SECRETELE UNEI RUGĂCIUNI PIERDUTE

Gregg Braden

Introducere

“ EXISTĂ ÎN NOI FORŢE MINUNATE ŞI SĂLBATICE .”

Cu aceste cuvinte, Sf. Francisc din Assisi descria misterul şi puterea care trăiesc în
fiecare bărbat, femeie şi copil născut în această lume. Poetul sufist Rumi a descris şi el
magnitudinea acelei puteri, comparând-o cu o vâslă uriaşă care ne împinge înainte prin
viaţă. „Dacă îţi pui sufletul în faţa acestei vâsle, alături de mine”, începe el, „puterea
care a creat universul va pătrunde în corpul tău dintr-o sursă ce nu se află în afara ta, ci
sălăşuieşte într-un Tărâm sfânt care trăieşte în noi.”
Printr-un limbaj poetic, atât Rumi, cât şi Sf. Francisc, exprimă ceva ce se află
dincolo de experienţa evidentă a lumii noastre de fiecare zi. În cuvintele vremii lor, ei ne
reamintesc ceea ce oamenii din vechime numeau cea mai mare forţă din univers –
puterea care ne uneşte cu cosmosul. Astăzi, noi ştim că această putere este rugăciunea.
Vorbind despre rugăciune, Sf. Francisc spunea cu simplitate: „Rezultatul rugăciunii este
viaţa”. „Rugăciunea ne aduce viaţa”, spune el, pentru că ea „irigă Pământul şi inima”.

Puntea către trecutul nostru

Cunoaşterea este puntea care ne conectează cu toţi cei care au trăit vreodată înaintea
noastră. De la o civilizaţie la alta şi de la o viaţă la alta, contribuim cu poveştile noastre
personale la istoria colectivă. Cu toate acestea, indiferent cât de bine păstrăm
informaţiile din trecut, cuvintele care scriu aceste poveşti nu sunt decât puţin mai mult
decât nişte simple „date” până când nu le dăm un înţeles. Modul în care aplicăm ceea ce
ştim din trecutul nostru devine înţelepciunea prezentului.
De exemplu, timp de mii de ani, cei care au trăit înaintea noastră au păstrat
informaţii despre rugăciune, motivele din care ea are efect şi modul în care o putem
folosi în vieţile noastre. În temple uriaşe şi morminte ascunse, prin limbaj şi obiceiuri ce
s-au schimbat foarte puţin în ultimii 5.000 de ani, strămoşii noştri au păstrat cunoaşterea
puternică a rugăciunii. Dar secretul nu se află în cuvintele rugăciunilor. La fel cum
puterea unui program de calculator reprezintă mai mult decât limbajul în care acesta e
scris, trebuie să căutăm mai în profunzime pentru a descoperi adevărata putere care ne
aşteaptă atunci când ne rugăm.
Poate fi exact acea putere pe care a descoperit-o misticul George Gurdjieff ca
rezultat al căutării adevărului de-a lungul întregii sale vieţi. După ani întregi în care a
urmat indiciile străvechi care l-au condus prin temple şi sate pierdute, de la un învăţător
la altul, el s-a trezit într-o mânăstire ascunsă în munţii Orientului Mijlociu. Acolo, un
mare maestru i-a oferit cuvintele şi încurajarea de care avea nevoie pentru a-şi continua
căutările în întreaga lume: „Ai descoperit acum condiţiile în care dorinţa inimii tale
poate deveni realitatea fiinţei tale”. Iar eu nu pot decât să cred că rugăciunea e o parte
importantă din tot ceea ce a descoperit Gurdjieff.
1
 Pentru a devoala înţelesul a ceea ce Sf. Francisc numea „forţele minunate şi
sălbatice” din noi şi a determina condiţiile în care dorinţele inimilor noastre devin
realitate, trebuie să înţelegem relaţia noastră cu noi înşine, cu lumea în care trăim şi cu
Dumnezeu. Prin ceea ce cunoaştem din trecutul nostru, ni se oferă informaţiile necesare
pentru a face exact acest lucru. În cartea sa „The Profet”/„Profetul”, Kahlil Gibran ne
aminteşte că nu putem fi învăţaţi lucruri pe care deja le ştim. El afirma că: „Niciun om
nu-ţi poate dezvălui ceea ce se află deja, pe jumatate în stare de adormire, în crepusculul
cunoaşterii tale.” Este cât se poate de credibil faptul că, din profunzimile ascunse
înlăuntrul nostru, avem deja puterea de a stabili o comunicare cu forţa responsabilă de
existenţa noastră! Însă pentru a face asta, trebuie să descoperim cine suntem noi cu
adevărat.

Cele două întrebări universale

Pionierul în antropologie Louis Leakey a fost întrebat odată de ce era atât de

importantă munca lui dedicată descoperirii celor mai vechi dovezi ale existenţei umane.
Şi iata răspunsul lui: „Fără a înţelege cine suntem noi şi de unde am venit, nu cred că
am putea evolua cu adevărat”. Cred că e mult adevăr în ceea ce a spus Leakey – atât de
mult, încât o mare parte din viaţa mea de adult a fost consacrată căutărilor pentru a afla
cine suntem noi şi cum ne poate ajuta cunoaşterea trecutului să devenim oameni mai
buni şi să creăm o lume mai bună.
Cu excepţia Antarcticii, cercetările mele asupra misterelor trecutului nostru m-au
purtat pe toate continentele planetei. Din oraşele mari, precum Cairo şi Bangkok, până
în satele izolate din Peru şi Bolivia, de la mânăstirile străvechi din munţii Himalaya ai
Tibetului, până la templele hinduse din Nepal, timp în care am explorat fiecare cultură,
o singură temă revenea obsesiv. Oamenii acestei lumi sunt pregătiţi pentru ceva mai
mult decât suferinţa şi incertitudinea care le definesc vieţile de atâta vreme. Ei sunt
pregătiţi pentru pace şi pentru un mâine mai bun.
Pe cât de diferite par culturile şi modurile noastre de viaţă din afară, dincolo de
suprafaţa lor, căutăm cu toţii aceleaşi lucruri – un loc pe care să-l numim acasă,
bunăstarea familiilor noastre şi un viitor mai bun pentru noi şi copiii noştri. În acelaşi
timp, sunt două întrebări pe care oamenii din toate culturile mi le pun permanent, direct
sau prin intermediul traducătorilor: Prima e simplă: „Ce se întâmplă cu lumea noastră?”
Iar a doua întrebare este: „Ce am putea face pentru ca lucrurile să meargă mai bine?”
Răspunsurile la ambele întrebări par să fie legate de un singur înţeles care uneşte
tradiţiile rugăciunii de astăzi cu cele mai vechi şi respectate tradiţii spirituale din
trecutul nostru.
În urmă cu 400 de ani, pe înălţimile deşertice ale Americii de sud-vest, păstrătorii
înţelepciunii din familiile Navajo au fost încercaţi de Pământ, de natură şi de triburile
înconjurătoare. Problemele cumplite pe care seceta, căldura toridă şi lipsa hranei le-au
generat în triburile lor i-au făcut pe nativii Navajo să înţeleagă că trebuie să-şi
folosească suferinţa lăuntrică pentru a suporta condiţiile vitrege apărute în lumea din
afara lor. Supravieţuirea lor depindea de posibilitatea de a învăţa să facă acest lucru.
Recunoscând că încercările vieţii i-au împins în adâncul celor mai profunde
suferinţe, ei au descoperit, totodată, că aceleaşi încercări atât de grele le-au revelat
2
puterea nemărginită care sălăşuia înlăuntrul lor. Ei au fost nevoiţi să găsească o
„ancoră” în ei înşişi – o credinţă care să le dea puterea interioară de a îndura
vicistitudinile vieţii şi încrederea că vor veni zile mai bune. Din acel loc al puterii, ei au
avut încrederea de a-şi asuma riscuri, de a-şi schimba viaţa şi a da un sens lumii lor.
Vieţile noastre de astăzi nu diferă foarte mult de cele ale acelor bravi înaintaşi care
cutreierau înălţimile deşertice ale Americii de sud-vest cu secole întregi înaintea creării
ţării noastre.
Deşi scenariul s-a schimbat, iar circumstanţele sunt cu totul altele, noi încă ne găsim
în situaţii care clatină fundamentul credinţelor noastre, ne testează limitele
vulnerabilităţilor şi ne provoacă să ne ridicăm deasupra lucrurilor care ne rănesc. Într-o
lume pe care mulţi o descriu că „se destramă pe la cusături”, marcată de acte de ură fără
sens, de un număr record de relaţii eşuate şi de căsnicii distruse şi de condiţii care
ameninţă supravieţuirea întregii societăţi, ne confruntăm cu provocarea de a găsi un
mod de a ne trăi fiecare zi în pace, bucurie şi cu un anumit simţ al ordinii.
Cu o elocvenţă tipică pentru o astfel de înţelepciune străveche, tradiţia Navajo
descrie un mod de a privi viaţa care plasează responsabilitatea pentru fericirea sau
suferinţa noastră exact pe umerii noştri. Păstrată ca Rugăciune a frumuseţii, cuvintele ei
diferă de la o consemnare la alta şi de la o transmitere prin viu grai la alta, deşi esenţa
rugăciunii poate fi redată prin trei propoziţii scurte. Prin doar 20 de cuvinte, bătrânii
înţelepţi Navajo împărtăşesc o înţelepciune sofisticată, reamintindu-ne legătura dintre
lumea noastră interioară şi cea exterioară, legătură recunoscută abia recent de ştiinţa
modernă. Formată din trei părţi, fiecare propoziţie oferă revelarea puterii noastre de a
schimba chimia corpurilor noastre şi de a influenţa posibilităţile cuantice ale lumii
noastre. În forma ei cea mai simplă, cuvintele rugăciunii vorbesc de la sine:
“Nizhonigoo biliina”, care pot fi traduse astfel:

Rugăciunea frumuseţii :
„ Frumuseţea care sălăşuieşte în tine,
Frumuseţea lângă care trăieşti,
Frumuseţea pe care îţi întemeiezi viaţa.” 2

Prin aceste cuvinte ale unui autor uitat în negura vremurilor, simplitatea acestei
rugăciuni ne oferă o nouă speranţă atunci când totul pare să fi eşuat. Dar Rugăciunea
frumuseţii e mai mult decât o înşiruire de cuvinte. În simplitatea ei se află cheia pentru
rezolvarea unuia dintre cele mai mari mistere ale omenirii:
Cum să supravieţuim în faţa suferinţelor vieţii?
În loc să ne prefacem că suntem în siguranţă şi să evităm orice situaţie care, de fapt, îi
dă sens fiecărei zile, puterea frumuseţii şi a rugăciunii ne permite să sărim chiar în
mijlocul experienţei noastre, ştiind că orice suferinţă pe care am trăi-o e trecătoare. Prin
Rugăciunea frumuseţii, indigenii Navajo au găsit de multă vreme putere, alinare şi o
cale de a înfrunta suferinţa din lumea noastră.
Ce secrete ascund tradiţii precum cele ale poporului Navajo, ale călugărilor şi
călugăriţelor din Tibet şi multe alte tradiţii care şi-au păstrat cunoaşterea, în timp ce
majoritatea lumii a pierdut legătura cu Pământul, legăturile interumane şi contactul cu
Divinitatea?
3
Ce înţelepciune le era accesibilă în vremea lor, care ne-ar putea ajuta şi pe noi să
devenim mai buni şi să creăm o altfel de lume?

Suferinţa, binecuvântarea, frumuseţea şi rugăciunea

Ascunsă în cunoaşterea înaintaşilor noştri, descoperim înţelepciunea care ne dă

puterea ca rugăciunile noastre să vindece şi să aducă pace. De la scrierile străvechi ale
gnosticilor şi esenienilor, până la tradiţiile indigene din întreaga Americă, suferinţa,
binecuvântarea şi frumuseţea sunt recunoscute drept chei pentru a supravieţui celor mai
mari încercări. Rugăciunea este limbajul care ne permite să aplicăm lecţiile
experienţelor noastre în situaţiile cu care ne confruntăm în viaţă.
Din această perspectivă, „înţelepciunea” şi „suferinţa” sunt două extreme ale
aceleiaşi experienţe. Ele sunt începutul şi încheierea aceluiaşi ciclu. Suferinţa este
sentimentul nostru iniţial, reacţia instinctuală la pierdere, dezamăgire sau la aflarea unor
informaţii care ne şochează emoţional. Înţelepciunea este expresia vindecată a suferinţei
noastre. Noi transformăm suferinţa în înţelepciune descoperind noi înţelesuri în
experienţele dureroase. Binecuvântarea, frumuseţea şi rugăciunea sunt instrumente
pentru schimbarea noastră.
Reverendul Samuel Shoemaker – un vizionar creştin al secolului XX – descrie
puterea rugăciunii de a crea schimbări printr-o singură propoziţie poetică şi poate
amăgitor de simplă: „Poate că rugăciunea nu va schimba lucrurile pentru tine, dar în
mod sigur, te va schimba pe tine pentru lucruri”. Poate că nu vom reuşi să ne întoarcem
în timp pentru a anula cauza durerii noastre, dar avem puterea de a schimba ceea ce
înseamnă pentru noi pierderea cuiva drag, şocul promisiunilor deşarte şi dezamăgirile
vieţii. Iar făcând acest lucru, deschidem calea care ne poartă înainte, către o determinare
de a vindeca până şi cele mai dureroase amintiri.
Fără să înţelegem legătura dintre înţelepciune şi suferinţă, rezistenţa noastră la durere
poate părea lipsită de sens – ba chiar chinuitoare – şi ea continuă, pentru că ciclul
durerii rămâne deschis. Dar cum ne putem scoate pe noi înşine din suferinţa vieţii,
pentru a descoperi înţelepciunea ascunsă într-o experienţă dureroasă? Când ne clătinăm
în urma unei pierderi, a unui adevăr frânt sau a unei trădări la care nici măcar nu ne
gândeam în urmă cu doar câteva ore sau clipe, cum ne vom putea găsi îndeajuns de
repede un refugiu din calea emoţiilor, pentru a simţi altceva? Aici intră în joc puterea
binecuvântării.

Binecuvântarea ne eliberează

„Binecuvântarea” este secretul străvechi care ne eliberează din suferinţa vieţii

îndeajuns de repede pentru a înlocui durerea cu un alt sentiment.
Atunci când binecuvântăm oamenii sau circumstanţele care ne-au rănit,
suspendăm temporar ciclul durerii.
Nu contează dacă această suspendare durează doar o nanosecundă sau o întreagă zi.
Oricât de mult ar dura, în timpul binecuvântării ni se deschide o cale pentru a începe
vindecarea şi a merge mai departe. Explicaţia e că dacă, pentru un timp, ne eliberăm din

4
durerea noastră, scăpăm de suferinţă îndeajuns de mult timp pentru a lăsa să pătrundă
altceva în inimile şi minţile noastre. Acel ceva este puterea „frumuseţii”.

Frumuseţea ne transformă

Cele mai sacre şi vechi tradiţii ne reamintesc că frumuseţea există în toate

lucrurile, indiferent de modul în care le percepem noi în vieţile noastre de fiecare
zi. Frumuseţea este deja creată şi e întotdeauna prezentă.
Deşi putem modifica ceea ce ne înconjoară, ne putem face relaţii noi şi ne putem muta
în locuri noi pentru a ne hrăni ideile mereu schimbătoare în legătură cu echilibrul şi
armonia, blocajele noastre sunt deja acolo.
Dincolo de o apreciere faţă de lucrurile plăcute la vedere, frumuseţea este descrisă de
vechile tradiţii ca o experienţă care ne atinge inimile, minţile şi sufletele.
Prin capacitatea noastră de a percepe frumuseţea chiar şi în cele mai „urâte” momente
ale vieţii, ne putem înălţa sufleteşte suficient de mult timp pentru a da un nou înţeles
durerii noastre. Astfel, frumuseţea devine un declanşator care ne lansează într-o nouă
perspectivă. Secretul e că frumuseţea pare a fi într-o stare latentă până când îi dăm
atenţie. Frumuseţea se trezeşte doar atunci când o invităm în vieţile noastre.

Modul de a ne ruga pe care l-am pierdut

Trăim într-o lume a unor experienţe care ne pun la încercare sensibilitatea şi ne

împing la limita a ceea ce putem accepta drept raţional. În prezenţa războaielor, a
genocidului din jurul nostru şi a urii care ne separă în comunităţile noastre, cum să
putem avea sentimente de pace şi vindecare? În mod cert, trebuie să găsim o cale de a
întrerupe ciclul durere - suferinţă – furie – ură care ne macină, prin transcenderea
condiţiilor în care ne găsim.
În limbajul vremurilor lor, tradiţiile din vechime ne-au lăsat instrucţiuni precise
pentru a face exact acest lucru! Prin cuvintele lor, ni se reaminteşte că viaţa nu e nici
mai mult, nici mai puţin decât o oglindă a ceea ce am devenit în interiorul nostru.
A trăi experienţa „vieţii” ca frumuseţe sau ca suferinţă depinde doar de capacitatea
noastră de a deveni aceste calităţi în fiecare moment al fiecărei zile. Un număr tot mai
mare de dovezi ştiinţifice atestă credibilitatea unei astfel de înţelepciuni şi rolul major
pe care îl joacă fiecare dintre noi în contribuţia la vindecarea sau suferinţa lumii noastre.
La sfârşitul secolului XX, experimentele au confirmat că noi ne scăldăm într-un câmp
de energie care ne conectează pe toţi cu evenimentele din lumea noastră.
Sub numele de Holograma cuantică sau Mintea lui Dumnezeu, cercetătorii au
demonstrat că, prin această energie, credinţele şi rugăciunile noastre lăuntrice sunt
purtate în lumea din jurul nostru. Atât ştiinţa, cât şi tradiţiile străvechi susţin acelaşi
lucru: trebuie să integrăm în vieţile noastre acele condiţii pe care vrem să le
experimentăm în vieţile noastre. Instrucţiunile pentru a ne reaminti un mod de a ne ruga
pe care l-am uitat le găsim ascunse în unele dintre cele mai izolate şi îndepărtate locuri
rămase astăzi pe Pământ.
În primăvara anului 1998, am avut onoarea de a conduce un pelerinaj la mânăstirile
din centrul Tibetului, în căutarea dovezilor existenţei unei forme de rugăciune străvechi,
5
pe care am uitat-o – limbajul care îi vorbeşte câmpului care uneşte tot ceea ce există.
Călugării şi călugăriţele care trăiesc acolo ne-au împărtăşit instrucţiunile pentru un mod
de a ne ruga pe care occidentul l-a pierdut în mare măsură, prin excluderea acestuia din
ediţiile biblice ale Bisericii Creştine timpurii din secolul al IV-lea.3
Păstrate timp de secole în textele şi tradiţiile celor care trăiau sub acoperişul lumii,
acest mod „pierdut” de rugăciune nu are cuvinte sau exprimare exterioară.
El se bazează doar pe emoţii.
În esenţă, el ne invită mai degrabă să simţim ca şi cum ni s-ar fi răspuns deja la
rugăciune, decât să ne simţim lipsiţi de putere şi având nevoie să cerem ajutor de
la o sursă superioară.
În ultimii ani, studiile au arătat că această calitate a emoţiei este ceea care se
adresează de fapt câmpului care ne conectează cu lumea. Prin rugăciunea exprimată prin
emoţii dobândim puterea de a participa la vindecarea vieţilor şi relaţiilor noastre, dar şi
a corpurilor şi a lumii noastre.

Să facem ce fac îngerii...

Cheia folosirii acestui mod de rugăciune este să recunoaştem puterea ascunsă a

frumuseţii, binecuvântării, înţelepciunii şi suferinţei.
Fiecare dintre ele joacă un rol necesar ca parte a unui ciclu mai măreţ, care ne permite
să simţim, să învăţăm, să eliberăm şi să transcendem cele mai profunde suferinţe ale
vieţii. Prin cuvintele unui cărturar anonim, care a consemnat învăţăturile lui Iisus cu
aproximativ 2.000 de ani în urmă, ni se reaminteşte că puterea de a schimba lumea
noastră şi orice obstacole ce ne stau în calea dobândirii ei sălăşuieşte în noi.

El pur şi simplu a afirmat:

„Dintre toate lucrurile, cel mai greu lucru de făcut (ca oameni) este să gândeşti
gânduri de îngeri...şi să faci ce fac îngerii”.4

Rugăciunea este limbajul dintre Dumnezeu şi îngeri.

De asemenea, e limbajul ce ne-a fost dăruit pentru a vindeca suferinţele vieţii cu

înţelepciune, frumuseţe şi graţie. Indiferent de unde aflăm despre puterea rugăciunii, de
pe Internet sau de pe pergamentul unui manuscris din secolul I, mesajul e acelaşi.
Acceptarea capacităţii noastre de a folosi un asemenea limbaj universal poate foarte
bine să fie cea mai mare provocare a vieţilor noastre. Totodată, ea este sursa celei mai
mari puteri de care dispunem. Când ştim fără niciun dubiu că deja vorbim prin limbajul
emoţional al rugăciunii, trezim acea parte din noi care nu poate fi niciodată furată,
pierdută sau diminuată. Acesta este secretul modului de a ne ruga pe care l-am pierdut.

