinte prioritatea cea mai
importantă a unui stat.
Asemenea cugetări nu puteau să apară decât într-un spaţiu în care istoria
avertizase că principalul sprijin al unui popor este numărul său, iar principalul reazem al
unui stat, populaţia. Un spaţiu restrâns geograficeşte, un spaţiu poftit de-a lungul
istoriei, un spaţiu supus la diferite presiuni, inclusiv de ordin demografic.De aceea
principalul mijloc de supravieţuire apare ca fiind sporirea populaţiei, creşterea „
elementului autohton”. Desimea internă apare drept cea mai potrivită formă de a
contracara presiunea demografică externă, de a preveni diverse primejdii cu care un
stat mic, plasat într-un spaţiu de interferenţe demografice, va fi întotdeauna confruntat.
Perioadele de creştere şi de descreştere demografică sunt asimilate de către
Mihai Eminescu celor de biruinţă sau, dimpotrivă, de înfrângere a elementului autohton.
„Dacă am încerca să determinăm exact timpul în care elementul autohton a
învins pe cel imigrat sau a fost învins de el, am zice:
La 1700 învinge elementul imigrat prin domnia fanariotă.

173
 La 1821 începe reacţiunea elementului autohton şi merge biruitoare şi
asimilând până la 1866.
La 11 februarie 1866 învinge din nou elementul imigrat.
Există şi de atunci o oscilaţiune, o mutare a punctului de gravitaţie, când
asupra elementelor instinctiv naţionale, când asupra celor instictiv străine, dar victoria,
precum vedem, e momentan a acestora din urmă”...
Dacă am privi cu ochii şi preocupările la o întreagă evoluţie istorică a
teritoriilor româneşti, am realiza importanţa fundamentală pe care a avut-o natalitatea
ridicată în dăinuirea noastră ca popor, în depăşirea unor momente de reală cumpănă ale
istoriei naţionale. Am putea spune, fără teama de a greşi, că această natalitate ridicată şi
sporul demografic natural la care a condus au reprezentat atuul nostru istoric, înaintea
unor fapte de vitejie, înaintea multor acte înfăţişate în manualele de istorie. Ceea ce au
decimat bolile şi molimele, ceea ce a pierit pe câmpul de luptă, uneori şi datorită
nepriceperii comandanţilor, ceea ce au luat cu ele diferite stăpâniri şi năvăliri, ceea ce a
dispărut prea de timpuriu ca urmare a unei rate foarte ridicate a mortalităţii infantile, a
fost mereu acoperit de această fantastică rată de natalitate. Numai că asimilind-o unei
tendinţe naturale, românii au crezut că ea va dăinui la nesfârşit.
A urmat războiul, apoi socialismul. Iar această tendinţă „ naturală” nu s-a mai
manifestat. Apărând ca fenomen în perioada socialistă, când s-a încercat contracararea
prin măsuri cu totul inadecvate, descreşterea populaţiei s-a cronicizat şi a cunoscut
tendinţe dramatice după 1989. Involuţia demografică a ţării este rezultatul cumulării a
două fenomene greu de contracarat. Este vorba, mai întâi, de sărăcirea populaţiei, de
dificultăţile cu care se confruntă şi care conduc la scăderea numărului de copii. În
acelaşi timp, avem de-a face cu o schimbare de model cultural. Familia cu mulţi copii
nu mai constituie o componentă esenţială a modelului cultural predominant. România,
care în perioada interbelică avea cea mai mare natalitate din Europa, prezintă în
momentul de faţă una dintre cele mai mari rate negative de creştere a populaţiei din
zonă, a doua după Bulgaria, cum rezultă şi din tabelul care urmează. În rata de creştere
a populaţiei sunt cuprinse nu numai indicele de natalitate, ci şi rata de emigrare a
populaţiei.
Rata anuală de creştere a populaţiei în diferite ţări din Europa Centrală şi de
Est ( între 1995 şi 2000)

Albania 0,9%
Bulgaria -0,63%
Cehia -0,13%
Croaţia 0,017%
Iugoslavia -0,13%
Polonia 0%
România -0,28%
Slovacia 0,12%
Slovenia -0,06%
Ungaria -0,2%
Sursa: „ Russia, The Eurasian Republics and Central Eastern Europe”
11.3. Raportul demografic rural-urban. Implicaţii geopolitice
Sabin Manuilă – întemeietorul statisticii româneşti – preia ideea lui
S.Mehedinţi cu privire la distribuţia populaţiei pe teritoriul naţional. După o îndelungată
174
muncă de cercetare empirică a datelor demografice, a tendinţelor sale de evoluţie, a
raporturilor dintre populaţia rurală şi cea urbană, dintre populaţia majoritară şi etniile
minoritare, el formulează o judecată accentuat optimistă: „ Situaţia etnografică a
României se caracterizează printr-un bloc masiv de români omogeni, şi din minorităţi
răzleţe, care nu apar în număr prea însemnat, nu au afinităţi între ele ( maghiari,
ruteni, germani, turci, evrei, bulgari etc.) şi care nici chiar ele nu sunt întotdeauna
omogene. Numai în trei cazuri ele constituie grupări geografice distincte şi stabile” (
S. Manuilă, „ Studiu etnografic asupra populaţiei României”, în I.Emandi, Gh.Buzatu
şi V.Cucu, „Geopolitica”).
Studiul etnografic asupra populaţiei României din care am citat mai sus este
scris în 1940. Populaţia românească crescuse în perioada interbelică în ritmuri cu mult
superioare nu numai celorlalte etnii minoritare, dar şi popoarelor europene. „ România
are cea mai ridicată natalitate din Europa”, semnala autorul. Ceea ce a şi favorizat
abordarea de care aminteam. Excedentul natural evident al populaţiei româneşti îl face
pe Manuilă să fie optimist şi acolo unde situaţia de fapt nu-i oferea suficiente motive (
de pildă în cea ce priveşte structura demografică a unor oraşe din Transilvania şi
Basarabia, unde etnicii minoritari erau majoritari).
Cercetarea atentă a populaţiei şi a tendinţelor din cadrul ei îi permite autorului
să stabilească un gen de constante în mişcarea demografică. „ Populaţia
oraşelor şi satelor are o evoluţie determinată, care se caracterizează prin dispariţia
populaţiei urbane în câteva generaţii şi înlocuirea acestei populaţii prin rurali imigraţi
neîncetat la oraşe”. Din punct de vedere biologic, oraşele sunt condiţionate în existenţa
lor de procesul de migrare a populaţiei rurale. Oraşele din provinciile româneşti care au
venit mai târziu la trupul ţării – deşi locuite în majoritate de cetăţeni ai etniilor
minoritare – erau înconjurate de zone compacte de populaţie românească. Ceea ce arată
limpede că, în timp, populaţia oraşelor se va transforma şi ea. Lucru care s-a şi
întâmplat, după cum reiese şi din tabelul şi schemele de mai jos:

175
 ( După Ioan Bolovan, Sorina Bolovan, „ Contribuţii privind structura etnică şi
confesională a Transilvaniei în sec XX”, în Centrul de Studii Sabin Manuilă – Istorie şi
demografie Transilvane, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 1995).

Mişcarea naturală a populaţiei şi evoluţia raporturilor demografice dintre rural

şi urban sunt importante mai ales în condiţiile în care România se confruntă astăzi cu
fenomenul invers celui prevăzut de S. Manuilă. Scăderea numărului de persoane care se
mută din mediul rural în mediul urban poate fi considerată o trăsătură a subdezvoltării,
mai ales atunci când fenomenul este corelat cu altele precum refacerea gospodăriei
agricole a perioadei interbelice, renunţarea la acele componente ale unei agriculturi
industrializate ( irigaţii, climatizare, mecanizare pe scară largă), revenirea la tehnici
gospodăreşti
( transport, creşterea animalelor, prelucrarea alimentelor), recrearea unor structuri
sociale şi a unor relaţii comunitare specifice satului medieval („
România, starea de fapt”).

Mişcarea naturală a populaţiei

1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997

Din rural în urban 10,7 9,4 6,8 6,6 5,9 5,9 5,6
Din urban în rural 2,5 3,8 3,4 4,7 5,8 6,7 7,9

Sursa : „ Anuarul statistic al României”, 1997

Populaţia ocupată în agricultură înregistrează, în România, o creştere, în
condiţiile în care ţările dezvoltate ocupă în agricultură sub 10% din populaţie. În 1990,
România avea un nivel apropiat de cel al Poloniei, anume 28,2%. În 1990, numărul
celor care lucrau în agricultură era de 3,1 milioane, a ajuns la 4,4 milioane în 1995, ceea
ce reprezintă 39,7% din totalul populaţiei ocupate.
În acelaşi timp, numărul muncitorilor s-a redus.

1990 5,4 milioane în industrie ( 49,7%)

3,1 milioane în agricultură (28,2%)

1994 mai puţin de 4 milioane ( 39,0%)

176
 3,56 milioane (35,6%)
Sursa: „ România, starea de fapt”

Ponderea agriculturii în structura PIB

Agricultură, sivicultură, pescuit

România 18,1%
Bulgaria 15,4%
Republica Cehă 5,0%
Polonia 6,9%
Federaţia Rusă 7,2%
Ungaria 6,6%
Marea Britanie 1,4%

Sursa: „ Anuarul statistic al României”, 1997

11.4. Starea de sănătate a populaţiei

Esenţa unui stat poate fi surprinsă urmărind trei elemente : poziţia geografică,
populaţia şi trăsăturile guvernării. Al doilea element, de interes în contextul analizei pe
care am început-o, reuneşte trăsăturile şi caracteristicile care pot fi, la rândul lor
cuantificabile ( numărul populaţiei, distribuţia pe vârste, starea de sănătate şi nivelul de
instrucţie) şi necuantificabile ( pattern-ul cultural).
Am vorbit deja despre caracteristicile popilaţiei din punct de vedere al
numărului. La fel de important ca numărul este şi distribuţia pe vârste a acestei
populaţii. Este avantajos ca majoritatea populaţiei să fie în perioada de vârstă activă (
după standardele internaţionale, între 15 şi 65 de ani). Din punctul de vedere al
distribuţiei populaţiei pe grupe de vârstă, situaţia pe glob se prezintă astfel: în 2000, se
estimează că 30% din populaţie va fi sub 15 ani, 6,8% va fi peste 65 de ani, iar restul de
63,2% va fi în perioada activă. Extremele fiecărei categorii sunt Uganda, cu cel mai
mare număr de persoane sub 15 ani, Grecia, cu cel mai mare număr de persoane peste
65 de ani şi Coreea de Sud, cu cel mai mare număr de oameni în perioada activă (
72,09%, deci situaţia cea mai avantajoasă după acest criteriu).
Unde se situează România din punct de vedere al distribuţiei pe vârste a
populaţiei? Anuarul statistic al României oferă următoarele date pentru anul 1997:
numărul celor care au peste 65 de ani reprezintă 12,5% din totalul populaţiei, cei care au
sub 15 ani reprezintă 19,4%, iar persoanele aflate în perioada activă, potrivit
standardelor internaţionale, reprezintă 68,03%. Deci, procentul celor aflaţi în perioada
activă se situează puţin deasupra celui estimat pentru întreaga populaţie şi nu foarte
mult sub procentul Coreii de Sud care prezintă procentul cel mai avantajos.
Cu toate acestea, specialiştii atrag atenţia asupra faptului că datele brute
privind distribuţia pe vârste a populaţiei trebuie corelate cu alţi factori, precum rata
fertilităţii şi sporul natural. După cum se poate observa în tabelele de mai jos, în
România, atât sporul natural, cât şi rata fertilităţii sunt în scădere, cu deosebire după
1992:

177
 Scopul natural în România. Rata fertilităţii în România

1930 14,8 1956 89,9

1940 7,1 1967 105,5
1950 13,8 1986 68,2
1967 18,1 1989 66,3
1986 5,9 1992 46,6
1989 5,3 1993 44,3
1991 1,0 1994 43,3
1992 -0,2 1995 41,1
1993 -0,6 1996 39,9
1994 -0,8 1997 40,6
1995 -1,6
1996 -2,5
1997 -1,9

Sursa : „ Anuarul Statistic al României”, 1997

Problema distribuţiei pe vârste a populaţiei este importantă mai ales dacă este
privită prin prisma relaţiei dintre numărul persoanelor ocupate ( cele aflate în perioada
de vârstă activă care nu sunt şomeri) şi numărul pensionarilor. În România, tot la
nivelul anului 1997, raportul dintre numărul persoanelor ocupate şi cel al pensionarilor
era de aproximativ 1,9 la 1. În cifre absolute, aproximativ 11 000 000 de persoane
active susţin 5 524 000 de pensionari. Pentru anul 1999, ziarul „ Adevărul” publică în
numărul din
2 septembrie 1999 următoarele date: numărul mediu al pensionarilor ( în al doilea
semestru al anului) este de 5 913 000, ceea ce reprezintă o creştere cu 3,2% faţă de
aceeaşi perioadă a anului precedent. La sfârşitul lunii iunie a aceluiaşi an, numărul
persoanelor ocupate scăzuse aproximativ cu acelaşi procent faţă de sfârşitul lunii
decembrie. Deci raportul dintre numărul persoanelor ocupate şi cel al pensionarilor s-a
micşorat.
În Japonia, raportul e de 3 muncitori la 1 pensionar. Se estimează că, în
întreaga lume, raportul dintre numărul personelor ocupate şi cel al pensionarilor se va
modifica, în sensul că tot mai mulţi pensionari vor fi susţinuţi de persoane ocupate.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii apreciază că, în 2025, la fiecare 100 de muncitori,
Austria va avea 61 de pensionari, Japonia 56, Statele Unite 35. Ceea ce înseamnă că
forţa productivă a respectivelor ţări va scădea, că populaţia activă va avea de susţinut un
număr mai mare de pensionari, de populaţie inactivă.
Fenomenul de emograre este şi el un indicator fidel al stării de sănătate al
organismului social şi rezultatul unor fenomene cumulate, dintre care cel mai important
este sărăcirea continuă a populaţiei. De remarcat că problema emigrării i-a frământat
îndelung pe gânditorii geopoliticii germani

178
( vezi programul economic şi politic al economistului german Fr.Liszt, numai că în
cazul germanilor era discutat în contextul excedentului de populaţie, care determină
emigrările masive către SUA, unde există pericolul deznaţionalizării). În România,
fenomenul a cunoscut, firesc, o perioadă de boom imediat după 1989. Între 1992 şi
1997, numărul emigranţilor a scăzut constant, după cum o arată şi tabelul de mai jos.
Datele ar putea oferi un motiv de liniştire, însă ele trebuie privite cu atenţie. După cum
se poate observa, singura grupă de vârstă unde, în anumiţi ani, se înregistrează, de
asemenea scăderi, dar unde nivelul se menţine constant sau unde, uneori, se
înregistrează chiar creşteri, este grupa 26-40 de ani, deci grupa de populaţie cea mai
activă.

