Curs 6

Istoria Textului Biblic

1. Integritatea textului biblic

După ce am vorbit de inspiraţia şi canonicitatea Sfintei Scripturi, se pune o altă întrebare: oare textul
biblic ieşit din mâna Sfinţilor Părinţi s-a transmis până în zilele noastre integral, oare deţinem noi textul biblic
autentic sau nu?
Trebuie avut în vedere că acest text biblic a fost transcris, multiplicat, tradus, în mai multe limbi şi
diferite condiţii. În acelaşi timp trebuie consemnat faptul că în decursul mileniilor s-a bucurat de graţie dar şi
de prigoană. Ea a fost tălmăcită dar şi răstălmăcită. Pentru a ne putea documenta în această privinţă trebuie
mai întâi să distingem în Sfânta Scriptură două elemente:
a) elementul esenţial sau dumnezeiesc sau dogmatic
b) elementul formal sau verbal sau omenesc.
Pe baza acestor două elemente putem vorbi de o integritate materială sau dogmatică a Scripturii pe de
o parte, şi pe de altă parte de o integritate formală sau verbală.
Pentru stabilirea integrităţii Sfintei Scripturi trebuie să ne folosim de 3 mijloace:
1. în primul rând compararea variantelor textului original
2. compararea textului traducerilor vechi cu textul de azi
3. compararea citatelor sau textelor biblice folosite de Sfinţii Părinţi în scrierile lor cu textul biblic de azi.
Prin aceste 3 mijloace din fericire critica textuală a Bibliei a ajuns la concluzia că integritatea
dogmatică sau materială a Sfintei Scripturi s-a păstrat în schimb pe ici pe acolo, integritatea formală sau
verbală a suferit mici modificări.

2. Limba originală a cărţilor Vechiului Testament

Majoritatea cărţilor canonice ale Vechiului Testament s-au scris în limba ebraică cu excepţia unor
părţi sau fragmente din Ieremia, Daniel şi Ezdra, care au fost scrise în limba aramaică.
Limba ebraică a fost folosită în orient încă de pe vremea patriarhului Avraam, de toţi descendenţii
acestuia şi până la robia babiloniană în 586 î.Hr. Limba ebraică face parte din familia limbilor semite. Câteva
caracteristici ale limbilor semite şi ebraice sunt:
- scrierea începe de la dreapta la stânga
- în scriere se foloseau numai consoane, vocalele subînţelegându-se
- sunt sărace în cuvinte, verbele şi substantivele au la bază un radical sau o temă formată de obicei din
trei consoane respectiv două trei silabe.

După ce evreii au fost deportaţi în Babilonia ei au trebuit să se integreze în realităţile politice de acolo,
aşa că ei au întrebuinţat limba aramaică care făcea parte tot din familia limbilor semite.
După întoarcerea din exil ei s-au întors acasă cu limba aramaică. În sec. V-VI d.Hr. o serie de rabini
evrei au simţit pericolul ca limba ebraică ieşită din uz şi formată numai din consoane să nu mai poată fi
utilizată nici măcar de rabini. Atunci s-a pus problema înfiinţării şi introducerii vocalelor în limba ebraică.

3. Istoria şi autoritatea critică a textului Sfânt

21
 Trebuie să precizăm faptul că manuscrisele originale ale Sfintei Scripturi s-au pierdut. În schimb avem
copii sau reproduceri după aceste texte originale. Cel mai vechi manuscris biblic a fost din sec IX al erei
creştine. Au fost unele fragmente puţin mai vechi.
Începând cu jumătatea secolului XIX după descoperirile de la Marea Moartă studiile biblice au intrat
în posesia unor texte cu o vechime mai mare de o mie de ani, datează din sec. II î.Hr. şi sec III d.Hr. În
apropierea Mării Moarte înspre pustiul Iudeii la N-V de marea Moartă s-au descoperit aceste manuscrise în:
Wodi Qumran, Wodi Mura-a-bat, Kirbet Mird.
Din aceste descoperiri s-au putut recupera aproape în totalitate textele Vechiului Testament. Valoarea
acestor descoperiri sunt deosebit de importante pentru noi deoarece comparând aceste texte din sec. II î.Hr. cu
textele care le avem azi constatăm că avem o mărturie evidentă pentru păstrarea integrităţii dogmatice a
textului biblic.

