I

INTRODUCERE

Scurt istoric al limbii ebraice

1.1. Preliminarii

Dintre toate limbile vechi, „moarte”, nici una nu a experimentat o asemenea revitalizare ca
aceea a limbii ebraice. Puține limbi se pot mândri cu o istorie multimilenară, așa cum este
ebraica, poate doar chineza într-o oarecare măsură. Miracolul este și mai mare atunci când o
limbă care nu a mai fost vorbită de o națiune, ci a existat ca un fenomen cultural și religios, să
poată reveni în forță după câteva secole de oprimare și uitare.
În cazul limbii ebraice, fenomenul de revitalizare își găsește originea în programul
ideologic al mișcării sioniste, ale cărei idealuri în domeniul lingvistic au fost aplicate de către
savantul evreu Eliezer ben Yehuda (1858-1922). Lui i se datorează crearea limbii ebraice
moderne – ivrit. Limba ivrit a păstrat caracterele vechi ebraice, iar regulile fonetice, morfologice
și sintactice au fost reactualizate, fiind create noi cuvinte și introduse o serie de neologisme.
Fondul lexical al limbii ebraice de azi este de patru ori mai bogat față de cel al ebraicei biblice
(5500 de cuvinte – sec. X-II î. Hr. – și la originea lor se află cele 5000 de rădăcini
triconsonantice.) Începând cu anul 1921 limba ebraică a devenit limbă oficială în Palestina, aflată
la acea dată sub mandat britanic, iar o dată cu proclamarea statului independent Israel, la 14 Mai
1948 / 5 Yiar 5709, ea a devenit limba oficială a acestuia. Limba ebraică reprezintă unul dintre
cei mai importanți factori prin care se realizează integrarea maselor de imigranți veniți din toate
colțurile mapamondului în Ereţ Israel.

1.2. „Evreu”, „limba ebraică”, „israelit”, „iudeu”

În decursul istoriei sale multimilenare poporul evreu şi fiecare membru al acestei națiuni
în parte au fost desemnați cu unul din termenii: EVREU, ISRAELIT, IUDEU, iar limba vorbită
de ei a fost numită limba ebraică. Termenul „evreu” (în ebraică „ivri”) îl întâlnim pentru prima
oară în Vechiul Testament, în cartea Genezei.

1
 Primul patriarh al poporului evreu este desemnat cu numele de ʼAvram haʽivry (Avram

evreul - ‫(ם) ה ָ ﬠ ִ ב ְ ר ִ ֑ י‬Gen

֣ ָ ‫ב ְ ר‬14:13).
ַ ‫ א‬Acest nume a fost atribuit lui Avraam de către locuitorii din

Țara Canaan ( ‫ ֵ ב ֶ ר‬-‫„ ﬠ‬ever” însemnând „de dincolo”). Numele derivă din radicalul ‫ עבר‬care

indică sub forma verbală trecerea dintr-o parte în alta. De aici derivă termenul ebraic haʽivry, ce
în LXX este redat sub forma de „cel de dincolo”, ho peratēs (ὁ περάτης). Avraam a emigrat din
Mesopotamia şi a venit în Canaan „de dincolo” de râul Eufrat. Acest nume a fost atribuit
descendenților lui Avraam precum și limbii ebraice (ivrit). Această explicație a termenului evreu
este întregită de comentariile din Midraş: „Toată lumea idolatră de o parte, iar el (Avraam) de
cealaltă parte.” Cu alte cuvinte, chiar dacă întotdeauna toată lumea pe Pământ va adopta credința
politeistă, Avraam se va situa întotdeauna pe poziția religiei monoteiste.
În toată perioada veterotestamentară cuvântul haʽivry are un înțeles etnic și nu unul
lingvistic. Pentru prima oară el apare cu sensul de limbă ebraică abia în secolul al II-lea î. Hr. (pe
la anul 130) și este menționat în prologul cărții evreiești, scrisă în limba greacă, a Înțelepciunii lui
Isus Sirah. În greacă și latină acest termen indică limba sfântă a evreilor, limba Sfintei Scripturi
care nu trebuie profanată în vorbirea de toate zilele.
Termenul „Israel” (‫ְ )ר ָ א ֵ ל‬provine
‫יִשׂ‬ de la cel de-al III-lea patriarh, Iacov, numit și Israel.