Grupa de vârstă/anul
1992 1993 1994 1995 1996 1997
Sub 18 5540 4119 4597 4180 4198 4145
18-25 7807 3608 3036 4180 3447 2559
26-40 10 195 5683 5901 10 875 8347 8091
41-50 2861 1822 1569 2803 2701 2490
51-60 2249 1407 959 1245 1332 1143
61 şi peste 2500 1807 1084 1435 1501 1517

Sursa : „ Anuarul statistic al României”, 1997

11.5. Situaţia economică. Implicaţii geopolitice

Ultimele probleme discutate în legătură cu factorul demografic fac legătura cu
a doua parte a cursului, care are în vedere studierea pulsarilor economici pe care statul
reuşeşte să îi trimită la graniţă şi care sunt indicatorul puterii sale. Toate problemele
discutate până acum au legătură, fie directă, fie indirectă, cu starea economiei, ceea ce
îndreptăţeşte afirmaţiile cu privire la importanţa geopolitică şi geostrategică a reformei.
În acest sens, este important de subliniat că modul în care România reuşeşte pe calea
reformelor este de relevantă regională, dar, după cum sublinia V. Pasti, atât în cazul
României, cât şi al Estului în general, responsabilitatea tranziţiei revine acum nu numai
în mare măsură, ci în totalitate factorilor politici de decizie din ţările respective
( V.Pasti, „ România în transziţie. Căderea în viitor”). Tranziţia externă, adică
integrarea în structurile, mecanismele şi circuitele internaţionale este departe de a fi
epuizată, dar, principalele jaloane au fost puse în acest caz. De aici încolo, modul în
care se desfăşoară, în continuare, integrarea internaţională depinde de caracteristicile
interne ale ţării şi de evoluţia celei de-a doua tranziţii, cea orientală spre interior, mai
degrabă decât de jocul politico-diplomatic internaţional ( V.Pasti, op.cit.).
Conştientizarea importanţei geopolitice a reformei este primul pas în crearea
unei strategii de dezvoltare pentru România, astfel încât să nu se ajungă la situaţia de
a face reformă de dragul reformei. Reforma capătă înţeles numai corelată cu priorităţile
şi obiectivele naţionale. Iar acestea, la rândul lor, trebuie corelate cu datele fizice ale
ţării, cu ceea ce este posibil de realizat. Fără stabilirea priorităţilor, fără corelarea lor cu
atuurile geografice, cu datumul natural, România rămâne doar la stadiul de
potenţialitate. Aşa cum releva gânditorul american A.Mahan, puterea, pentru a fi
efectivă, trebuie însoţită de capacitatea de a proiecta şi de a găsi instrumentele adecvate
pentru această proiectare a puterii. Aplicând acelaşi mod de gândire, poziţiile geografice
179
avantajoase ale României au o valoare strategică potenţială,dacă nu beneficiază de o
forţă economică în stare să le fructifice potenţialul.
Cum am menţionat mai sus, când vorbim de priorităţi, avem în vedere
obiective care să se afle în strânsă corelaţie cu datele concrete ale ţării, cu atuurile sale
geopolitice. De pildă, România are ieşire la mare. Acesta este un avantaj. Importanţa
acestui avantaj a fost conştientizată, spre exemplu, de diplomaţia interbelică, una dintre
liniile principale ale sale fiind politica referitoare la controlul strâmtorilor Bosfor şi
Dardanele. Se poate aprecia că diplomaţia românească interbelică ţinea astfel cont de
interesele economice ale ţării şi acţiona în strânsă legătură cu acestea. În epoca
interbelică, potrivit datelor oferite de I. Seftiuc şi I.Cărţână, România ocupa, variabil
locurile 7 sau 8 în ceea ce priveşte tonajul, comparându-se, din acest punct de vedere,
cu Anglia, Grecia, Norvegia sau Franţa. Mai mult, după 1918, 88% din exportul global
al României era făcut pe calea apei. În 1938, exportul cu ţările din bazinul mediteranean
(Turcia, Iran, Siria, Palestina, Egipt) avea o pondere de 33% din întregul export al
României („ România şi problema strâmtorilor”). Datele sugerează o corelaţie aproape
perfectă între argumentele de natură geografică, politică economică şi acţiuni
diplomatice.
Folosire la parametri înalţi a potenţialului geografic al ţării a continuat şi după
cel de-al doilea război mondial. În anii 70, a fost efectuată lărgirea şi modernizarea
portului Constanţa, ceea ce a însemnat construirea a 5334 m de diguri, a 13 dane de
diferite adâncimi, a 10 ha de platformă portuară, a 8 km de drumuri, a 35 km de căi
ferate, a 900 m de poduri şi pasaje, a 10 mii metri pătraţi de magazii pentru mărfuri
generale. Toate măsurile au avut ca rezultat crearea posibilităţii ca aici să ancoreze nave
de mare tonaj. Concomitent cu aceste măsuri, s-a realizat şi înzestrarea flotei maritime
cu nave pentru minereu, ţiţei şi alte mărfuri ( idem). În 1989, flota maritimă comercială
număra 301 vase, ceea ce situa România, din punct de vedere al numărului şi al
tonajului, pe locurile 5/6 în lume.În prezent, România contează doar pe 50 de nave care
lucrează efectiv, ceea ce ne scoate din clasament. În 1995, după criteriul capacităţii
flotei comerciale, România ocupa locul 28, după Grecia, Cipru, Norvegia, Malta, Rusia,
Italia, Germania, Turcia, Ucraina. În acelaşi an,, după criteriul mărimii flotei
comerciala, România ocupa locul 26. Acesta reprezintă un exemplu în care o poziţie
geografică avantajoasă rămâne la nivel de potenţialitate, deoarece nu a fost construit sau
menţinut instrumentul prin care să fie proiectată puterea şi prin care potenţialul să
devină efectiv.
Un alt exemplu. Una dintre bogăţiile României este petrolul. Astăzi, România
nu mai dispune de mari resurse petroliere. A dezvoltat, în schimb, o puternică industrie
de utilaj petrolier, precum şi de prelucrare a petrolului. Înainte de 1989, România era a
treia ţară producătoare de utilaj petrolier din lume şi a doua ţară exportatoare. Astăzi,
industria românească prelucrătoare de petrol nu mai contează în competiţia
internaţională.
Este adevărat că, din punct de vedere economic, întreg estul european este
confruntat cu serioase probleme. Important pentru România şi relevant în cadrul unui
curs de geopolitică este faptul că se conturează tot mai distinct diferenţe sensibile nu
numai între România şi Europa dezvoltată, ci între România şi Europa în curs de
dezvoltare ( de exemplu, Polonia, Ungaria). Iată câţiva indicatori care arată această
situaţie:

180
 România Polonia Ungaria Franţa
PNB ( loc $) 1910 5010 6260 19440
Consum de energie/loc 2790 3359 3484 5434
Dolari PNB produşi cu o unitate de 1,0 1,5 1,8 3,6
energie consumată
Exportul $/loc 271 368 836 3577
Ponderea agriculturii în PIB 20,1% 6,7% 7,2% 2,8%
Evoluţia producţiei de energie -23% -4% 22% 42%
electrică
Moralitatea infantilă 23,9 15,1 11,6 7,3
Cheltuieli cu educaţia 3,1% 4,9% 6,7% 6,0%

Sursa : „ România, starea de fapt”

În termeni mai simpli, pe baza acestor date se poate conchide că e nevoie de

aproape 2 români pentru a produce cât un singur polonez, de mai mult de doi pentru a
produce cât un ungur, şi de aproape 7 români pentru a produce cât un singur francez.
(pag.33). Ritmul de scădere a indicatorilor industriali este un fenomen cu care România
se confruntă încă din 1980, precizează autorii, dar după 1989 este vizibil ritmul tot mai
accelerat al declinului.
Evoluţia indicilor producţiei industriale (total)

1991 1992 1993 1994

77,2 60,3 61,1 63,1

Sursa: „ România, starea de fapt”

Indicii PIB

1996 faţă de 1990 Ritmul mediu annual 1991- 1996 faţă de

1996 1995
România 86,9 -0,05 93,1
R.Ceha 106,1 1,00 109,7
Polonia 119,0 2,95 106,0
Ungaria 89,8 -1,80 101,5

Sursa : „ Anuarul statistic al României”,1997

Unul dintre indicatorii sensibili ai puterii de penetrare a unei economii,

implicit a puterii unui stat, este şi volumul comerţului exterior. Şi în acest caz, România
se plasează în urma vecinilor săi.

Comerţ exterior 1996

181
 Export/cap de locuitor Import/cap de locuitor
România 374 500
Polonia 632 957
Ungaria 1241 1556
R.Cehă 2123 2686

Sursa: „ Anuarul Statistic al României”, 1997

Din nou este adevărat că, în comparaţie cu alte stat europene şi ţinân cont de
ponderea în comerţul mondial, volumul comerţului exterior al Ungariei, Poloniei sau al
Republicii Cehe este relativ mic. Are însă importanţă faptul că se conturează, şi în acest
caz, diferenţe între România şi aceste ţări amintite.

Ponderea comerţului exterior în comerţul mondial

Export Import
1990 1995 1996 1990 1995 1996
România 0,17 0,16 0,16 0,26 0,26 0,22
Ungaria 0,29 0,25 0,25 0,30 0,30 0,30
Polonia 0,40 0,46 0,47 0,23 0,23 0,70

Sursa: „ Anuarul Statistic al României”, 1997

Tot la capitolul comerţ exterior pot fi discutate problemele orientării acestor

exporturi către anumite pieţe. În acest domeniu, devine din ce în ce mai evident faptul
că, în România, relaţiile economice sunt ghidate de relaţii politice, că logica
economicului urmează logicii politicului, şi nu invers. Pot fi identificate unele rădăcini
istorice ale preeminenţei relaţiilor sau criteriilor ideologice asupra celor
economice.V.Pasti arată că, începând cu a doua jumătate a anilor 70, politica prioritar
orientală spre Occident a României începea să se modifice. Are loc fenomenul de
mutare a centrului de greutate dinspre Occident către Lumea a III-a. Concomitent cu
acest fenomen, economia socialistă din România reintra sub orientarea relaţiilor
politice. Cauza acestei mutări era şi dorinţa de a evita o confruntare economică pe care
România nu putea decât să o piardă. Începând cu acest moment, relaţiile politice au
început să reprezinte criteriul esenţial al relaţiilor economice. Mutarea centrului de
interes dinspre Occident către Lumea a III-a în anii 70 marchează momentul în care, în
politica sa economică, România se orientează nu după criterii comerciale, ci după
criterii politice. Faptul că situaţia se perpetuează în timp este relevat şi de intensitatea
schimburilor cu Rusia. În primul, Rusia reprezintă o imensă piaţă de desfacere pe care
România a neglijat-o sistematic în ultimii ani. În acelaşi timp din Rusia importăm petrol
şi gaze care reprezintă o „ notă de plată” anuală de peste un miliard de dolari nu
compensăm prin intermediul exporturilor decât extrem de puţin. Aproape neglijabil.
Datele prezentate în ultima parte a acestui curs nu au avut menirea de a
contura o imagine sumbră a situaţiei României după 1989. Ele au fost întrebuinţate
pentru a ilustra necesitatea stabilirii unor priorităţi care să pună în valoare utilizate
geografice ale ţării ( de unde şi prezenţa lor într-un curs de geopolitică).Problema
reformei nu de dragul reformei, ci în vederea dezvoltării, este cu atât mai dramatică cu
182
cât, în zilele noastre, dezvoltarea este o condiţie a integrării. Mai mult, tendinţele care
se pot înregistra în lumea de azi vizavi de dezvoltare constituie tot atâtea indici despre
cum va arâta lumea de mâine. Din această perspectivă, reforma are menirea de a uşura
integrarea nu în Europa, ci în lumea contemporană, în care se vorbeşte tot mai mult de „
vecinătate globală”. România are, în acest moment, şansa potenţială de a se integra în
fluxurile moderne ale dezvoltării. Fără o strategie coerentă de dezvoltare, România se
va afla nepregătită în faţa unei lumi în plină evoluţie. Şi, după cum avertiza I.Conea cu
mai mult de 50 de ani în urmă, „cel care va fi surprins nepregătit va sta deoparte
umilit, privind năuc la o lume în care trebuie totuşi să trăiască, dar fără o însărcinare
şi o răspundere demne de ceea ce el ar fi trebuit să prezinte” (I.Conea,”O poziţie
geopolitică”). Iar primii care „ trebuie să se pătrundă de acest duh nou al zilei de
mâine”, deci primii care să conştientizeze că dezvoltarea este un imperativ al lumii
contemporane şi să acţioneze în acest sens sunt, tot după aprecierea lui I.Conea,
conducătorii politici şi tineretul de carte.