4. Cele mai vechi traduceri ale Vechiului Testament

Cea mai veche traducere a Sfintei Scripturi şi totodată cea mai veche transpunere într-o altă limbă este
Septuaginta care poartă numele şi de traducerea alexandrină, scrisă prescurtat LXX. Informaţii despre această
traducere găsim în Ep. Pseudo Aristea a faraonului Egiptului Ptolomeu Filadelful sec. III î.Hr. În această
Epistolă se relatează că bibliotecarul regal din Alexandria îl sfătuieşte pe Ptolomeu să dispună traducerea legii
iudaice în limba greacă pentru a o deţine în biblioteca respectivă. Faraonul primeşte acest sfat şi îl trimite pe
Aristea la Palestina ca să ceară de la arhiereul Eleazar un exemplar din Tora plus 72 de bărbaţi pricepuţi câte 6
din fiecare seminţie pentru a realiza traducerea textului Torei din ebraică în greacă. Solicitarea faraonului este
îndeplinită cu promptitudine. Ajunşi în Alexandria cei 72 de bărbaţi sunt aşezaţi pe Insula Faros unde se
apucă de lucru, ceea ce a fost miraculos relatează această Epistolă, exact în 72 de zile au terminat traducerea
Torei şi că toate cele 72 de exemplare erau identice, de aici rezultă traducerea inspirată. Această Epistolă are o
oarecare doză de legendă, dar în esenţă exprimă o realitate, dorinţa evreilor din Alexandria de a obţine o
traducere a Torei în greacă deoarece limba ebraică nu mai era în uz la ei. O altă certitudine este că lucrul
acesta s-a întâmplat în sec. III, pe vremea lui Ptolomeu Filadelful. Adevărul este că această traducere a durat
mai mult: din sec. III până în sec. II cuprinzând şi cărţile necanonice de a căror existenţă nu se ştie decât din
sec II. Această traducere sub denumirea de Septuaginta, a început să se răspândească în spaţiul iudaic. După
apariţia creştinismului, Septuaginta este adoptată de creştini însă deasupra ei planau divergenţe în sensul că
Septuaginta s-a îndepărtat de textul original. Evreii fanatici au luat o atitudine dură faţă de Septuaginta,
declarând că actul traducerii Torei în greceşte a fost un act umilitor şi profanator: „Şi a fost grozavă ziua aceea
ca şi ziua în care s-a făcut viţelul de aur”. Pentru creştini Septuaginta avea din ce în ce o mai mare autoritate.
Utilizarea pe o scară tot mai largă a Septuagintei în primele veacuri creştine a făcut să apară mai multe copii şi
în acelaşi timp mai multe variante încât a apărut acuzaţia că textul Septuagintei conţine multe greşeli şi că pe
unele locuri este corupt. Acest fapt l-a determinat pe Origen să adune toate traducerile, să le compare şi să
scoată la iveală diferenţele aşa apărând lucrarea Hexapla pe 6 coloane:
Coloana I – litere ebraice
Coloana II – litere greceşti
Coloana III – traducerea lui Achila
Coloana IV – traducerea lui Simah
Coloana V – însăşi textul Septuagintei
Coloana VI – traducerea lui Teodoţion

Hexapla – este o lucrare imensă pentru vremea aceea: 50 de volume, 12000 de pagini de aceea nu a
putut fi copiată. Exemplarul original s-a distrus în flăcări cu ocazia cuceririi Cezareei de mahomedani în 632.
Totuşi Septuaginta s-a păstrat pentru că Eusebiu de Cezareea a copiat coloana Septuagintei din Hexapla.
Cele mai vechi manuscrise păstrate din Septuaginta sunt: Codicele Vatican din sec. IV; Codicele
Alexandrin din sec IV; Codicele Sinaiticus din sec. IV; şi Codicele Sfântului Efrem din sec V. Cea mai veche
ediţie a Septuagintei este cea din Poliglota din Alcala 1514-1517.