— Gregg Braden -
Taos, New Mexico

6
 Capitolul 1

PRIMUL SECRET: MODUL DE A NE RUGA PE CARE L-AM PIERDUT

Forţa care a creat splendorile extraordinare şi ororile inimaginabile şi-a găsit refugiu
în noi, şi ea va urma comenzile noastre.
- Sf. Caterina din Siena

Există ceva „acolo, în afară”. Dincolo de percepţiile noastre asupra lumii de fiecare
zi, există o Prezenţă, o forţă care e deopotrivă misterioasă şi încurajatoare.
Vorbim despre ea şi o simţim. Credem în ea şi ne rugăm la ea, chiar dacă, poate, nu o
putem defini.
Chemând-o cu nume care variază de la Reţeaua Creaţiei, la Spiritul lui Dumnezeu,
tradiţiile străvechi ştiau că această Prezenţă există. Mai ştiau şi cum să folosească acea
forţă. Folosind cuvintele din vremea lor, ei le-au lăsat oamenilor din viitorul lor
instrucţiuni detaliate, care descriu cum putem noi să folosim această forţă invizibilă
pentru a ne vindeca trupurile şi relaţiile, pentru a aduce pacea în lumea noastră.
Astăzi, noi ştim că limbajul care leagă cele trei deziderate este un mod „pierdut” de a
ne ruga.
Spre deosebire de rugăciunile tradiţionale pe care le-am folosit înainte, această
tehnică de rugăciune nu are cuvinte. Ea se bazează pe limbajul tăcut al emoţiei umane.
Ea ne invită să simţim recunoştinţă şi apreciere ca şi când rugăciunilor noastre li s-ar
fi răspuns deja. Oamenii din vechime credeau că prin această trăire emoţională ni se
permite accesul direct la puterea creaţiei: Spiritul lui Dumnezeu.
În secolul XX, ştiinţa modernă pare să fi redescoperit Spiritul lui Dumnezeu ca fiind
un câmp de energie care e diferit de orice altă formă de energie. Max Planck, omul care
a fost considerat părintele fizicii cuantice, a afirmat că existenţa acestui Câmp sugerează
că o Inteligenţă superioară este răspunzătoare de lumea noastră fizică. „Trebuie să
admitem că în spatele acestei forţe există o minte conştientă şi inteligentă.” Şi a
concluzionat simplu, spunând: „Această minte este matricea întregii materii.”1
Referindu-se la el prin alţi termeni, precum Câmpul Unificării, studii moderne au arătat
că matricea lui Planck chiar are inteligenţă. Exact aşa cum afirmau cei din vechime,
Câmpul reacţionează la emoţiile umane!
Indiferent cum o numim sau cum o definesc ştiinţa şi religia, e clar că există ceva
acolo, în afară - o forţă, un câmp, o prezenţă – care este „uriaşul magnet” care ne atrage
permanent unii către alţii şi ne conectează cu o putere mai mare. Ştiind că această forţă
există, e cât se poate de logic că ar trebui să putem comunica cu ea într-un mod
semnificativ şi util. La urma urmei, am putea să descoperim că aceeaşi putere care
vindecă suferinţele noastre cele mai profunde şi creează pace între naţiuni deţine cheia
supravieţuirii noastre ca specie.
Recensământul realizat la nivel mondial în anul 2000 este considerat cea mai precisă
evaluare a lumii noastre din istoria atestată documentar. Printre aceste statistici
riguroase pe care le prezintă cercetarea despre familia noastră globală, şi poate cea mai
relevantă, este accepţiunea aproape universală că ne aflăm aici în mod deliberat şi nu

7
suntem singuri. Peste 95% din populaţia lumii crede în existenţa unei puteri superioare
nouă. Din acest procent, peste jumătate numeşte această putere „Dumnezeu”.
Întrebarea care se naşte acum e mai puţin dacă există ceva acolo, „în afara noastră”,
şi mai mult ce înseamnă acel „ceva” în vieţile noastre. Cum îi putem vorbi acelei puteri
superioare în care credem atât de mulţi? Aceleaşi tradiţii care descriau secretele naturii
în urmă cu mii de ani ne-au răspuns şi la această întrebare. Aşa cum v-aţi putea aştepta,
limbajul care ne conectează cu Dumnezeu se găseşte într-o experienţă foarte obişnuită,
pe care o împărtăşim cu toţii. Este experienţa sentimentelor şi emoţiilor noastre.
Atunci când ne concentrăm asupra unei anumite calităţi a emoţiei în inimile noastre,
folosim de fapt modul de a ne ruga pe care l-am pierdut în mare măsură după apariţia
publică a textelor biblice trunchiate din secolul IV. Secretul folosirii emoţiei ca limbaj al
rugăciunii noastre constă pur şi simplu în a înţelege cum acţionează rugăciunea.
În cele mai îndepărtate şi ascunse sanctuare rămase astăzi pe Pământ neperturbate de
civilizaţia modernă, descoperim unele dintre cele mai bine păstrate exemple de moduri
de adresare către Prezenţa în care 95% dintre noi credem că există.

Emoţia este rugăciunea

Eram ameţit de ceea ce tocmai auzisem. Răceala podelei de piatră de sub genunchii
mei pătrundea prin umezeala celor două straturi de haine pe care le purtam în acea
dimineaţă. Pe platoul tibetan, în fiecare zi e şi vară şi iarnă: vară – în bătaia soarelui la
mare altitudine - şi iarnă – când soarele dispare în spatele crestelor ascuţite ale munţilor
Himalaya...sau în spatele zidurilor înalte ale templelor, aşa cum erau cele din jurul meu.
Deşi mă simţeam de parcă n-ar fi fost nimic între pielea mea şi pietrele străvechi, tot
nu puteam pleca, pentru că de aceea invitasem 20 de oameni să mă însoţească într-o
călătorie în care am străbătut jumătate de planetă. În ziua respectivă, ne aflam într-unul
dintre cele mai îndepărtate, izolate, magnifice şi sacre locuri rămase pe Pământ:
mânăstirile de pe platoul Tibetului.
Timp de 14 zile, ne-am adaptat corpurile la altitudini de peste 16.000 de picioare
peste nivelul mării. Am trecut un râu îngheţat pe şlepuri din lemn, construite manual, şi
ne-am hurducăit ore întregi, uitându-ne unii la alţii pe deasupra măştilor chirurgicale
care filtrau praful care zbura prin stinghiile de pe podeaua autobuzului nostru chinezesc.
Deşi autobuzul părea la fel de vechi ca templele, translatorul m-a asigurat că nu era aşa!
Ţinându-ne cu chiu cu vai de scaune sau chiar unii de alţii, ne adunam puterile pentru a
trece prin deşertul fără drumuri, pentru că trepidam de bucuria de a fi în acele locuri
exact în acel moment. Şi gândeam că nu conta cum ne simţeam fizic, important era că
venise vremea răspunsurilor.
Am privit atent direct în ochii bărbatului de o frumuseţe atemporală, care stătea în
postură de lotus în faţa mea. Prin translatorul nostru, i-am adresat aceeaşi întrebare pe
care i-o pusesem fiecărui călugăr şi fiecărei călugăriţe cu care ne-am întâlnit în
pelerinajul nostru: „Când vedem că vă rugaţi, ce faceţi de fapt? Când auzim incantaţiile
voastre care durează 14 – 16 ore pe zi, când auzim clopotele, bolurile şi gongurile, când
vedem mudrele şi auzim mantrele – toate aceste ritualuri exterioare, ce se întâmplă în
lumea voastră lăuntrică?”

8
 Pe măsură ce translatorul îmi traducea răspunsul stareţului, o puternică senzaţie mi-a
înfiorat trupul, şi am ştiut că acela era motivul venirii mele acolo.
„Nu aţi văzut niciodată rugăciunile noastre, fiindcă o rugăciune nu poate fi văzută.”
Şi aranjându-şi sutana din lână sub picioare, stareţul a continuat: „Voi aţi văzut ceea ce
facem noi pentru a crea emoţia în corpul nostru. Emoţia este rugăciunea!”
Claritatea răspunsului său mi-a dat fiori. Cuvintele lui repetau ideile consemnate în
tradiţiile străvechi ale gnosticilor şi creştinilor în urmă cu 2.000 de ani. În primele
traduceri ale cărţii biblice a lui Ioan (de exemplu, în capitolul 16, versetul 24), suntem
chemaţi să dăm forţă rugăciunilor fiind înconjuraţi de (emoţia) dorinţei noastre
împlinite, exact aşa cum sugerase stareţul: „Întreabă fără un motiv ascuns şi fiind
înconjurat de răspunsul tău.”
Pentru a primi răspuns la rugăciunile noastre, trebuie să transcendem îndoiala care
însoţeşte adeseori natura pozitivă a dorinţei noastre. Urmând o învăţătură concisă asupra
puterii de a depăşi astfel de polarităţi, cuvintele lui Iisus, consemnate în Manuscrisele de
la Nag Hammadi, ne reamintesc că atunci când facem acest lucru şi îi spunem
muntelui să se mişte, acesta se va mişca.2
Dacă această înţelepciune a rezistat peste vastele perioade ale timpului, atunci ea ne
poate fi folositoare şi nouă chiar de astăzi! Folosind aproape acelaşi limbaj, stareţul şi
manuscrisele din vechime descriu o formă de rugăciune pe care occidentul a uitat-o în
mare măsură.

Lecţiile sacre ale trecutului

Rugăciunea este poate una dintre cele mai vechi şi misterioase experienţe umane.
Şi una dintre cele mai personale. Chiar dinainte ca acest cuvânt – rugăciune - să
apară în practicile spirituale, cele mai vechi consemnări ale tradiţiilor creştine şi
gnostice au folosit cuvinte precum comuniune, pentru a descrie capacitatea noastră de a
vorbi cu forţele nevăzute ale universului.
Rugăciunea e unică pentru fiecare om care o experimentează. Unii estimează că
există atâtea moduri de rugăciune câţi oameni se roagă!
Astăzi, cercetătorii rugăciunii moderne au identificat patru mari categorii care, se
crede, cuprind toate modurile de a te ruga. Într-o ordine aleatorie, acestea sunt:
- (1) rugăciunile colocviale sau informale;
- (2) rugăciunile revendicative;
- (3) rugăciunile ritualice;
- (4) rugăciunile meditative.3
Cercetătorii susţin că atunci când ne rugăm, folosim unul dintre aceste moduri sau o
combinaţie a acestora.
Oricât de bune ar fi aceste descrieri şi cât de bine ar părea că acţionează, a existat
dintotdeauna un alt mod de ne ruga, modul „pierdut”, care este o rugăciune ce se
bazează doar pe emoţie. În locul acestui simţ al neputinţei, care ne face adeseori să
cerem ajutor de la o putere superioară, rugăciunea bazată pe emoţie confirmă
capacitatea noastră de a reuşi să comunicăm cu forţa inteligentă în care 95% dintre noi
cred şi să participăm la obţinerea rezultatului.

9
 Fără cuvinte, fără a ţine mâinile într-o anumită poziţie sau orice altă manifestare
fizică exterioară, acest mod de a ne ruga ne invită pur şi simplu să simţim o emoţie
clară şi puternică, ca şi când am fi primit deja răspuns la rugăciunile noastre .
Prin acest „limbaj” nepalpabil, participăm la vindecarea corpurilor noastre, la
abundenţa care apare în vieţile prietenilor şi familiilor noastre şi la pacea dintre naţiuni.
Uneori, vedem referiri la acest mod de rugăciune poate fără a recunoaşte ce ni se
arată. De exemplu, în sud-vestul Americii, structuri străvechi din piatră au fost ridicate
în deşert de către ziditorii lor pentru a servi drept „capele”: locuri sacre, în care
înţelepciune apoate fi împărtăşită şi se pot face rugăciuni. Aceste construcţii din piatră
perfect circulare, unele îngropate adânc în pământ, erau cunoscute sub numele de kivas
(pronunţat KEE-vush).
Cioplite în piatră, gravate şi pictate pe pereţii unora dintre kivas-uri, se pot vedea
indicii despre modul în care tradiţiile native practicau rugăciunea „pierdută”.
În interiorul kivas-ului restaurat în regiunea Four-Corners*, există vestigiile tencuielii
din lut care acoperea structurile din piatră în vechime. Săpate în tencuiala din pământ,
încă mai putem vedea imaginile estompate ale norilor de ploaie şi lumina care pluteşte
deasupra câmpurilor întinse de porumb. În alte locuri, pe pereţi, sunt imagini din viaţa
animalelor sălbatice (căprioare şi elani), care trăiau în număr mare în văile acelor locuri.
În acest fel, artiştii din vechime reflectau rugăciunea „pierdută”.
În locurile destinate rugăciunii, cei care se rugau se înconjurau cu imagini ale
lucrurilor pe care le doreau în viaţa lor! Fără să difere de scenele miracolelor şi învierii
pe care le vedem astăzi în biserici sau temple, imaginile îi inspirau pe cei care se rugau
cu sentimentul că rugăciunile lor au fost împlinite. Pentru ei, rugăciunea era o
experienţă totală, care le implica toate simţurile.

*NT: Four Corners/ „Patru colțuri” - este o regiune din Statele Unite care se referă la
nord-estul statului Arizona.

Rugăciunea pentru venirea ploii

Toate incertitudinile pe care le-aş fi putut avea în legătură cu modul în care

acţionează acest principiu au dispărut într-o zi de la începutul anilor `90.
Era o secetă cumplită pe înălţimile deşertice din nordul New Mexico-ului, când
prietenul meu David (nu e numele lui real) m-a invitat să particip la o străveche
rugăciune pentru venirea ploii, care se făcea într-un cerc înconjurat de pietre.
După ce ne-am întâlnit într-un loc prestabilit, l-am urmat într-o plimbare matinală
printr-o vale acoperită de peste 100.000 de acri de salvie.
După câteva ore de mers, am ajuns într-un loc în care David mergea adeseori şi îl
cunoştea foarte bine. Era un cerc de pământ acoperit cu pietre aranjate în linii şi
unghiuri, care se păstrase exact în forma dată de mâinile care l-au construit acolo cu
multă vreme în urmă.
„Ce loc e acesta?” – l-am întrebat.
„E motivul pentru care am venit aici” – a răspuns David râzând.
„ Acest cerc acoperit cu pietre e o roată a vindecării, care se află în acest loc din
vremuri neştiute. Roata în sine nu are nicio putere, rolul ei este de loc în care cel care
10
invocă rugăciunea se concentrează. Te poţi gândi la el ca la harta unui drum – o hartă
între oameni şi forţele acestei lumi.”
Anticipând următoarea mea întrebare, David mi-a povestit cum a învăţat de mic copil
limbajul acestei hărţi.
„Astăzi, voi călători pe o cale străveche ce duce în alte lumi. Din acele lumi, voi face
ceea ce trebuie să fac: să mă rog pentru venirea ploii.”
Nu eram pregătit pentru ceea ce a urmat. Am privit cum David s-a descălţat, a păşit
cu picioarele goale în cerc şi a onorat cele patru direcţii şi pe toţi strămoşii săi.
Încet, şi-a pus mâinile în mijlocul feţei, într-o postură de rugăciune, a închis ochii şi a
rămas nemişcat. Fără a lua în seamă dogoarea soarelui, şi-a încetinit respiraţia.
După doar câteva momente, a respirat profund, a deschis ochii şi mi-a spus: „Hai să
mergem. Am terminat ce aveam de făcut aici.”
Mă aşteptasem să-l văd dansând sau, cel puţin, făcând câteva incantaţii, aşa că am fost
surprins de cât de repede începuse şi se încheiase rugăciunea lui.
„Gata?” – l-am întrebat. „Credeam că te vei ruga pentru venirea ploii!”
Răspunsul lui David a fost cheia care i-a ajutat pe atât de mulţi oameni să înţeleagă
acest tip de rugăciune. M-a privit zâmbind şi mi-a spus:
„Nu. Dacă m-aş fi rugat pentru ploaie, ea nu ar fi venit niciodată.”
Şi mi-a explicat mai târziu ce a vrut să spună.
A început prin a-mi spune cum, când era copil, bătrânii înţelepţi ai acelui sat îi
împărtăşiseră secretele rugăciunii.

Cheia constă în faptul că, atunci când cerem ca ceva anume să se

întâmple, le dăm putere lucrurilor care ne lipsesc.
Rugăciunile pentru vindecare îi dau putere bolii.
Rugăciunile pentru ploaie întăresc seceta.
„Continuând să cerem aceste lucruri, nu facem altceva decât să dăm şi
mai multă putere lucrurilor pe care am vrea să le schimbăm” – mi-a spus.

Mă gândesc adeseori la cuvintele lui David şi la ce înţeles ar putea avea ele în vieţile
noastre. Dacă ne rugăm pentru pacea lumii, de exemplu, în timp ce simţim o uriaşă
mânie faţă de cei care au generat războiul sau faţă de războiul însuşi, am putea, în mod
necugetat, să hrănim condiţiile care au dus la opusul păcii! Cu jumătate din naţiunile
lumii implicate acum în conflicte armate, mă întreb adesea ce rol joacă milioanele de
rugăciuni bine intenţionate pentru pace pe care le facem în fiecare zi şi cum o mică
schimbare a perspectivei ar putea modifica acest rol.
Privindu-l din nou pe David, l-am întrebat:
„Dacă nu te-ai rugat pentru ploaie, atunci ce ai făcut?”
„E simplu” – mi-a răspuns. „ Am început să simt cum aş percepe ploaia.
Am avut senzaţia ploii căzând pe trupul meu. Am simţit cum e să stau cu picioarele
goale în noroiul din piaţa satului meu, pentru că plouase atât de mult. Am simţit
mirosul ploii care spală pereţii de pământ ai caselor din sat şi ce senzaţie ai când
alergi prin lanurile de porumb inundate de ploaie.”

11
 Explicaţia lui David chiar avea sens. El îşi implicase toate simţurile: puterile
ascunse ale gândului, sentimentelor şi emoţiilor, care ne deosebesc de toate celelalte
forme de viaţă, pe lângă simţurile mirosului, văzului, auzului, gustului şi cel tactil, care
ne conectează cu lumea. Făcând asta, el a folosit limbajul străvechi şi puternic care-i
„vorbeşte” naturii. Această explicaţie mi-a atins mintea mea orientată către ştiinţă, dar şi
inima, şi a rezonat întru totul cu mine.
Apoi, el a descris cum se desăvârşeşte rugăciunea prin sentimentele de recunoştinţă
şi apreciere, asemenea cuvântului „amin” din creştinism. În loc să mulţumească pentru
ceea ce crease, David mi-a spus că mai degrabă simţea recunoştinţă pentru şansa de a
fi participat la actul de creaţie.
„Prin mulţumirile noastre, onorăm toate posibilităţile, în timp ce le materializăm
pe cele pe care le-am ales pentru această lume.”
Cercetările au arătat că exact aceste sentimente de recunoştinţă şi apreciere sunt cele
care eliberează chimia hormonilor care susţin viaţa în corpurile noastre şi ne întăresc
sistemul imunitar. Aceste modificări chimice din interiorul nostru, pe care efectele
cuantice le poartă dincolo de corpurile noastre prin aducţia substanţei misterioase, par să
unească întreaga creaţie. Cu simplitatea unei cunoaşteri străvechi, David tocmai îmi
împărtăşise această tehnologie interioară – modul de a ne ruga pe care l-am pierdut.
Dacă nu ai făcut-o încă, te invit acum să încerci acest mod de a te ruga.

Gândeşte-te la un lucru pe care ai vrea să-l experimentezi în viaţa ta, oricare

ar fi acesta. Poate fi vindecarea unei probleme fizice (a ta sau a altcuiva),
abundenţa pentru familia ta sau găsirea persoanei perfecte alături de care să
trăieşti. Indiferent la ce te gândeşti, în loc să ceri ca lucrul dorit să fie prezent în
viaţa ta, încearcă să te simţi ca şi când ceea ce-ţi doreşti deja s-a întâmplat.
Respiră profund şi simte plenitudinea rugăciunii tale împlinite în cele mai mici
detalii şi în toate felurile posibile.
Acum, simte recunoştinţă pentru ceea ce ţi-a adus viaţa odată cu răspunsul
la acestă rugăciune. Observă alinarea şi eliberarea care vin din exprimarea
recunoştinţei, în comparaţie cu neîmplinirea şi durerea care apar atunci când
ceri ajutor !
Deosebirea subtilă dintre alinare şi năzuinţă este puterea care face distincţia
între ceea ce ceri şi ceea ce primeşti.

Să visezi în Mintea lui Dumnezeu

Un număr tot mai mare de descoperiri confirmă existenţa unei forme de energie
nerecunoscută până acum, care poate explica de ce rugăciunile precum cea a lui David
chiar au efect. Acest câmp de energie subtilă acţionează diferit de tipurile de energie pe
care le măsurăm în mod obişnuit. Deoarece el nu e întru totul electric sau magnetic,
aceste forţe bine cunoscute fac parte din câmpul unificat ce pare să învăluie întreaga
creaţie. Întrucât recunoaşterea existenţei acestui câmp e atât de recentă, oamenii de
ştiinţă trebuie să ajungă la un consens în privinţa numelui pe care să i-l atribuie. În
documentele şi cărţile ştiinţifice, numele variază de la Holograma cuantică şi Mintea
naturii, la Mintea lui Dumnezeu sau, cel mai adesea, este numit pur şi simplu „Câmp”.