BIBLIOGRAFIE

 Bădescu I. şi D.Dungaciu, „ Sociologia şi geopolitica frontierei”, vol. 1, Floarea

Albastră, Bucureşti, 1995.
 Bolovan, I. şi S.Bolovan,” Contribuţii privind structura etnică şi confesională a
Transilvaniei în sec. XX”, în Centrul de Studii Sabin Manuilă – Istorie
şi demografie Transilvane, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca,
1995.
 Conea, I., „ O poziţie geopolitică”, în Geopolitica şi geoistoria. Revista pentru
sud-estul european”, Martie/Aprilie 1944.
 Conea, I., A.Golopenţia şi M.Popa- Vereş, „ Geopolitica”, Ramuri, Craiova,1940.
 Emandi, I.E., Gh.Buzatu şi V.Cucu. „ Geopolitica”, Glasul Bucovinei, Iaşi, 1994.
 Eminescu, M., „Opere”, vol. XII, Editura Eminescu, Bucureşti, 1985.
 Mehedinţi, S., „ Politica de vorbe şi omul politic”, Bucureşti, 1920.
 Pasti, V. „ România în tranziţie. Căderea în viitor”,Nemira, Bucureşti, 1995.
 Pasi, V., M. Miroiu şi C.Codiţă, „ România – starea de fapt”, Nemira, Bucureşti,
1996.
 Seftiuc I. şi I. Cărţână, „ România şi problema strâmtorilor”, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1974.
 Serebrian, O.,”Va exploda Estul ? Geopolitica spaţiul pontic”, Dacia, Clij-Napoca,
1998.
 ***, Anuarul statistic al României,1997.
 ***, „ Geopolitica şi geoistoria. Revista română pentru sud-estul european”,
Societatea Română de Statistică, Bucureşti.
 , „Rusia, The Eurasian Republics and Central Eastern Europe”, 7th Edition,
***

Duskin/Mc Graw Hill, Connecticut, 1999.

 Celac S., Geopolitica energiei. Evoluţii recente, în revista „Mileniul III”, nr.1,
pp.43-50, 1999;
 Erdeli G., Forme de organizare administrativ, teritorială ale spaţiului românesc,
Comunicări de Geografie, I, Editura Universităţii Bucureşti, pp.63-70, 1997;
 Giurescu Dinu C., Istoria României în date, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003;

183
 Neguţ S., Factorii geopolitici în dezvoltarea social, economică a României, în
„Analele Universităţii Dimitrie Cantemir” nr.1, pp. 44-54, Bucureşti, 1997;
 *** Enciclopedia României, Bucureşti, 1938;
 *** Naţiuni şi naţionalisme, Editura Corint, Bucureşti, 2001;
 Dobrescu Paul, Bârgăoanu Alina, Geopolitica, Ed. SNSPA, Bucureşti, 2001
www.geopolitica.ro
http://www.actrus.ro/biblioteca/carti/stiinta mil/cos mal/cuprins.html
http://www.studiidesecuritate.ro
http://www.mapn.ro/indexro.php

184
 CURSUL XII
SECURITATEA NAŢIONALĂ

Acum la început de secol XXI, conceptul de securitate naţională se impune a fi

reconsiderat, din motivele:
-sistemul de relaţii între state şi grupări de state s-a schimbat major, la fel şi cel
între organismele europene şi euroatlantice de securitate;
-manifestare tot mai evidentă a proceselor de mondializare şi a tendinţelor de
grupare a statelor în blocuri cu interese politice şi economico-financiare proprii.

12.1.Concepte, scop, obiective şi principii

Expresia practică a securităţii naţionale o reprezintă politica de apărare, ca parte
componentă a politicii generale a statului.
Securitatea naţională reprezintă starea în care trebuie să se găsească un stat
pentru a putea să se dezvolte liber şi să acţioneze neîngrădit pentru promovarea
intereselor fundamentale proprii.
Starea de securitate naţională se defineşte ca un ansamblu de măsuri şi acţiuni
întreprinse în diferite domenii (politic, diplomatic, economic, cultural, moral-
spiritual, ecologic, juridic, umanitar, democratic, informaţional şi în anumite cazuri,
ca ultimă instanţă şi militar) de către autorităţile publice şi de puterile existente în
stat pe timp de pace, criză şi la război.
Domeniile în care se manifestă acţiunile şi măsurile se identifică cu dimensiunile
securităţii naţionale.
Securitatea naţională se întemeiază pe:
- respectarea prevederilor constituţionale şi a celorlalte legi ale ţării;
- normele dreptului internaţional;
- prevederile tratatelor la care statul este parte.
Securitatea naţională se află într-o strânsă interdependenţă cu securitatea
regională, zonală, europeană, euroatlantică şi cu cea generală. În viitor aceasta va fi
parte a sistemului de securitate europeană şi euroatlantică.
Sistemul de securitate cuprinde un ansamblu de principii şi norme referitoare la
securitate, adoptat de un grup de state, precum şi instituţiile şi instrumentele prin
care aceasta se realizează.
Scopul securităţii naţionale: promovarea şi apărarea intereselor statului,
asigurarea libertăţii de acţiune a acestuia în relaţiile internaţionale, integrarea ţării în
structurile politico-economico-militare europene şi euroatlantice, protejarea
propriilor cetăţeni, garantarea drepturilor fundamentale şi a libertăţilor individuale
ale acestora.
Obiectivele prin care se îndeplineşte scopul securităţii naţionale sunt:

185
 -consensul naţional asupra intereselor statului;
-consolidarea cadrului structural şi funcţional democratic şi constituţional al
statului;
-viaţa politică pluripartidistă şi sistem politic democrat;
-finalizarea procesului de reformă economică structurală;
-consolidarea şi dezvoltarea relaţiilor cu statele vecine şi din regiune sau zonă;
-extinderea relaţiilor cu statele europene puternice şi cu instituţiile economico-
financiare de pe continent;
-dezvoltarea cooperării politico-militare cu NATO şi U.E.;
-participarea activă la acţiunile O.N.U. şi O.S.C.E.;
-pefecţionarea componentei militare prin reforma armatei şi realizarea
interoperabilităţii cu armatele moderne.
Principiile care stau la baza securităţii naţionale sunt opţiunile factorului politic
şi au caracter de normă pentru structurile abilitate cu realizarea ei.
La fundamentarea conţinutului, politicilor şi strategiilor de securitate naţională
stau următoarele principii:
-dreptul inalienabil exclusiv al autorităţilor statului în elaborarea şi aplicarea lor
în practică;
-normele de drept internaţional ale comunităţii mondiale primează în
funcţionalitatea securităţii naţionale;
-securitatea naţională pleacă de la interesele şi drepturile fundamentale ale
cetăţeanului şi apoi de la interesele statului;
-toate domeniile societăţii dau dimensiunile securităţii naţionale;
-apărarea şi promovarea intereselor naţionale se vor face prioritar prin mijloace
nonmilitare;
-securitatea naţională este parte integrantă a procesului de securitate şi apărare
europeană şi transatlantică;
-respectarea măsurilor de reducere a forţelor armate convenţionale în Europa;
-raporturi internaţionale active şi eficiente cu alte state şi cu toate instituţiile
europene şi mondiale;
-respectarea acordurilor privind mijloacele N.B.C.;
-participarea la acţiuni de pace, salvare-evacuare şi umanitare în contextul
multinaţional;
-mijloacele şi domeniile de ripostă sau apărare vor fi adecvate naturii şi amplorii
ameninţărilor, sfidărilor, pericolelor şi agresiunilor nonconvenţionale şi vor fi
aplicate până la restabilirea deplină a drepturilor legitime ale statului.

186
 12.2.Factori de risc la adresa securităţii naţionale
Dimenisiunile securităţii naţionale şi interesele naţionale sunt în strânsă
determinare cu riscurile, ameninţările şi pericolele la adresa securităţii.
Factorii de risc reprezintă anumite potenţialităţi de natură diferită care pot
prilejui şi produce situaţii neprevăzute şi alte stări complexe statelor şi naţiunilor
în procesul lor de tranziţie şi integrare. Deci ei pot şi sunt virtuali.
În evoluţia lor către concret, către existenţa reală, riscurile devin ameninţări la
adresa securităţii naţionale prin posibilitatea lor evidentă de a se manifesta într-un
anumit context sau mediu favorabil.
Când ameninţările sunt etalate zgomotos şi cu evidente elemente de
superioritate pot fi denumite sfidări la adresa securităţii naţionale faţă de care
trebuie manifestate reacţii adecvate.
Ameninţările şi sfidările instrumentate în sfera politicului sunt numite pericole
la adresa securităţii naţionale şi faţă de ele este necesară luarea unei atitudini ferme
în intern şi extern.
Punerea pe rol sub formă convenţională ori neconvenţională a pericolelor cu
focalizare pe un stat sau grup de state defineşte agresiunea, faţă de care ce-i
vătămaţi adoptă apărarea naţională, iar la nevoie chiar apărarea armată.
Să explicăm mai bine prin exemplele oferite de terorism. Apariţia şi proliferarea
terorismului ca doctrină politico-militară ne ajută să identificăm riscul. Organizarea
şi manifestarea lui într-un spaţiu sau într-un stat evidenţiază ameninţarea. Taberele
de pregătire, propaganda şi structurile de terorism în expansiunea lor de organizare şi
în alte spaţii şi state reprezintă sfidarea. Diferite acţiuni izolate, cu o anumită
intermitenţă, asumate de diferite organizaţii,declaraţii belicoase ale factorului politic
care le gestionează nu sunt altceva decât pericole. Acţiunile concentrate, de
anvergură cu producerea de mari pierderi materiale şi umane reprezintă agresiunea
teroristă.
Vom prezenta, în continuare, factorii de risc principali la adresa securităţii
naţionale, fiind acum uşor de analizat posibilităţile lor de a degenera în ameninţări,
sfidări şi pericole. Aceştia sunt:
- tensiuni şi conflicte regionale şi subregionale;
- acumulări necontrolate şi destabilizatoare de forţe;
- proliferarea şi deseminarea fără discernământ a tehnologiilor şi materialelor
letale neconvenţionale;
- prelungirea în timp a unor dificultăţi sociale;
- expansiunea fenomenelor negative transnaţionale şi transfrontaliere;
- deteriorarea mediului ambiant;
- restricţii de acces la resursele vitale;
- acţiuni negative interetnice şi confecţionale;
- incertitudini ale evoluţiilor politico-militare în regiune;
- migraţia şi emigraţia de populaţii;
- izolarea statului de societatea globală bazată pe informaţie;
187
 - terorismul de stat şi privat internaţional;
- reînvierea unor elemente de geopolitică istorică.
Reacţia faţă de riscuri, ameninţări, sfidări şi pericole poate îmbrăca forme diverse:
- integrarea politico-economico-militară;
- perfecţionarea sistemelor de alianţe politico-militare;
- dezvoltarea politicilor de cooperare şi colaborare în plan regional, zonal şi
mai larg;
- dialog permanent instutionalizat;
- iniţiative politice regionale;
- implicarea politică activă în structurile de securitate colectivă;
- semnarea unor acorduri bi şi multilaterale pe diferite dimensiuni ale
securităţii;
- efort politic naţional;
- participarea activă la diferite comunităţi de informaţii;
- retehnologizarea economiei naţionale;
- schimbarea mentalităţilor troglodite;
- aportul responsabil al mass-media;
- întărirea instituţiilor de bază ale statului;
- intensificarea diferitelor forme de parteneriat.

12.3.Interese naţionale
Sunt definite ca piloni de bază ai existenţei statului-naţiune pentru edificarea
societăţii libere, prospere şi democratice, stabiliţi de factorul politic, în strânsă
legătură cu transformările ce au loc în plan intern şi extern, în spiritul idealurilor
şi valorilor tradiţionale şi esenţiale ale poporului şi europene.
Interesele naţionale se fundamentează pe:
-participarea la realizarea securităţii europene;
-garantarea şi promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi a
siguranţei cetăţenilor;
-asigurarea existenţei statului naţional, suveran, independent, unitar şi
indivizibil;
-consolidarea unui regim politic democratic, bazat pe respectarea Constituţiei şi
pe supremaţia legii.
Pe termen mediu şi lung, interesele naţionale fundamentale pot fi:
-realizarea statului de drept, democratic şi social;
-dezvoltarea unei economii moderne integrabilă în sistemul economic şi
mondial;
-asigurarea prosperităţii generale a societăţii conexată cu modelul de civilizaţie
european;
-dezvoltarea culturii şi vieţii spirituale în acord cu valorile naţionale şi
tradiţionale şi cu cele europene şi universale;
-realizarea vigorii fizice şi morale a tuturor membrilor societăţii;
188
 -afirmarea statutului ca factor de stabilitate pe plan regional, zonal şi
continental.
Derivate ale acestora, ca rezultat al unor determinări externe şi raţiuni politice
interne, reprezintă interesele principale şi conjuncturale.

12.4.Premise şi condiţii ale realizării securităţii naţionale

12.4.1.Premisele stau la baza proiectării şi elaborării conţinutului securităţii
naţionale şi sunt preponderent de natură externă, astfel:
- stadiul şi perspectivele de evoluţie ale statului;
- dinamica situaţiei internaţionale;
- riscurile, ameninţările, pericolele şi dinamica acestora;
- conjugarea intereselor naţionale cu cele regionale, zonale şi europene;
- reglementările din dreptul internaţional;
- rezoluţiile organismelor de securitate europene şi euro-atlantice;
- prevederile tratatelor şi acordurilor internaţionale.

12.4.2.Condiţiile sunt ideile de bază ale factorului politic intern ce stau la baza
realizării securităţii naţionale:
- primatul intereselor naţionale faţă de cele de partid sau de grup;
- realizarea unităţii şi consensului politic;
- asigurarea cadrului legislativ şi instituţional necesar securităţii naţionale;
- democratizarea societăţii;
- creşterea nivelului de trai;
- integrarea în diferite structuri de securitate, regionale, europene şi
euroatlantice;
- politici de bună vecinătate;
- dimensionarea optimă a componentei militare;
- finalizarea reformei economice şi a instituţiilor principale.