Cuvântul „Israel” se întâlnește în cartea Genezei (32:28). Fiii lui Iacov (Benei Yisraēl) și familiile
lor au format 12 triburi, care au constituit nucleul poporului evreu. De aici derivă și denumirea
colectivă de Israel – Seminția lui Israel sau Beit-Israel – „Casa lui Israel”. De asemenea, și
numele istoric al țării, Ereţ Yisraēl-„Țara Israel”, are aceeași origine.
Termenul „iudeu” provine de la numele celui de-al IV-lea fiu al lui Iacov, Iuda, nume
atribuit și descendenților din tribul cu același nume. După moartea regelui Solomon (930 î. d. Hr.)
Israel s-a scindat în două regate: Iuda și Israel.
În nord, zece triburi au constituit regatul Israel cu capitala la Şihem, apoi la Şomron. În
anul 722 î. d. Hr. regatul Israel a fost cucerit și distrus de asirieni. Populația a fost deportată și
ulterior a dispărut.
În sud, triburile Iuda și Beniamin au constituit regatul Iuda cu capitala la Ierusalim.
Locuitorii acestui regat purtau și numele de iehudim – iudei, nume ce i-a însoțit pe evrei mai
târziu, în exilul babilonian. În cartea Esterei, unul dintre personajele principale, Mardoheu, apare
și cu numele iehudi (iudeul). După reîntoarcerea evreilor din exilul babilonian statul capătă
denumirea de Iuda, iar locuitorii sunt numiți „iudei” (iehudim). În 1948 a fost proclamat Statul
Israel, iar locuitorii statului modern sunt desemnați prin termenul „israelieni”.

2
 1.2. Încadrarea limbii ebraice, istoricul şi dezvoltarea limbii ebraice şi
a alfabetului său

Limba ebraica aparține grupului de limbi semito-hamitice, care se vorbesc in Orientul

Apropiat, Orientul Mijlociu si in Africa de Nord. Denumirea de limba semito-hamitică deriva de
la numele a doi dintre cei trei fii lui Noe, Sem și Ham (Gen. 10). Denumirea de limbi semitice
aparține europenilor, prima apărând la sfârșitul secolului al XVIII-lea (1781 A. Schlozer J.
Einchhorn – filologi germani) și cea de-a doua în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Marea familie lingvistică semito-hamită are trăsături gramaticale comune, ceea ce
însemnă că aceste limbi se înrudesc. Aceasta din cauza timpului și a spațiului geografic s-au
diferențiat între ele, fiecare subdivizânu-se în mai multe ramuri lingvistice.

Grupul
Grupul occidental oriental
Ramura nordică Ramura sudică
Canaaneana Aramaica Arabica Etiopiana Arabica sudică Akkadiana
veche nordică
Moabita Meirab Ge’ez Sabeana Asiriana
Feniciana Palmireana Safaitica Abisiniana Mineana Babiloniana
Punica Iudaica Lithiana Amharica Hadramautica
Ebraica Samariteana Tamudeana Tigrina Catabanica
veche Araba
Siriana coranică
Mandeana
Nestoriana
Iacobita
Chaldeana

Popoarele care au vorbit aceste limbi au simțit nevoia de timpuriu ca graiul lor să-l
exprime în scris, cea mai rudimentară formă de scriere fiind cea pictografică. Întrucât desenele
figurative ale obiectelor erau complicate și insuficiente pentru a exprima ideile, oamenii au