22
 Cea mai recentă ediţie este cea a lui Rahlfs apărută în 1935 prima dată şi apoi reeditată aproape din 2
în 2 ani.

5. Alte traduceri greceşti ale Vechiului Testament

După ce evreii au respins traducerea Septuagintei s-a simţit nevoia înlocuirii cu altele. Dintre
traducerile cele mai importante din ebraică în greacă amintim:
a) Traducerea lui Achila – un păgân originar din Sinope din ţinutul Pontului. S-a încreştinat dar pe
vremea împăratului Adrian fiind încredinţat de acesta cu lucrările de reconstruire a Ierusalimului a făcut
cunoştinţă cu iudeii. Pentru a se răzbuna pe creştini trece la iudaism făcând o traducere a Vechiului Testament
din ebraică în greacă mergând până la servilism faţă de pretenţiile iudaice întrucât traducerea lui este o
traducere anticreştină.
b) Traducerea lui Simah – după a doua jumătate a sec. II. Acesta a fost de neam samarinean trecut la
iudaism. Această traducere nu este atât de servilă ca a lui Achila şi pe alocuri face o traducere liberă, este o
traducere etalon.
c) Traducerea lui Teodoţion – pe timpul împăratului Comodus 180-183 d.Hr. Teodoţion ţine o cale de
mijloc între cea a lui Achila şi cea a lui Simah.
6. Targumele

Termenul targum în ebraică înseamnă traducere liberă sau parafrazare. Ştim că după cucerirea
regatului de Sud de către babilonieni în 580 î.Hr. majoritatea populaţiei a fost deportată acolo. Aceasta a
trebuit să se adapteze condiţiilor sociale din cadrul noului imperiu. Au trebuit să înlocuiască limba maternă cu
aramaica. Faptul acesta a necesitat şi transpunerea textului Sfânt într-o astfel de limbă. Targumele sunt nişte
parafrazări ale textului Sfânt din ebraică în aramaică. În unele locuri aceste traduceri se îndepărtează atât de
mult de original şi rezultă comentarii.
a) Targumul lui Onkelos compus în Ţara Sfântă în sec. I – II d.Hr. Se mai numeşte şi Targumul
Babilonean deoarece a fost adoptat de şcoala rabinică din Babilon. Cuprinde cele cinci cărţi ale lui Moise.
Tradiţia spune că Onkelos a fost discipol al lui Gamaliel.
b) Targumul lui Ionatan definitivat în sec. V şi este şi mai îndepărtat de original.
c) Targumul lui Pseudo Ionatan sau Ieruşalmi I care cuprinde Pentateuhul plin de fabule şi greşeli.
Limba este plină de neologisme greceşti, ebraice şi persane.
d) Targumul Ieruşalmi II cuprinde fragmente din Pentateuh şi datează din sec. VII.
Se mai cunosc şi alte targume la: Psalmi, Iov, Pildele lui Solomon, Rut, Estera, Cântarea Cântărilor, şi
Eclesiastul.