12
Oricum am numi-o, această energie pare să fie pânza pe care sunt scrise toate
evenimentele din vieţile noastre!
Pentru a ne ajuta să vizualizăm cum ar putea să arate un astfel de câmp, oamenii de
ştiinţă îl descriu uneori ca pe o reţea strâns ţesută care susţine materialul creaţiei –
literalmente, acoperământul Minţii lui Dumnezeu. Dintre toate modurile în care poate
fi definit, mie mi se pare cel mai util să mă gândesc la acest Câmp ca la „ceva” care
trăieşte în nimic. Ori de câte ori privim spaţiul dintre noi şi o altă persoană sau orice
altceva de natură materială şi credem că spaţiul e gol, Câmpul este acolo. Dacă ne
gândim la spaţiul dintre nucleul şi prima orbită a unui electron, luând în considerare
vechile modele ale atomilor, sau la imensele distanţe dintre aştri şi galaxii, care ni se par
goale, dimensiunea spaţiului nu contează. Câmpul se află acolo, în acel „nimic”.
Recunoaşterea în lumea noastră modernă a faptului că acest Câmp există ne oferă un
limbaj şi un context pentru a da un sens înţelepciunii spirituale în conversaţiile
ştiinţifice. De exemplu, se crede că acest Câmp este locul pe care cei din vechime îl
numeau „paradis”. E locul unde se duc sufletele când mor, unde visăm în somn şi este
casa conştiinţei.
Existenţa unui câmp de energie care conectează întreaga creaţie schimbă modul în
care ştiinţa a gândit despre lumea noastră timp de 100 de ani.
Din rezultatele cunoscutului experiment Michelson and Morley4 , realizat în anul
1887, oamenii de ştiinţă au concluzionat că nu există nicio legătură între lucrurile care
se întâmplă în lumea noastră – ceea ce face cineva într-o parte a lumii nu produce niciun
efect asupra altcuiva, dintr-o altă parte a lumii. Ştim acum că acest lucru nu e adevărat!
Prin mantia de energie care învăluie lumea noastră, suntem legaţi între noi în moduri pe
care abia începem să le înţelegem.

Oglinda care nu minte

Pe lângă faptul că leagă toate lucrurile între ele, tradiţiile străvechi sugerează că acest
Câmp ne oferă o reflectare, o oglindă exterioară a experienţelor noastre interioare.
Asemenea unei substanţe vii, pulsatile şi sclipitoare, Câmpul joacă rolul unui mecanism
de feedback asupra alegerilor noastre. Prin el, creaţia reflectă cele mai tainice
sentimente şi gânduri sub forma relaţiilor, carierelor şi sănătăţii noastre.
În oglindă putem vedea adevăratele noastre credinţe – nu doar ceea ce ne-ar plăcea
să gândim că credem!
Pentru a vizualiza mai uşor modul în care acţionează această oglindă, îmi amintesc
uneori de apa vie din filmul de ficţiune The Abyss/Abisul.
O formă de viaţă misterioasă, care trăia pe fundul oceanului, se face văzută de
echipajul unui submarin de explorare la mare adâncime, care era în derivă (voi povesti
pe scurt subiectul filmului, pentru că nu vreau să le dau prea multe detalii celor care
încă nu l-au văzut). Energia nonfizică a prezenţei ce semăna cu un extraterestru trebuie
să se exprime prin ceva fizic, şi drept urmare, foloseşte mediul cel mai abundent
disponibil pe fundul oceanului: apa. Sub forma unei coloane de apă inteligente şi
aparent nesfârşite, ea găseşte o cale de a pătrunde în interiorul vasului avariat şi, cu
mişcări şerpuitoare, străbate coridoarele, până găseşte echipajul înghesuit într-o cameră
pentru a nu consuma energia.
13
 Aici apare ideea de oglindă. Când forma de viaţă se ridică şi un capăt al coloanei de
apă îi priveşte în faţă pe membrii echpajului, un lucru remarcabil începe să se întâmple.
De fiecare dată când unul dintre marinari priveşte un capăt al coloanei, aceasta
oglindeşte chipul omului exact aşa cum arată în momentul respectiv. Dacă faţa omului
zâmbeşte , tubul de apă zâmbeşte şi el. Când omul râde, acel râs e oglindit în apă.
Coloana de apă nu judecă ceea ce i se arată şi nu încearcă să accentueze sau să schimbe
în vreun fel ceea ce se vede. Ea doar îi reflectă persoanei din faţa ei ceea ce este
persoana respectivă în momentul dat.
Câmpul Minţii lui Dumnezeu pare să acţioneze exact în acest fel, reflectând ceea ce
suntem în interiorul nostru, dar şi modul în care ne portretizăm pe noi înşine în exterior.
„Emoţia este rugăciunea” – spunea stareţul tibetan, făcând o analogie între
învăţăturile marilor maeştri nativ americani şi tradiţiile creştine şi iudaice.
M-am bucurat: Ce puternic! Ce minunat! Cât de simplu!
Emoţia este limbajul pe care îl recunoaşte Mintea lui Dumnezeu. E limbajul pe care l-
a folosit David ca să aducă apa în deşert. Pentru că totul se întâmplă într-un mod atât de
simplu şi precis, e uşor să vedem de ce ni s-a părut atât de complicat.

Conştiinţa creează!

Câmpul pur şi simplu oglindeşte calitatea emoţiilor noastre ca experienţe ce se petrec

în vieţile noastre. În cuvinte din alte vremuri, texte vechi de 2.500 de ani descriu cu
precizie această înţelepciune şi indică faptul că ea este chiar mai veche decât paginile pe
care a fost descrisă. De exemplu, The Essene Gospel of Peace/Cântecul esenian al păcii
spune: „Copiii mei, nu ştiţi că Pământul şi tot ce trăieşte pe el e doar o reflectare a
Împărăţiei Tatălui Ceresc?”5
Aşa cum undele radiază din locul în care se aruncă o piatră în apă, gândurile uneori
inconştiente, sentimentele, emoţiile şi credinţele noastre creează „turbulenţe” în Câmpul
care devine prototip pentru vieţile noastre.
E uşor să minimalizezi puterea acestui principiu din cauza cuvintelor puţine în care
poate fi explicat. Fără greutatea unei terminologii tehnice sau a dublului limbaj
ştiinţific, cei din vechime au descris un mod simplu de a înţelege cum evenimentele
vieţii de fiecare zi sunt direct legate de calitatea emoţiilor noastre.
Prin claritatea acestei înţelepciuni profunde, responsabilitatea pentru sănătatea
noastră şi pentru pace e luată din tărâmul evenimentelor guvernate de „şansă” şi
„ghinion” şi plasată în “grădina noastră”.
Deşi ideea existenţei unui câmp omniprezent de inteligenţă nu e nouă, fizicienii
moderni au elevat conceptul la un nivel mai înalt al importanţei şi acceptării generale.
Renumitul fizician – Dr. John Wheeler – de la Universitatea Princeton, care a fost
contemporan cu Albert Einstein, a descris poate cel mai bine fizica revoluţionară a unei
energii care conectează întreaga creaţie. Îmi amintesc că, în 2002, am citit un interviu al
lui Wheeler, după recuperarea lui în urma unei serioase probleme de sănătate. Când a
fost întrebat ce direcţie va lua munca lui, el a răspuns că a privit boala şi recuperarea lui
ca pe o şansă. Ele au fost catalizatorul care l-a invitat să se concentreze pe singura
întrebare pe care o ocolise atâta timp.

14
 „Care e această întrebare?” – a întrebat reporterul. Wheeler a răspuns că plănuia să-şi
dedice viaţa înţelegerii relaţiei dintre conştiinţă şi univers.
În accepţiunea fizicii tradiţionale, această afirmaţie în sine e suficientă pentru a
zdruncina fundamentul teoriilor acceptate şi a-i face pe părinţii cărţilor de specialitate să
se răsucească în morminte!
Din perspectivă istorică, conceptele despre conştiinţă şi materialul din care e făcut
universul nu sunt folosite în aceeaşi propoziţie.
Cu toate acestea, Wheeler nu s-a oprit acolo. În anii care au urmat, el şi-a rafinat
teoriile, iar referindu-se la conştiinţă, a sugerat că aceasta e mai mult decât un produs
secundar al universului. El susţine că trăim într-un univers „participativ”.
„Facem parte dintr-un univers aflat într-un continuu progres” – a spus el.
„Suntem bucăţi minuscule dintr-un univers care se observă pe el însuşi şi se
autoconstruieşte”.
Implicaţiile afirmaţiilor lui Wheeler sunt imense. În limbajul ştiinţei secolului XX, el
reiterează ceea ce au susţinut tradiţiile străvechi în urmă cu milenii: conştiinţa e cea care
creează!
Când ne uităm atent la vidul universului în căutarea limitelor sale sau în lumea
cuantică a atomului, chiar acţiunea noastră de a privi ne pune în faţă ceva de văzut.
Anticiparea conştiinţei care se aşteaptă să vadă ceva – senzaţia că e ceva de văzut acolo
- este acţiunea care creează.
Mergând dincolo de afirmaţia lui Wheeler, unul dintre cei mai respectaţi oameni de
ştiinţă ai secolului XX, acum XXI, textele străvechi validează ideea că noi creăm prin
observare, referindu-se la un detaliu important, dar adesea omis: calitatea credinţelor
noastre din momentul observării determină ce anume creează conştiinţa noastră.
Cu alte cuvinte, dacă ne vedem corpurile şi lumea prin lentilele separării, furiei,
suferinţei sau urii, atunci oglinda cuantică reflectă înapoi aceste trăsături către noi
sub forma mâniei ce se manifestă în familiile noastre, a bolii sau a războaielor între
naţiuni.
Dacă emoţia e rugăciunea, aşa cum sugerau David şi stareţul mânăstirii din Tibet,
atunci noi ne rugăm să se întâmple ceva, în timp ce acel ceva lipseşte din vieţile noastre,
şi de fapt, ne refuzăm nouă înşine chiar binecuvântările pe care am sperat să le creăm.
Pe de altă parte, dacă ne putem vedea pe noi înşine dintr-o perspectivă a unităţii,
aprecierii, înţelepciunii şi iubirii, atunci acestea sunt calităţile pe care ne putem aştepta
să le vedem oglindite: familiile şi comunităţile noastre vor fi iubitoare şi ne vor susţine,
iar pacea şi colaborarea dintre naţiuni vor deveni realitate. Imaginaţi-vă ce posibilităţi
există...
Să folosim ceea ce ştim
Acest principiu al unui univers neutru şi participativ poate începe să răspundă la
întrebarea care îi frământă pe atât de mulţi oameni:
„Dacă rugăciunea e atât de puternică, de ce cu cât ne rugăm mai mult pentru pace,
de exemplu, lucrurile par să se înrăutăţească?”
Fără părtinire sau judecăţi, e posibil ca lumea instabilă şi haotică pe care o vedem să
fie pur şi simplu Câmpul care oglindeşte credinţa noastră că nu este pace?
Răspunsul în ecou la Rugăciunea noastră „Te rog să fie pace” să fie haosul?
15
 Dacă ar fi aşa, atunci, vestea bună este că, dacă înţelegem efectul de oglindă, atunci
vom fi încurajaţi să schimbăm ceea ce îi spunem Câmpului.
Iată de ce modul de a ne ruga pe care l-am pierdut ne poate schimba vieţile.
Îndiferent dacă ne referim la o relaţie durabilă, la job-ul perfect sau la vindecarea unei
boli, principiul e acelaşi. Pur şi simplu ni se reaminteşte că ceea ce stă la baza întregii
creaţii e o substanţă maleabilă care reflectă ceea ce simţim.
Aşadar, trebuie mai întâi să simţim ca realitate ceea ce alegem să creăm.
Dacă putem simţi în inimile noastre , nu doar să ne gândim la ceea ce vrem să creăm,
să simţim cu adevărat – atunci creaţia noastră va căpăta formă!
De exemplu, în cazul păcii, ştim că ea a existat dintotdeauna şi că e prezentă în
anumite locuri sau că a existat într-o formă sau alta în vieţile noastre.
Cheia e să perfecţionăm aceste laturi pozitive ale ale experienţei noastre, să vedem
lumea aşa cum este ea deja prin prisma acestora, cu apreciere şi recunoştinţă.
Astfel, vom deschide calea unor posibilităţi minunate. Am văzut deja ce s-a întâmplat
când milioane de oameni s-au rugat pentru ca pacea să vină în lumea noastră.
Ce s-ar întâmpla dacă milioane de oameni ar simţi efectiv recunoştinţă şi apreciere
faţă de pacea care e deja acolo? Merită să încercăm!
Dacă pentru unii oameni acesta e un mod foarte neconvenţional de a gândi despre
relaţia lor cu lumea, pentru alţii, el e perfect aliniat cu credinţele şi experienţele lor
trecute.
Studii ştiinţifice susţin aceste principii şi au descoperit că atunci când tensiunea este
eliberată în cadrul unui grup de oameni prin meditaţie şi rugăciune, efectele sunt
resimţite şi în afara grupului.
În 1972, 24 de oraşe din SUA, cu populaţii de peste 10.000 de oameni, au înregistrat
schimbări semnificative în comunităţile lor atunci când doar 1% (100 de oameni) au
participat la astfel de experimente. Astfel de studii au dus la realizarea unui studiu de
referinţă, Proiectul internaţional pentru pace în Orientul Mijlociu, care a fost publicat în
anul 1988, în The Journal of Conflict Resolution /Revista soluţionării conflictelor.
În timpul războiului dintre Israel şi Liban, de la începutul anilor `80, cercetătorii au
instruit un grup de oameni, cărora le-au cerut să „simtă” pace în corpurile lor, în loc
doar să se gândească la pace în minţile lor sau să se roage pentru ca pacea să apară.
În anumite zile ale lunii, la ore prestabilite pentru fiecare zi, aceşti oameni au fost
plasaţi în zone de război din Orientul Mijlociu. În fereastra de timp în care ei simţeau
pace, activităţile teroriste au încetat, numărul crimelor împotriva populaţiei a scăzut,
camerele de urgenţă ale spitalelor s-au golit, iar accidentele din trafic s-au rărit.
Când participanţii la experiment au încetat să-şi exprime acele sentimente, statisticile
s-au inversat. Acest studiu a confirmat rezultatele sus menţionate: când un număr infim
de oameni (raportat la populaţie) au simţit pace în sinea lor, acea pace s-a reflectat în
lumea din jurul lor.
Studiul a ţinut cont de zilele săptămânii, de sărbători, ba chiar şi de ciclurile lunare,
iar datele au fost atât de concludente, încât cercetătorii au putut să identifice câţi oameni
sunt necesari să împărtăşească experienţa păcii înainte ca ea să fie oglindită în lumea
lor.
Iar numărul este rădăcina pătrată din 1% din populaţie.
Această formulă produce cifre care sunt mai mici decât ne-am putea aştepta.
16
 De exemplu, într-un oraş cu o populaţie de un milion de locuitori, numărul e de
aproximativ 100.
Într-o lume cu 6 miliarde de oameni, numărul este doar 8.000!
!!!! ( In Bucuresti , pentru 2.000.000 de locuitori sunt necesari 145 !!! )
Acest număr reprezintă doar minimul necesar pentru a începe procesul.
Cu cât numărul e mai mare, cu atât mai rapid se produce efectul.

Deşi aceste studii şi altele similare merită o cercetare mai aprofundată, ele arată că
efectul se produce şi că el nu ţine de şansă. Calitatea credinţelor noastre cele mai intime
influenţează în mod clar calitatea lumii din afară. Din această perspectivă, totul, de la
vindecarea corpului, la pacea dintre naţiuni, de la succesul în afaceri, în relaţii şi cariere,
până la căsătoriile eşuate şi destrămarea familiilor, trebuie considerate imaginile noastre
reflectate şi înţelesurile pe care le dăm experienţelor din vieţile noastre.
Dacă lumea şi corpurile noastre reflectă gândurile, sentimentele, emoţiile şi
credinţele noastre, atunci numărul record de căsnicii destrămate, relaţii eşuate, job-
uri pierdute şi ameninţările războiului, ceea ce simţim în legătură cu lumea noastră
capătă o importanţă mai mare ca oricând altădată.
Pentru ca oglinda lumii noastre să reflecte schimbări de durată, care să susţină viaţa,
e limpede că trebuie să-i dăm oglinzii ceva cu ajutorul căruia să lucreze.
Aceasta este relaţia subtilă, dar puternică, dintre limbajul rugăciunii şi Mintea lui
Dumnezeu, care uneşte întreaga creaţie. În loc să încercăm să facem lumea să se plieze
pe dorinţele noastre, rugăciunea bazată pe emoţii ne schimbă pe noi. Noi ne pliem, iar
lumea reflectă spontan progresele noastre.
Poate că această revelaţie este cel mai bine sintetizată în singura declaraţie făcută de
filosoful danez al secolului XIX, Soren Kierkegaard:
„Rugăciunea nu îl schimbă pe Dumnezeu, dar îl schimbă pe cel care se roagă”.
Aşadar, cum putem schimba ceea ce simţim despre suferinţele vieţii?
Acesta e punctul în care munca începe cu adevărat!

Lumea ca o oglindă

Fără părtinire sau judecată, oglinda spirituală a Minţii lui Dumnezeu reflectă înapoi
către noi ceea ce am devenit în gândurile, sentimentele şi credinţele noastre. Cu alte
cuvinte, experienţele noastre lăuntrice dominate de suferinţă şi frică, dar şi cele
caracterizate prin iubire şi compasiune, devin tema genului de relaţii pe care le vom
avea la serviciu sau cu prietenii, a abundenţei din vieţile noastre şi a stării noastre de
sănătate. Cheia în acest mod de a privi lumea este că ceea ce „facem” ca expresie
exterioară a vieţii e mai puţin important decât ceea ce „devenim” – modul în care
simţim în privinţa a ceea ce facem.
Pentru a înţelege mai bine, haideţi să luăm un exemplu.
Să spunem că unul dintre voi sau un cunoscut de-al vostru participă la un workshop
de spiritualitate care descrie principiile ascunse ale sentimentelor, emoţiilor şi
rugăciunii, precum şi rolul pe care aceste experienţe lăuntrice legate de pace îl joacă în
lumea noastră. Din motive neprevăzute, programul a fost depăşit cu cca. 30 de minute.
Dacă năvăleşti afară din sală, fugind către locul de parcare înainte ca luminile să se
17
aprindă şi să se deschidă uşile, apoi ieşi cu spatele din parcare, lovind alte trei maşini,
ieşi în viteză pe şosea, trecând peste trei benzi fără să te asiguri şi punând viaţa ta şi a
altora în pericol pentru că ai întârziat la un raliu pentru pace, atunci ai pierdut esenţialul!
Poate că dacă vom şti cum acţionează această subtilă, dar puternică oglindă, atunci
vom înţelege ceea ce experimentăm în lumea zilelor noastre. Din acest mod de a privi
lucrurile, ceea ce vedem prezentat în filme, în ştirile media şi în lumea din jurul nostru
este o reflectare a credinţelor pe care le-am hrănit în trecut în familiile, căminele şi
comunităţile noastre.
În mod similar, exemplele puternice ale iubirii, compasiunii şi dedicării pe care le
vedem în prezenţa războaielor sau a dezastrelor naturale reprezintă ceva mai mult decât
acte ale câtorva oameni care fac eforturi umanitare în aceste domenii.
Puterea de a recunoaşte lumea ca o reflectare a credinţelor noastre e dată de faptul că,
dacă o astfel de relaţie există cu adevărat, ea trebuie să acţioneze şi pentru vindecarea
credinţelor distructive. Astfel, suntem cu toţii parte din schimbarea pe care ne-ar plăcea
să o vedem în lumea noastră. Cheia este recunoaşterea limbajului schimbării!

Capitolul 2

AL DOILEA SECRET:
SUFERINŢA ESTE PROFESORUL,
ÎNŢELEPCIUNEA E LECŢIA

Dacă materializezi ceea ce există în interiorul tău,acesta te va salva.

Dacă nu, atunci te va distruge.
- Imnul lui Toma -

La început, imaginile de pe ecranul televizorului nu prea aveau sens pentru mine.