3
renunțat la ele și în cadrul familiilor semito-hamte a fost creată scrierea cuneiformă (acadiană) și
ieroglifică (egipteană). Perioada de tranziție de la scrierea pictografică la cea cuneiformă și
ieroglifică este stabilită în mileniul al IV-lea î. Hr. Ambele forme de scriere erau accesibile unui
grup restrâns de oameni, de aceea vor fi înlocuite de apariția unui nou sistem de scriere numită
scriere alfabetică. Această scriere a fost inventată de popoarele semite, îndeosebi de fenicieni,
care în schimburile comerciale aveau nevoie, pentru tranzacții, de caracterele unui alfabet mai
ușor de utilizat. Scrierea cuneiformă silabică comportă semne cu valori polifonice, de aceea
fenicienii din Biblos vor renunța la aceste caractere complicate și vor inventa alfabetul alcătuit
din 23 de consoane necesare uzului zilnic. O influență deosebită în crearea acestor semne a avut-o
scrierea pseudoieroglifică, care folosește principiul acrofoniei potrivit căruia imaginea unui obiect
devine semnul literei pentru sunetul cu care începe cuvântul obiectului și cuvântul respectiv,
devenind numele literelor semite.
Vechea scriere ebraică care se înrudește cu scrierea feniciană va fi înlocuită treptat
începând cu sec V î Hr. de așa zisa scriere pătrată în care ni s-a păstrat textul Vechiului
Testament. Alfabetul ebraic de azi este înrudit cu scrierea aramaică și după tradiția iudaică el ar fi
fost inventat de către Ezra (Sanhedrin 21b-22a: Tora în original a fost dată lui Israel în caractere
evreiești și în limba sacră a fost dată din nou lui Israel, în zilele lui Ezra, în ketabh shshurî –
scriere asiriană – și în limba aramaică… și chiar dacă Tora nu a fost dată prin el – Ezra – forma
literelor a fost schimbată de el.)
Ebraica Biblică are un alfabet consonantic alcătuit din 23 de semne putând da prin
combinația lor diferite părți de cuvânt. Literele alcătuiesc rădăcina triconsonantică sau baza
cuvântului care se scrie de la dreapta la stânga.
Limba ebraică, ca și celelalte limbi de pe glob, a cunoscut mai multe etape de dezvoltare.
În ordine cronologică acestea se pot împărți în două mari grupe: preexilică și postexilică.
Perioada preexilică se numește și epoca de aur a limbii ebraice clasice care se impune în proză
prin puritate, fixitate, prin naturalul și prospețimea imaginilor istorice iar în poezie prin frecvența
paralelismelor membrelor și claritatea stilului. În epoca de aur sau înainte de dezmembrarea
regatului (932-931 î. Hr.) limba ebraică nu era influențată de alte limbi străine și agiografii și-au
păstrat stilul propriu în scrierile lor. După dezmembrarea regatului, limba ebraică este vorbită în
cele două state israelite, cel de Nord și cel de Sud, sub formă dialectală păstrându-și puritatea
până în anul 587 î. Hr. când Ierusalimul, capitala regatului de sud, a fost distrus de babilonieni.
În perioada exilică și postexilică, limba ebraică își pierde din puritatea și frumusețea ei și o
dată cu ea, începe să sufere și literatura religioasă care nu are un stil concis și tinde spre imitație.
Cu timpul limba ebraică e înlocuită în vorbire de aramaică și evreii o vor folosi în cult și ca o
4
limbă literară religioasă. Întrucât poporul nu mai vorbea limba ebraică, în sinagogă nu a mai putut
înțelege textul biblic și tâlcuirea lui, de aceea au apărut targumurile (parafrazările) aramaice,
glosele și explicațiile păstrate la început pe cale orală (midraș). Toate explicațiile și traducerile
care au circulat pe cale orală au fost fixate în Talmud cu elementul să dublu Mișna și Ghemara.
Limba ebraică este părăsită definitiv în sec. I î. Hr. în perioada postexilică, când evreii vor
folosi limba aramaică. Din sec al II-lea d. Hr. datează așa zisa ebraică mișnaică care are
numeroase împrumuturi din aramaică, greacă și latină la care se adaugă anumite particularități
morfologice.
Din respect față de textul Sfintei Scripturi și pentru a păstra cuprinsul și citirea
tradițională, masoreții, tradiționaliștii, de la Tiberiada, au introdus semnele vocalice în sec. V-
VIII. Deși au fost mai multe sisteme de vocalizare în concurență, printre care se numără cel
babilonian și palestinian, cel tiberian s-a impus. Astfel în jurul anului 1000 textul biblic, cel pe
care îl avem azi, a fost standardizat.
Sub influența iluminismului în secolul al XVIII-lea se naște limba ebraică medie sau
neoebraica pentru redactarea lucrărilor cu caracter laic. Ea este urmată de ebraica modernă (ivrit)
care a intrat în uzul evreilor după cum s-a amintit deja la sfârșitul secolului al XIX-lea, părintele
său fiind Eleazar ben Yehuda.

Particularitățile limbii ebraice clasice si ale alfabetului său:

-limba semitica are o vechime de 4000 de ani,
-alfabetul ebraic conține 23 de litere, toate fiind consoane ;
-scrierea este de la dreapta la stânga;
-rădăcina cuvântului evreiesc este triconsonantică;
-vocalele se marchează cu linii si puncte așezate sub rădăcina cuvântului;
-în total sunt 28 de semne prin care sunt redate sunetele în limba ebraică;
-literele au in general o forma pătrată;
-toate cuvintele se scriu cu același fel de litere;
-fiecare literă a alfabetului are o valoare numerică distinctă;
-limba scrisa are forme de exprimare foarte condensate (este o limba sintetica).

5
 II
NOȚIUNI DE FONETICĂ

1. Alfabetul

1.1. Consoane

În perioada antică obiceiul era acela de a folosi numai consoanele. Astfel, și alfabetul
ebraic este unul consonantic. Spre exemplu, dacă ar fi să transpunem limbajul modern în unul
strict consonantic, am putea obține o propoziției de genul: SNT STDNT L TLG1. Citirea unei
astfel de structuri depinde de gradul de familiaritate pe care cititorul îl posedă în raport cu limba
citită, deoarece vocalele trebuie să fie suplimentate de cititor.
Alfabetul în care Vechiul Testament a fost scris este cel paleo-ebraic. Alfabetul pe care îl
folosim a fost adoptat ulterior, în perioada postexilică, și este de origine aramaică. Limba ebraică
se citește de la dreapta la stânga. Dacă ar fi să aplicăm această regulă de citire la limba română,
am obține ceva de forma: EIGOLOET AL TNEDUTS TNUS .

Grefem-ul Grafem-ul Valoarea Nume Transliterare Echivalent

paleoebraic aramaic numerică românesc
‫א‬ 1 Alef ’ Nu se citește.