12.5.Specificităţi ale securităţii naţionale a României

Proiectarea şi elaborarea securităţii României presupun:
-percepţia realistă şi permanentă a dinamicii mediului intern şi internaţional
privind raportul dintre riscuri, ameninţări şi pericole şi interesele naţionale;
-adoptarea de principii şi idei de bază clare privind cadrul instituţional al
securităţii naţionale;
-potenţarea şi valorificarea eficientă a resurselor securităţii naţionale;
-opţiuni şi poziţii clare faţă de integrarea în NATO (în spirirtul I.E.S.A.) şi în
U.E. (conform P.E.S.A.C.);
-prevederile Constituţiei şi ale legilor ţării.
Sensul realizării securităţii naţionale este influenţat de o serie de factori:
-voinţa Vestului de a-şi menţine unitatea concomitent cu extinderea către est;
189
 -succesul general al reformelor în ţările fost socialiste;
-capacitatea instituţiilor de securitate de a controla şi rezolva situaţiile
conflictuale şi crizele;
-situaţia şi evoluţiile din spaţiul ex-sovietic;
-stabilitatea în Sud-Estul Europei.
În acelaşi timp, să se ţină seama de faptul că securitatea europeană şi în
consecinţă şi cea naţională tinde să devină apanajul marilor puteri. În plus, la
începutul sec.XXI, asistăm la:
-creşterea rolului U.E. în gestionarea crizelor europene şi nu numai, prin
lărgirea sferei sale de acţiune;
-adaptarea NATO la noile condiţii europene;
-menţinerea S.U.A. ca parte integrantă principală în viitorul sistem de securitate
europeană;
-revitalizarea influenţelor Rusiei în ansamblul relaţiilor politice europene;
-orientarea şi focalizarea unor interese extraeuropene pe diferite spaţii şi zone
de pe continent;
-sporirea cooperării între statele europene printr-o mai evidentă armonizare şi
coagulare a intereselor naţionale în interese regionale.
În realizarea securităţii naţionale, România poate să valorifice câteva atu-uri:
- poziţia geostrategică, cu fluviul Dunărea şi deschiderea la Marea Neagră;
- numărul, calitatea şi spiritualitatea populaţiei;
- valoarea şi diversitatea resurselor naturale;
- potenţialul şi factorii acestuia ce pot fi utilizaţi pentru apărarea naţională;
- latinitatea ca etnogeneză a poporului român;
- vocaţia europeană a naţiunii.
În plan gestrategic România se află la interferenţa a trei importante dinamici
europene:
- spaţiul C.S.I. în curs de constituire şi clarificare de identitate;
- extinderea NATO şi U.E.;
- spaţiul sud-est european care rămâne cu toate eforturile europene şi
euroatlantice principalul furnizor de instabilitate şi incertitudini.
Esenţa concepţiei de securitate a României va cuprinde:
-componenta internă bazată pe reformă, stabilitate politico-socială, dezvoltare
economică şi consens naţional;
-componenta externă realizată concomitent în plan european, euroatlantic, zonal
şi regional, dar şi bilateral sau multilateral cu marii actori europeni, cu vecinii şi cu
alte state.

190
 BIBLIOGRAFIE

 Onişor Constantin – Teoria strategiei militare, Editura A.I.S.M., 1999;

 Onişor Constantin – Arta Strategică a Securităţii şi Integrării Europene,Ed. A’92,
Iaşi, 2002;
*** Armata şi societatea, Editura Info-team, 1998;
*** Componente ale securităţii naţionale a României, Editura Tempus, 1996;
*** Culegere de termini, concepte şi noţiuni de referinţă, S.M.G., 2000;
*** Interesele naţionale ale României în condiţiile întregirii europene, Fundaţia
C.N.A, 2001;
*** Interferenţa geopolitică-istorie, Editura Militară, 1999;
*** Securitatea României la răscruce de milenii, Editura A.I.S.M., 2000
www.geopolitica.ro
http://www.actrus.ro/biblioteca/carti/stiinta mil/cos mal/cuprins.html
http://www.studiidesecuritate.ro
http://www.mapn.ro/indexro.php

191
 CURSUL XIII
APĂRAREA NAŢIONALĂ

Pe măsura evoluţiei riscurilor, ameninţărilor şi pericolelor către agresiuni (ne)

convenţionale, desfăşurate asupra domeniilor societale şi statale, inclusiv sub formă
armată, starea de securitate sporeşte în incertitudine, ceea ce impune apărarea
naţională pentru păstrarea ori refacerea intereselor naţionale.

13.1. Definirea conceptului, scopul şi obiectivele

Apărarea naţională cuprinde ansamblul de măsuri, activităţi şi acţiuni
desfăşurate de către stat în toate dimensiunile securităţii sale, în situaţii de pace, criză şi
război, prin politica de apărare, competenţe instituţionale şi funcţionale, ce se amplifică
pe măsura creşterii tensiunii şi complexităţii situaţiei externe şi interne, în vederea
descurajării, contracarării ori respingerii oricărei agresiuni.
Concepţia apărării naţionale se bazează pe :
- specificitatea evoluţiilor de ameninţare, către agresiuni;
- natura şi promovarea intereselor naţionale;
- caracteristicile teritoriului naţional;
- situaţia geostrategică şi tendinţele de evoluţie ale acesteia;
- resursele proprii şi cele ce se pot obţine prin politica alianţelor;
- tradiţia şi arta militară naţională;
- prevederile Constituţiei, a legilor ţării şi dreptului internaţional;
- conţinutul doctrinei militare naţionale;
- prevederile tratatelor la care statul este parte.
Scopul apărării naţionale : descurajarea, contracararea sau respingerea
oricărei agresiuni, inclusiv cu mijloace armate, pentru garantarea intereselor
fundamentale ale statului în situaţii de pace, criză şi război ori conflict armat.
Obiectivele apărării naţionale:
- stabilitatea politică şi dezvoltarea economică internă;
- sporirea capacităţii de apărare a statului cu deosebire în domeniile
politic, economic şi militar;
- integrarea în structurile europene şi euroatlantice;
- întărirea stabilităţii regionale.
Direcţii strategice de acţiune în plan militar:
- realizarea capacităţii de luptă modernă a armatei;
- dezvoltarea resurselor umane şi intensificarea profesionalizării;
- modernizarea învăţământului militar;
- îmbunătăţirea înzestrării armatei;
- asigurarea resurselor necesare apărării;
- restructurarea industriei de apărare;
- dezvoltarea relaţiilor cu societatea civilă;
- amplificarea relaţiilor militare cu organismele internaţionale şi cu
armatele altor state.

192
 13.2. Principiile apărării naţionale:
- atribuit inalienabil al statului şi se realizează prin organe şi instituţii
abilitate;
- ,,suficienţa pentru apărare” în vederea proiectării, dimensionării şi
pregătirii componentei militare;
- riposta graduală prin adecvarea resurselor umane, spirituale şi materiale la
amploarea agresiunilor;
- nici un stat nu poate fi considerat aprioric potenţial inamic;
- dimensiunea defensivă a apărării naţionale;
- utilizarea luptei armate ca modalitate de ultimă instanţă;
- apărarea vizează doar statul ori participarea la apărarea colectivă pe
bază de tratate şi înţelegeri;
- respectarea dreptului umanitar internaţional;
- apelarea la structurile de securitate şi apărare regionale şi zonale;
- realizarea sistemului naţional de apărare.

13.3. Tipuri probabile de agresiune

În actualele condiţii ale mediului politico-militar internaţional apărarea
naţională se operaţionalizează pentru a face faţă la 3 tipuri de agresiuni : externe,
interne şi combinate.

13.3.1. Acţiuni agresive probabile externe :

- presiunile militare exprimate prin : demonstraţii de forţă şi folosirea
forţei, aplicaţii militare nenotificate şi redislocarea în apropierea frontierelor naţionale
a unor structuri militare active;
- blocadele sub forma întreruperii: activităţilor economice de importanţă
majoră, accesului la informaţii şi la resursele financiare proprii sau străine din afară;
- acţiunile terorist - diversioniste îndreptate pentru : dezorganizarea sau
paralizarea autorităţii publice centrale şi locale, producerea disfuncţionalităţilor
economico-finanicare, distrugerea infrastructurii teritoriale, sustragerilor de mijloace
militare de luptă, avarierea unor obiective cu grad mare de periculozitate;
- de natură psihologică, prin acţiuni de persuasiune asupra unor largi
categorii de cetăţeni în scopul schimbării sistemului de valori şi mentalităţi utilizând
formula (le): dezinformării, dezorientării, descurajării populaţiei şi forţelor armate,
reducerii capacităţii de luptă şi psiho-morale ale acestora; dezorganizării, stării de
nesiguranţă şi confuzie ale societăţii; subminării autorităţii organelor legitime ale
statului: manipulării opiniei publice interne şi internaţionale;
- acţiuni militare integrate ofensive, care pot urmări : atacarea sau
invadarea teritoriului statului cu grupări de forţe armate pentru anexiuni, schimbarea
conducerii politice, diminuarea capacităţii de apărare ; bombardarea unor obiective
militare, economice şi administrative; obţinerea forţată de acorduri pentru staţionarea
ori tranzitarea unor forţe străine pe teritoriul naţional.

193
 13.3.2. Acţiuni agresive probabile interne:
- acţiuni separatiste care pot afecta unitatea şi integritatea statului;
- acţiuni terorist - diversioniste din interior sub formă de : sabotaje
economice, blocări la obiective civile şi militare de importanţă strategică, avarierea
sistemelor energetice, atacul asupra organelor şi instituţiilor statului.
Tipurile de agresiuni prezentate pot fi în conjuncţie cu cele externe, în vederea
potenţării lor reciproce.

13.3.3. Acţiuni agresive probabile combinate sunt cele mai periculoase şi în

ansamblu pot îmbrăca forma strategică a intervenţiei militare externe în conjuncţie cu
,,coloana a 5-a” din interior, dar şi cu o adevărată ,, coloană a 6-a” formată din
entuziaşti, admiratori morali, nemulţumiţi ş.a. din interior, dar care nu se implică armat
de partea adversarului.

13.4. Conducerea apărării naţionale

Definiţie : ansamblu de decizii, activităţi şi acţiuni de previziune, planificare,
organizare, coordonare, comandă, îndrumare şi control – desfăşurate de autorităţile
constituţionale ale statului în scopul garantării intereselor naţionale fundamentale,
precum şi principiile, regulile, procedeele şi instrumentele folosite în acest scop.
La baza conducerii apărării naţionale stau următoarele norme :
- atribuit exclusiv şi inalienabil al organelor constituţionale ale statului;
- sistemul organelor de conducere se bazează pe prevederile Constituţiei
ţării;
- unitatea de concepţie în domeniul realizării ei;
- optimizarea permanentă a resurselor cu scopul şi obiectivele apărării.
Apărarea naţională este condusă de structurile puterilor legislative şi
executive : preşedinte (monarh), parlament, guvern, ministere, administraţie publică.
Fiind în esenţă o conducere politico-militară, între cele două laturi este nevoie de o
interfaţă sub forma unei structuri supreme de apărare, care să reunească în planul
conducerii strategice toţi facorii de decizie politică şi militară.
Strategia apărării naţionale trebuie să aibă în vedere :
- monitorizarea specializată a evoluţiei politico-militare internaţionale;
- identificarea pericolului posibil şi a căilor de acţiune ( prevenire,
descurajare, contracarare);
- acţiunile necesare şi obiectivele de desfăşurat;
- stabilirea scopului general;
- operaţionalizarea forţei necesare, a resurselor şi infrastructurii;
- proiectarea ( manevra) forţei pentru acţiunile preconizate;
- corelarea consumurilor populaţiei cu cele ale apărării;
- coordonarea acţiunilor de pregătire şi protecţie a populaţiei şi
teritoriului pentru apărare;
- stabilizarea şi realizarea sistemului alianţelor militare;
- declararea oportună a stărilor : de urgenţă, de asediu, de mobilizare şi de
război.
194
 13.5. Doctrina militară naţională
Definiţie : reprezintă concepţia unitară adoptată de un anumit stat în
problemele fundamentale militare ce privesc pacea, criza şi războiul ori conflictul
armat, principiile, formele şi procedeele pe care statul le aplică în pregătirea forţelor
armate, în raport cu nevoile, interesele, scopurile şi specificul său.
Din definiţie rezultă pe de o parte nevoia unei concepţii unitare, iar pe de altă
parte utilizarea unor principii în legătură cu rezolvarea problemelor militare ce privesc
deopotrivă pacea, criza şi războiul.
În viziunea doctrinei militare acţiunea militară se analizează în trei ipostaze:
- în timp de pace: restructurarea sistemului militar, pregătirea armatei,
economiei, populaţiei şi teritoriul pentru apărarea armată;
- în caz de criză politico-militară: gestionarea instabilităţilor, formalizarea
şi aplicarea fie a soluţiei politice, fie a celei militare, faza post-criză;
- în situaţie de război / conflict militar prin pregătirea şi ducerea luptei
armate pentru dezorganizarea sistemului de acţiuni ale adversarului,
capturarea sau izolarea acestuia şi distrugerea armamentului şi tehnicii
de luptă ale părţii adverse.
Doctrina militară direcţionează arta militară prin câteva principii doctrinare:
- organizarea forţelor armate pentru război;
- înzestrarea categoriilor de forţe cu mijloace adecvate luptei moderne;
- pregătirea structurilor militare pentru apărarea armată;
- ducerea acţiunilor militare la nivel strategic operativ şi tactic;
- conducerea armatei în război;
- pregătirea şi ducerea unor acţiuni militare altele decât războiul;
- pregătirea şi ducerea acţiunilor militare în cadrul alianţei politico-
militare, dar şi în cadrul unei coaliţii multinaţionale.
Marcând relaţia dintre politica militară şi strategia militară, doctrina militară
permite mai uşor îndeplinirea unui scop politic prin mijloacele militare.

13.6. Sistemul Naţional de Apărare ( S.N.A.) al României

Pentru apărarea naţională, statul român constituie din timp de pace S.N.A. cu
dublă funcţionalitate:
- la pace şi criză ca sistem de securitate ;
- la război ca suport al apărării armate.