Deşi peisajul nu îmi era familiar, în ultimele săptămâni, scene asemănătoare cu cele din
această emisiune deveniseră obişnuite: era haos, iar oameni de toate vârstele fugeau în
toate direcţiile, murdari, arşi şi înspăimântaţi. Tocmai mă întorsesem în camera de hotel
de la un seminar de o zi pe care îl ţinusem la Sydney, în Australia, şi căutam posturile de
ştiri, pentru a urmări evenimentele zilei. M-am apropiat de ecran şi am început să
înţeleg ce vedeam.
Staţiile locale transmiteau o înregistrare live de la Şcoala Nr.1 din Beslan, Rusia –
material brut şi needitat. Cu doar câteva zile înainte, sute de copii şi adulţi fuseseră luaţi
ostatici de terorişti în prima zi a noului an şcoalar. Deşi confruntarea cu forţele de
ordine se prelungise zile în şir, ceva se schimbase în mod evident. Când lucrurile s-au
liniştit, numărul final al victimelor tragediei era cutremurător. Din aproximativ 1.200 de
persoane care fuseseră luate ostatice în sala de sport a şcolii, 350 au fost ucise.
Jumătate din ele erau copii, care fuseseră omorâţi fără vreun alt motiv decât furia
iraţională a câtorva oameni înrăiţi.
Detaliile sfâşietoare relatate de familiile afectate au dat perspectiva zilei. Aproape pe
fiecare stradă a oraşului erau oameni care pierduseră pe cineva drag sau cunoşteau rude
ale victimelor. Mulţi oameni şi-au înmormântat mai mulţi membri ai familiei lor.
18
 Un localnic, Vitally Kaloev, şi-a înmormântat întreaga familie: soţia, fiul şi fiica.
Pastorul Teymuraz Totiev şi soţia sa i-au înmormântat pe patru dintre cei cinci copii:
Boris, 8 ani; Albina, 11 ani; Luba, 12 ani şi Larissa, 14 ani. Cel de-al cincilea copil,
Madina, a fost rănită şi apoi, îngrijită acasă. Fratele pastorului îşi pierduse şi el doi
dintre cei trei copii.
Similar cu şocul copleşitor al vieţilor pierdute la 11 septembrie la New York,
magnitudinea a ceea ce s-a întâmplat la Beslan a fost aproape prea mult pentru cei care
încercau să înţeleagă. Chiar şi credinţa unor oameni care, în mod tradiţional, erau un
punct de referinţă pentru alţii în vremuri vitrege a fost încercată în faţa cruzimii acelei
tragedii.
Rowan Williams, arhiepiscopul de Canterbury, a admis că imaginea masacrului unor
copii nevinovaţi l-a făcut şi pe el să se îndoiască, pe moment, de credinţa în Dumnezeu.
„Unde era Dumnezeu la Breslan?” 1 – a întrebat el. Cu aceste cuvinte, arhiepiscopul
Williams a exprimat public durerea resimţită de foarte mulţi oameni.
Şocul, neîncrederea şi durerea locuitorilor din Breslan a fost propagată prin media şi
resimţită de oameni din întreaga lume. În acea zi, inimile, minţile şi rugăciunile s-au
îndreptat către acei oameni din Rusia care împărtăşiseră experienţa universală a
suferinţei.
Indiferent dacă este la scară globală, ca în cazul evenimentelor tragice din Beslan sau
al celor din 11 septembrie, din America, sau în vieţile noastre personale, modul în care
gestionăm pierderea şi tragedia e o întrebare la care fiecare dintre noi va trebui să
răspundă pe parcursul vieţii sale. Deşi experienţa suferinţei e universală, ceea ce facem
noi cu suferinţa noastră depinde de noi.
Dacă-i vom permite durerii dezamăgirilor şi pierderilor din vieţile noastre să dăinuie
nerezolvate, ea ne poate distruge sănătatea, viaţa şi chiar relaţiile la care ţinem cel mai
mult. Pe de altă parte, dacă vom putea găsi înţelepciune în suferinţa noastră, le vom
putea da un nou înţeles celor mai dureroase experienţe. Făcând aşa, devenim mai buni
ca oameni – pentru noi înşine, pentru familiile şi comunităţile noastre.
Aceasta e calea către construirea unei lumi mai bune.

Cât de mult putem suporta?

Cunoaşterea puterii care ne aşteaptă dincolo de suferinţa noastră a fost recunoscută

şi onorată timp de secole. Ea a fost descrisă în urmă cu cca. 2.000 de ani, în secolul II,
în Manuscrisele de la Nag Hammadi, prin cuvinte care sunt la fel de pline de înţeles
astăzi ca în vremea în care au fost scrise. Printre străvechile texte gnostice, sunt pasaje
care sugerează că vulnerabilitatea noastră la suferinţă este poarta către vindecare şi
viaţă. În Imnul lui Toma, unul dintre cele mai inspiratoare dintre textele recuperate,
autorul descrie puterea vulnerabilităţii noastre ca parte a unui discurs al lui Iisus:
„Binecuvântat e omul care a suferit şi descoperă viaţa”.
Într-o altă parte a acestei învăţături, Iisus afirmă:
„Ceea ce ai te va salva dacă se naşte din tine.”2
În cele din urmă, iubirea care sălăşuieşte în fiecare dintre noi este sursa vindecării
experienţei pe care o trăim. Pentru a simţi iubirea, trebuie să fim vulnerabili la suferinţa
noastră. Durerea e un mod de a şti cât de profund putem simţi.
19
 Capacitatea noastră de a simţi durerea în noi înşine, dar şi să avem empatie faţă de
suferinţa altora, ne arată cât de profund putem iubi. Simplu spus, durerea este preţul pe
care îl plătim uneori pentru a descoperi că deja avem iubirea de care avem nevoie pentru
a ne vindeca pe noi înşine. Uneori, simpla cunoaştere a legăturii dintre înţelepciune,
suferinţă şi iubire e suficientă pentru a ne catapulta în extrema cealaltă şi pentru a ne
vindeca. Pe măsură ce dramele din Beslan se dezvăluiau pe parcursul orelor şi zilelor, o
singură întrebare frământa poporul rus. Ca urmare a preluării de către terorişti a clădirii
ministerului de interne, unde au murit 92 de oameni, a exploziilor aproape simultane a
două avioane comerciale la doar câteva clipe după ce toţi cei 90 de oamenii de la bord
fuseseră ucişi, iar acum, a morţii a peste 350 de oameni la Beslan, ruşii se întrebau:
„Oare câtă durere putem îndura?”
Conform tradiţiilor străvechi, răspunsul la această întrebare e concis, clar şi direct.
Marile provocări ale vieţii ne apar atunci, şi doar atunci când avem tot ce ne trebuie
pentru a supravieţui şi a ne vindeca din respectiva experienţă.
Mamele din întreaga lume au transmis această revelaţie printr-o singură propoziţie
menită să aline: „Dumnezeu nu ne dă niciodată mai mult decât putem duce.”
În această afirmaţie simplă, ni se oferă o promisiune care a rezistat trecerii timpului şi
poate fi verificată acum de ştiinţă.
Noi deja avem tot ce ne trebuie pentru a le supravieţui încercărilor vieţii.
Deşi putem găsi alinare şi putem învăţa din cărţile de autoajutorare, din articolele din
reviste sau participând la seminare, instrumentele spirituale de care avem nevoie există
deja înlăuntrul nostru.
Răspunsul la întrebarea „Oare câtă durere putem îndura?” poate părea amăgitor de
simplu. Dar sunt necesare mai multe explicaţii. Aşa cum se întâmplă adesea în cazul
tiparelor, natura oferă un model pentru modul în care emoţiile şi experienţele acţionează
în vieţile noastre.

Echilibrul: Nu tot ce se prăbuşeşte ne dărâmă

La începutul secolului XX, specialistul în ştiinţele naturii R.N. Elliott a susţinut că

natura urmează tipare ce pot fi recunoscute, diagramate şi prezise prin cifre.
De la creşterea şi scăderea populaţiilor, la ciclurile naturii, teoriile sale implică faptul
că natura tinde către echilibru. Considerând omenirea ca făcând parte din natură, Elliott
a dedus că vieţile noastre, inclusiv modul în care cheltuim banii la bursă, ar trebui să
urmeze şi ele tipare naturale – tipare ce pot fi schematizate vizual. El a aplicat cu succes
teoriile sale la ciclurile afacerilor şi finanţelor, iar munca lui a stat la baza creării unora
dintre cele mai de succes instrumente de previzionare din domeniul bursier, cunoscute
mai târziu sub numele de „Principiul undelor Elliott” .
Aşadar, nu ar trebui să ne surprindă faptul că obiceiurile noastre de a cheltui – sau
orice alte tipare importante din vieţile noastre –pot fi reprezentate matematic.
Se crede că numerele reprezintă un limbaj universal care descrie totul, de la originea
galaxiilor, la vârtejurile laptelui într-o ceaşcă de cafea. Urmând acest raţionament, are
sens faptul că aceleaşi procese care descriu lumea vizibilă a naturii pot fi considerate
metafore pentru lumea invizibilă a sentimentelor şi emoţiilor!
Iar acest lucru se aplică în mod cert în matematica fractală.
20
 Considerată o inovaţie relativ recentă în modul de a descrie lumea noastră, geometria
fractală îmbină arta cu matematica, pentru a ne arăta vizual ceea ce în trecut apărea doar
în ecuaţii. De la munţii abrupţi, la vasele sanguine, de la zonele de coastă, la particulele
de praf, fractalii ne permit să reprezentăm grafic multe dintre lucrurile pe care le vedem
în natură. Iar dacă facem acest lucru, mergem dincolo de lumea adeseori seacă şi sterilă
a numerelor înşirate pe hârtie, la frumuseţea şi misterul reprezentării acestor numere sub
forma unui limbaj care ilustrează lumea noastră.
Una dintre cele mai general recunoscute forme a tiparelor fractale este cunoscută sub
numele de ecuaţia Mandelbrot sau mulţimea Mandelbrot.
Descoperită de matematicianul Benoit Mandelbrot la sfârşitul anului 1970, odată ce
această ecuaţie „vie” e pusă în mişcare pe ecranele computerelor noastre, ea evoluează
în perioade scurte de timp sub forma unei minunate şi perpetue serii de tipare dantelate
de curbe şi vârtejuri. Ele ilustrează dansul nesfârşit dintre echilibrul şi haosul din natură.
Când privim culorile şi tiparele schimbătoare în imaginile simulate, vedem de fapt şi
o puternică reprezentare a modului în care se manifestă relaţiile noastre emoţionale în
viaţă.
Tiparele care apar şi dispar reprezintă relaţiile şi carierele, dar şi întreaga bucurie şi
tristeţe care apar şi dispar în vieţile noastre. Exact aşa cum imaginile de pe ecranul
computerului ne arată că echilibrul se poate instaura doar atunci când tiparele sunt la
locul potrivit pentru a îl susţine, putem experimenta cele mai mari încercări şi ne putem
accepta cele mai valoroase daruri numai atunci când toate piesele sunt la locul lor.
Simboluri ale dansului nesfârşit al opusurilor – a da şi a primi, contracţie şi extindere,
suferinţă şi vindecare – aceste imagini de impact spun povestea modului în care natura
se mişcă dintotdeauna în căutarea echilibrului. Astfel, putem vedea în imagini ceea ce
experimentăm în viaţa reală.
Doar atunci când am învăţat tot ce ne trebuia şi avem toate instrumentele pentru
supravieţuire şi vindecare în „cutia noastră spirituală de scule”, vom putea atrage
dragostea ideală, ne vom putea schimba cariera, partenerii de afaceri şi prietenii care să
ne permită să aplicăm ceea ce am învăţat. Până nu avem instrumentele, nu vom avea
niciodată experienţa dorita! Cu alte cuvinte, dacă viaţa ne arată durere, dezamăgiri,
pierderi şi trădări, noi trebuie să avem deja tot ce ne trebuie pentru a trece printr-o
anumită experienţă.
Dacă avem drept scop echilibrul, trebuie să gândim că „echilibrul” e de fapt
declanşatorul care invită schimbarea! Şi vedem acest lucru atât în fractali, cât şi în
vieţile noastre. Doar atunci când fractalii de pe ecran îşi găsesc echilibrul perfect (când
tiparele sunt egale), ei încep să se separe, doar pentru a evolua în noi tipare, într-un
echilibru şi mai desăvârşit. Se pare că vieţile noastre se desfăşoară exact în acelaşi fel.
Cu toate acestea, spre deosebire de durata scurtă a fractalilor, se pare că nu există o
limită de timp în care să acumulăm instrumentele spirituale în vieţile noastre.
În timp ce imaginile digitale se descompun şi se reasamblează în câteva minute,
desăvârşirea unui ciclu în interiorul nostru poate dura luni, ani, zeci de ani sau chiar
întreaga viaţă. De-a lungul drumului vieţii, ne putem găsi în situaţia de a repeta anumite
tipare, de a trăi aceleaşi experienţe în privinţa serviciului, a prieteniilor sau relaţiilor
noastre amoroase până când experienţa „Aha!” aprinde în noi puterea de a înţelege de ce
„facem” ceea ce „facem”.
21
 De exemplu, v-aţi întrebat vreodată de ce atunci când vă luaţi un job nou, într-un alt
oraş şi cu noi colaboratori, vă treziţi în aceeaşi situaţie care v-a făcut să vă schimbaţi
locul de muncă anterior? Tiparele nu sunt neapărat „bune” sau „rele” – tendinţa de a
judeca nu e implicată aici. Dacă realizaţi că lucrurile din viaţa voastră se întâmplă după
acelaşi vechi tipar, deşi e o altă conjunctură, aceasta e o oportunitate de a recunoaşte ce
vă spune situaţia respectivă despre viaţa voastră.
Recunoaşterea unei astfel de situaţii vă oferă şansa de a deveni o persoană mai bună.
Ideea-cheie e că puteţi fi „încercaţi” în viaţă doar atunci când sunteţi pregătiţi.
Indiferent dacă suntem sau nu conştienţi de acest principiu, de ceea ce aduce viaţa în
calea noastră, când ne bate o „criză” la uşă, noi avem deja tot ce ne trebuie pentru a
rezolva problema, pentru a ne vindeca suferinţa şi a-i supravieţui acelei experienţe.
Aceasta e calea naturii!

De la extaz la agonie

Nimeni nu e imun la ciclurile echilibrului şi schimbării. Indiferent cât de mari sunt

familiile noastre, cât de mulţi prieteni avem, câte cărţi am scris sau cât succes avem, cu
toţii avem un punct declanşator care invită schimbarea în vieţile noastre. Interesant e
faptul că declanşatorul pare să difere de la o persoană la alta. Deşi putem crede că ne-
am aranjat viaţa astfel încât lucrurile se află sub control, fiecare experienţă şi fiecare
relaţie ne învaţă şi ne pregăteşte pentru ceva care poate scăpa de sub controlul nostru.
De aceea, ne apropiem şi mai mult de momentul în care ni se va oferi posibilitatea de a
demonstra măiestria trecând peste trădări, încredere înşelată şi alte probleme sensibile
din vieţile noastre. După ce fiecare instrument spiritual e pus la locul lui pentru a crea
echilibrul, doar atunci putem da semnalul că suntem pregătiţi. Echilibrul nostru e cel
care spune: „Hei, sunt pregătit! Dă-i drumul!”
Şi abia atunci suntem gata să-i demonstrăm universului ce am învăţat.
Până nu învăţăm din experienţă atât în mod conştient, cât şi inconştient, încercările
pot fi atât de subtile, încât nici măcar nu le recunoaştem ca atare! Doar atunci când
înţelegem că trădarea şi încrederea înşelată din trecutul nostru ne-au arătat că dobândim
înţelepciunea şi abilităţile care ne permit să vindecăm tiparele şi să mergem mai departe.
Învăţătorul buddhist Lama Surya Das, un adevărat deschizător de drumuri, în cartea
sa Awakening the Buddha Within, Letting Go of the Person You Used to Be/Trezirea lui
Buddha dinlăuntrul tău, detaşarea de persoana care ai fost , descrie cât de puternice pot
fi durerea şi vremurile de cumpănă din vieţile noastre: „Întreaga viaţă conţine atât
bucurie, cât şi necazuri. Ne-ar plăcea să ne concentrăm doar pe bucurii şi să uităm
necazurile, dar suntem cu atât mai iscusiţi din punct de vedere spiritual, cu cât folosim
tot ceea ce întâlnim în viaţă ca pe nişte grăunţe de măcinat pentru moara trezirii.”
Uneori, „grăunţele” vieţii apar în forme la care ne aşteptăm cel mai puţin!
În timpul boom-ului high-tech de la începutul anilor `90, Gerald (nu este numele lui
real) era inginer în Silicon Valley, California. El avea două fetiţe minunate şi era însurat
cu o femeie frumoasă. Erau împreună de aproape 15 ani. Când l-am întâlnit, firma la
care lucra îi oferise recent un premiu pentru cel de-al cincilea an de activitate în poziţia
de senior depanator pentru un tip de software foarte performant. Era un specialist
valoros pentru firmă, aşa că ziua lui de muncă depăşea cu mult programul normal.
Gerald începuse să lucreze până seara târziu şi în weekend-uri şi să călătorească la
22
târguri şi expoziţii pentru a-şi promova software-ul. După un timp, a realizat că petrecea
mai mult timp cu colegii de serviciu decât cu familia. Îi puteam vedea durerea în ochi
atunci când povestea că se înstrăinase de cei dragi. Erau zile în care Gerald ajungea
acasă foarte târziu, când soţia şi copiii dormeau, şi pleca în zorii zilei, înainte ca ei să se
trezească. Curând, a început să se simtă străin în propria casă. Ştia mai multe lucruri
despre familiile colegilor decât despre familia lui.
Acesta a fost punctul în care viaţa lui Gerald a luat o întorsătură dramatică.
A venit să mă vadă pentru o sesiune de consiliere în timp ce scriam o carte în care
descriam rolul pe care îl joacă „oglinzile” relaţiilor în vieţile noastre. În urmă cu peste
2.200 de ani, autorii Manuscriselor de la Marea Moartă au identificat şapte tipare
specifice pe care ne putem aştepta să le vedem în interacţiunile noastre cu alţi oameni.
Pe măsură ce Gerald îmi dezvăluia povestea lui, îmi era clar că el descria unul dintre
aceste tipare, pe cel care e reflectarea cele mai mari frici în viaţa noastră, cunoscut sub
numele de „Noaptea Neagră a Sufletului”.
Printre inginerii din biroul în care lucra Gerald, era o tânără programatoare briliantă,
o femeie de vârsta lui. S-a trezit într-o strânsă colaborare profesională cu această
femeie, alături de care lucra zile întregi şi călătorea în toată ţara. După un timp, a simţit
că o cunoaşte mai bine decât pe propria soţie. În acest punct al poveştii, am crezut că
ştiam încotro mergeau lucrurile. Dar nu ştiam de ce era Gerald atât de supărat şi ce urma
să se întâmple cu el.
Cu trecerea timpului, el a crezut că era îndrăgostit de colega lui şi a ales să-şi
părăsească soţia şi copiii pentru a începe o viaţă nouă alături de ea. Această decizie
părea în regulă, pentru că ei aveau atâtea în comun. După câteva săptămâni, noua lui
parteneră a fost transferată la Los Angeles. El a găsit o cale să se transfere în acelaşi
departament.
Imediat, lucrurile au început să se înrăutăţească, iar Gerald a realizat că pierduse mai
mult decât crezuse. Prieteni pe care el şi soţia sa îi cunoşteau de ani de zile au devenit
brusc distanţi şi indisponibili. Foştii colegi îl dezaprobau pentru că îşi părăsise
proiectele la care lucrase atâta timp din greu. Chiar şi părinţii lui erau supăraţi pentru că
îşi părăsise familia.
Deşi era mâhnit, Gerald gândea logic că acesta era pur şi simplu preţul schimbării.
Era deschis pentru o nouă viaţă minunată. Ce-şi putea dori mai mult?
Aici intervin oglinda echilibrului şi Noaptea Neagră a Sufletului. Deşi totul părea să
se închege, Gerald a descoperit că, de fapt, totul se dezagrega!
În câteva săptămâni, iubita lui l-a anunţat că relaţia lor nu era aşa cum se aşteptase şi
i-a cerut să plece. Şi dintr-o dată, Gerald s-a trezit singur şi devastat. După tot ce făcuse
pentru ea, cum a putut să-l părăsească? – suspina el. Îşi părăsise soţia, copiii, prietenii şi
job-ul. Pe scurt, părăsise tot ceea ce iubise.
Curând, a început să-şi neglijeze munca. După câteva preavize, Gerald a fost
concediat. Pe măsură ce povestea lui Gerald se derula, devenea clar ce se întâmplase de
fapt: viaţa lui ajunsese de la „extaz la agonie”, cu toate noile perspective în care crezuse
atât de mult: o nouă relaţie, un nou job, un venit mai mare. Toate visurile lui se
năruiseră. În acea seară în care Gerald a venit la mine, mi-a pus o singură întrebare:
„Ce s-a întâmplat? Cum de era posibil ca lucrurile ce păreau să meargă atât de bine să
ia o turnură atât de dramatică?”
23
 Noaptea Neagră a Sufletului: recunoaşterea declanşatorului

Până în seara în care l-am întâlnit, Gerald pierduse tot ce iubise.