‫בּ‬ b b
‫ב‬ 2 Bet
v
‫ב‬ ḇ
‫גּ‬ g
‫ג‬ 3 Ghimel g
‫ג‬ ḡ
‫דּ‬ d
‫ד‬ 4 Dalet d
‫ד‬ ḏ
h (la final fără
‫ה‬ 5 He mappiq „h ”) h

‫ו‬ 6 Vav w v
‫ז‬ 7 Zain z z

1
Pentru o explicație similară vezi: John H. Dobson, Learn Biblical Hebrew, Grand Rapids, Baker Academic, 2012,
p. 2.
6
 ‫ח‬ 8 Het ḥ h
‫ט‬ 9 Tet ṭ t
‫י‬ 10 Yod y i
‫כּ‬ k k(h)
‫כ‬ 20
Haf
‫כ‬ ḵ h(k)
Final: ‫ך‬ h
‫ל‬ 30 Lamed l l
‫מ‬
40 Mem m m
Final: ‫ם‬
‫נ‬
Final: ‫ן‬ 50 Nun n n

‫ס‬ 60 Sameh s s
‫ע‬ 70 Ain ʻ Nu se citește.
‫פּ‬ p̄ p
‫פ‬
80 Pe
‫פ‬ p
Ph/f
Final: ‫ף‬

‫צ‬
Final: ‫ץ‬ 90 Țade ț ț

‫ק‬ 100 Kof q q/c

‫ר‬ 200 Reș r r
ֹ‫ש‬ 300 Sin ś s
‫שׁ‬ 300 Șin ș ș
‫תּ‬ t
‫ת‬ 400 Tav t
‫ת‬ ṯ

Toate consoanele alfabetului ebraic se aud în vorbire, adică sunt mobile, excepție fac
literele ‫ע י ו ה א‬. În special literele yod, waw, he, nu se aud când se afla la sfârșitul cuvântului și
când sunt precedate de vocale. Litera he devine mobilă (se pronunță) la sfârșitul cuvântului dacă
are în interior punctul mapik.

1.1.1. Formele finale

Cinci dintre literele ebraice pot fi scrise în două moduri diferite. Cea de-a doua formă este
utilizată atunci când literele respective sunt folosite la finalul unui cuvânt. Forma finală poată

7
numele de sofit. Aceste litere sunt: ‫ כ‬- ‫ מ ;ך‬- ‫ נ ;ם‬- ‫ פ ;ן‬- ‫ץ – צ ;ף‬. Pentru a ni le aminti mai ușor

putem să învățăm cuvântul mnemotehnic: KaMNaP̱eȘ – Kamnafeț2 (‫) נ ַ פּ ֵ ץ‬.

ְ‫כַּמ‬

1.1.2. Grupuri de litere speciale

1.1.2.1. BeGaD KePaT

Primul grup de litere speciale este cunoscut sub numele de BeGaD KePaT ( ‫כפת‬ ‫)בגד‬.
Literele care alcătuiesc acest grup pot să fie pronunțate în două moduri. Ele au o pronunțare tare,
exploziva, când in interiorul consoanei este un punct numit dagheş si o pronunțare moale, când
dagheş-ul lipsește (ex. ‫פּ‬, ‫בּ; פ‬, ‫כּ; ב‬, ‫)כ‬. Fiecare dintre literele BeGaD KePaT poate să apară fie
cu dagheș, fie fără, dar pronunțarea modernă face distincția între pronunțarea tare și cea moale
numai pentru bet, kaf și pe.3

1.1.2.2. Guturalele

Cel de-al doilea grup este cel al guturalelor. Guturalele sunt: ‫א‬, ‫ה‬, ‫ח‬, și ‫ע‬. Numele lor

provine de la faptul că pronunția lor necesită un sunet din gât. La fel ca ele se comportă și litera ‫ר‬.
Chiar dacă nu este propriu-zis o guturală, reș se comportă ca una și este inclusă în aceeași

categorie. Astfel, Guturalele sunt: ‫א‬, ‫ה‬, ‫ח‬, ‫ ע‬și ‫ר‬. Un aspect particular guturalelor este că ele nu

primesc dagheș.

2
Timothy Crow; Silviu Tatu, Ebraica biblică, Oradea, Cartea Creștină, 2001, p. 26.
3
Karl V. Kutz; Josberger Rebekah, Learn Biblical Hebrew: Reading for Comprehension: An Introductory Grammar,
Bellingham, LA: Lexham Press, 2018, p. 6.
8
Scrierea consoanelor

9
10
11
 2. Semnele masoretice

După cum s-a menționat mai devreme, limba ebraică funcționează pe baza unui alfabet
consonantic. Sunetele vocalelor erau suplimentate de vorbitor/cititor în baza familiarității cu
limba vorbită și cu textul. Chiar dacă vocalele erau absente din alfabet, cu timpul unele consoane
au primit valoare vocalică. Atribuirea acestei valori s-a produs pe fondul tendinței anumitor
consoane de a se elida. Consoanele au rămas în text fără ca acestea să mai funcționeze ca atare.
Ele sunt numite consoane-vocale, matres lectiones sau quiescente. Acestea sunt: ‫י ו ה א‬.
Cu timpul, din dorința de claritate și pentru a se putea învăța mult mai ușor citirea,
masoreții au creat un sistem de vocale (nikkud). Ei au atribuit grafeme vocalelor ebraice și le-au
strecurat sub consoanele textului sacru. Contribuția masoreților nu s-a mărginit strict la sistemul
vocalic, ci ei au creat și alte grafeme care servesc ca accente sau mărci disjunctive.