13.6.1.Definiţie şi principii
S.N.A. integrează organic şi funcţional ansamblul autorităţilor publice, forţelor,
mijloacelor, capacităţilor, precum şi relaţiile dintre acestea, care asigură planificarea,
pregătirea şi , în caz de agresiune, întrebuinţarea acestora pentru apărarea armată a
ţării.
Principiile care stau la baza S.N.A. sunt:
- conducerea aparţine exclusiv statului român ;

195
 - caracterul unitar, dinamic, complex şi diversificat, multifuncţional şi
viabil;
- natura defensivă exprimată prin organizarea, pregătirea, alocarea
resurselor şi infrastructura dimensionate pentru apărare;
- capacitatea defensivă activă şi viabilă a forţelor pentru prevenirea şi
descurajarea agresiunii, care să asigure înfrângerea militară a forţelor
agresoare şi participarea credibilă la apărarea colectivă şi la operaţii
multinaţionale;
- optimizarea structurilor operaţionale: la pace pe baza suficienţei
defensive, la criză în conformitate cu capacitatea de descurajare
credibilă, iar la război pentru capacitatea acţională optimă;
- operaţionalizarea structurilor în cadrul intern, multinaţională şi
interaliat în vederea acţiunilor militare purtate pe teritoriul naţional şi în
afara acestuia.
S.N.A. românesc are în structură : conducerea, forţele, resursele apărării şi
infrastructura.

13.6.2. Conducerea S.N.A.

Este un atribut exclusiv şi inalienabil al autorităţilor constituţionale şi este
constituită din autorităţile publice cu atribuţii şi responsabilităţi în conceperea,
administrarea şi îndrumarea măsurilor şi acţiunilor destinate apărării naţionale într-
un cadru instituţional – normativ, precum şi din relaţiile dintre acestea.
Conducerea S.N.A. presupune două categorii de organe:
- cu atribuţii şi competenţe politico-militare: Parlamentul, Preşedintele,
Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, Guvernul şi Autorităţile
administraţiei publice cu atribuţii în domeniul apărării;
- cu atribuţii exclusiv militare : Statul Major General, Marele Cartier
General, Comandamentele structurilor militare, Comandamentul militar al
Judeţului ( municipiului Bucureşti).

13.6.3. Forţele S.N.A.

Sunt destinate pentru apărarea armată a ţării şi se compun din : forţele armate
şi forţele de protecţie.
În compunerea forţelor armate intră: armata, structurile M.I. şi serviciile de
informaţie ale statului.
Armata are în compunere : organele centrale ale M.Ap.N., categoriile de
forţe ale armatei, organele şi structurile teritoriale.
Categoriile de forţe ale armatei sunt : forţele terestre, forţele aeriene şi
forţele navale.
Structurile M.I. cuprind : Trupele de Jandarmi, Poliţia de frontieră,
Poliţia şi Unităţile de pompieri.
Forţele armate organizate pe structuri adecvate pot îndeplini anumite
misiuni:
- în timp de pace : pregătirea pentru respingerea agresiunii, integrarea în
structurile europene şi euroatlantice, participarea la prevenirea crizelor şi operaţii
multinaţionale altele decât războiul ( de pace, salvare-evacuare, umanitare), la apărarea
comună, soluţionarea unor crize interne şi cooperarea militară internaţională;
196
 - în stările de criză: prevenirea acţiunilor destabilizatoare, neutralizarea
acţiunilor teroriste şi a unor formaţiuni militare ilegale, zădărnicirea unor acţiuni de
blocare, stoparea traficului ilegal, interpunerea între grupuri aflate în conflict,
deblocarea unor obiective, realizarea siguranţei strategice ;
- la război se stabilesc de conducerea politico-militară în funcţie de natura
şi amploarea agresiunii.
Forţele de protecţie sunt destinate să participe la efortul general de apărare în
cooperare cu structurile armatei şi au în compunere : unităţile şi formaţiunile de
protecţie civilă, formaţiunile sanitar-voluntare ale Crucii Roşii, alte formaţiuni ce
se vor stabili prin lege.

13.6.4. Resursele apărării naţionale.

Se constituie din totalitatea posibilităţilor umane, spirituale, financiare,
materiale şi de altă natură pe care statul le asigură în susţinerea eforturilor de apărare
a ţării. Ele sunt : politice, diplomatice, militare, umane, economico-financiare,
ştinţifico-tehnice, moral religioase, informaţionale, culturale, psihologice etc.
În cadrul acestora putem clasifica : civile ( autorităţile publice, partidele
politice, sistemul legislativ, diplomaţia, agenţi economici, ministere etc.), parţial pe
deplin militarizate ( producţia de apărare, capacităţi de mobilizare din diferite domenii,
pregătirea populaţiei, economiei şi teritoriului pentru apărare, structuri de cercetare
ştiinţifică etc.) şi militare ( resursele de mobilizare, de protecţie a populaţiei, economiei
şi teritoriului, servicii de informaţii ş.a.).

13.6.5. Infrastructura teritorială

Se constituie din ansamblul lucrărilor şi amenajărilor teritoriului care pot fi
folosite în scopul apărării naţionale, ce se realizează din timp de pace şi se amplifică în
situaţii de criză şi pe timp de război în cadrul pregătirii teritoriului pentru apărare.
Infrastructura teritorială trebuie să asigure:
- eficienţa acţiunilor de apărare naţională;
- mobilitatea forţelor sistemului;
- protejarea structurilor acţionale;
- protecţia populaţiei şi agenţilor economici;
- reducerea pierderilor de orice natură;
- continuitatea vieţii economice;
- îngreuierea acţiunilor adversarului;
- favorizarea acţiunilor proprii de ripostă.
Infrastructura teritorială este aşadar o componentă majoră a pregătirii
teritoriului pentru apărare, care la rândul ei cuprinde:
- realizarea şi mobilizarea transporturilor naţionale;
- modernizarea comunicaţiilor de informaţii;
- amenajarea adăposturilor pentru protecţia populaţiei;
- dezvoltarea şi modernizarea capacităţilor de depozitare;
- perfecţionarea infrastructurii militare specifice : transporturi, comunicaţii,
puncte de conducere, depozite, lucrări de apărare permanente etc.

197
 Perspectiva apărării naţionale
În condiţiile actuale şi în perspectivă apărarea naţională va mai fi o necesitate, dar
va constitui din ce în ce mai mult o povară pentru stat.
Integrarea statului în structurile europene şi euroatlantice de securitate şi
apărare va permite producerea a două mutaţii majore:
- transferul conţinutului şi responsabilităţilor apărării naţionale către
securitatea naţională, plecând de la premisa că problemele militare ale păcii şi crizei
sunt mai complexe decât cele ale războiului ; astfel S.N.A. va deveni un sistem de
securitate mult mai evident, flexibil, modulat transparent şi eficient;
includerea statului într-o alianţă politico-militară permite şi favorizează apărarea
colectivă, iar ceea ce era apărare naţională va deveni apărare teritorială cu valoare
de infrastructură pentru apărarea alianţei; în felul acesteia sistemul integrat de
securitate va avea pentru nivelul naţional trei componente : participarea la
securitatea regională şi zonală, structurile de securitate interne cu
responsabilităţi pe teritoriul naţional şi apărarea teritorială ca modalitate de
eficientizare a apărării colective.

BIBLIOGRAFIE

 Onişor Constantin – Explorări strategice, Editura Polirom, 2001;

 Onişor Constantin – Elemente de artă strategică românească, Fundaţia C.N.A.,
2001;
 Onişor Constantin – Arta Strategică a Securităţii şi Integrării Europene,Ed. A’92,
Iaşi, 2002;
 *** Strategia de securitate naţională a României, Centrul Editorial al Armatei,
1999;
 *** Cartea albă a guvernului, Editura Militară, 2000;
 *** Strategia militară a României, Editura Militară, 2000;
 *** Viziunea strategică 2010, Armata României, Editura Militară, 2001;
 *** Doctrina acţiunilor întrunite ale forţelor armate, S.M.G., 2000.
www.geopolitica.ro
http://www.actrus.ro/biblioteca/carti/stiinta mil/cos mal/cuprins.html
http://www.studiidesecuritate.ro
http://www.mapn.ro/indexro.php

198
 CURSUL XIV
STRATEGIA DE SECURITATE A ROMÂNIEI

Securitatea naţională şi Stratergia de Securitate a României sunt permanent

supuse unor determinări geopolitice externe şi evidenţiază întotdeauna stările complexe
ale societăţii româneşti. Pentru noi cel mai adecvat rămâne modelul de Securitate
Democratică consolidată prin integrare europenaă, euroatlantică şi Parteneriat
internaţional.

Prezentarea conceptelor

Securitatea Naţională reprezintă obiectivul vital al tuturor instituiţiilor

fundamentale ale statului român. Ea se manifestă şi este percepută ca rezultantă a unui
sistem integrat de stări interne, armonios proporţionate şi corelate cu constrângerile şi
facilităţile mediului geopolitic internaţional.
Strategia de Securitate a României pune la temelia construcţiei sale interesele
naţiunii române şi se bazează pe resursele proprii reale, precum şi pe disponibilităţile
complementare ale comunităţii europene şi euroatlantice.
Sistemul Securităţii Naţionale este instrumentul prin care se operaţionalizează
Strategia de Securitate a Românei şi are drept scop primordial asigurarea vitalităţii şi
modernizarea tuturor instituţiilor statului român, astfel încât acestea să fie în măsură să
protejeze cu fermitate şi să promoveze activ interesele şi valorile fundamentale ale
naţiunii române, în deplină recunoaştere a valorilor europene şi universale ale
umanităţii.
Securitatea Naţională Democratică constituie opţiunea care pune la baza
construcţiei sale valoarea supremă a omului: viaţa. Protecţia vieţii omului şi asigurarea
condiţiilor manifestării sale, în deplin temei cu principiile europene şi universale,
constituie raţiunea întregului conţinut care fundamentează prezenta strategie de
securitate. În acest sens, protecţia individului devine finalitatea tuturor strategiilor
departamentale care vor asigura prin politici specifice garantarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor indiferent de poziţia lor socială, apartenenţa
etnică sau confesiunea religioasă.
Securitatea Naţională Democratică se realizează prin congruenţa efectelor
pozitive ale domeniului politic, diplomatic, economic, juridic, militar, religios,
informaţional şi educaţional, subordonate opţiunii irevocabile de integrare în marea
familie a statelor democratice europene şi euroatlantice şi de cooperare cu toate statele
lumii.
Securitatea Naţională Democratică, consolidată prin Integrare Euroatlantică şi
parteneriat Internaţional garantează menţinerea şi realizarea pe mai depaRTE A
OBIECTIVELOR STRATEGICE ALE României, ceea ce conduce la creşterea
credibilităţii statului ca factor de stabilitate regională şi zonala, dar şi ca furnizor
constant şi ireversibil de securitate colectivă.

199
 14.1.Mediul geopolitic şi de securitate
Omenirea începutului de secol XXI se află în plină tranziţie globală
caracterizată de redeschiderea competiţiei dintre marile puteri pentru câştigarea
supremaţiei economice, primordialităţii politice şi avantajul militar, concomitent cu
refacerea unor noi centre de putere în condiţiile abandonării unipolarismului şi
bipolarismului antagonic şi creării multipolarităţii corporatiste.
Destructurarea relaţiilor internaţionale, construite pe principiile (uni)bipolarităţii
în confruntare, a provocat o profundă stare de turbulenţă mondială, mult mai
complexă şi mai greu de identificat decât perioada Războiului rece. În faţa globalizării
problemelor cu care se confruntă, umanitatea încearcă să-şi definească o altă structură a
puterii mondiale.
În contrast cu sistemul generat de Războiul rece, când întreaga arhitectură de
securitate s-a construit exclusiv în jurul statelor-naţiuni, iar consolidarea a fost centrată
pe cele două superputeri, Sistemul globalizării se bazează pe cel puţin trei relaţii de
putere.
Primul raport de putere se referă la relaţia dintre statele naţionale, care se
depreciază continuu în favoarea celor care au capacitatea de a genera sau a capta
bogăţia planetară.
Al doilea raport de putere, aflat într-o relaţie biunivocă cu primul, vizează
statele naţionale şi piaţa mondială. Controlul pieţelor mondiale şi creşterea vitezei
tranzacţionale favorizează discriminant societăţile cu o puternică infrastructură
informaţională, accelărând concentrarea de capital şi resurse într-un număr din ce în ce
mai limitat de centre globale.
O caracteristică totalmente nouă ca manifestare o constituie relaţia dintre
persoanele individuale superpotente din punct de vedere economico - financiar şi
statele - naţiune. Puterea economică şi financiară a acestora le permite intervenţia
directă în politicile statelor - naţiuni sau chiar în infrastructura lor economică,
corespunzător intereselor strict individuale sau ale grupărilor transnaţionale pe care le
reprezintă. O asemenea relaţie se manifestă tot mai pregnant, afectând provocator, prin
ingerinţă, competenţele şi autoritatea statelor-naţiune.
Din această perpectivă, contradicţia fundamentală este generată de tendinţele
suprimării restricţiilor conservate de statele naţionale şi implementarea unei noi ordini
mondiale care să aibă la bază societatea informaţională globală.
Pe de altă parte, tendinţele de integrare comunitară sunt însoţite tot mai adesea
de fragentări şi evoluţii izolaţioniste, care produc efecte zonale negative pe termen lung.
Procesul de concentrare a bogăţiei este însoţit de fenomenul, tot mai răspândit
al pauperizării ireversibile a unor state, îndeosebi a celor dispuse în zone defavorizate
sau care sunt supuse unor tranziţii şi reforme dirijate. Marginalizarea unor populaţii,
pierderea prin constrângeri diferite a identităţii lor naturale, repartiţia neechilibrată a
resurselor de existenţă fac din grupurile etnice adversari intoleranţi faţă de ordinea
statală de drept intern, producând conflicte armate deschise şi întreţinând starea de
teroare organizată.
Globalizarea şi standardizarea produselor informaţionale, tipizarea culturală şi
stiinţifică, masificarea tehnologiilor înalte au condus la denominalizarea specificităţii
societăţilor şi apariţia fenomenului de frustare, dar şi de rezistenţă individuală şi
colectivă nonmilitară.