7. Traducerile latine

a) După ce creştinismul s-a răspândit şi la popoarele din Apus, care vorbeau limba latină, s-a simţit
nevoia ca Sfânta Scriptură să fie tradusă şi în limba lor. Cine şi când s-a făcut prima traducere latină nu se
cunoaşte. Fapt sigur este că, creştinismul ajunge în apus în sec. I şi că, pe timpul lui Tertulian (+240) şi al Sf.
Ciprian (+258), creştinii foloseau o traducere latină. Pe timpul fericitului Augustin se pare că existau mai
multe traduceri. Fericitul Augustin spune că între alte traduceri să se prefere Itala, fiind mai exactă. Numirea
de Itala dată acestei traduceri vechi, după fericitul Augustin, a rămas până în zilele noastre. Nu se poate şti
nici timpul, nici locul, nici autorul acestei traduceri. În ce priveşte timpul, criticii sunt de acord că traducerea a
fost făcută pe la jumătatea sec. II. Unii presupun că locul traducerii ar fi în Africa proconsulară, fiindcă în
Italia nu s-a simţit nevoia unei traduceri latine, deoarece în sec. I şi II, limba bisericească era încă greaca.
Această nevoie s-a ivit mai curând în Africa, unde poporul nu ştia limba greacă, dar unde se vorbea curent
limba latină vulgară. Alţii cred că traducerea s-a făcut în Italia, de unde şi-a luat şi numele de Itala.

23
Traducerea s-a făcut după Septuaginta, ceea ce se vede din grecismele limbii şi din construcţiile gramaticale
greceşti.
b) Diferitele variante de texte apărute în latină l-au determinat pe Papa Damasus să-l cheme pe
Fericitul Ieronim să interpreteze o lucrare de traducere a Bibliei direct din limba ebraică în latină. Fericitul
Ieronim a plecat în Ţara Sfântă şi s-a stabilit la Betleem unde timp de aproape 10 ani învaţă limba ebraică şi se
familiarizează cu obiceiurile iudaice. În 390 începe traducerea Vechiului Testament după originalul ebraic în
latină. Lucrarea durează timp de 15 ani până în 405. Interesant că această traducere din ebraică este primită de
conducerea bisericii şi de populaţia de rând cu rezervă, cu critică. Împotriva ei a reacţionat Fericitul Augustin.
La scurt timp traducerea a fost primită de tot mai multă lume pe considerentul că a fost scrisă într-o limbă mai
accesibilă, latina uşoară. Datorită desei şi vastei întrebuinţări traducerea Ieronimă a ajuns în scurtă vreme cea
mai populară, mai uzuală rămânând cu numele de Vulgata.
Datorită întrebuinţării ei într-o scară largă, datorită multor copieri care s-au făcut, au dat naştere
unor greşeli, unor interpolări care ameninţau însăşi conţinutul textului. De aceea la câteva secole s-a impus o
rescriere a Vulgatei. Primul a fost învăţătorul Alcuin în sec. XI. După aceea s-au încercat în sec XIII şi în
continuare dar nu s-a reuşit la identificarea textului original. Cu toate acestea Sinodul Tridentin în 1546 a
declarat textul Vulgatei ca text oficial şi autentic al Sfintei Scripturi pentru Biserica Apuseană. Cei mai vechi
codici datează din sec. VII - VIII unde s-a păstrat Vulgata.

8. Traducerile siriene

Limba siriană este o ramură a limbii semitice. Centrul culturii siriene este Edesa, unde au existat
două şcoli celebre una siriană şi una persană. În primul mileniu creştin sirienii au apelat la monofizitism, iar
perşii la nestorianism. Sirienii au avut de timpuriu o traducere a Sfintei Scripturi pe care o numeau Peşitto
care înseamnă „simplu”. Nu putem şti cu precizie unde şi când s-a realizat, ceea ce constatăm este că în sec.
IV era considerată ca o limbă destul de veche. Majoritatea specialiştilor spun că s-a realizat în sec. II în Edesa.
Traducerea ei se presupune că s-a făcut după textul ebraic.
Prin sec VI Filoxen încredinţează horepiscopului Policarp efectuarea unei traduceri a Vechiului
Testament şi Noului testament după Septuaginta. Deoarece Peşitto era întrebuinţată de sirienii ortodocşi
această traducere fiind cerută de sirienii iacobiţi. Din aceasta s-au păstrat numai câteva fragmente.

9. Alte traduceri vechi ale Sfintei Scripturi

a) Traducerile copte sau egiptene.