2.1. Vocalele
În ebraică vocalele sunt așezate fie sub consoane fie la stânga. Textul ebraic fără

vocalizare arată în felul următor: ‫ בראשית ברא אלהים את השמים ואת הארץ‬iar dacă aplicăm

vocalele forma textul va fi: ‫ה ִ ֑ ים א ֵ ֥ ת ה ַ שּׁ ָ מ ַ ֖ י ִ ם ו ְ א ֵ ֥ ת ה ָ א ָ ֽ ר ֶ ץ׃‬. ֱ ‫בּ ְ ר ֵ אשׁ ִ ֖ ית בּ ָ ר ָ ֣ א א‬

Se citește de la dreapta la stânga și se continuă în zig-zag, cu alte cuvinte se începe cu o

consoană, apoi cu vocala de dedesubt sau din stânga, în funcție de caz, apoi se continuă cu
următoarea consoană și vocală etc. Citirea este exemplificată în imaginea alăturată.

Fiecare consoană a limbii ebraice care se află pe poziția incipientă a unei silabe, trebuie să
fie însoțită de o vocală. Ultima consoană a unei silabe poate să rămâne fără vocală.

12
 Vocalele se împart în trei clase (a, i și u) și în trei categorii (vocale lungi4, scurte și
semivocale)5.

C- orice consoană din alfabetul ebraic în afară de guturale

G- orice consoană guturală din alfabetul ebraic.

2.1.1. Kameț-hatuf
Kameț necesită o atenție sporită, deoarece sunt momente în care se citește „a” și sunt
momente în care se citește „o” (Kameț-hatuf). Regulile de citirea a lui kameț-hatuf sunt
următoarele.
1. În silaba închisă neaccentuată, kameț este hatuf.

‫ ָ=כ ְ ל ָ ֖ה‬mâncare
‫א‬

2. Un meteg, o linioară verticală așezată în stânga lui kameț, va apărea sub prima
consoană a cuvântului pentru a reda valoarea vocalică a lui kameț. Meteg-ul arată că
kameț se citește „a”.

‫ ֽ –כ ְ מ ָ ה‬se
ָ ‫ח‬citește hachma (ea este înțeleaptă) și nu hochma (înțelepciune).
4
Vocalele lungi se transliterează prin adăugarea unui macron în partea de sus a vocalei. Macron-ul este o bară
orizontală așezată deasupra vocalei și indică faptul că vocala aceea este una lungă. Ex. ā, ē, ī, ō, ū.
5
Pentru o discuție mai amplă cu privire la vocale vezi: Paul Joüon; Takamitsu Muraoka, A Grammar of Biblical
Hebrew, Roma, Pontificio Instituto Biblico, 2006, p. 31-43; sau Wilhelm Gesenius, Gesenius’ Hebrew Grammar,
trad. A. E. Cowley, Mineola, Dover Publications, 2017, p. 37-54.
13
 3. Kameț se citește întotdeauna „o” scurt când este urmat de un șeva mut și se află într-o
silabă închisă neaccentuată. 6

‫ ר= ְ מ ָ ה‬viclenie
ָ‫ﬠ‬

2.1.2. Patah
Patah-ul ascuns se așază înaintea guturalelor finale: ‫ ח‬și ‫ע‬. Un patah nesilabic se așază
apare sub guturală dacă cuvântul nu se sfârșește într-o vocală din clasa „a”. În acest caz vocala se
pronunță înaintea guturalei finale.

ַ ‫רוּ‬
– ruah (duh, vânt) și nu ruha

2.1.3. Șeva
În ebraică fiecare consoană, cu excepția celor finale, trebuie să fie însoțite de vocale. Din
cauza aceasta limba are nevoie de un simbol care să indice absența unei vocale. Simbolul ales

pentru a desemna absența vocalelor se numește șeva ( ְ ◌

). Șeva-ul poate să fie de două feluri:

vocalic și mut. Regulile de citire a lui șeva sunt:

1. Atunci când stă sub prima consoană a unui cuvânt este vocalic.

‫מ ְ=ל ָ כ ִ ֖ ים‬regi

2. Atunci când stă sub ultima consoană a unui cuvânt este mut.

ֶ ‫מ= ֶ ל‬rege

3. Când se află în mijlocul unui cuvânt, dacă stă după o vocală lungă este vocalic, iar
dacă stă după o vocală scurtă este mut.