Motivul dramei sale e cheia acestei poveşti. În loc să se elibereze de ceea ce iubea
fiindcă se simţea împlinit şi mergea mai departe pe calea lui, el a ales doar atunci când a
crezut că putea înlocui ceea ce lăsa în urmă cu ceva mai bun. Cu alte cuvinte, când
credea că juca în siguranţă. Din cauza fricii că poate nu va găsi ceva mai bun, el a rămas
fizic în căsnicia lui mult timp după ce îşi părăsise familia din punct de vedere
emoţional. E o deosebire subtilă, dar semnificativă, între părăsirea serviciului,
prietenilor şi partenerilor de viaţă fiindcă suntem împliniţi şi menţinerea relaţiilor pentru
că nu avem o altă alternativă.
În toate relaţiile, există o tendinţă de a rămâne agăţaţi de o conjunctură familiară
până când apare ceva mai bun. Acest ataşament se naşte fie din faptul că nu
conştientizăm ceea ce facem, fie din faptul că ne temem să schimbăm lucrurile,
înfruntând incertitudinea unui viitor nesigur. Deşi neconştientizat, acesta este totuşi un
tipar. Poate fi vorba de un job, o relaţie amoroasă sau de stilul nostru de viaţă; oricum,
ne putem trezi prinşi într-un tipar care nu ne face cu adevărat fericiţi şi despre care nu
vorbim sincer cu oamenii din viaţa noastră. Chiar dacă lumea crede că totul e în regulă
în vieţile noastre, înlăuntrul nostru, poate că tânjim după schimbare şi ne simţim
frustraţi fiindcă nu ştim cum să le vorbim celor apropiaţi despre nevoile noastre.
Acesta este un tipar care creează negativitate. Adevăratele noastre sentimente sunt
adeseori deghizate în tensiune, ostilitate sau, uneori, pur şi simplu ele lipsesc din relaţia
respectivă. În fiecare zi, ne facem datoria la serviciu sau convieţuim cu o altă persoană
în timp ce ne distanţăm emoţional şi trăim într-o altă lume. Indiferent dacă problema e
legată de un şef, de un iubit/o iubită sau chiar de noi înşine, facem speculaţii logice,
facem compromisuri şi aşteptăm. Apoi, într-o zi, - boom! – se întâmplă ceva.
Aparent din nimic, chiar lucrurile pe care le aşteptam şi după care tânjeam apar brusc
în vieţile noastre. Iar când apar, trebuie să ne năpustim ca şi când nu ar exista ziua de
mâine.
În cazul lui Gerald, când s-a mutat într-un alt oraş cu noua iubită, el a lăsat în urmă
vidul în care lumea lui se prăbuşise. Iar după ce a pierdut tot ce sperase, el stătea în faţa
mea înlăcrimat. „Cum aş putea să-mi recapăt job-ul şi familia? Spune-mi, ce să fac?”
În timp ce-i întindeam cutia cu şerveţele, i-am spus ceva care l-a prins cu garda jos:
„Această perioadă din viaţa ta nu se limitează la a-ţi recupera job-ul şi familia. Ceea ce
ai creat pentru tine e mult mai profund decât job-ul şi familia. Tu ai trezit în tine o forţă
care poate deveni aliatul tău cel mai puternic. După ce vei trece prin această experienţă,
vei căpăta o nouă încredere în tine, care e de nezdruncinat. Ai pătruns într-un timp pe
care strămoşii noştri îl numeau Noaptea Neagră a Sufletului.”
Gerald şi-a şters lacrimile şi m-a întrebat: „Ce înseamnă Noaptea Neagră a sufletului?
Cum de n-am auzit de asta până acum?”
„Noaptea Neagră a Sufletului e o perioadă din viaţa ta când vei fi atras într-o situaţie
care reprezintă ceea ce, pentru tine, reprezintă fricile tale cele mai rele. Şi ea vine de
obicei când te aştepţi mai puţin şi fără vreun semnal de alarmă. Exact atunci când crezi
că viaţa ta pare perfectă, echilibrul pe care l-ai atins este semnul că eşti pregătit pentru
24
schimbare. Ispita de a face schimbarea va fi ceva după care tânjeşti, ceva căruia pur şi
simplu nu-i poţi rezista. Altfel, nu ai face niciodată saltul!”
„Vrei să spui o ispită de genul unei noi relaţii?” – m-a întrebat Gerald.
„Exact ! O relaţie este genul de catalizator care ne promite că vom merge mai
departe în vieţile noastre. Chiar dacă ştim că vom supravieţui indiferent ce ne aruncă
viaţa în cale, nu e în natura noastră să ne trezim într-o dimineaţă hotărâţi să ne lepădăm
de tot ceea ce iubim, pentru a intra în Noaptea Neagră a Sufletului. Pur şi simplu nu
funcţionăm în acest fel. Şi cel mai adesea, marile încercări ale Nopţii Sufletului par să
vină când le aşteptăm mai puţin.”
Acum câţiva ani, am alergat să văd un prieten care tocmai îşi părăsise cariera,
familia, prietenii şi partenera de viaţă pentru a se muta în sălbăticie, undeva în New
Mexico. L-am întrebat de ce lăsase totul în urmă, izolându-se pe înălţimile deşertului.
El a început să-mi spună că se izolase în munţi pentru a-şi găsi calea spirituală.
Apoi, mi-a mărturisit că nu fusese în stare să păşească pe această cale pentru că nimic
nu mergea bine. Avea probleme cu afacerea lui, cu soţia şi cu prietenii pe care-i
părăsise. Frustrarea lui era evidentă.
Am realizat că nimic nu se petrece accidental în viaţă şi că fiecare obstacol pe care îl
experimentăm face parte dintr-un tipar mai măreţ. Ascultând povestea prietenului meu,
dorinţa „creierului meu masculin” de a aranja lucrurile în viaţă mi-a impus să-i ofer
perspectiva mea. „Poate că asta e calea ta spirituală” – i-am sugerat.
„Poate modul în care rezolvi tu fiecare problemă reprezintă calea ta spirituală pe care
ai venit să o găseşti aici.”
„Hmm...poate că este...” – a replicat el.
Posibilitatea ca viaţa să ne ofere exact ce ne trebuie atunci când avem nevoie pare
foarte logică. Aşa cum nu poţi umple o cană cu apă până când nu dai drumul la robinet,
faptul că deţii o cutie emoţională plină poate fi declanşatorul care deschide robinetul
vieţii pentru a-i da drumul schimbării. Până ce nu declanşăm fluxul, nu se poate
întâmpla nimic. Cealaltă parte a acestei dinamici este că atunci când ne aflăm într-o
Noapte Neagră a Sufletului, poate fi liniştitor faptul că ştim că am ajuns aici pentru că
noi am fost cei care au deschis robinetul! Indiferent dacă ştim sau nu, noi suntem
întotdeauna pregătiţi pentru orice încercare la care ne supune viaţa.

Fricile noastre cele mai mari

Scopul Nopţii Negre a Sufletului este pentru noi să experimentăm cele mai mari frici
personale. Cu adevărat interesant este că, deoarece fricile fiecăruia sunt diferite, ceea ce
pare o experienţă înfricoşătoare pentru o persoană poate fi o banalitate pentru altcineva.
De exemplu, Gerald a recunoscut că frica lui cea mai mare era să nu rămână singur.
În aceeaşi zi, mai devreme, discutasem cu o femeie care-mi spusese că cea mai mare
bucurie a ei era „să fie singură”.
Nu e neobişnuit ca cineva care se teme să fie singur să devină un maestru al relaţiilor
în care va experimenta frica de singurătate. Gerald, de exemplu, îmi vorbise despre
relaţii amoroase, prietenii şi job-uri din trecutul lui care nu ar fi putut dura niciodată !
Când fiecare dintre acestea s-au încheiat, el a crezut că relaţiile lui au „eşuat”.

25
 În realitate, relaţiile lui au fost atât de reuşite, încât fiecare dintre ele i-au permis să
vadă cum se poate vindeca de frica sa cea mai mare – frica de a fi singur.
Fiindcă, înainte, el nu vindecase, ba nici măcar nu recunoscuse tiparele din viaţa lui,
el s-a tot aflat în situaţii în care frica lui devenea din ce în ce mai puţin subtilă.
În cele din urmă, viaţa l-a condus într-un punct în care frica lui era atât de evidentă,
încât trebuia să o înfrunte pentru a merge mai departe. Deşi putem trece prin multe
Nopţi Negre ale Sufletului în vieţile noastre, prima este de obicei cea mai dură.
Ea este, totodată, şi cel mai puternic agent al schimbării. Odată ce înţelegem de ce ne
doare atât de tare, atunci experienţa începe să capete un nou înţeles.
De îndată ce recunoaştem semnele unei Nopţi Negre a Sufletului, putem spune:
„Aha! Cunosc acest tipar! Desigur, foarte bine, e o Noapte a Sufletului. Ce mi se cere
acum să învăţ?”
Cunosc oameni care devin atât de puternici după ce îşi vindecă experienţele trecând
prin Noaptea lor Neagră, încât aproape că îndrăznesc să-i ceară universului să mai aducă
una în viaţa lor. Şi fac asta pur şi simplu pentru că ştiu că dacă i-au supravieţuit primei,
vor supravieţui oricăror încercări..
Doar atunci când trăim astfel de experienţe fără să înţelegem ce sunt ele sau de ce
trecem prin ele ne putem trezi prinşi, ani de zile sau o viaţă întreagă, într-un tipar care,
literalmente, ne poate fura lucrurile cele mai dragi nouă sau chiar viaţa însăşi.
E posibil ca suferinţa nerezolvată să scurteze, ba chiar să-i pună capăt vieţii?
Răspunsul vă va surprinde.

De ce murim?

V-aţi întrebat vreodată de ce murim? În afară de motivele evidente, de genul

războaielor, accidentelor, dezastrelor naturale sau al alegerii unor stiluri de viaţă greşite,
care este cauza reală, naturală a morţii fiinţelor umane?
Dacă suntem, după cum spun tradiţiile spirituale, spirite ale lui Dumnezeu în corpuri
de ţărână, şi dacă, aşa cum crede ştiinţa medicală, celulele noastre sunt capabile să se
vindece şi să se refacă de multiple ori, atunci de ce corpul nostru se „distruge”?
De ce şansa de a avea permanent o viaţă sănătoasă, plină de vitalitate şi sens, pare să
acţioneze împotriva noastră pe măsură ce trecem de aşa numita „vârstă a doua” şi ne
apropiem de 100 de ani?
Am pus adesea această întrebare în cadrul workshop-urilor mele din întreaga lume.
Aproape imediat, odată ce motivele enumerate mai sus sunt cunoscute, oamenii îmi
spun că „vârsta înaintată” e cea care ne ia viaţa. „Pur şi simplu îmbătrânim şi lucrurile
încetează să mai funcţioneze.” La prima vedere, cercetările asupra cauzei medicale a
morţii par să confirme asta.
Această perspectivă poate fi sintetizată cel mai bine de prima propoziţie a unui
articol din General Health Enciclopedia , intitulat “Aging Changes in Organs, Tissues,
and Cells” (NT: „Modificările pe care vârsta le produce la nivelul organelor, ţesuturilor
şi celulelor”): „Majoritatea oamenilor înţeleg că organele vitale încep să funcţioneze
deficitar odată cu înaintarea în vârstă.”
Eu recunosc că nu fac parte din acea majoritate! De fapt, cu cât studiez mai mult felul
în care sunt construite corpurile noastre şi modul în care funcţionează ele, cu atât sunt
26
mai convins că mai e ceva implicat în procesul de îmbătrânire – ceva care nu a fost luat
în calcul de actualul nostru model medical.
Mai departe, în acelaşi articol, o altă afirmaţie deschide calea către această
posibilitate. Autorul admite că motivele din care corpurile noastre se degradează şi
îmbătrânesc nu sunt înţelese pe deplin. „Nicio teorie nu explică în suficientă măsură
schimbările din procesul de îmbătrânire .” Cu alte cuvinte, încă nu ştim cu precizie de
ce ne deteriorăm pe măsură ce timpul trece. Deşi, după toate probabilităţile, fiecare
dintre noi părăseşte această lume la un moment dat, e posibil ca noi să depăşim nevoia
de a îmbătrâni, de a suferi şi de a muri din motive pe care oamenii le acceptă în mod
tradiţional?

Suntem miracole menite să dureze!

Printre oamenii de ştiinţă, medici şi savanţi, deopotrivă, există un consens în

recunoaşterea faptului că trupul uman are o capacitate miraculoasă de a susţine viaţa.
S-a demonstrat că majoritatea celor 50 de miliarde de celule care trăiesc în corpul
uman au capacitatea de a se repara şi reproduce singure de mai multe ori pe durata vieţii
noastre. Cu alte cuvinte, noi ne reînlocuim şi ne reconstruim în mod constant din
interior spre exterior.
Se pare că ar fi două excepţii ale fenomenului reproducerii celulare. Interesant e
faptul că ele se referă la cei doi centri cel mai des identificaţi cu acele calităţi spirituale
care ne fac să fim ceea ce suntem: celulele creierului şi celulele inimii. Deşi studiile au
arătat că celulele acestor organe pot avea capacitatea de a se reproduce, se pare, totuşi,
că ele sunt atât de reziliente, încât pot funcţiona toată viaţa fără a face neapărat acest
lucru.
Deşi par a fi atât de complexe, organele, oasele şi celelalte ţesuturi sunt făcute, în cea
mai mare parte, doar din patru elemente: hidrogen, nitrogen, oxigen şi carbon.
În mod ironic, aceste patru elemente sunt printre cele mai abundente materiale din
întregul univers. Literalmente, suntem făcuţi din aceleaşi elemente ca stelele şi
galaxiile. E clar că atunci când a fost vorba de construirea corpurilor noastre, nu se
punea problema lipsei de materii prime. Atunci, ce ne provoacă moartea?
Cu excepţia folosirii nepotrivite a medicamentelor şi a unor diagnostice greşite, cel
mai mare pericol la adresa vieţii adulţilor cu vârste peste 65 de ani îl reprezintă bolile de
inimă. Mă fascinează această statistică, fiindcă mă gândesc la munca pe care inimile
noastre o fac încontinuu. Inima umană bate în medie de aproximativ 100.000 de ori pe
zi, ceea ce înseamnă de 2,5 miliarde de ori pe an, şi pompează mai mult de 3.500 de litri
de sânge în timp de o oră; sângele pompat de inimă circulă prin cca. 12.000 de mile de
artere, vase sanguine şi capilare la fiecare 24 de ore. Inimile noastre par să fie atât de
vitale pentru cine şi ce devenim noi în viaţă, încât inima este primul organ care se
formează îm pântecul mamei, chiar înaintea creierului!
În termeni inginereşti, când succesul unui întreg proiect depinde de un singur
element component, acelei piese din echipament i se dă statutul de „misiune critică”. De
exemplu, în programul spaţial, când un vehicul marţian al NASA va ajunge pe Marte şi
nu va fi nimeni acolo care să repare vreo posibilă defecţiune, inginerii trebuie să facă
unul din cele două lucruri posibile pentru a asigura succesul misiunii. Ei trebuie fie să
27
construiască o unică piesă a vehiculului spaţial – piesa misiunii critice – de care depinde
întreaga misiune, cu atâta precizie, încât ea să nu poată eşua, fie să construiască sisteme
substituente, care să poată prelua funcţiile acesteia. Uneori, ei trebuie să le facă pe
amândouă.
E clar că organul miraculos care hrăneşte fiecare celulă a corpului nostru cu sângele
vieţii s-a dezvoltat – fie printr-un model conştient, fie printr-un proces natural – pentru a
fi cea mai autovindecătoare şi durabilă „piesă pentru misiuni critice” din
„echipamentul” nostru. De fiecare dată când pierderea cuiva drag e atribuită eşuării unui
asemenea organ magnific, trebuie să ne întrebăm ce s-a întâmplat cu adevărat cu acea
persoană. De ce acel prim organ care se formează în corpul uman şi care performează
atât de impresionant vreme îndelungată, cu celule care sunt atât de rezistente, încât nici
măcar nu au nevoie să se reproducă, se opreşte după doar câteva zeci de ani? Nu are
niciun sens decât dacă există un alt factor pe care nu l-am luat în considerare.
În mod obişnuit, medicina modernă atribuie starea inimii unui şir de factori fizici sau
care ţin de stilul de viaţă, de la colesterol şi dietă, la mediul toxic şi stres.
Ce înseamnă, de fapt, „colapsul” inimii?
Poate că nu e o coincidenţă faptul că toţi factorii ce ţin de stilul de viaţă şi legaţi de
colapsul inimii sunt legaţi şi de forţa nevăzută pe care tradiţiile spirituale din vechime o
descriau ca fiind limbajul puternic ce îi vorbeşte universului însuşi: emoţia umană.
Există ceva ce simţim de-a lungul vieţii noastre care, pentru unii dintre noi, poate duce
la degradarea catastrofală a celui mai important organ al corpului?

Suferinţa care ucide

Răspunsul la întrebarea cauzei morţii noastre poate părea surprinzător.

Un număr tot mai mare de dovezi descoperite de cercetători de elită sugerează că
viaţa însăşi poate duce la eşecul corpului!
Adică, emoţiile negative nerezolvate – suferinţele noastre – au puterea de a crea
condiţiile fizice pe care le recunoaştem drept boli cardiovasculare: tensiuni,
inflamaţii, hipertensiune şi artere înfundate.
Această relaţie minte-corp a fost recent argumentată ştiinţific într-un studiu de
referinţă realizat la Universitatea Duke, sub directa îndrumare a lui James Blumenthal.
El a identificat experienţe îndelungate de frică, frustrare, anxietate şi dezamăgire drept
exemple ale acestui gen de emoţii negative care sunt distructive pentru inimă şi ne pun
în situaţie de risc. Fiecare dintre ele e parte dintr-o umbrelă mai largă, pe care o
identificăm în mod obişnuit drept „suferinţă”.
Şi alte studii susţin existenţa acestei relaţii. Terapeutul Tim Laurence, fondatorul
Institutului Hoffman din Marea Britanie, descrie potenţialul impact al eşecului nostru
asupra vindecării şi iertării a ceea ce el numeşte „vechile suferinţe şi dezamăgiri”.
„În cel mai rău caz, ele te decuplează de la o stare bună de sănătate” – spune el.
El îşi susţine această afirmaţie citând câteva studii care arată şi ele că starea fizică
dominată de furie şi tensiune poate genera probleme care includ hipertensiunea, durerile
de cap, scăderea imunităţii, afecţiunile stomacului şi, într-un final, atacul de cord.
Studiul lui Blumenthal a demonstrat că dacă îi învăţăm pe oameni să-şi atenueze
reacţiile la situaţiile de viaţă, se poate preveni atacul de cord. Acesta este exact punctul
28
în care alegi dacă te vindeci sau suferi! Forţele nonfizice ale lucrurilor care ne rănesc
creează efecte fizice care au puterea de a ne distruge – sau chiar de a pune capăt vieţilor
noastre.
E clar că acest studiu, alături de altele, nu susţine că e rău sau nesănătos să
experimentezi emoţii negative pe termen scurt. Când astfel de emoţii apar în vieţile
noastre, ele sunt semnale – instrumente de măsură personale – care ne spun că s-a
întâmplat ceva ce are nevoie de atenţie şi vindecare. Doar atunci când ignorăm aceste
emoţii, iar ele continuă să apară timp de luni, ani sau chiar întreaga viaţă fără a fi
rezolvate, ele pot deveni o problemă.
Poate fi răspunsul la întrebarea de ce murim acela că prin suferinţa cauzată de
dezamăgirile vieţii, ne-am rănit de moarte pe noi înşine? Comentând asupra acestei
posibilităţi, studiul lui Blumenthal sugerează că „Poate atunci când oamenii vorbesc
despre moartea de inimă rea, ei spun de fapt că reacţiile emoţionale puternice faţă de
pierdere şi dezamăgire pot genera un atac de cord.” În limbajul vremii lor, vechile
tradiţii sugerează exact această posibilitate.