Limba coptă sa dezvoltat din vechea egipteană, face parte din familia limbilor hamitice înrudită cu
limbile semitice. Limba coptă avea 5 dialecte:
1. Dialectul sahidic sau teban
2. Dialectul bohairic vorbit în Nord
3. Dialectul faiumic vorbit în regiunea Fajun
4. Dialectul memfitic propriu-zis în Memfis
5. Dialectul acmimic vorbit în Persepolis
Aceste dialecte au fost în uz deodată. Sunt indicii că în toate aceste dialecte s-au făcut traduceri ale
Sfintei Scripturi deoarece ni s-au păstrat până astăzi fragmente. Se presupune că aceste traduceri s-au făcut în
sec. II – III deoarece Sfântul Antonie părintele vieţii monahale din părţile Egiptului citează din cele 2
testamente biblice şi el nu cunoştea greaca nici latina.
b) Traducerea armeană.
La început Biserica armeană se folosea de limba siriană. Cea dintâi traducere a făcut-o Patriarhul
Isaac ajutat fiind de învăţătorul Mesrob inventatorul alfabetului armean. Traducerea în armeană s-a făcut după
Peşitto.
c) Traducerea georgiană sau gruzină.

24
 Poporul georgian a primit creştinismul de la armeni în sec. IV. Traducerea armeană spune că
acelaşi Mesrob a introdus şi alfabetul georgian şi a făcut o traducere în limba georgiană după armeană.

d) Traducerea etiopiană
Creştinismul în Etiopia a fost răspândit de Frumenţiu şi Edesiu în sec. IV. În sec. V Biserica
Etiopeană era în plină înflorire. Biblia a fost tradusă de Frumenţiu în sec. IV potrivit tradiţiei. Traducerea s-a
făcut după Septuaginta.
e) Traducerea gotică
Goţii au primit creştinismul pe vremea când treceau prin teritoriile Subcarpatice în timp ce aveau
ca Episcop pe Ulfila ( 310 – 380 ), care a alcătuit alfabetul, născut pe teritoriul Daciei din părinţi creştini, dar
apoi a trecut la arianism. Fragmente din această traducere ni s-a păstrat în Codex Ageteus – Upsalensis.
Traducerea s-a făcut după Septuaginta.
e) Traducerile slavone.
Apostolii slavilor au fost fraţii Chiril şi Metodiu care în sec. IX au depus o vastă misiune de
încreştinare a popoarelor din Balcani. Au tradus pentru prima dată Biblia în paleoslavă.

10. Traducerile mai noi ale Sfintei Scripturi în limbile europene

Prima ediţie slavonă tipărită a Bibliei a fost în 1581 la Ostrog în Volhimia. La începutul sec. IX, se
înfiinţează societatea biblică la Petersburg unde se tipăreşte în 1712 Biblia în limba rusă.
În limba ucraineană prima tipărire este la Pociaev în 1798. La sârbi Vechiul Testament este tipărit
la Belgrad în 1868. În limba cehă a fost tipărit la Praga în 1848. În limba Bulgară, Vechiul Testament s-a
tradus şi tipărit în 1862 la Constanţa iar întreaga Biblie la Constanţa în 1868.
La polonezi Biblia este tradusă şi tipărită în 1563. În italiană prima traducere a Bibliei apare în
1471 în Veneţia. Prima Biblie franceză apare la Paris în 1487. În limba spaniolă apare în 1790. În limba
germană apare în 1778. În limba germană primele încercări de traducere a Bibliei se fac încă din sec. X, dar
traducerea Bibliei în germana literară se va realiza în sec. XVI de Martin Luther care în 1522 – 1533 a tipărit
5 ediţii în limba germană literară.
La englezi prima traducere o face pre-reformatorul John Whicliff, dar această traducere va fi
aprobată pentru tipărire abia în sec. XVIII. În limba suedeză apare în 1540. În limba olandeză apare în 1550.
Cea dintâi traducere a Bibliei în limba maghiară a fost făcută de protestantul Gaşpar Caroli şi s-a
tipărit pe cheltuiala lui Sigismund Racoczi în 1591. Catolicii unguri vor tipării pentru prima dată la Viena în
1826 prin traducerea lui Joan Kalvin.