‫ י= ֵ ֣ל ְ כוּ‬ei vor merge

‫ מ= ְ ל ָ כ ָ ה‬regat,
ַ ‫ מ‬domnie

4. Dacă la finalul unui cuvânt se află dublu-șeva, sau șeva adiacent, primul este vocalic
iar cel de-al doilea este mut.

ְ ‫ ַ ֖=שׁ ְ ק‬și
‫ ַ תּ‬a‫ ו‬dat să bea

6
Excepție! Dacă kameț are un meteg sau dacă silaba în care se află este accentuată, cantitatea vocalică a lui kameț
este păstrată și se citește „a” și nu „o”.
14
 5. Atunci când în mijlocul unui cuvânt se află dublu-șeva, sau șeva adiacent, primul este
mut, iar cel de-al doilea este vocalic.

‫= ְ ל ְ כ ֥ וֹת‬
‫ מ‬regate,
ַ‫מ‬ domnii

6. Dublu-șeva, sau șeva adiacent, nu poate să stea la începutul unui cuvânt. Dacă este
cazul, primul șeva se transformă în hirek, iar cel de-al doilea devine mut. Acest
fenomen poate să fie întâlnit destul de frecvent atunci cânt unui cuvânt care începe cu
șeva îi este alăturată o prepoziție.

7. Șeva este mut atunci când încheie o silabă închisă neaccentuată.

‫ ְ–ר ָ א ֵ ל‬Israel
‫יִשׂ‬

2.2. Semne masoretice ortografice

2.2.1. Dagheș
Dagheș-ul este un punct așezat în interiorul unei consoane. De reținut este că el nu stă în

consoanele guturale (‫א‬, ‫ה‬, ‫ח‬, ‫ ע‬și ‫)ר‬. Dagheș-ul este de două felul: dagheș forte și

dagheș lene (lat. slab).

2.2.1.1. Dagheș forte
Rolul lui dagheș forte este acela de a semnala dublarea unei consoane. Evreii au preferat
să semnaleze repetarea unei consoane printr-un daghiș în loc să o scrie de două ori( este
scris ca - și se pronunță hitte).

1. Dagheș forte se folosește în prima consoană a cuvântului articulat. Articolul ( ַ ‫ה‬

) cere

ca prima consoană a cuvântului să aibă dagheș forte.

‫ה ַ=כּ ֶ֗ ל ֶ ב‬câinele

2. În mijlocul unui cuvânt se folosește într-o consoană care este precedată de o vocală
scurtă.

- immed = el a stat

3. Dagheș-ul este forte după cuvintele monosilabice ‫מ ָ ה‬și ‫ז ֶ ה‬, care se leagă de cuvântul

următor printr-un machef.

15
 ‫ ַ=ה־יּ ִ ק ְ ר ָ א‬cum
‫ מ‬va striga/numi

4. Dagheș forte se folosește în consoanele care au asimilat o altă literă lipsită de o vocală
și punctată numai cu șeva mut.

= el va cădea. Forma verbală trebuia să fie scrisă ca

5. Nu se folosește niciodată într-o consoană finală, fără vocală.

‫ =א ֵ ם‬mamă

6. Nu poate să existe decât un singur dagheș forte într-un singur cuvânt!

7. Dacă daghiș nu se află într-una dintre BeGaD KePaT, atunci el este forte. Dacă dagiș
este precedat de șeva mut este dagheș lene, dacă este precedat de o vocală este daheș forte.

‫ ִ –ל ְ פּ ָ ה‬dagheș
‫ז‬ lene

‫ח=ֻ פּ ָ ה‬baldachin – dagheș forte

2.2.1.2 Dagheș lene

Este folosit pentru a evidenția pronunția dură/tare a literelor din grupul BeGaD KePaT. De
asemenea mai trebuie menționat că dagheș lene nu stă niciodată după o vocală.

2.2.2. Mappik
Semnul mappik se aseamănă în reprezentare cu semnul dagheș, dar nu și în funcție.
Mappik se folosește pentru a arăta păstrarea caracterului vocalic a consoanelor alef, he, yod și
waw. În he final întărește pronunția și ne ajută să facem diferența dintre cazurile în care se citește
și atunci când are funcție de matres lectiones (majoritatea cazurilor).

‫ר= ְ ﬠ ָ ֑ הּ‬sămânța
ַ‫ז‬ ei

2.2.3. Meteg
Semnul masoretic meteg este reprezentat grafic printr-o linie verticală așezată în stânga
unei vocale. Scopul semnului este acela de a menține cantitatea vocalică a unei vocale și de a o
pronunțare rapidă a vocalei. El apare împreună cu kameț și împreună cu șeva-ul compus.

‫ָ ֽ =א ָ ד ָ ם‬omul
‫ ה‬-meteg ne avertizează că kameț nu este hatuf, deci se citește „a” și nu „o”.

‫כֹ ֽ=ה ֲ נ ִ֗ ים‬preoți – stă înaintea șeva-ului compus.

16
 2.2.4. Makef
Semnul masoretic makef este reprezentat grafic printr-o linie orizontală plasată la nivelul
superior al unor cuvinte. El are un rol conjunctiv la nivelul cuvintelor, adică leagă două sau mai
multe cuvinte. Cuvintele legate prin makef se comportă a un întreg, deci construcția este tratată ca
un singur cuvânt și se pronunță ca unul singur.