Primii 100 de ani sunt cei mai grei

Aşadar, de ce vârsta maximă a omului pare să oscileze în jurul limitei de 100 de ani.
De ce nu 200 sau chiar 300 de ani? Dacă ar fi să credem în cele scrise în Tora sau în
Vechiul Testament, multe popoare străvechi îşi măsurau vieţile în termeni de secole,
deci nu în decade, aşa cum facem noi astăzi. De exemplu, conform documentelor, Adam
a trăit 930 de ani, Methuselah – 969 de ani, iar Noe – 950 de ani.
Conform textelor, aceşti bărbaţi nu s-au retras pur şi simplu în sihăstrie, renunţând la
cele lumeşti şi ascunzându-se de ameninţările vieţii. La vârste avansate, ei erau activi şi
plini de vitalitate, bucurându-se de familiile lor, ba chiar punând bazele unor noi familii!
Şi de ce nu? Este clar că trăim în corpuri care au fost construite ca să dureze.
Tora susţine că Noe a trăit 350 de ani după Marele Potop. Dacă el avea 950 de ani
când a murit, asta înseamnă că, la vârsta de 600 de ani, el era îndeajuns de puternic
pentru a construi arca menită să asigure supravieţuirea întregii rase umane!
Dacă a existat un timp în care oamenii trăiau mai mult şi erau mai sănătoşi, ce s-a
întâmplat? Ce s-a schimbat? Prin nenumărate texte şi tradiţii spirituale care au rezistat
trecerii timpului, ni se reaminteşte că suntem spirite care ne exprimăm pe noi înşine prin
corpuri. Şi câtă vreme suntem făcuţi din elementele universului, sufletele noastre sunt
cele care le dau viaţă corpurilor.
Când sufletele noastre suferă, durerea se transmite în corpurile noastre prin
capacitatea spirituală a forţei vieţii de a hrăni fiecare celulă.
Oare e posibil ca cei 100 de ani cât pare a fi în prezent durata maximă a vieţii umane
să reprezinte limita de timp în care corpul poate îndura suferinţa nevindecată din suflet?
Un secol ne spune cât de mult timp putem accepta tristeţea şi dezamăgirile vieţii înainte
ca acestea să ne copleşească?
Putem recunoaşte cu toţii durerea generată de pierderea oamenilor pe care îi iubim, a
animalelor noastre dragi şi a experienţelor de care ne-am ataşat. Poate o viaţă plină de
pierderi, dezamăgiri şi trădări să aibă puterea de a incapacita până şi pe cel mai puternic
şi durabil organ al nostru – inima?
29
 Sau poate că suferinţa noastră este mult mai veche şi mai profundă.
Pe lângă aceste surse de durere evidente, mai există una la care, deşi e mai puţin
evidentă, nici măcar nu îndrăznim să ne gândim. În toate culturile şi societăţile,
poveştile creaţiei susţin că pentru a deveni suflete individuale trebuie să ne „rupem” de
o familie colectivă de suflete mai mare. În acelaşi timp, una dintre cele mai profunde
frici universale este frica de a fi separaţi de cei dragi şi de a rămâne singuri.
Poate că marea suferinţă care stă la baza oricărei alteia este durerea separării de o
existenţă mai măreaţă. Dacă acest lucru e adevărat, poate că ne lipseşte familia noastră
de suflete atât de mult, încât încercăm să umplem golul prin re-crearea unui simţ al
unităţii prin familiile mai mici pe care le întemeiem aici, pe Pământ. Atunci, nu e de
mirare că pierderea lor poate fi atât de devastatoare pentru noi.
Ea ne aruncă înapoi în durerea suferinţei originare.
Pentru mulţi oameni, năzuinţa de a-şi păstra familiile, relaţiile şi amintirile
experienţelor trecute creeează condiţiile ce-i conduc la suferinţa lor cea mai mare.
Atunci când tânjesc după lucruri pe care nu le mai pot avea niciodată şi după oamenii
care le lipsesc, alcoolul şi drogurile devin adeseori anestezicele acceptate social, pe care
le folosesc pentru a amorţi durerea profundă a sufletului.
Dacă putem găsi o modalitate de a aprecia timpul pe care l-am împărtăşit cu cei pe
care îi iubim, dar şi un mod de a ne simţi bine în legătură cu timpul petrecut alături de ei
după ce totul s-a terminat, atunci vom face un pas uriaş către cea mai profundă
vindecare. Din această perspectivă, aceleaşi principii care ne rănesc de moarte
acţionează în sens invers. Ele ne oferă puterea de vindecare a vieţii.
Această cheie pare să fie legată de modul în care percepem ceea ce ne arată viaţa.
Deşi toate acestea sunt posibilităţi la care ne putem gândi, ceea ce ştim sigur este că
există un potenţial biologic pentru corpurile noastre de a trăi mult mai mult şi pentru ca
noi să trăim mai sănătoşi şi să avem vieţi mult mai bune decât în prezent.
Pe lângă elementele fizice ale corpurilor noastre, există ceva ce pare să lipsească din
ecuaţia modernă a longevităţii. Indiferent cum alegem să îl numim, acel „ceva” pare a fi
forţa spirituală care ne hrăneşte corpurile. În limbajul vremurilor trecute, strămoşii
noştri ne-au lăsat instrucţiuni care ne arată cum putem hrăni această forţă vitală de care
depinde întreaga viaţă. Cunoaşterea lor ne poate da puterea de a transforma suferinţa
trecutului într-o înţelepciune vindecătoare. Pentru a trăi o viaţă lungă, cu sănătate şi
vitalitate, trebuie să le dăm un sens acestor suferinţe.

Trebuie să simţim iubire

Puterea înţelepciunii, frumuseţii şi a rugăciunii descrisă de multe tradiţii străvechi a

fost redescoperită prin experienţele moderne. După cum spuneam în Introducere, de
exemplu, tema de bază în înţelepciunea tradiţiei Navajo constă în recunoaşterea
legăturii dintre suferinţa din lumea exterioară şi înţelepciunea şi iubirea din inimile lor.
Deşi, fără putinţă de tăgadă, sunt experienţe diferite, suferinţa, înţelepciunea şi
iubirea par să fie strâns legate printr-o relaţie bizară şi neaşteptată.
Prin suferinţă, ni se arată capacitatea noastră de a simţi – cu cât este suferinţa mai
mare, cu atât mai puternice sunt sentimentele. În cele mai intense sentimente dureroase
descoperim profunzimea capacităţii noastre de a iubi.
30
 Iertarea pare a fi şi ea direct legată de suferinţa noastră.
„Cu cât e mai mare durerea, cu atât mai mare este beneficiul iertării” - explică Tim
Laurence.
Din această perspectivă, suferinţa noastră poate fi considerată mai degrabă un
barometru al capacităţii noastre de a iubi, decât o pedeapsă pentru alegerile pe care
le facem.
Aceasta este relaţia subtilă care demonstrează forţa pe care multe tradiţii o descriu ca
fiind „lipiciul” care ţine lumea noastră la un loc – puterea iubirii noastre.
Vindecarea cea mai profundă o găsim în puterea noastră de a iubi.
E aproape ca şi când venim în această lume şi ne testăm pe noi înşine în moduri de
neconceput pentru oamenii raţionali şi iubitori. Prin cursul pe care îl urmează relaţiile,
job-urile, pierderile şi eşecurile în vieţile noastre, ne împingem pe noi înşine până la
limita a ceea ce credem că suntem. În tot acest timp, ne punem aceeaşi întrebare:
„Putem iubi în prezenţa acestor experienţe?” Putem iubi în prezenţa unor atrocităţi de
neconceput, care au fost justificate de culoarea pielii noastre sau de modul în care îl
acceptăm pe Dumnezeu? Putem trăi într-o lume unde alţii au încercat să ucidă ceea ce
nu înţeleg şi să măture popoare întrege de pe faţa Pământului?
La nivel personal, fiecare dintre noi a suferit pierderea unor fiinţe dragi care erau
aici, dar au dispărut subit din vieţile noastre. Şi i-am văzut pe alţii care au suferit de
anumite boli în moduri pe care nicio creatură din această lume nu ar fi trebuit să o
îndure vreodată. Când cei dragi au plecat, ne-am întrebat: „Mai putem iubi când suferim
pentru că ei nu mai sunt?” Iubirea noastră e adeseori testată în moduri pe care nu le-am
fi ales niciodată conştienţi fiind sau nu ni le-am fi imaginat nicicând.
De fiecare dată când viaţa ne întreabă dacă mai putem iubi, răspunsul e acelaşi: „Da!”
Şi asta pentrucă suntem încă aici. Indiferent dacă o numim iubire sau pur şi simplu
trăim ceea ce înseamnă ea în vieţile noastre, nu contează, iubirea noastră e ceea ce ne
susţine. Ea ne poartă prin vremurile dificile, dar şi prin cele fericite, şi promite că ne
vom vindeca întotdeauna de cele mai mari suferinţe pe care le poate aduce viaţa. Cheia
străveche care ne permite să iubim şi să ne vindecăm este s-o lăsăm să existe în vieţile
noastre. Pentru a face asta, trebuie să găsim o cale de a transforma cele mai mari
suferinţe în cea mai profundă înţelepciune.

Transformarea suferinţei în înţelepciune

Ca parte a ciclului natural, experienţele „suferinţei” şi „înţelepciunii” par să fie
strâns legate. În timp ce suferinţa vine din modul în care interpretăm o experienţă,
schimbarea modului în care simţim ceea ce s-a întâmplat schimbă focalizarea în cadrul
ciclului. Când o experienţă e atât de dureroasă, încât ne e mai uşor să o negăm, să ne
distragem atenţia de la ea sau, într-un fel sau altul, să evităm să avem de a face cu ea, ne
putem găsi blocaţi în emoţiile noastre. În fiecare dintre noi există puterea de a transmuta
durerea în forma ei vindecată – înţelepciunea, indiferent de unde vine ea. Deşi
experienţa care a cauzat iniţial suferinţa rămâne neschimbată, ne găsim puterea în
modul în care simţim în legătură cu suferinţa noastră.
La prima vedere, putem înţelege că ni se cere pur şi simplu să facem această mişcare
simulând o nouă emoţie în legătură cu evenimentele din vieţile noastre. Cu toate
acestea, o anliză mai atentă relevă faptul că oamenii din vechime au înţeles şi au aplicat
31
un principiu subtil care a fost abia recent recunoscut de ştiinţa occidentală. Acel
principiu susţine că lumea din jurul nostru e o oglindă vie – materialul cuantic ce
reflectă emoţiile care trăiesc în noi. Ceea ce înseamnă că tiparele sănătăţii corpului
nostru, sprijinirea familiilor, comunităţilor şi pacea lumii noastre tind să oglindească
credinţele noastre cele mai profunde. Această relaţie dintre credinţă şi experienţă este
ferm susţinută acum de noile teorii ale fizicii secolului XXI.
Se pare că acest principiu este adevărat atât pentru credinţele pe care le considerăm
„negative”, cât şi pentru cele „pozitive”. S-a demonstrat că emoţiile care afirmă viaţa,
cum ar fi recunoştinţa, compasiunea şi iubirea, sunt declanşatoare pentru condiţiile care
stimulează viaţa: presiune sanguină mai scăzută, eliberare de hormoni „buni” şi o
imunitate crescută. În mod similar, s-a dovedit ştiinţific că emoţiile care neagă viaţa,
cum ar fi mânia, ura şi gelozia, creează condiţii care ameninţă viaţa: ritm neregulat al
inimii, imunitate scăzută şi o creştere a nivelului hormonilor stresului.
Atunci, poate nu e surprinzător să descoperi că în subtilitatea a acestui principiu
putem găsi şi cheia către ceea ce mulţi cred că este cea mai puternică forţă a creaţiei!
În povestea căutării adevărului în viaţă, Gurdjieff a ajuns într-o mânăstire îndepărtată şi
ascunsă dintr-o ţară nenumită, unde a fost invitat să rămână până când îşi va trezi o
mare putere înlăuntrul său. Maestrul i-a spus: „Rămâi aici până când vei dobândi o forţă
în tine pe care nimic să nu o poată distruge.” Eu cred că această forţă este iubirea,
înţelepciunea şi compasiunea care vin din vindecarea suferinţei. Cheia care dă un nou
înţeles lucrurilor care ne rănesc e aceeaşi cheie care ne permite să mergem dincolo de
judecăţile vieţii. Este puterea străveche a binecuvântării.

Capitolul 3
AL TREILEA SECRET:
BINECUVÂNTAREA NE ELIBEREAZĂ

Dincolo de ideea de a greşi şi a face lucrurile bine,

Există un câmp. Te voi întâlni acolo.
- Rumi

Vechile tradiţii sugerează că singura deosebire dintre Îngerii Cerurilor şi Îngerii

Pământului este aceea că Îngerii Cerurilor îşi amintesc că sunt îngeri. Atunci când
iubim, realizăm adesea că iubim cu deschiderea şi inocenţa unui înger. Este aceeaşi
deschidere care permite suferinţa noastră. Inocenţa noastră ne face să simţim atât de
profund durerea.
Dacă de fapt suntem îngeri, atunci suntem nişte îngeri foarte puternici. Furia, dar şi
iubirea şi compasiunea noastră sunt o dovadă certă a acestui lucru! Aceste emoţii ne
arată cât de profund putem simţi şi cât de multă energie pozitivă sau negativă putem
trimite către lucrurile care ne pasionează.
Când văd mulţimi de oameni furioşi pe străzile din oricare ţară omorând şi
distrugând exact lucrurile care sunt importante pentru ei, mă trezesc adeseori gîndind:
Ce îngeri mânioşi! Îndiferent dacă voi credeţi sau nu că suntem îngeri, adevărul e că

32
avem ceva care ne permite să ne rănim emoţional într-un mod ce pare să nu existe la
alte creaturi.
Când ne simţim răniţi, puterea binecuvântării e cheia vindecării noastre.
Uneori, viaţa pune la încercare chiar şi credinţele celor ma iubitori şi sfinţi oameni.
Vorbind despre credinţa sa în Dumnezeu după tragedia din anul 2004, de la şcoala din
Beslan, iată ce spunea arhiepiscopul de Canterbury: „Când vezi profunzimea energiei pe
care oamenii o pot pune pentru a face un rău atât de mare, atunci, desigur, apare un licăr
de îndoială. Cred că ar fi inuman să nu reacţionezi aşa.”1
Deşi putem crede că există motive spirituale pentru tragediile lumii noastre, încă mai
trebuie să găsim o modalitate de a le da un sens. Rugăciunea este adesea antidotul
recomandat pentru alinarea durerii generate de o tragedie. Când marii maeştrii spirituali
ne invită să vindecăm suferinţele vieţii prin rugăciune, ar trebui să punem o întrebare
legitimă: Cum să rostim rugăciuni pozitive când suntem furioşi şi nu vrem decât ca
suferinţa noastră să înceteze?
Înţelegerea modului în care lucrează rugăciunile noastre ne oferă răspunsul la această
întrebare.
Cu peste 19 secole înainte ca oamenii de ştiinţă occidentali să recunoască existenţa
câmpului de energie care conectează toate lucrurile, vechii cărturari şi vindecătorii
indigeni au descris „reţeaua creaţiei” în cuvintele vremii lor. În tradiţia Hopi, de
exemplu, străvechiul Cântec al Creaţiei descrie un timp când oamenii de pe Pământ îşi
vor reaminti că energia feminină a Femeii- Păianjen este reţeaua care uneşte întregul
Univers. Sutrele buddhiste vorbesc despre un loc „de departe, din tărâmul ceresc al
măreţului Zeu Indra”, unde sălăşuieşte „minunata reţea” care ne uneşte cu universul.
E clar că ideea unei forţe unificatoare care ţine totul la un loc era o temă obişnuită.
Dacă oamenii din vechime ştiau că există Câmpul, este posibil ca ei să fi ştiut în vremea
lor ceea ce noi am uitat în vremea noastră? În texte, tradiţii şi pe zidurile templelor,
înaintaşii noştri au lăsat în urma lor descrierea unui principiu cuantic pe care noi abia
începem să-l înţelegem astăzi. Prin acea descriere, ni s-au dat exact instrucţiunile de
care avem nevoie pentru a aduce forţele „minunate şi sălbatice” descrise de Sf. Francisc
în vieţile noastre. Cheia se găseşte într-un loc ce vă poate surprinde!

Misterul spaţiului intermediar

Există o putere care trăieşte în spaţiul „dintre”, acea clipă subtilă când ceva se
încheie, iar ceea ce urmează încă nu a început; de la naşterea şi moartea galaxiilor, la
începutul şi sfârşitul carierelor şi relaţiilor, ba chiar în simplitatea inspiraţiei şi a
expiraţiei sunt cicluri care încep şi se încheie, se extind şi se contractă, trăiesc şi mor.
Indiferent de dimensiune, între „început” şi „sfârşit” există un moment în timp în
care niciunul din ele nu s-a întâmplat pe deplin. Acel moment este spaţiul de unde vin
magia şi miracolele! În clipa intermediară există toate posibilităţile, şi niciuna nu a fost
aleasă. Din acest loc, ni se dă puterea de a ne vindeca trupurile, de a ne schimba vieţile
şi de a aduce pacea în lume.
Toate evenimentele iau naştere din acest moment plin de putere şi magie.
Misterul şi posibilităţile acestui spaţiu care conectează două evenimente au fost
onorate de-a lungul vremurilor în tradiţiile înţelepciunii trecutului nostru.

33
 De exemplu, tradiţiile nativilor nord-americani afirmă că, în fiecare zi, Pământul
intră de două ori în tărâmurile magice (imediat după ce soarele dispare dincolo de
orizont, chiar înainte ca întunericul nopţii să coboare, şi înainte ca soarele să reapară de
la hotarul cerului după cea mai întunecată parte a nopţii).
Amândouă sunt momente crepusculare – nu e nici zi, nici noapte. Iar în acest timp,
după cum ne spun tradiţiile, apare o deschidere în care se pot înţelege adevăruri
profunde, în care pot avea loc vindecări, iar rugăciunile au cea mai mare putere. În
lucrarea sa clasică „A Separate Reality” /„O altă realitate “, antropologul Carlos
Castaneda îi dă acestei deschideri numele de „breşă dintre lumi” şi o descrie ca fiind un
punct de acces în tărâmurile nevăzute ale spiritelor, demonilor şi puterii.
Oamenii de ştiinţă moderni recunosc puterea unui astfel de loc. Totuşi, pentru ei,
punctul de acces e mai puţin despre zi, noapte şi timp, şi mai mult despre materia din
care e făcută lumea noastră. Din perspectiva unui om de ştiinţă, ceea ce vedem ca fiind
lumea solidă din jurul nostru este oricum altcumva, dar nu solidă!
Când la cinematograful local se proiectează în faţa noastră o imagine mişcătoare pe
ecran, de exemplu, ştim că povestea pe care o vedem e o iluzie. Povestea romantică şi
tragedia care ne rup inima de milă este de fapt rezultatul a numeroase imagini statice
care se proiectează cu repeziciune unele după altele, pentru a crea senzaţia unei poveşti
continue. Deşi ochii noştri văd imaginile singulare cadru după cadru, creierul nostru le
asamblează împreună, creând ceea ce percepem a fi un film neîntrerupt.
Fizica cuantică atestă că lumea noastră operează cam în acelaşi fel. De exemplu,
ceea ce noi vedem ca fiind atingerea terenului de fotbal cu mingea sau un triplu axel
executat de un patinator în programul de sport dintr-o zi de duminică, în termeni
cuantici, este, în realitate, o serie de evenimente individuale care s-au petrecut foarte
repede şi aproape unele de altele. Asemenea modului în care mai multe imagini se
succed, făcând ca filmul să pară atât de real, de fapt, viaţa apare sub forma unor
impulsuri luminoase de dimensiuni foarte mici şi de scurtă durată, care se numesc
cuante. Cuantele vieţii se petrec atât de rapid încât, când creierul nostru nu e instruit să
opereze în mod diferit (cum se întâmplă în anumite forme de meditaţie), ele pur şi
simplu totalizează impulsurile astfel încât să creeze acţiunea continuă pe care o urmărim
în emisiunea de duminică.
În această explicaţie simplificată a vieţii descoperim şi cheia vindecării noastre.
Înainte ca un impuls luminos să se termine, înainte ca următorul impuls să apară,
trebuie, conform definiţiei, să existe un moment intermediar.
În acest spaţiu, pentru o clipă, există un echilibru perfect, în care nu se întâmplă
nimic – evenimentele care au creat impulsul sunt încheiate, iar noile evenimente încă nu
au început să se petreacă. În acest loc al nimicului există scenariile tuturor posibilităţilor
şi potenţialelor: viaţă – moarte, suferinţă – vindecare, război – pace. Acesta e locul în
care emoţiile şi rugăciunile devin planuri pentru viaţă.
Explicaţia e că starea noastră emoţională în timpul rugăciunii determină ce fel de
model de viaţă creăm. Recunoscând Câmpul ca pe o reflectare a credinţelor noastre
lăuntrice, trebuie să găsim o cale de a ne elibera de suferinţă şi mânie înainte de a ne
ruga. În definitiv, cum ne-am putea aştepta ca Mintea lui Dumnezeu să reflecte
vindecare şi pace dacă noi simţim frică şi durere? Aşadar, în prezenţa unor sentimente
puternice de mânie, frustrare, gelozie şi durere, cum am putea să simţim altceva, astfel
34
încât rugăciunile noastre să aibă cea mai mare putere? Cum să suspendăm sentimentele
„negative” în timp ce accesăm spaţiul intermediar care are atâta putere? Pentru a
răspunde la această întrebare, să revenim din nou la înţelepciunea trecutului nostru.

Câmpul lui Rumi: Dincolo de judecare

Nu există niciun dubiu legat de faptul că autorii din vechime ai Manuscriselor de la
Marea Moartă s-au referit la spaţiul intermediar. În Cântecul esenian al păcii, ni se
aminteşte că: „În momentul dintre inspiraţie şi expiraţie se ascund toate misterele...” Ca
şi în alte tradiţii, în cele mai înalte ordine ale învăţăturilor eseniene ne-au fost lăsate
instrucţiuni clare pentru modul în care să folosim spaţiul intermediar pentru a ne pregăti
de rugăciune.
În mod specific, ei descriu cum trebuie să ne pregătim minţile, inimile şi corpurile
înainte ca rugăciunea să înceapă. Chiar dacă doar pentru o clipă, suntem invitaţi din nou
să creăm o experienţă care suspendă temporar judecăţile, fricile şi suferinţele.
Din această stare neutră, putem oferi rugăciunea noastră din tărie şi claritate, şi nu
din judecăţile umbrite, care provin din suferinţă. Iar asta ne permite să intrăm în
dialogul nostru sacru cu Mintea lui Dumnezeu într-o stare a conştiinţei care aduce cel
mai mare beneficiu al rugăciunii în vieţile noastre.
Prin cuvinte elocvente, dar simple, poetul sufist Rumi ne invită să-l însoţim în acel
spaţiu neutru, odată ce l-am descoperit în noi. El ne adresează această invitaţie prin
două afirmaţii scurte, dar puternice:
„Dincolo de ideile despre lucrurile rău făcute şi cele bine făcute, există un câmp.
Vă aştept acolo.”2
Cum să ajungem în acel loc, când viaţa ne arată o lume care pare a fi
înspăimântătoare şi periculoasă? Instrucţiunile sunt precise.