11. Biblia în limba română

Primele încercări de traducere a cuvântului Sfânt în limba română datează din sec. XV şi se
identifică cu aşa zisele texte rotacizante, texte maramureşene: Psaltirea Şcheiană, Codicele voroneţian.
Primele tipăriri ale cuvântului Sfânt în limba română se identifică cu Psaltirea lui Coresi în 1568,
1570 şi 1577. De asemenea o veche traducere a Bibliei în română se identifică cu Palia de la Orăştie care
datează din 1581, cuprinde primele două cărţi ale Pentateuhului. În prefaţa Paliei se spune de fapt că se dă
„ pre limba românească 5 cărţi ale lui Moise Proorocul, 4 cărţi ce se cheamă împărăteşti şi alţi câţiva
prooroci”. Palia de la Orăştie s-a descoperit în comuna Lazu, jud. Bistriţa. Unii cred că s-au tipărit numai
cărţile lui Moise, alţii tot Vechiul Testament. În Prefaţa Paliei de la Orăştie găsim pentru prima dată cuvântul
„român”. Colaboratorii care au lucrat la această traducere: Efrem Zocan, dascăl al dăscăliei, Ştefan Herce,
propovăduitor al Evangheliei lui Hristos, Moise Peştisel propovăduitor al Evangheliei în Lugoj, Archirie,
protopopul Hunedoarei. Traducerea s-a făcut din limba greacă, ebraică şi sârbă. Nicolae Iorga susţine că
traducerea s-a făcut din slavă dar nu este adevărat.

25
 Şirul traducerilor şi tipăriturilor româneşti este continuat în sec. XVI cu Psaltirea de la Bălgrad în
1661 sub Mitropolitul Simion Ştefan ( Noul Testament de la Bălgrad în 1648.) Piatra de temelie a cuvântului
Sfânt în limba românească se pune odată cu tipărirea de la Bucureşti a lui Şerban Cantacuzino în 1688.
Traducătorul acestei Biblii a fost Arhiereul Gherman din Nisa Capadochiei, Episcopul Mitrofan al Huşilor, iar
meşteri tipografi fraţii Radu şi Ştefan Greceanu, au fost şi traducători în acelaşi timp. Nicolae Iorga spune că
Biblia este: „cel dintâi document de limbă literară stabilită pe înţelesul tuturor românilor”.
A doua traducere a Bibliei în română s-a făcut la Blaj în 1795 începută de Episcopul Petru Pavel
Aron, continuat de Samuil Micu Clain şi de Episcopul Ioan Bob.
Următoarea ediţie în limba română este scoasă de societatea biblică rusească la Petersburg în 1819.
Următoarea ediţie este Biblia de la Buzău în 1854 sub Episcopul Filotei, în 5 volume.
Următoarea ediţie a Bibliei este Biblia lui Şaguna care a văzut lumina zilei cu ocazia Rusaliilor din
1858, ediţie ilustrată.
Următoarea ediţie a fost scoasă de societatea biblică Britanică, la Budapesta în 1863.
În 1913 la Bucureşti apare pentru prima dată Mica Biblie tipărită de Episcopul primat Nicodim. În
1914 apare iarăşi o ediţie a Bibliei integrală cu aprobarea Sinodului.
În 1936 apare o nouă ediţie la traducerea căreia s-au ostenit Gala Galaction şi Vasile Radu. În 1936
la mănăstirea Neamţ apare Biblia ilustrată, ilustraţi la care au contribuit I. Ştefănescu. În 1938 este realizată o
nouă ediţie îmbunătăţită a Bibliei. O altă ediţie în 1944 sub Patriarhul Nicodim al României. Următoarea
ediţie a fost în 1975. Apoi în 1982 sub patriarhul Justin. În 1988 cu ocazia împlinirii a 300 de ani de la
tipărirea Bibliei din 1688 a apărut o nouă ediţie, s-a reeditat Biblia lui Şerban Cantacuzino.

26