Este de reținut că și în cadrul linilor poetice din poezia ebraică, în momentul în care se
stabilește o relație de paralelism între liniile poetice, cuvintele legate prin makef funcționează ca
un singur element.

2.2.5. Accentele conjunctive și disjunctive7

Pe lângă sistemul de vocalizare, în Textul Masoretic sunt folosite și alte grafeme, iar
acestea funcționează ca accente. Accentele, dintre care ne vom familiariza numai cu cele mai
importante, funcționează cu rol conjunctiv sau disjunctiv.

2.2.5.1. Accente disjunctive

Accentele disjunctive funcționează ca semne de punctuație. Vom aduce în discuție modul

în care funcționează trei dintre aceste accente. Finalul unui verset este anticipat prin silluk ( ֽ ◌
),

care este o bară verticală amplasată la subsolul ultimei silabe accentuate a ultimului cuvânt din

verset. Sfârșitul propriu-zis al versetului este marcat prin sof-pasuk (‫)׃‬. Acesta, am putea spune,

este „punctul” (.) limbii ebraice.

Disjuncția prin sof-pasuk este disjuncția majoră, adică marchează finalul unui verset.
Versetul la rândul lui poate să fie rupt în mai multe părți care nu trebuie să fie neapărat de

dimensiuni egale. Disjuncția la nivelul versetului este realizată prin alte două accente. Atnah ( ֑ )◌

marchează jumătatea versetului. Jumătățile care rezultă din folosirea lui atnah sunt mai apoi, la

rândul lor, rupte în subunități prin alte două accente. Primul este numit zakef ( ֔ ◌
), iar cel de-al

doilea sgolta ( ֒ ◌) (este folosit numai în prima diviziune formată de atnah). Trebuie menționat că

7
Pentru o discuție mai amplă cu privire la accente vezi: Paul Joüon; Takamitsu Muraoka, A Grammar of Biblical
Hebrew, p. 56-63.
17
atnah se găsește la subsolul cuvântului, adică este notat sublinear, iar zakef și sgolta sunt notate
supra-linear.

‫ים מ ַ ְ ר ַא ֱח ֶ ֖ה ִ֔פ ֶ ת ﬠ ַ ל־פּ ְ נ ֵ ֥י ה ַ מּ ָ ֽי ִ ם׃‬

‫ה ֑וּ‬
֣ ‫ﬠ ַ ל־פּ ְ נ ֵ ֣יוֹםתו ְ ְר‬ ֶ֔ ֹ‫הוּ ֙חֹ ֖ו ָשׁב‬
ְ ‫הוּ ו‬
֙ ֹ ‫ ָ י ְ ת ָ ֥ ה ת‬Gen.
‫ֶ ץ ה‬1:2
‫ו ְ ה ָ א ָ֗ ר‬

În acest verset putem să observăm prezența principalelor accente disjunctive.

2.2.5.2. Accentele conjunctive

Accentele conjunctive unesc cuvintele între ele într-o frază sau propoziție. Ele marchează
legătura care ar trebui să existe între cuvinte ca părți de propoziție și de cuvânt (subiect, predicat).

Accentul munah ( ֣ )◌este cel mai puternic accent conjunctiv.

‫ית ֥רת ָ ֣ה ַ שּׁ ָ מ ַ ֖ י ִם ו ְ א ֵ ֥ ת ה ָ א ָ ֽ ר ֶ ץ׃‬

ֵ ָ ‫ים ִ ֖ אבּ‬
‫אשׁ‬֑ ִ ‫ ֵה‬Gen.1:1
‫א בּא ְ ֱ ר‬

În acest exemplu se poate observa cum munah evidențiază relația dintre predicatul ‫בּ ָ ר ָ ֣ א‬

și subiectul ‫ ה ִ ֑ ים‬. ֱ ‫א‬

3. Semnul complementului direct

Complementul direct determină un verb cu funcția de predicat. El arată obiectul asupra
căruia se exercită direct acțiunea exprimată de cuvântul determinat. De obicei, când

complementul direct este articulat, el este însoțit de particula ‫א ֵ ת‬

. Particula complementului

obiect direct poate să apară singură, lângă complement, sau poate să fie legată printr-un makef.
Întrebările la care răspunde sunt: „pe cine?” sau „ce?”.

‫־התְ ָ דּא ֵ ֖ ֣ לוֹרא ֱ ה ִ֔ ים בּ ֵ ֥ ין ה ָ א ֖ וֹר וּב ֵ ֥ ין ה ַ חֹ ֽ שׁ ֶ ׃‬
‫ים ַאיּ ֶַ ב‬
‫ ַ ֧ ר ְכּ ִא ֱאי־ט ֑ה ִ ֛וֹב ו‬Gen.
‫ ו ַ יּ‬1:4

Și Domnul a văzut că lumina era bună. Și Domnul a separat lumina de întuneric.