Binecuvântarea: lubrifiantul emoţional

Astăzi, găsim calea către câmpul lui Rumi de dincolo de a face rău şi a face bine în
înţelepciunea binecuvântării. Contrar credinţei populare conform căreia atunci cînd
binecuvântăm ceva, punem ştampila noastră de aprobare pe acel ceva, această formă de
binecuvântare nu scuză, nu descurajează sau încurajează vreo acţiune, circumstanţă sau
eveniment. Ea nu aprobă sau dezaprobă niciun punct de vedere. Ea pur şi simplu
recunoaşte ceea ce a apărut.
Actul de a recunoaşte fără a judeca reprezintă deschiderea care permite începerea
vindecării. Şi asta pentru că atunci când vedem ceva care ne răneşte atât de rău încât
trebuie să reacţionăm, să-l facem să înceteze sau să-l abandonăm, tendinţa noastră e să
facem abstracţie de ceea ce simţim. Aşa reuşim să le facem faţă multor experienţe.
Întrerupem emoţiile care înconjoară ceea ce am experimentat şi le ascundem adânc
undeva, înlăuntrul nostru, pentru a evita ca ele să ne rănească şi mai tare.
Însă suferinţa nu „pleacă” pur şi simplu. Ea se duce acolo unde o stocăm noi. Apoi,
când ne aşteptăm mai puţin, ea îşi găseşte o cale de a reieşi la iveală, adeseori într-o
formă pe care nu am fi ales-o niciodată. Acest mod de manifestare e obişnuit la oamenii
care au trăit experienţe traumatizante emoţional, de la condiţii de câmp de luptă şi
răpire, până la abuzuri în copilărie şi violenţă domestică.
35
 Furia disproporţionată care iese adesea la suprafaţă în astfel de momente poate
determina descoperirea şocului unei experienţe din copilărie care nu a putut fi gestionat
atunci când s-a întâmplat. În astfel de cazuri, un comentariu aparent inocent şi fără
intenţie al unui coleg poate deveni declanşatorul care trezeşte o veche suferinţă.
Capacitatea noastră de a „suspenda” emoţiile este mecanismul care ne ajută să
mergem mai departe în viaţă fără a avea de a face cu suferinţa imediată, generată de
ceva care ne şochează simţurile şi sensibilităţile. În acelaşi timp, emoţiile care au fost
create înlăuntrul nostru sunt încă acolo, deşi au fost îngropate adânc. Tim Laurence
consideră că recunoaşterea unei suferinţe este un pas neplăcut, dar necesar, în procesul
de vindecare: „Este un proces de catharsis emoţional, care le permite oamenilor să
treacă peste sentimentul că au fost nedreptăţiţi.”3
Unii oameni pot descoperi că mecanismul de apărare prin care îşi ascund suferinţa
acţionează atât de bine, încât ei cred de fapt că au vindecat experienţa respectivă. Ei pot
crede chiar că au uitat ce anume i-a rănit în primul rând. Cu toate acestea, corpurile lor
nu uită niciodată. Cercetările au arătat că ADN-ul şi celulele corpurilor noastre
comunică direct cu sentimentele pe care le avem în legătură cu vieţile noastre. Corpul
creează o chimie potrivită pentru fiecare emoţie. Prin eliberarea de hormoni care susţin
viaţa, cum ar fi DHA (NT: dehidroepiandrosteronul) sau de hormoni care pun în pericol
viaţa, cum este cortisolul, experimentăm, literalmente, ceea ce poate fi numită chimia
„iubirii” sau chimia „urii”.
Recunoaştem intuitiv că acest lucru e adevărat fiindcă ştim că bucuria şi aprecierea
au o influenţă pozitivă asupra corpurilor noastre, în timp ce mânia şi frica au efectul
opus. Unele tradiţii holistice chiar sugerează că bolile precum cancerul sunt expresii ale
furiei, suferinţei şi vinovăţiei nerezolvate, care apar din părţi ale corpului unde au fost
stocate în urmă cu mai mult timp. Deşi e posibil să nu putem demonstra ştiinţific în
prezent acest lucru, corelaţia dintre traumele emoţionale şi şi organele asociate cu
acestea există în mod cert şi merită o analiză mai amănunţită. Cunoscând aceste lucruri,
înţelegem de ce neluarea în seamă a lucrurilor care ne rănesc poate avea efecte pe
termen lung care nu sunt în interesul nostru.
Aşadar, are sens să găsim o cale de a transforma tot ceea ce ne-a rănit într-o nouă
experienţă care ne ajută. Şi putem face asta recunoscând ce anume ne-a produs suferinţă
şi permiţându-i să se mişte prin corp.
Aici intervine binecuvântarea în procesul vindecării.

Definirea binecuvântării
Binecuvântarea poate fi definită drept calitatea gândului, sentimentului şi emoţiei
care ne permite să ne redefinim sentimentele noastre faţă de ceva care ne răneşte acum
sau ne-a rănit în trecut. Cu alte cuvinte, binecuvântarea este „lubrifiantul” care ne
eliberează de emoţiile dureroase, deschizându-ne către vindecare, în loc să ne păstrăm
emoţiile blocate şi nerezolvate în corp. Pentru a ne lubrifia emoţiile, trebuie să
recunoaştem (binecuvântăm) toate aspectele acestor lucruri dureroase: pe cei care
suferă, cauza suferinţelor şi pe cei care sunt martorii rezultatului.
În acest punct al oricărei discuţii, cred că e necesar să clarificăm ce este şi ce nu este
binecuvântarea. Când binecuvântăm pe cineva care ne-a rănit, e clar că nu sugerăm că

36
ceea ce s-a întâmplat e în regulă sau că ne-ar plăcea să se repete. Binecuvântarea nu
tolerează şi nu scuză nicio atrocitate şi niciun act care provoacă suferinţă. Ea nu pune o
ştampilă de aprobare pe evenimentul dureros şi nici nu sugerează că am alege să îl
retrăim vreodată.
Ceea ce face binecuvântarea e să ne elibereze de experienţele dureroase.
Ea recunoaşte că acele evenimente, oricare ar fi fost ele, au existat. Iar când facem
acest lucru, sentimentele noastre faţă de acele evenimente se mişcă prin corpurile
noastre, în loc să rămână blocate înăuntrul lor. Astfel, binecuvântarea e cheia accesării
câmpului de dincolo de a face bine şi a face rău al lui Rumi.
Binecuvântarea e cheia accesării spaţiului intermediar. Ea suspendă temporar
durerea, îndeajuns de mult timp încât să o putem înlocui cu o altă emoţie.
Prin actul binecuvântării, îţi asumi puterea de a elibera cele mai profunde suferinţe
ale vieţii şi emoţiile nevindecate. Binecuvântarea face acest lucru fără a fi necesar să
readucă pe tapet acele sentimente care au stat la baza suferinţei, să le reînvie o dată...şi
încă o dată pentru a ajunge la rădăcina lor, şi fără să te angajezi într-o căutare nesfârşită
pentru a înţelege de ce lucrurile s-au întâmplat aşa cum s-au întâmplat. Deşi se poate
acţiona şi pe alte căi, într-o oarecare măsură şi în cazul anumitor oameni, fără a fi
necesară nicio altă abilitate decât ceea ce există deja în noi, simplul act al binecuvântării
ne dă puterea de a ne schimba viaţa.
Şi face asta cât ai clipi! Când putem alege şi putem oferi rugăciunile noastre dintr-un
loc al tăriei şi clarităţii, şi nu al slăbiciunii, furiei şi suferinţei, ceva minunat începe să se
întâmple.
Pare prea simplu ca să aibă efect? Noi alegem cât de simplu sau dificil poate să fie
un instrument atât de puternic. Binecuvântarea lucrează atât de bine pentru că e uşor de
înţeles. E imposibil să judeci şi să binecuvântezi ceva în acelaşi timp.
Mintea noastră nu ne va permite să facem asta deodată.
Vă invit să încercaţi procesul binecuvântării urmând instrucţiunile din următoarele
pagini. Gândiţi-vă la o persoană, un loc sau o experienţă care v-a rănit în trecut, iar apoi,
aplicaţi procesul. Veţi fi surprinşi de puterea, eficacitatea şi simplitatea din secretul
străvechi al binecuvântării.

Înainte de a putea binecuvânta...

Există o condiţie necesară înainte de a putea face o binecuvântare.
Pentru a vă pregăti să acceptaţi binecuvântarea în viaţa voastră, trebuie mai întâi să
răspundeţi cu precizie şi onestitate la o singură înrebare. Nu e necesar să faceţi formal
sau în faţa unei alte persoane acest lucru decât dacă vă simţiţi mai bine aşa.
Această întrebare e doar pentru voi, şi vă va ajuta să ştiţi şi mai bine cât de
condiţionaţi sunteţi în privinţa lucrurilor „bune” şi a celor „rele” din vieţile voastre.
Întrebarea este: Sunt pregătit să merg dincolo de o reacţie insinctivă sau de o
credinţă oarbă de genul „Cineva trebuie să plătească” sau „Trebuie să fim chit
pentru a îndrepta o greşeală”? Cu alte cuvinte, sunteţi gata să mergeţi dincolo de
tipul de gândire care justifică rănirea altcuiva, pentru că respectiva persoană v-a
rănit?
Dacă răspunsul este Da, atunci binecuvântarea e pentru voi şi vă veţi bucura de
rezultatele acestei experienţe!
37
 Dacă răspunsul e Nu, atunci calea voastră e să descoperiţi de ce aţi alege să păstraţi o
credinţă care vă ţine captivi în durerea care cauzează chiar suferinţa pe care încercaţi să
o vindecaţi.
În tradiţia binecuvântării nu există răspunsuri corecte sau greşite la aceste întrebări.
Ele sunt doar menite să ne ajute să înţelegem clar unde ne aflăm în procesele noastre de
gândire şi ce sperăm să realizăm prin credinţele noastre.

O cheie străveche
Deşi actul binecuvântării poate părea că se află în conflict direct cu credinţele unor
tradiţii, el e perfect aliniat cu învăţăturile unor mari maeştri spirituali din vremurile
trecute. Vă ofer aici această cunoaştere, pentru că am descoperit personal că ea deţine
cheia celei mai profunde vindecări pentru majoritatea oamenilor, vindecare ce are loc în
cel mai scurt timp posibil.
Textele spirituale occidentale care au păstrat înţelepciunea binecuvântării au fost fie
editate, fie, în anumite cazuri, şterse cu totul. Astăzi, ne-au mai rămas date despre
tehnicile străvechi păstrate în cărţile biblice „pierdute”, care au fost recuperate la
mijlocul secolului XX. E interesant faptul că una dintre cele mai bune descrieri ale
puterii nejudecării se numără şi printre cele mai controversate texte: Cântecul lui Toma,
care a fost descoperit ca parte a Manuscriselor de la Nag Hammadi.
Esenţa acestei părţi din manuscrise este o redare a cuvintelor lui Iisus adresate celor
pe care i-a cunoscut în timpul vieţii Sale. Iar aici, descoperim o serie de conversaţii pe
care le-a avut cu discipolii săi în legătură cu secretele vieţii, moartea şi nemurirea.
Ca răspuns la o întrebare privind modul în care putem privi înainte luând în
considerare destinul nostru posibil, Iisus începe prin a oferi chei pentru ceea ce El
numea „copacii” existenţei noastre, elemente ale vieţii care sunt constante şi trainice.
„Toţi cei care îi cunosc (pe copaci) nu vor trăi experienţa morţii”.4
Una dintre aceste chei este capacitatea de a nu mai emite judecaţi.
Cu eleganţa familiară pe care o găsim adesea în înţelepciunea autentică, Iisus
descrie starea de conştiinţă neutră, spunându-le discipolilor ce trebuie să facă pentru a
intra în acel loc al nemuririi pe care îl numeşte „Împărăţia”.
„Când faci din doi unul, când faci astfel încât ce e în interior să fie şi în afară, aşa
cum e sus să fie şi jos, iar bărbatul şi femeia să fie una...atunci vei intra în
Împărăţie.”5
Şi înţelegem imediat rostul spuselor Sale. Doar atunci când putem vedea dincolo de
diferenţele pe care le judecăm (când vom dizolva polarităţile care au separat lucrurile în
trecut), vom crea pentru noi starea de a fi în locul unde „nu vom experimenta moartea”.
Când vom merge dincolo de bine şi rău, corect şi greşit în ceea ce ne arată viaţa, atunci
ne vom descoperi puterea de a deveni mai mult decât lucrurile care ne-au rănit. Deşi, la
un anumit nivel, minţile noastre ştiu că aceste lucruri pot exista, emoţia din inimile
noastre îi vorbeşte Câmpului Minţii lui Dumnezeu...şi creează.
În acest fel, ca învăţător şi vindecător, Iisus ne-a arătat cum să ne transcendem
suferinţa prin înţelepciunea inimilor noastre. Deşi alte învăţături susţin tehnici similare,
cele descrise de Iisus sunt poate cele mai clare şi concise, pentru că sunt lecţii pe care
le-a învăţat în timpul uceniciei în cunoaşterea altor tradiţii spirituale. Cu toate că Toma
ne oferă esenţa învăţăturilor lui Iisus, în traducerea modernă a cântecului său rămânem
38
oarecum cu senzaţia că ar trebui să citim versiunea condensată Reader s Digest a ideilor
pentru a merge mai departe!
În continuare, vă ofer o explicaţie mai detaliată a modului în care acţionează
procesul binecuvântării lui Iisus, care cuprinde idei din învăţăturile Sale.

Instrucţiunile
În traducerile occidentale ale Bibliei, ni s-a spus simplu să binecuvântăm, fără prea
multe detalii despre cum să facem acest lucru sau cum anume acţionează
binecuvântarea. Poate cele mai cunoscute referiri la acest subiect sunt pasajele în care
Iisus le descrie discipolilor Săi calităţile spirituale care îi vor ajuta cel mai mult în
această lume şi în celelalte.
„Binecuvântaţi-i pe cei care vă blestemă şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi
vă prigonesc.”6
Pe cât de ciudate pot părea aceste cuvinte în lumea de astăzi, unde e uşor să
confunzi justiţia cu „a fi chit”, îmi imaginez cât de străin era acest mod de gândire acum
2.000 de ani!
În traducerile editate, vedem că această temă se reia în toate învăţăturile lui Iisus.
De exemplu, în Cartea biblică a romanilor, instrucţiunile privind modul în care
trebuie să reacţionăm la necaz sunt foarte clare: „Binecuvântaţi-i pe cei care vă
persecută; binecuvântaţi şi nu blestemaţi”7.
Deşi multe dintre învăţăturile lui Iisus privind binecuvântarea au fost oferite pentru a
ne putea descurca în faţa atacurilor resimţite personal, atât verbale, cât şi fizice, ideea
binecuvântării se extinde şi asupra suferinţei pe care o simţim ştiind că alţii sunt răniţi.
Când experimentăm ceva care e dureros pentru noi, sunt trei locuri în care suferinţa
emoţională poate apărea. Deşi unele dintre ele sunt evident mai uşor de abordat, toate
trei trebuie recunoscute pentru ca binecuvântarea să acţioneze. Aceasta e puterea
binecuvântării. Ea ne ridică deasupra vechii capcane a ceea ce e bine sau rău în ceea ce
s-a întâmplat.
V-aţi putea întreba: „De ce aş vrea vreodată să binecuvântez chiar lucrurile care m-
au rănit?” Iată o întrebare crucială, la care am răspuns cu ani în urmă, când am
descoperit puterea binecuvântării asupra mea. Răspunsul e clar şi amăgitor de simplu.
Când avem de a face cu suferinţele vieţii, avem posibilitatea de a face două alegeri: fie
le mascăm şi le îngropăm, permiţându-le să ne fure treptat chiar lucrurile pe care le
iubim şi până ce, în cele din urmă, ne vor distruge, fie putem accepta vindecarea ce vine
din recunoaşterea şi acceptarea suferinţelor din vieţile noastre, mergând mai departe,
trăind o viaţă sănătoasă şi plină de vitalitate.
Eu cred că aceasta e intenţia afirmaţiei din Cântecul lui Toma: „Dacă vei crea ceea
ce ai înlăuntrul tău, asta te va salva; dacă nu, asta te va distruge.”
Provocarea, dar şi răsplata pentru aplicarea acestui principiu în vieţile noastre, pot fi
cel mai bine rezumate prin cuvintele Sf. Francisc, care spunea despre viaţa lui:
„Mi-a fost uşor să-L iubesc pe Dumnezeu în tot ce a fost frumos. Lecţiile cunoaşterii
mai profunde m-au învăţat să-l îmbrăţişez pe Dumnezeu în toate lucrurile”. Şi asta
înseamnă atât în experienţele urâte, cât şi în cele frumoase. Alegerea ne aparţine.
Dacă alegem vindecarea, binecuvântarea este calea.

39
 Când alegem să binecuvântăm în vieţile noastre, sunt, în mod specific, trei aspecte
sau grupuri de oameni în fiecare situaţie care trebuie binecuvântată. Deşi există
întotdeauna excepţii, cel mai adesea trebuie să-i binecuvântăm pe cei care suferă, cauza
suferinţei şi pe cei care sunt martori şi sunt lăsaţi în urmă. Fiecare dintre acestea sunt
descrise în continuare pe scurt:
Binecuvântarea celor care suferă:
Primul loc în care trebuie să ne direcţionăm binecuvântarea noastră este suferinţa
evidentă a celor îndureraţi. În unele cazuri, cum ar fi tragediile de la 11 septembrie şi
din Beslan, poate să fie o distanţă mare între noi şi cei care suferă din cauza unor
pierderi greu de imaginat. În alte situaţii, cum ar fi o promisiune neonorată sau o trădare
din partea cuiva drag, suferinţa poate să apară chiar în curtea noastră, pentru că noi
suntem cei care suferă.
Oricare ar fi cazul, aceasta e poate cea mai uşoară parte a procesului de
binecuvântare: să-i binecuvântezi pe cei care sunt obiectul suferinţei.
Să binecuvântezi cauzele suferinţei, oricare ar fi acestea:
Pentru mulţi oameni, asta e partea cea mai grea. Pentru alţii, binecuvântarea
oamenilor sau a lucrurilor care produc durerea, ne fac să suferim şi iau din noi părţile pe
care le-am preţuit cel mai mult este atât de aliniată cu tradiţiile în care au crescut, încât
îşi dau seama că e aproape ca o a doua natură.
Aici e punctul în care puterea binecuvântării devine foarte reală în vieţile noastre.
Când găsim în noi puterea de a binecuvânta oamenii şi lucrurile care ne-au rănit,
devenim alţi oameni. Trebuie să fii o persoană puternică pentru a te ridica deasupra
binelui şi răului din evenimente şi a spune:
„ Astăzi sunt mai mult decât suferinţa din trecutul meu”.
Am întâlnit oameni care mi-au spus: „Voi face această chestie cu binecuvântarea
doar o dată, când nu e nimeni prin preajmă, fiindcă prietenii mei nu ar înţelege niciodată
acest mod de a gândi. Şi dacă nu-mi place ce se întâmplă, voi reveni la sentimentele de
ură şi gelozie care au funcţionat pentru mine în trecut”.
Şi am replicat astfel: „Minunat! O dată e tot ce trebuie!” Şi am încredere în spusele
mele dintr-un singur motiv. În acel moment - clipa - care deschide calea către
binecuvântare în vieţile noastre ne schimbă în interior. Iar prin această schimbare, nu ne
mai putem întoarce în trecut...şi de ce am vrea să facem asta? De ce am alege vreodată
să simţim din nou emoţiile care ne-au rănit de-a lungul vieţii, dacă putem simţii în
schimb emoţiile care ne vindecă?
Chiar dacă încerci o dată şi revii – sau nu - la sentimentele care te-au marcat în
trecut, trebuie să abordezi toate aspectele experienţei, pentru ca binecuvântarea să
acţioneze, incluzând oamenii, locurile şi lucrurile care-ţi displac cel mai mult şi care te
înfurie cel mai tare.
Să-i binecuvântezi pe cei care sunt martori la suferinţă:
Aceasta e partea din binecuvântare care e cel mai uşor de omis. Pe lângă relaţia dintre
cei care suferă şi cei care cauzează suferinţa, sunt cei care care trebuie să înţeleagă ceea
ce rămâne. Suntem noi! Noi, cei care suntem lăsaţi în urmă, trebuie să ne împăcăm cu

40
uciderea civililor şi copiilor inocenţi în timpul războaielor, cu brutalitatea asupra
femeilor din multe societăţi şi cu urmările relaţiilor eşuate şi ale căsniciilor distruse.
Deşi e uşor să uităm de noi înşine în prezenţa suferinţei altcuiva, reacţia noastră –
emoţiile noastre persistente – creeează şi ele mesajul pe care îl trimitem în Mintea lui
Dumnezeu în urma unei tragedii. În fond, modul în care simţim atât la nivel individual,
cât şi colectiv, e cel care umple vidul din conştiinţa colectivă ca urmare a unui
eveniment tragic de orice amploare: de la nivelul familiei, la cel global.
Să fim binecuvântaţi pentru că ne pasă!