200
 Libera circulaţie şi dreptul de stabilire sunt tot mai frecvent însoţite de
migraţia ilegală şi clandestinitate, susţinute şi controlate de crima organizată,
producând grupări de populaţii necontrolate, ieşite de sub jurisdicţia oficială a statelor
ţintă.
Intoleranţa confesională dar şi separatismul religios sunt tot mai adesea
captate de ideologii externe, provocând atomizarea societăţilor în jurul unor grupuri de
adepţi şi a căror consecinţă este tocmai demolarea omogenităţii culturale şi spirituale a
naţiunilor.
În plan U.E., continental asistăm la un porces de consolidare instituţională,
concomitent cu elaborarea conceptuală a identităţii sale de securitate şi apărare, ca
factor de complementaritate operaţională a Alianţei Nord-Atlantice. Obiectivele U.E.
se înscriu în logica competiţiei pentru afirmarea sa ca leader mondial. O asemenea
atitudine prefigurează un impact direct atât cu S.U.A. cât şi cu Rusia. Consolidarea
U.E., în pofida suspiciunilor de duplicitate, tendinţe de declupare sau tratamente
discriminatorii, nu va afecta legătura transatlantică şi va conduce la o mai generoasă
cooperare cu piaţa de mare absorbţie a spaţiului euroasiatic.
Manifestarea reticentă pentru accelerarea extinderii Uniunii către est şi admiterea
de noi membrii pe criterii discriminatorii, menţinerea unor state exterioare spaţiului
Uniunii ca zonă tampon periferică constituie o reală provocare interioară cu efecte
imprevizibile în declanşarea probabilă a unor crize majore.
Zona Europei de Sud-Est a devenit teatrul de manifestare a tuturor
ameninţărilor distructive, cu grave implicaţii asupra statelor din regiune.
Implicarea marilor puteri economice şi militare, din perspectiva intereselor
familiilor politice europene sau a grupărilor oligarhice financiare, a condus la
adâncirea crizelor provocate şi poate genera noi focare de conflict.
Procesul de restauraţie a guvernărilor comuniste sau de extremă dreaptă, poate
pune în antiteză conflictuală principalii actori geopolitici din zonele tradiţionale de
influenţă. Principala ameninţare care se manifestă asupra zonei este sărăcia cronică şi
radicalizarea intoleranţei etnice şi religioase.
România, ca ţară sud-est europeană, este supusă tuturor riscurilor şi stărilor de
insecuritate produse de mediul geopolitic regional, zonal, continental şi global.
Dar, prin vocaţia sa istorică şi culturală, România se manifestă ca un stat
tolerant, predispus la dialog şi negocieri, care îşi coordonează întregul efort naţional cu
cel al comunităţii internaţionale, în scopul creării unui puternic pol de stabilitate
regională şi zonală. Prin poziţia sa cheie, în proximitatea regiunii balcanice, controlul
căilor fluviale dunărene şi vecinătatea cu NATO şi cu noua entitate politico-economică
a Comunităţii Statelor Independente, România joacă un rol de verigă şi liant între cele
trei spaţialităţi de existenţă europeană: euroatlantică, euroasiatică şi balcano-
mediteraneană.
În concluzie, caracteristicile actualului mediu geopolitic şi de securitate
internaţional, specificul noilor tipuri de provocări şi ameninţări şi tendinţele viitoare de
manifestare ale acestora în spaţiul Europei de Sud-Est, obiectivează necesitatea
integrării imediate a României şi consolidarea graduală ulterioară a statutului său de
membru aliat cu drepturi depline în structurile de securitate europene şi euroatlantice.

201
 14.2.Interesele naţionale
Interesele naţionale ale României exprimă aspiraţiile naţiunii de prezervare şi
promovare ale valorilor sale fundamentale inalienabile.
Fundamentarea intereselor naţionale are la bază resursa de putere a Statului
Român şi capacitatea acestuia de a se manifesta consensual sau unilateral, în contextul
oportunităţilor şi constrângerilor oferite de condiţiile interne şi mediul geopolitic
internaţional.
Din perspectiva evoluţiei actuale şi a celei viitoare, pe termen mediu, interesele
naţiunii române sunt următoarele:
-menţinerea şi garantarea existenţei statului naţional român unitar şi indivizibil;
-consolidarea conţinutului democratic al sistemului politic intern, promovarea
supremaţiei legii, protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului şi
asigurarea stabilităţii interne;
-creşterea puterii naţiunii prin capitalizarea economiei şi crearea bogăţiei şi
prosperităţii autohtone;
-integrarea statului naţional român în structurile de securitate european şi
euroatlantice în următorul prim ciclu de admitere şi extindere;
-proiectarea şi construcţia societăţii informaţionale şi pregătirea educaţională şi
tehnologică a noii generaţii;
-respectarea şi promovarea intereselor convergente ale comunităţii statelor
europene.
Căile, instrumentele şi modalităţile prin care interesele naţionale sunt
operaţionalizate constituie esenţa conţinutului Strategiei de Securitate a Românei.
Crearea condiţiilor concrete şi adaptate, identificarea resurselor şi aplicarea
politicilor individualizate pentru afirmarea activă şi consolidarea durabilă a intereselor
naţionale reprezintă o obligaţie imprescriptibilă a tuturor instituţiilor politice şi
administrative ale statului, a societăţii civile, precum şi a fiecărui cetăţean
corespunzător răspunderilor stabilite prin Constituţie şi legile ţării.

14.3.Provocări la adresa naţiunii române

Existenţa unei puternice comunităţi internaţionale a facilitat ameliorarea
antagonismului intereselor, ceea ce a făcut ca riscul unei confruntări armate majore să
fie drastic diminuat.
În schimb, natura provocărilor s-a diversificat şi continuă să se extindă
îndeosebi în spectrul riscurilor, ameninţărilor şi pericolelor nonmilitare, caracterizate
de un grad înalt de instabilitate şi greu previzibile.
Societatea românească este supusă unor provocări grave generate de un cumul de cauze
de natură internă şi externă, care produc o rezultantă puternic perturbatoare asupra
echilibrului Sistemului Securităţii Naţionale.
Provocările sunt ansamblul riscurilor, ameninţărilor şi pericolelor de natură şi
intensitate diferite care din interiorul şi exteriorul statului-naţiune acţionează
perturbator.

14.3.1.Provocări de natură externă:

- adâncirea divergenţelor intereselor economice şi deteriorarea echilibrului
între ţările bogate şi sărace;
202
 - resuscitarea ideologiilor rasiale, religioase şi amplificarea
exclusivismului cultural;
- promovarea şovinismului de stat;
- amplificarea acţiunilor reţelelor internaţionale fundamentaliste, de tip
religios şi terorist-politice;
- proliferarea masivă a armamentelor mici şi scăparea de sub control a
sistemelor de gestionare şi comandă a armelor de nimicire în masă;
- restauraţia regimurilor comuniste sau de extremă dreaptă naţionaliste, în
vecinătatea imediată;
- manifestarea tendinţelor de autonomizare artificială a unor zone sau chiar
regiuni, pe baza criteriilor etnice sau religioase;
- impunerea schimburilor comerciale dezavantajoase cu statele dezvoltate;
- interdicţia sau accesul discriminatoriu la tehnologii şi echipamente
informaţioonale şi militare de vârf;
- creşterea presiunii demografice externe urmată de imigraţia ilegală şi
exodul de populaţii.

14.3.2.Provocări de natură internă:

- erodarea organismului social românesc şi degradarea valorilor naţionale;
- creşterea criminalităţii şi infracţionalităţii patronate de organizaţii
clandestine de tip mafiot;
- scăderea autorităţii instituţiilor statului;
- instalarea corupţiei cu tendinţe de generalizare;
- incompetenţa managerială la nivel micro şi macro-sistem;
- devalorizarea spectaculoasă a monedei naţionale;
- scăderea nivelului de viaţă a majorităţii populaţiei sub nivelul de
pauperitate;
- insecuritatea publică a individului;
- pierderea controlului asupra resurselor şi facilităţilor strategice;
- manifestările oculte antinaţionale, extremiste separatiste şi xenofobe;
- degradarea biologică a populaţiei;
- exodul de inteligenţă şi a valorilor de vârf;
- intoxicarea imagologică şi subminarea credibilităţii de stat.
Apariţia altor cauze şi producerea de noi riscuri, ameninţări şi pericole este posibilă
în perioada de referinţă a actualei strategii de securitate naţională.
Orice nouă provocare va fi monitorizată şi cuprinsă în modalităţile de gestionare corespunzător
gravităţii şi amplorii sale de manifestare.

14.4.Conţinutul şi modalităţile de operaţionalizare a Strategiei de securitate

a României.
România se află irevocabil într-un spaţiu de locaţie geopolitic şi geostrategic
instabil şi este supusă unor manifestări ostile, ciclic repetabile.
Strategia de Securitate a României, prin componentele sale realizează
capacitatea de acţiune, protecţie şi contracţiune a statului român ca răspuns
suveran la provocările periculoase existente pentru diminuarea sau eliminarea
definitivă a efectelor negative ale acestora.
203
 14.4.1.Consolidarea conţinutului democratic al sistemului politic este
precondiţia abordării etice a construcţiei Securităţii Naţiunii Române. Mediul
democratic trebuie să excludă, prin conţinutul şi spiritul legilor, manifestările autocrate
sau discreţionare din actul decizional, care afectează demnitatea şi libertăţile
cetăţeanului.
În acest sens se vor pune bazele conceptuale şi lucrative ale democraţiei
participative, în care societatea civilă să se poată manifesta şi direct, nu numai
reprezentativ, în deplinătatea potenţelor sale creatoare.
Promovarea culturii democratice este obligatorie pentru toate instituţiile
educaţionale şi formative ale statului astfel încât să se genereze un mod nou de gândire
şi atitudine civică angajantă.
Finalitatea acţiunii statului român, ca stat democratic consolidat, constă în
întărirea puterii civile, reconstrucţia solidarităţii sociale în jurul valorilor fundamentale
ale naţiunii şi garantarea stării de pace.

14.4.2.Componenţa politică şi diplomatică trebuie să realizeze un echilibru

proprorţional între priorităţile interne şi cele externe.
În acest spirit, instituţiile reprezentative ale statului vor promova o politică
realistă, bazată pe angajament pragmatic, ale cărei rezultate finale sau de etapă trebuie
să producă efecte pozitive.
Orice angajament politic, consensual sau în dispută, va promova diplomaţia
preventivă şi abţinerea de la crearea de disensiuni pentru a nu se iniţia noi surse de
riscuri.
În relaţiile cu alte state, România îşi va susţine interesele prin toate mijloacele
specifice, cu fermitate şi perseverenţă abordând filozofia atitudinii nonprovocative.
Efortul politic şi diplomatic al statului român se va concentra cu prioritate
pentru:
-asigurarea condiţiilor tehnice de integrare în Alianţa Nord-Atlantică şi U.E.;
-operaţionalizarea parteneriatelor strategice bilaterale şi dobândirea statutului de
copartener în proiectarea noii arhitecturi de securitate europeană sau regională;
-angajarea, în procesul de realizare a identităţii europene de securitate şi apărare,
ca factor de complementaritate operaţională al NATO;
-participarea proactivă la iniţiativele O.S.C.E., în toate domeniile sale de competenţă pan-
europeană;
-identificarea consensuală, cu statele vecine, a spaţiului comun de securitate şi
stabilirea concretă a modalităţilor imediate şi pe termen mediu, de control al riscurilor şi
de descurajare a ameninţărilor generale sau specifice;
-realizarea parteneriatelor de bună vecinătate având la bază standarde unice de
referinţă;
-revigorarea schimburilor culturale şi ajustarea politicilor deschise faţă de
minorităţile etnice, împreună cu statele naţiune de origine;
-participarea la misiunile de menţinerea păcii sub egida ONU sau a altor
organizaţii regionale abilitate.
Finalitatea exerciţiului politic şi diplomatic constă în crearea unei solide
credibilităţi a Statului Român, reabilitarea şi promovarea inteligentă a conceptului de

204
românism şi românitate atât în spaţiul de existenţă a naţiunii române cât şi în dialogul
european şi universal cu celelalte naţiuni ale lumii.

14.4.3.Componenta economico-financiară trebuie să vizeze crearea unei

economii durabile, compatibile cu principiile, normele şi mecanismele economiei de
piaţă globalizată. Totodată, va realiza convergenţa cu instituţiile şi politicile U.E., pe
baza unei realiste evaluări a resurselor şi posibilităţilor naţionale în concertul mediului
economic internaţional.
Din perspectiva sistemului economic şi financiar, obiectivul strategic pe
termen mediu constă în încheierea tranziţiei către economia de piaţă şi pregătirea
aderării României la U.E.
Instituţiile statului, cu răspunderi directe sau complementare în acest domeniu,
vor acţiona pentru:
-finalizarea şi consolidarea în cel mai scurt timp a construcţiei instituţionale
pentru transformarea economiei într-un sistem de piaţă optim structurat, funcţional şi
credibil;
-accelerarea procesului de capitalizare privată şi generarea graduală a
prosperităţii autohtone;
-asigurarea creşterii economice prin angajarea privilegiată a capitalului naţional
şi atragerea resurselor externe, cu prioritate sub forma investiţiilor directe;
-promovarea politicilor coerente, compatibile cu mecanismele U.E. care se
referă în principal la ajustarea structurală a economiei, dezvoltarea şi modernizarea
infrastructurii fizice, a mezostructurii administrrative, ştiinţifice şi tehnologice şi
sprijinirea domeniilor de vârf, bazate pe tehnologia informaţiei;
-aplicarea fermă a măsurilor de stabilizare macroeconomică prin reducerea
deficitului fiscal, controlul sever al bazei monetare şi inflaţiei, gestionarea corectă,
transparentă a datoriei publice şi eliminarea discreţionismului în execuţia bugetară;
-respectarea angajamentelor comerciale asumate pe plan internaţional, îndeosebi
a celor care decurg din Acordul European, urmărindu-se accesul produselor româneşti
pe pieţele externe;
-orientarea politicilor de mediu pentru crearea unui sistem integral zonal cu
aplicarea instituţională a măsurilor preventive pentru protecţia naturii, a diversităţii
biologice şi utilizarea pe termen lung a componentelor acesteia;
-identificarea, selecţia şi formarea grupului socioprofesional de manageri
profesionişti pentru structurile de micro şi macrosisteme economic şi administrativ,
capabili să gestioneze maximal resursele naţionale existente.
Finalitatea activităţii în domeniul economico-financiar constă în diminuarea şi
eradicarea sărăciei, asigurarea prosperităţii individuale şi solidarităţii sociale şi
crearea condiţiilor pentru regenerarea şi consolidarea Puterii naţiunii.