4. Guturalele

18
 Guturalele (‫א‬, ‫ה‬, ‫ח‬, ‫ ע‬și ‫ )ר‬prezintă câteva caracteristici care le diferențiază de celelalte

consoane.
1. Guturalele nu pot să fie dublate. Deci, ele refuză să primească dagheș forte. Singura
guturală care primește dagheș forte, în anumite cazuri excepționale este ‫ר‬. Chiar dacă
guturalele nu primesc dagheș forte, ele lungesc compensator vocala anterioară. De
regula înaintea lor stă un patah, care sub influența guturalei se va lungi în kameț. Dacă
guturala este vocalizată cu kameț, patah-ul vocalei anterioare se va lungi în țere.
2. Guturalele preferă să primească ca vocală proprie vocalele din clasa „a”, înainte, dar și

după ele. Această tendință este notabilă în cazul guturalelor ‫ה‬, ‫ח‬, și ‫ע‬. Patah apare

întotdeauna înaintea acestor guturale ( ‫)ב ַ ח‬.ֶ ‫ז‬De fiecare dată când consoanele ‫ ח‬și ‫ ע‬se

află la finalul unui cuvânt primesc patah ascuns ( ַ ;‫) ַרוּ‬. ֵ ‫ר‬

3. Guturalele preferă să primească șeva compus în loc de cel simplu. De obicei guturalele

primesc hatef-patah ( ֲ ◌
). Când stă în poziția inițială, ‫ א‬primește adesea hatef-șegol

( ֱ ◌
).

‫א ֲ= שׁ ֶ ר‬care (pronume relativ); ‫ ה ִ ים‬-ֱ ‫א‬ʼElohim; ‫ –ח ֲ לוֹם‬halom = vis

4. Consoanele kuiescente8
Consoanele kuiescente se mai numesc și consoane slabe, deoarece ele nu se aud în vorbire
și ele se deosebesc de matres lectiones. Consoanele care fac parte din matres lectiones ajută la
formarea vocalelor lungi. Consoanele kuiescente în apropierea unor vocale omogene, părăsesc
caracterul consonantic în favoarea celui vocalic și formează, împreună cu vocala precedentă, o
altă vocală lungă.
Consoanele slabe se întâlnesc în două situații: ca matres lesctiones sau ca litere propriu-
zise. În cazul în care se folosesc ca matres lectiones, ele țin locul unor vocale. Scrierea ebraică
avea nevoie de un mod în care să semnaleze prezența unor vocale, chiar dacă alfabetul ebraic era
consonantic. Când funcționează drept consoane, ele își păstrează cel mai des acest caracter în
8
Pentru o discuție mai elaborată cu privire la consoanele kuiescente vezi: Emilian Cornițescu; Dumitru Abrudan,
Limba ebraică biblică, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2002, p. 57-62.
19
momentul în care se află la începutul cuvântului. Cele mai regulate kuiescente sunt waw și yod.
Alef și he pot funcționa la fel ca waw și yod în anumite condiții.

5. Împărțirea în silabe
Silabele pot fi înțelese ca unități de sunet izolate dintr-un cuvânt. În ebraică silabele încep
cu o consoană și conțin o singură vocală. Ca să fim și mai specifici vom împărți silabele în două
categorii. Prima categorie este reprezentată de silabele formate dintr-o consoană și o vocală
(C+v). Acest tip de silabe se mai numesc și silabe deschise. Cea de a doua categorie este formată
din silabele alcătuite din două consoane și o vocală (C+v+C). Categoria aceasta poartă numele de
silabe închise. Dacă silaba se sfârșește cu o vocală, silaba este deschisă, iar dacă silaba se
sfârșește cu o consoană, atunci silaba este închisă.

- mé-leh

Silabă deschisă (se sfârșește în vocală)

Silabă închisă ( se sfârșește în consoană)

Odată ce putem identifica silabele unui cuvânt trebuie să știm că una dintre silabe este
accentuată. De obicei, în limba ebraică, accentul cade pe ultima sau pe penultima silabă. Silaba

accentuată se marchează cu simbolul: ֫◌

.

Regula care spune că fiecare silabă a limbii ebraice trebuie să înceapă cu o consoană și să
conțină o singura vocală are două excepții. Pe scurt, prima excepție spune că un cuvânt poate
începe cu vocala șurek (‫)וּ‬, iar când este cazul, șurek reprezintă o singură silabă. Cea de-a doua
excepție se referă la patah-ul ascuns. Patah-ul ascuns nu se ia în considerarea atunci când se
determină silabele.
La împărțirea în silabe închise, neaccentuate sau accentuate, și silabe deschise,
neaccentuate sau accentuate, se mai poate adăuga și silaba complexă deschisă (CeCv) și silaba
complexă închisă (CeCvC).
Silaba complexă deschisă:

Silaba complexă închisă:

20
 În cazul în care, la sfârșit de cuvânt apar două consoane ambele cu șeva, șeva-urile vor fi
considerate ambele kuiescente, iar silaba va fi dublu închisă (CvCC/ CvCeC).

Vocalele se comportă în silabe după cum se poate observa în tabel.

21