14.4.4.Ordinea socială şi siguranţa de stat reprezintă componenta care dă

măsura echilibrului ca rezultat al unor politici congruente, înţelepte, tolerante,
persuasive şi protective aplicate în mediul social, dar şi intrasigente cu factorii şi
elementele perturbatoare, diustructive sau nocive, care alterează buna funcţionare a
instituţiilor statului.
Ordinea socială se bazează pe atitudinea civică a cetăţeanului în contextul
garantării drepturilor sale fundamentale şi aplicării nediscriminatorii a legilor
205
care-l protejează.
Consolidarea autorităţii interne a statului se va face în primul rând prin
perfecţionarea cadrului legislativ şi însănătoşirea prin măsuri curative severe a
climatului social, economic şi moral.
Siguranţa de stat, prin instituţiile abilitate de lege, asigură o corectă culegere,
identificare şi exploatare a informaţiilor cu rol de stare şi efect de decizie, iar prin
comunitatea informativă monitorizează sursele şi agenţii producători de ameninţări şi
pericole la adresa valorilor şi intereselor fundamentale ale naţiunii române.
Obiectivul strategic în acest domeniu îl constituie asigurarea stabilităţii prin
descurajarea activă a acţiunilor criminale la adresa instituţiilor statului şi cetăţeanului ca
persoană de drept public.
În scopul îndeplinirii acestor misiuni, structurile abilitate îşi vor corela şi
coordona eforturile pentru:
-identificarea, izolarea şi eliminarea factorilor care promovează, întreţin şi
asigură logistic acţiunile antinaţionale (antistatale);
-întărirea conducerii şi controlului de către puterea civilă a instituţiilor de forţă şi
informative ale statului;
-crearea sistemului de gestionare unică a informaţiilor cu caracter strategic la
nivelul comunităţii informative;
-promovarea deontologiei profesionale mass-media concomitent cu asigurarea
accesului liber la informaţia publică, protecţia informaţiei specifice şi informarea
operativă interdepartamentală;
-cooperarea internaţională pentru realizarea sistemului comun, dimensionat la
nivelul zonal sud-est european sau continental în vederea prevenirii, descurajării sau
combaterii în forţă a crimei organizate;
-asigurarea oportunităţii schimbului de informaţii în sistemul de realţii
informativ – internaţional pentru prevenirea acţiunilor subversiv-teroriste sau de orice
altă natură agresivă, pregătite în exteriorul sau pe teritoriul naţional, împotriva statului
român sau a oricărui stat, de către o parte terţă.
Finalitatea acţională a acestui domeniu o constituie consolidarea puterii civile
constituţional-legitimă şi garantarea ordinii sociale de drept, ca act de voinţă suverană
a poporului român.

14.4.5. Apărarea Naţională este o componentă vitală a Securităţii Naţionale şi

reprezintă dreptul legitim şi obligaţia poporului român de a pregăti şi răspunde prin
forţa armată în cazul unei agresiuni ce vizează atingerea suveranităţii şi independenţei
politice, unitatea şi integritatea teritorială sau ordinea de drept constituţională.
În toate situaţiile, statul român va folosi cu prioritate mijloacele şi resusrsele
avute la dispoziţie pentru soluţionarea nonmilitară a oricărei crize majore.
Obiectivul fundamental al Apărării Armate îl constituie prevenirea
ameninţărilor militare prin realizarea capacităţii de descurajare defensivă, iar în caz de
agresiune, obţinerea victoriei din prima lovitură strategică.
Pentru realizarea acestor scopuri şi obiective, toate componentele Sistemului
Naţional de Apărare îşi vor orienta politicile departamentale pentru:
-crearea cadrului conceptual legislativ coerent pentru planificarea integrată a
apărării armate pe termen mediu şi lung respectându-se cerinţele de interoperabilitate
solicitate de Alianţa Nord-Atantică;
206
 -proiectarea programelor de restructurare şi dimensionarea dinamică a forţelor
armate, proporţional cu natura ameninţărilor existente în mediul geostrategic de interes
şi resursele posibile de alocat pe timp de pace, criză sau război;
-perfecţionarea procedurilor de comandă control ( C 4) pentru creşterea
rapidităţii decizionale a comandamentelor şi statelor majore şi asigurarea reacţiei rapide
a forţelor operative;
-modernizarea sistemelor de armamente atât prin dotări interne cât şi achiziţii
externe, precum şi integrarea logisticii forţelor în infrastructura economică teritorială;
-desemnarea şi pregătirea specifică a forţelor care urmează să acţioneze în
structurile altor organisme militare pe timpul participării la operaţii de apărare colectivă
sau operaţiuni militare altele decât războiul, pentru prevenirea conflictelor, menţinerea
păcii şi gestionarea crizelor umanitare;
-crearea cadrului instituţional şi educaţional adecvat pentru profesionalizarea
resursei umane, menţinerea la standarde de calitate şi performanţă competitivă a
pregătirii pentru luptă, individuale şi colective.
Finalitatea aplicării tuturor măsurilor din domeniu Apărări Naţionale trebuie să
realizeze Puterea Armată a Naţiunii, credibilă şi descurajantă, compatibilă structural,
organizatoric şi operaţional cu cerinţele de admitere şi integrare rapidă în structurile
militare europene şi euroatlantice.

14.4.6.Componenta educaţională şi cultural – spirituală asigură realizarea

continuităţii identităţii naţionale şi realizează transferul valorilor fundamentale ale
naţiunii române europene şi universale către generaţiile viitoare.
Provocările noului secol asupra condiţiei umane vor fi tranşate în favoarea
societăţilor care pun bazele dezvoltării personalităţii individului pe o largă cunoaştere
ştiinţifică, o temeinică formare universală şi umanistă, pe o corectă înţelegere a
fenomenelor religioase şi acceptarea premiselor de toleranţă conviviologică.
În acest sens, se va acţiona cu prioritate pentru:
-promovarea reformei în educaţie, vizând cu precădere conţinutul formativ al
procesului educaţional, punând la bază principiile învăţării pentru viitor;
-reabilitarea sistemului educaţional tradiţional al familiei şi implicarea civică
corectivă a comunităţii în protecţia etică a tinerei generaţii;
-protecţia spiritului culturii române faţă de tendinţele de subminare a
paternităţilor naţionale, concomitent cu promovarea culturii inovative şi originale;
-redarea încrederii în actul de dreptate socială şi justiţie instituţională, ca
precondiţie obligatorie pentru respectarea moralei colective;
-garantarea libertăţii de conştiinţă, gândire, credinţă şi religie, toate cultele fiind
egale în faţa legii fundamentale a statului român;
-capacitatea valenţelor multilaterale pentru redobândirea mândriei şi demnităţii
naţionale.
Finalitatea acestui domeniu constă în crearea unei conştiinţe civice avansate, cu
o mare disponibilitate către dialog şi toleranţă ca premise pentru omogenizarea
societăţii şi dezvoltarea solidarităţii naţionale.

207
 14.5.Conducerea
Întreaga activitate de coordonare a domeniilor şi competenţelor Sistemului
Naţional de Securitate a Românei revine Consiliului Suprem de Apărare a Ţării sub
directa conducere a Preşedintelui României.
Parlamentul României ia în dezbatere, prin comisiile de specialitate conţinutul
Strategiei de Securitate şi comunică observaţiile şi propunerile de modificare către
Secretariatul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
Preşedintele României prezintă şi susţine Strategia de Securitate în şedinţa
deschisă a Camerelor reunite ale Parlamentului.
Responsabilităţile specifice domeniilor de competenţă sunt asumate şi duse la
îndeplinire de către Guvernul României.
Strategiile departamentale care vizează modalităţile de operaţionalizare a
componentelor securităţii naţionale vor fi dezvoltate şi aprobate în Consiliul Suprem de
Apărare a Ţării, în termen de cel mult 60 de zile de la discursul de susţinere a
Preşedintelui în faţa Parlamentului României.
Pentru fluidizarea circuitului informaţional şi procesarea rapidă a deciziilor
strategice, va fi elaborată o nouă lege de funcţionare a Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării şi se va constitui Autoritatea Naţională de Comandă.
Conceptele Strategiei de Securitate a României sunt obligatorii pentru toate
structurile statului în relaţiile de funcţionare internă, cât şi în cele de reprezentare
internaţională.
Orice abordare diferită, după validarea acestora de către Parlamentul României,
este permisă numai în dezbaterea ştiinţifică cu caracter instituţional.

*
 *

La începutul secolului XXI, România se află în plin proces de transformare
profundă a societăţii sale. Dincolo de greutăţile inerente şi costurile ridicate ale acestui
proces, naţiunea română trăieşte marea şansă de a-şi modela o societate modernă, cu
un înalt spirit democratic, cu o filozofie de viaţă sănătoasă, astfel încât să se afirme cu
demnitate în familia europeană a umanităţii.
Strategia de Securitate a României trebuie tratată, în acest context, ca o
componentă în continuă adaptare, a Securităţii generale a continentului european,
într-o viziune pragmatică, angajând cvasitotalitatea măsurilor care să concure la
organizarea noii ordini internaţionale.
Excluzând izolarea, indiferent de natură va fi ea, Strategia de Securitate a
României evidenţiază consecvenţa politicii statului român, loialitatea sa faţă de
angajamentele asumate şi dă, în final, caracterul de credibilitate opţiunilor definitive de
integrare în structurile europene şi euroatlantice.
Naţiunea română, prin aportul său constant la producerea şi apărarea valorilor
civilizaţiei europene, are dreptul legitim şi inalienabil să beneficieze de avantajele
securităţii colective garantate.
Strategia de Securitate a României, creează premisele dezvoltării unei societăţi a
viitorului capabil să asimileze nonconflictual marile provocări existenţiale ale secolului
XXI.
208
 14.6.Războiul între geopolitică şi integrare
Studiul războiului a preocupat, interesează şi va fi în centrul atenţiei multă
vreme. De fapt, este vorba despre evoluţia sa, despre limitele sale în atingerea
obiectivelor politice şi tot mai mult despre noul tip de război care va caracteriza sec.
XXI.
Este de remarcat că în evoluţie – după unii specialişti pe baza unei
implacabile dialectici - , războiul a dobândit un înalt grad de prolificitate exprimat în
cantitatea şi calitatea forţelor şi mijloacelor, în amploarea desfăşurării acţiunilor
principale şi mai ales în perfecţionarea formelor şi procedeelor de angajare a
confruntării violente.
Pentru sporirea eficienţei războiului în atingerea obiectivelor politice, în
ultimele două secole ale mileniului doi s-au produs mutaţiile cele mai importante. Au
frapat, de fiecare dată, în conţinutul şi fizionomia războiului, cele privind tipologia,
structura şi diversitatea acţiunilor strategice şi nu în ultimul rând intensitatea şi
densitatea lor acţională. Aşteptările nu au fost pe măsura eforturilor multiple întreprinse
, deoarece nu s-a ,,lucrat” pe esenţa războiului, devenit între timp modern şi anume
amplificarea violenţei şi creşterea gradului de distructivitate.
Acum, când se tranzitează de la o veche la o nouă ordine mondială, războiul a
căpătat o universalitate, este pretutindeni şi se prezintă ca o anatemă fatală.
Noul tip de război presupune rezolvări în cadrul esenţei sale şi trebuie să
vizeze cauzele acestuia, condiţiile de declanşare, formele şi procedeele de ducere,
fazele pre/postconflictuale etc.
Putem aprecia că evoluţia războiului către atingerea limitelor este mai aproape
de geopolitică, iar o nouă cultură a războiului ţine de integrare, ca modalitate de
realizare a noii ordini mondiale.

14.6.1.Geopolitica şi războiul
Tendinţele expansioniste şi hegemonice sunt cunoscute din antichitate, ca
fiind preocupări şi realităţi politice ale unui centru de putere pentru subjugarea,
dominarea şi controlul unui spaţiu din ce în ce mai mare. Acestea au evoluat timp de
două milenii, având ca determinare principală dezvoltarea economică.
Geopolitica, privită ca teorie şi metodă pentru cancelariile centrelor de putere,
a devenit un instrument al relaţiilor internaţionale de abia în ultimele secole ale
mileniului doi: fiind de sorginte imperială , ea a generat diferite geostrategii de
dominaţie cu amploare diversă: locală, regională, continentală şi chiar mondială.
Momentele cele mai semnificative ale geopoliticii în dinamică sunt legate de
realizarea ordinii mondiale, cu o durată de câteva secole până către sfârşitul
mileniului trecut.
În acest context, războiul este purtat pentru formarea statului-naţiune. Apoi
devine interstatal pentru crearea imperiului. Multitudinea cazurilor cunoscute din
istoria universală scot în evidenţă o acerbă confruntare între hegemonismul imperial şi
stabilitatea naţională, ceea ce a făcut posibilă apariţia/ dispariţia unor state ori variante
de state.
Secolul XX a fost perioada de timp când sub controlul geopoliticii imperiile
se războiesc pentru sfere de influenţă şi control spaţial cât mai extinse ori pentru
coagularea unor modele de dezvoltare universală. Războaiele de coaliţie au fost
209
mondiale, dar spaţiul lor de desfăşurare l-a constituit continentul european. Primul
război mondial s-a încheiat cu o anumită structură şi funcţionalitate geopolitică a
ordinii mondiale, desigur privită numai ca o etapă în finalizarea acesteia. Al doilea
război mondial, cu finalitatea bine cunoscută, a permis experimentul blocurilor
militare, cu o conducere trans/supranaţională, care desigur nu va scăpa lumea de
flagelul războiului.
Întrebuinţarea armei nucleare, în finalul celei mai mari conflagraţii a
secolului XX, în condiţii geopolitice şi geostrategice superflu, a atras atenţia
,,actorilor” postbelici asupra înaltelor tehnologii ce se pot folosi în războiul viitor.
Geopolitic s-a comis o dublă greşeală. Pe de o parte politica a fost împinsă către
iraţionalitate, iar pe de altă parte ea a fost deturnată de la refacerea postbelică spre
cursa înarmărilor extrem de costisitoare.
Dominantă, pentru secolul de puţină vreme încheiat, a fost dinamica deosebită
a geopoliticii şi geostrategiei, cu determinări majore asupra tipologiei, conţinutului şi
fizionomiei războiului modern.
Bunăoară, s-a trecut de la multipolarism la bipolarism şi este evident că
lucrurile nu s-au oprit aici.
,,Contribuţia” europeană la perfecţionarea războiului, în esenţa sa bazată pe
violenţă şi distructivitate, a fost foarte mare şi cu urmări catastrofale în toate
planurile vieţii sociale şi economice. Tandemul geopolitică – război în evoluţia sa a
făcut posibilă caracterizarea modelului de dezvoltare europeană de până la mijlocul
secolului trecut ca civilizaţie a violenţei. Un motiv în plus l-au constituit şi
preocupările geopoliticii de organizare / reorganizare a lumii prin război în diferite
planuri: politico-administrativ, economic, juridic, cultural, militar etc.
Modelul organizării lumii postbelice a atras atenţia geopoliticii asupra
remodelării conţinutului şi fizionomia războiului modern. Aşa a apărut ,, războiul
rece” cu câteva caracteristici:
- esenţa confruntărilor este de natură ideologică;
- un anumit control al pragului de violenţă armată;
- creşterea amplorii confruntărilor nonmilitare;
- evitarea lovirii sanctuarelor strategice europene şi euroatlantice;
- acceptarea tacită a violenţei armate numai în afara arealelor blocurilor
militare, aflate fiecare într-o expansiune transcontinentală;
- exportul de revoluţie sau al modelelor de democraţie autentică.
În ultimele decenii ale secolului trecut geopolitica a gestionat un paradox: pe
de o parte un ,,război rece” în spaţiul euroatlantic şi o ,,pace fierbinte” pe restul
mapamondului.
În această perioadă, forţarea de către geopolitică a exporturilor ideologice de
revoluţii şi democraţii a condus la reacţii naţionaliste şi internaţionaliste din partea
unor state a căror tradiţii politice, economice, culturale, religioase etc., au fost brutal
încălcate. Aceasta poate fi considerată una dintre cauzele manifestării terorismului
privat, statal şi internaţional cu profunde conotaţii politice, economice , confesionale,
etnice ş.a.., prin utilizarea mijloacelor violente de atac sau ripostă.
Dezvoltarea deosebită, îndeosebi postbelică a permis realizarea modelelor,
mai mult sau mai puţin tradiţionale / istorice, de civilizaţie, fiecare cu propria
geopolitică şi geostrategie. În dinamică, acestea inevitabil generează confruntări
periferice la contactul lor direct. Forma de manifestare o constituie războaiele locale,
210
având drept scopuri smulgerea / păstrarea în arealul de civilizaţie a unor state,
dezmembrarea altora, confederalizarea unor spaţii etc. Şi uite aşa, războiul s-a întors
în Europa, îndeosebi în partea ei de sud-est, unde convenţional există contactul direct a
câtorva civilizaţii. Spaţiul respectiv, desigur în curs de extindere, este cel mai propice
pentru manifestarea geopoliticului sub forma geostrategiilor de origine, natura şi
amploare diferite.
Pe fondul complexităţii şi fluidităţii mediului geostrategic mondial, în spaţiile
european şi euroatlantic cu precădere, au fost treptat implementaţi germenii noii
ordini mondiale. Având la bază unipolaritatea geopolitică a ,,celui mai tare” , care
prin inginerii geostrategice a atras şi alţi „actori” în cruciada sa, noua ordine
mondială se distinge prin trei elemente de substanţă : dezvoltare - securitate,
integrare şi globalizare. Dacă până acum vorbeam despre războiul în viitor (
desigur cu atingerea limitelor sale ca instrument al politicii), de acum încolo vom
putea vorbi despre războiul viitorului – un alt tip de război ce presupune şi va
obliga beligeranţii la o nouă ,,cultură” pe care să se bazeze tipologia confruntărilor.

14.6.2.Războiul şi integrarea
Începutul mileniului al treilea aduce în faţa statelor, naţiunilor, comunităţilor şi
etniilor o perioadă de tranziţie. Este vorba despre trecerea de la geopolitică (imperială,
supra / intrastatală, naşionalistă, fundamentalistă, religioasă etc.) spre globalizare prin
integrare planetară.
Contextul noii ordini mondiale se caracterizează în principal prin opoziţia până la
beligeranţă dintre modelul naţional de integrare, bazat pe statul centralizat şi
promotorii globalizării, desigur cu prozeliţii lor, în urma căreia rezultă de fiecare dată
structuri statale şi naţionale fărămiţate şi slăbite, care nu au dezvoltate, securitate şi
apărare naţională. De fapt, în doctrina transnaţionalismului şi mondialismului se arăta
printre altele că ,, statele naţionale devin prea mari pentru micile probleme şi prea mici
pentru cele mari ”. Şi în continuare, se deduce că epoca tranziţiei implică cu
obligativitate trecerea de la statul-naţiune la structuri statale descentralizate (minimale)
bazate pe o ,, societate deschisă”.
Dacă vechea ordine s-a realizat prin beligeranţă armată diversă, credem şi sperăm
ca noua ordine să fie cu preponderenţă un produs al păcii. Această situaţie paradoxală
schimbă total raţiunea războiului, acesta devenind un instrument principial pentru
menţinerea păcii.
Acest nou tip de război – războiul viitorului –se va prezenta cu patru mari
caracteristici:
- devine singurul război justificat şi acceptat, ceea ce va face ca celelalte din ,,
panoplia zeului Marte” să devină ilegitime, deoarece alterează pacea;
- va avea un caracter privat, întrucât vor fi puţini ,, actori mondiali” în măsură
să-l desfăşoare;
- bazată pe o desăvârşită ,, artă strategică”, victoria va fi obţinută prin
înfrângerea adversarului fără luptă ( câtă similitudine cu Sun Tzî );
- se evidenţiază un singur beligerant, părţii adverse ne mai acordându-se
posibilitatea de a lupta inclusiv armat pentru propriile interese.
În războiul viitorului se pare că: victoria devine predestinată, relaţia dominaţie
– supunere se globalizează, cearta cu războiul intră în dreptul internaţional, folosirea
acestui instrument revine unui club privilegiat.
211
 Aşadar, războiul viitorului se va cantona în continuare în sfera politico-
economică, dar ca scop general va viza proiecte mondiale. Printre acestea cu siguranţă
putem include gestionarea privată a materiilor prime strategice (hidrocarburi şi
minereuri ), accesul restrictiv asupra high – tech, controlul politico-militar asupra
unor ,, zone fierbinţi”, accesul condiţionat la sursele de apă, ameliorarea raporturilor
demografice şi protecţia mediului.
Dar, ca şi în vechea ordine sunt de aşteptat şi reacţii adverse faţă de integrarea
forţată şi globalizarea prin sărăcie. Una dintre acestea poate fi proliferarea
terorismului în toate planurile
( politic, economic, militar, cultural etc.), a căror acţiuni violente/armate aduc o
substanţă nouă şi foarte nocivă în conţinutul războiului. Drept consecinţă, războiul
viitorului va include între obiectivele sale politico-militare şi eradicarea acestui flagel,
cu asentimentul opiniei publice mondiale şi prin folosirea celor mai perfecţionate
mijloace de război, generând astfel o confruntare multiplă şi asimetrică.
Seniorii ,, artei strategice” se gândesc deja că dictonul latin ,, si vis pacem para
bellum ” s-a caducizat. În locul lui se poate pune un altul: ,, ca să nu fie război ,
gestionează bine pacea ”, ceea ce trebuie să recunoaştem este altceva ca până acum.
Acum suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm: oare integrarea exclude geopolitica?
Desigur că nu ! În fapt s-au înlocuit/substituit geopoliticile cu politica spaţiului
planetar, emanată şi dirijată dintr-un centru de putere integrat, format de uniuni
economice (inter)continentale, super alianţe politico-militare transnaţionale şi comlexe
militar – industriale ultra tehnologizate.
Dacă aşa vor sta lucrurile, războiul viitorului poate dobândi şi alte caracteristici:
- coexistenţa lui cu pacea, în/pentru etapa de tranziţie spre globalizare, starea
de război ar putea deveni normalitatea şi numai ulterior, când lucrurile în
cea mai mare parte a lor se vor aşeza în matricea universală, aspectele se vor
inversa;
- disimularea violenţei în impunerea ( menţinerea, controlul, refacerea,
implementarea, gestionarea ) păcii cu valorile securităţii învingătorului, ce
deseori pot intra în contradicţie cu cele locale şi zonele din punctul de vedere
al intereselor individuale şi colective;
- transferul violenţei în sfera economicului şi politicului, dar pot utiliza în
acţiunea lor de dominaţie o paletă largă de forţe şi mijloace specifice ori
militare/armate, de fiecare dată însă adecvate situaţiei şi obiectivelor propuse.
Mergând şi mai departe cu analiza, privind perfecţionarea războiului viitorului,
putem concluziona şi da o notă mai optimistă: confruntarea violentă(militară) va
aluneca mai mult înspre confruntarea mai puţin violentă (nonmilitară), până când
războiul va ănceta să mai reprezinte o fatalitate, iar în cel mai nefericit caz ar putea fi
rezultatul unui accident nedorit.
Dacă în tzrecutul – prezent s-au făcut erori pentru acumularea bogăţiei în
detrimentul înţelepciunii, iar autoreglarea s-a făcut prin forţă (războiul energetic), în
viitorul-prezent această stare trebuie absolut modificată prin cunoaştere (informaţional).
Aşa se face că războiul viitorului va deveni în esenţă o confruntare informaţională cu
folosirea unor mecanisme diabolice de disimulare a voinţei.
Din cele prezentate rezultă că războiul viitorului se înscrie în sfera voinţei
politicului universal, care se exprimă printr-o violenţă disimulată şi numai arareori
prin utilizarea mijloacelor armate.
212
 În lume, în momentul de faţă, se aud tot mai multe critici la adresa corelaţiei
război-integrare/globalizare. Acestea aparţin analiştilor politico-militari, formaţi în cele
mai diverse şcoli strategice de pe mapamond şi formează cea mai interesantă
confruntare de idei la început de secol şi de mileniu. Într-o parte se află nostalgicii
vechii ordini mondiale, iar în altă tabără sunt promotorii şi corifeii noii ordini
mondiale. Disputa se întreţine pe seama unor teze ,, tari”, dintre care vă prezentăm
câteve ce ţin de dialectica pace-război:
- cu toate valenţele sale umanitare, războiul pentru menţinerea păcii ţine de
planificarfea strategică a păcii universale, prin violenţă, ceea ce presupune
că ne vom afla în faşa unui totalitarism planetar;
- războiul şi pacea putând fi comandate, creează premise pentru a considera
noua ordine mondială ca o construcţie posibil artificială;
- înlocuind politicile cu politica mondială riscăm ca războiul viitorului să devină
antipolitică, deoarece ar putea pregăti o foarte mare împotrivire cu
repercusiuni nemaiîntâlnite: crearea haosului mondial, perpetuerea
confruntărilor violemte, universalizarea şi permanentizarea războiului şi
conflictului armat, dezordinea pe mari areale şi eminamente războinice etc.;
- prin legitimarea războaielor aşa-zis locale se creează potenţialitate belicoasă
globală;
- realizarea păcii de sus în jos şi împotrivirea mereu crescândă de jos în sus,
ambele prin război, evidenţiază şi mai mult iraţionalitatea politicii mondiale;
- reluarea în câteva rânduri a unei declaraţii mai vechi, privind natura religioasă
a secolilui XXI, poate fi interpretată ca o provocare de război între state cu
religii diferite, confruntări ce se pot încheia cu dispariţii ori mutaţii esenţiale
pe harta politico-administrativă a lumii.
Ne exprimăm punctul de vedere că este ,, loc sub Soare” atât pentru clasicii gândirii
militare, cât şi pentru neoclasicii războiului viitorului, cu o singură condiţie –
ordinea pe pământ să se realizeze prin dezvoltare economică durabilă, bazată pe
colaborare internaţională

BIBLIOGRAFIE

 Bădescu Ilie, Mihăilescu Ioan, Zamfir Elena (coord.), Geopolitica integrării

europene, Editura Universităţii Bucureşti, 2002.
 Onişor Constantin – Arta Strategică a Securităţii şi Integrării Europene,Ed. A’92,
Iaşi, 2002;
 *** Buletin informativ, Preşedintele României, anul 2001;
 *** Gândirea Militară Românească, anii 2000, 2001, 2002, 2003, 2004;
 *** Impact strategic, Centrul de Studii Strategice de Securitate, nr.2, 2001;
 *** Monitor strategic, I.S.P.A.I.M., nr.2/2000;
 *** NATO, Elemente fundamentale, M.Ap.N., 2000;
 *** Revista Fundaţiei Colegiul Naţional de Apărare, anii 2000, 2001, 2002, 2003,
2004;
 *** Revista de Ştiinţe Militare, A.O.S. –R., nr.1, 2001;
 *** Securitate şi cooperare, Revista Asociaţiei G.C. Marshall, România, nr.1,
2/2001.
213