Modelul binecuvântării . ( The Blessing Template )

Pentru a primi darul binecuvântării, cheia este ca ea să ne fie oferită.

În primul rând, găsiţi un loc retras, în care nimeni nu poate să audă ceea ce urmează
să faceţi. Apoi, pur şi simplu începeţi să afirmaţi cu glas tare următoarele:
- „ Binecuvântez (rostiţi numele celei/celui/celor care suferă sau au suferit).”
- „ Binecuvântez (rostiţi numele persoanelor/lucrurilor care au produs suferinţa; e
bine să fiţi cât mai concreţi).”
- „ Mă binecuvântez pe mine pentru că am fost martor.”

Continuaţi să binecuvântaţi!
Din experienţa mea în folosirea modelului binecuvântării, pot spune că uneori
binecuvântarea trebuie făcută o dată sau de două ori înainte ca ea să acţioneze cu
adevărat. Motivul nu e neaşteptat. Pentru a supravieţui în această lume, cu toţii am
învăţat să ne încuiem suferinţele cu dibăcie înlăuntrul nostru. Uneori facem o treabă atât
de bună când ne ascundem suferinţele generate de experienţele noastre, încât uităm
chiar noi unde le-am dosit.
Vă rog să nu fiţi dezamăgiţi dacă binecuvântarea voastră nu acţionează de la primele
câteva încercări. Poate fi nevoie de câteva repetări pentru a penetra carapacea pe care aţi
făcut-o pentru a vă proteja.

Aşadar, continuaţi să binecuvântaţi …….

Rostiţi-vă binecuvântarea cu glas tare.
Apoi, spuneţi-o încă o dată. Şi încă o dată.
Folosiţi nume concrete de organizaţii, oameni şi date, de fiecare dată când îi
identificaţi pe toţi cei care au cauzat suferinţa pe care o binecuvântezi.

Cu cât sunteţi mai riguroşi, cu atât mai clar va fi accesul pe care îl creaţi către
memoria corpului vostru în legătură cu suferinţa respectivă. Repetaţi binecuvântarea
până când simţiţi în corp o căldură care se extinde din cavitatea abdominală în afară.
Pe măsură ce continuaţi, căldura va creşte şi se va împrăştia în tot corpul .
Nu fiţi surprinşi dacă ochii se umplu cu lacrimi şi izbucniţi în hohote de plâns.
Acesta e modul în care binecuvântarea dislocă suferinţa noastră şi o mişcă prin noi.
Când simţim că binecuvântarea este completă, lumea se percepe în mod diferit.

41
 Deşi motivul suferinţei noastre încă există, am schimbat modul în care simţim în
legătură cu suferinţa.
Aceasta e puterea binecuvântării. Acesta e locul în care cuvintele sunt de prisos –
este pur şi simplu ceva ce trebuie să experimentezi pe pielea ta pentru a înţelege.
Cunosc oameni care au descoperit puterea binecuvântării, iar acum binecuvântează
tot ce le iese în cale! De la animalele care dorm pe marginea drumului, până la fiecare
eveniment prezentat la ştirile TV, ei oferă o binecuvântare la fel cum respiră, pe tot
parcursul zilei. Când merg cu ei în maşină, iar pe lângă noi trece o ambulanţă sau vreun
şofer vitezoman, ei trimit o binecuvântare. Intenţia e la fel de automată ca atunci când
strănută cineva şi îi spui „Noroc!” Să nu vă surprindă dacă vă veţi trezi făcând la fel.
Mai devreme, ne-am întrebat cum putem face rugăciuni pozitive în timp ce încă
trăim experienţa unor emoţii negative, cum ar fi suferinţa, mânia, ura şi dorinţa de
răzbunare. Unul dintre secretele tradiţiilor înţelepte este faptul că rugăciunile noastre
sunt mai eficiente când ne pregătim ca o fiinţă completă – minte, corp şi spirit – să
intrăm într-o conversaţie sacră cu Mintea lui Dumnezeu. Deoarece Câmpul va reflecta
înapoi către noi ceea ce am devenit, atunci e mai important ca oricând pentru noi să fim
în ceea ce nativii americani numesc „un loc bun” atunci când ne rugăm pentru
vindecarea suferinţei noastre.
Darul străvechi al binecuvântării netezeşte calea pentru ca noi să ne rugăm dintr-un
loc al tăriei şi clarităţii, nu dintr-unul al slăbiciunii şi incertitudinii. Deşi instrucţiunile
pot fi utile şi interesante, am descoperit că învăţăturile pline de înţelepciune sunt
împărtăşite mai eficient sub forma poveştilor. Cu cât povestea e mai adevărată, cu atât
exemplele au mai mult sens. Următoarea poveste descrie prima mea experienţă dintr-o
perioadă în care mă confruntam cu o pierdere personală. Deşi poate păli în comparaţie
cu marile suferinţe din lumea noastră, binecuvântarea m-a ajutat să gestionez pierderea
unui prieten drag. Acest exemplu vă poate ajuta şi pe voi să ştiţi cum să vă comportaţi în
situaţii similare.

Să binecuvântezi pierderea

Unele dintre cele mai captivante relaţii pe care le-am avut eu au fost cu animalele. La
începutul anilor `90, timp de o săptămână, am condus un workshop într-un han din
Mount Shasta, California. Un pisoi negru, care umbla nestingherit pe culoarele hanului,
şi-a găsit drumul către camera şi inima mea, de unde nu a mai plecat niciodată.
Noul meu prieten cu blăniţă se născuse în urmă cu vreo cinci săptămâni; pisica-mamă
născuse pentru prima oară şi nu-l învăţase să folosească litiera.
Angajaţii hanului credeau că toţi puii muriseră. Peste câteva zile, a apărut un mic
miracol. Pisica-mamă a apărut din ascunzişul ei, purtând în gură o grămăjoară de oase şi
blăniţă, care suravieţuise tot acel timp fără mâncare! Personalul a început imediat să
îngrijească puiul, care s-a întremat cu repeziciune. Recunoscându-i puterea magică şi
voinţa de a supravieţui, i-au pus numele Merlin. În seara respectivă, Merlin a venit la
uşa mea torcând şi mieunând, până când, îndeplinindu-mi misiunea asumată de a avea
grijă de orice animal de pe planetă, l-am lăsat să intre. În săptămâna workshop-ului, el a
dormit cu mine în fiecare noapte, păzindu-mă în fiecare dimineaţă la micul dejun. Mă
privea de pe marginea căzii de baie în timp ce mă bărbieream şi se plimba peste
42
diapozitivele mele de 35 mm. (încă nu apăruse PowerPoint-ul!). La sfârşitul săptămânii,
eu şi Merlin devenisem prieteni buni, şi m-am simţit enorm de ataşat de micul miracol
cu o voinţă atât de mare de a trăi.
Printr-o serie de sincronicităţi care au apărut curând, eu şi Merin am pornit într-o
călătorie către casa mea de pe înălţimile deşertice din nordul New Mexico-ului.
El a devenit „familia” mea şi, pentru următorii tre ani, a stat alături de mine seară de
seară, în timp ce pregăteam masa, şi a moţăit în spatele vechiului meu computer Apple,
în timp ce scriam prima mea carte.
Într-o noapte, Merlin a ieşit din casă, aşa cum făcea în fiecare zi, şi nu l-am mai
văzut niciodată. Era în vara anului 1994, în timpul unei săptămâni în care o cometă
uriaşă se ciocnise cu Jupiter. La început, am crezut că poate Merlin plecase doar să
exploreze împrejurimile, aşa cum fac uneori pisicile, şi că îl voi revedea în curând.
Poate că pornise prin deşert, orientându-se după liniile magnetice ale Pământului, aşa
cum fac păsările şi balenele, şi era posibil ca efectele acelui fenomen astronomic să fi
afectat câmpurile magnetice ale planetei noastre, iar Merlin să fi rătăcit drumul. Oricum,
realitatea era că Merlin dispăruse.
După două zile de la dispariţia lui, am început să-l caut. N-am mai răspuns la telefon
şi mi-am întrerupt activitatea timp de aproape o săptămână. Am cutreierat câmpurile din
nordul Taos-ului, gândind că poate fusese prins într-o capcană pentru coioţi sau era
captiv într-o casă părăsită. Zile întregi, am răscolit cuiburile bufniţelor şi vizuinile
coioţilor, dar nu l-am găsit. Într-un final, am încetat să-l caut pe Merlin şi am încercat să
găsesc o urmă de blană sau poate zgarda lui. Toate căutările mele au fost zadarnice.
Într-o dimineaţă, stând în pat înainte de răsăritul sorelui, într-o stare de semitrezie,
am cerut pur şi simplu să primesc un semn. Aveam nevoie să ştiu ce se întâmplase cu
prietenul meu. Înainte de a termina formularea întrebării în mintea mea, s-a întâmplat
ceva fără precedent şi care nu s-a mai repetat niciodată. Din mansarda casei mele, am
auzit un sunet care venea de afară, din toate direcţiile, încercuind complet întreaga
proprietate: am auzit ţipătul inconfundabil al coioţilor – de o intensitate nemaiauzită în
toţi anii trăiţi în acele locuri.
Ei au urlat timp de câteva minute, iar apoi, s-a aşternut liniştea. Aveam lacrimi în
ochi când am spus cu glas tare: „Nu cred că Merlin mai e cu mine”. În acel moment, mi
s-a arătat ce anume se întâmplase cu prietenul meu. Am ştiut atunci că fusese prins de
coioţi şi că nu-l voi mai vedea niciodată.
Mai târziu, în aceeaşi zi, am început să văd coioţi pe întreaga mea proprietate, în
plină zi! Desigur, îi mai văzusem şi înainte, dar ei apăreau la apusul soarelui sau înainte
de răsărit. În ziua aceea, erau peste tot – cîte doi sau trei la un loc, familii cu pui –
mişunau în jurul meu.
Vă spun această poveste pentru că pierderea lui Merlin m-a rănit profund.
În suferinţa mea, aş fi putut să alerg după fiecare coiot, gândind că poate unul sau
altul dintre ei îmi luase prietenul. Sau aş fi putut să iau puşca şi să răzbun moartea lui
Merlin omorând şi ultimul coiot din acea vale. Aş fi putut să fac toate astea...dar nimic
nu s-ar fi schimbat. Merlin nu mai era. Nu eram furios pe coioţi; doar îmi lipsea
prietenul drag. Îmi lipsea personalitatea lui şi sunetele nostime pe care le scotea când ne
jucam. Îmi lipsea felul în care mă privea de jos în sus când se întindea vara pe podeaua
rece.
43
 În acea după-amiază, am pornit-o cu maşina la vale pe drumul prăfuit, către
autostradă. Pe acest drum am avut prima mea experienţă cu binecuvântarea.
Ridicând geamurile maşinii pentru ca nimeni să nu mă poată auzi (nu că ar fi fost
cineva în pustietatea aia!), l-am binecuvântat pe Merlin în trecerea lui spre o altă lume,
mulţumindu-i pentru că a existat în viaţa mea şi pentru bucuria pe care mi-a adus-o.
Asta a fost partea uşoară. Apoi, am început să-i binecuvântez pe coioţi, mai ales pe cei
care-i luaseră viaţa. După un timp, am început să simt un fel de înrudire cu ei.
Ştiam că ceea ce se întâmplase nu fusese un act intenţionat pentru a mă răni pe
mine. Ei doar făcuseră ce fac toţi coioţii!
M-am binecuvântat şi pe mine, încercând să înţeleg de ce e natura uneori atât de
crudă. La început, părea că nu se întâmplase nimic. Eram atât de rănit, încât nu reuşisem
să las binecuvântarea să pătrundă în mine. După ce am repetat-o de câteva ori, am
început să simt schimbarea. Senzaţia a început ca o căldură în stomac, care a crescut în
intensitate şi s-a răspândit în corpul meu, în toate direcţiile. Ochii mi s-au umplut cu
lacrimi şi m-am trezit hohotind. Am parcat pe marginea drumului şi am făcut tot ce am
putut mai bine pentru a binecuvânta până la ultima picătură de energie. Am realizat că,
pentru acea zi, binecuvântarea era completă.
Prin actul binecuvântării, lumea nu se schimbă; doar noi ne schimbăm!
În voinţa noastră de a recunoaşte şi elibera ceea ce ne-a rănit, lumea pare diferită, iar
noi ne vindecăm.
Interesant e că după ce am făcut pace cu coioţii în acea zi, deşi îi auzeam urlând
noaptea, nu am mai văzut niciunul pe proprietatea mea. Iar anul trecut, am văzut o altfel
de pisică: era primul meu leu de munte (puma), care intrase în curtea din spatele casei!

Când nu e suficient să te eliberezi

Deşi povestea lui Merlin poate părea un exemplu insignifiant, v-o împărtăşesc pentru
că e adevărată şi profund personală. Principiul binecuvântării pe care l-am descris în
cazul pierderii lui Merlin acţionează pentru orice fel de suferinţă pe care o puteţi
experimenta, de la nivel personal, la cel global. Am avut recent oportunitatea să testez
puterea binecuvântării în faţa unuia dintre cele mai perturbatoare şi terifiante acte pe
care le-am experimentat ca adult. Exact ca înainte, acesta a fost cheia care mi-a permis
să-mi păstrez încrederea în lume şi mi-a dat puterea să afirm categoric că părăsim
această lume lăsând în urmă un loc mai bun decât cel în care trăim astăzi.
Mi-am simţit corpul contractându-se ca reacţie la ceea ce auzisem. Un civil american
care lucra în Irak tocmai fusese executat – i se tăiase capul, care se rostogolise pe
marginea drumului – fără nicio urmă de respect al demnităţii care i se cuvine vieţii
umane oriunde în lume.
Eram în Europa, într-un turneu de lansare a uneia dintre cărţile mele, când CNN
International a relatat despre crima brutală. Deşi agenţii de ştiri din alte părţi ale lumii
au difuzat imagini video şi fotografii pentru a ilustra cumplitul asasinat, CNN a ales să
nu facă acest lucru. În locul imaginilor, comentatorul a relatat detaliat ceea ce văzuse el
în materialul video. Fiind o persoană foarte vizuală, pentru mine această variantă a fost
poate şi mai copleşitoare decât imaginile în sine. Auzind acea descriere verbală a
ultimelor secunde din viaţa victimei, imaginile pe care le-am creat în mintea mea m-au
44
tulburat profund, creându-mi acea senzaţie ireală care însoţeşte adeseori ştirile care sunt
un şoc pentru sensibilităţile noastre.
Una dintre lecţiile pe care le-am învăţat în urma execuţiilor brutale din Irak, dar şi
din imaginile care documentează războaiele din toate erele istoriei, este că am realzat
faptul că suferinţa şi curmarea intenţionată a vieţii nu pot fi niciodată „înţelese” cu
adevărat, în sensul din dicţionar al cuvântului. Oamenii raţionali şi iubitori nici măcar
nu încearcă să găsească vreun sens pentru atrocităţile care însoţesc asemenea acte
incalificabile care definesc războiul. Ca să facem asta, ar trebui să ne punem pe noi
înşine în locul celor care luptă şi să gândim în modul în care gândesc ei. În acelaşi timp,
aceste evenimente fac parte din vieţile noastre. Ele s-au întâmplat în realitate.
Când i-am întrebat pe participanţii la unul dintre seminarele mele câţi dintre ei şi-au
schimbat obiceiul de a urmări emisiunile de ştiri, marea de mâini ridicate mi-a dat
răspunsul. Fără excepţie, în fiecare grup sunt din ce în ce mai mulţi oameni care spun că
se uită mai puţin la ştiri sau care au încetat să mai urmărească aceste programe.
Ca răspuns la întrebarea mea DE CE? - ei spun că pur şi simplu e prea deprimant şi
dureros. Nu mai vor ca ei şi familiile lor să fie bombardaţi cu imagini pline de cruzime
şi suferinţă şi să realizeze că nu pot face nimic pentru a schimba lucrurile.
Deşi evitarea informaţiilor privind atacurile zilnice ale reţelelor de terorişti ne poate
oferi o oarecare linişte, acesta e doar un mod de a băga gunoiul sub preş.
Credeţi-mă, eu am încercat! Am descoperit că îmi era uşor să mă cufund în rutinele
zilnice ale vieţii de la ţară, într-o comunitate mică, dar veştile ne prind din urmă într-un
fel sau altul. Evenimentele lumii sunt în continuă desfăşurare. Într-un moment sau altul,
ştirile „de senzaţie” ajung cu repeziciune la noi printr-o întrebare de genul:
„Ai auzit.... ?”. Printr-un articol dintr-o revistă sau un titlu de ziar, suntem brusc
nevoiţi să avem de a face chiar cu situaţiile pe care sperasem să le putem evita.
Ce putem face când ne găsim în astfel de situaţii? Soluţia nu e să privim în urmă.
Deşi poate nu vom reuşi să schimbăm ceea ce ne-a arătat viaţa, trebuie să aflăm unde se
„potrivesc” experienţele trăite în puzzle-ul vieţilor noastre, pentru a merge mai departe.
Dacă simţim suferinţa lumii sau durerea cauzată de pierderea lucrurilor mici, dar atât
de dragi, puterea binecuvântării acţionează în acelaşi fel. Cele mai minunate experienţe
ale binecuvântării au venit în viaţa mea atunci când pierdeam ceva. De la moartea subită
a tatălui meu şi relaţia nevindecată dintre noi, la sfârşitul a două căsnicii şi înşelarea
încrederii acordate celor mai apropiaţi oameni, pot împărtăşi procesul vindecării dintr-
un loc al convingerii, pentru că ştiu că ea chiar lucrează.
Rugăciunea mea e ca binecuvântarea să lucreze şi pentru voi şi să vă devină un
prieten în aceste vremuri dificile.

45
 Capitolul 4
AL PATRULEA SECRET:
FRUMUSEŢEA TRANSFORMĂ

Frumuseţea este eternitatea care se priveşte într-o oglindă.

Dar eternitatea eşti tu, iar oglinda eşti tot tu.
- Kahlil Gibran –

Deşi este cea mai puternică experienţă umană, frumuseţea poate fi greu de înţeles.
De la începuturile istoriei atestate documentar, ne-am angajat într-un dans nesfârşit,
straniu şi uneori periculos, cu această forţă misterioasă. Cele mai respectate tradiţii
atribuie căderea din ceruri a unor îngeri foarte puternici inabilităţii lor de a rezista în
faţa frumuseţii femeilor din specia noastră nou creată – „fiicele omului”.
În Cartea biblică a profetului Enoh, un element-cheie al bisericii creştine timpurii,
Enoh merge atât de departe, încât dezvăluie identitatea îngerilor -„şefi” care i-au condus
pe cei 200 de îngeri care s-au lăsat ispitiţi de frumuseţea femeilor pământene.1
Purtând nume de genul Samyaza, Ramuel sau Turel, aceşti îngeri- expresii ale
perfecţiunii – ştiau că dacă vor coabita cu femeile muritoare, vor viola regulile
cosmosului. În tradiţiile biblice de mai târziu, frumuseţea unei femei – Delilah – a fost
cea care l-a împins pe Samson, unul dintre cei mai puternici oameni de pe Pământ, spre
iubire, trădare şi, într-un final, spre moarte.
Istoria este povestea relaţiilor noastre cu frumuseţea: puterea şi atracţia ei, cât de
mult am alergat după ea, dorinţa de a o poseda, încercările noastre de a o ţine captivă şi
credinţa noastră că putem cumva să o stăpânim. În tot acest timp, am fost vrut să
definim această calitate atât de ambiguă a experienţei umane.
De fapt, ce e frumuseţea?

Misterul frumuseţii

Frumuseţea are înţelesuri diferite pentru diverşi oameni.

Când li se cere să o definească, răspunsul oamenilor se bazează cel mai adesea pe
experienţa personală – ce a însemnat frumuseţea în vieţile lor. Pentru un om de ştiinţă,
frumuseţea poate să vină sub forma unei soluţii la o ecuaţie matematică. Pe de altă
parte, un fotograf poate vedea frumuseţea în contrastul dintre lumina soarelui şi umbre.
Albert Einstein a văzut frumuseţea ca pe o expresie a unei ordini mai măreţe în creaţie,
afirmînd, de exemplu, că „Muzica lui Mozart e atât de pură şi minunată, încât eu o văd
ca pe o reflectare a frumuseţii interioare a universului”.
E clar că experienţa frumuseţii este unică pentru fiecare dintre noi. Din acest motiv,
pot exista tot atâtea definiţii pentru experienţa frumuseţii câţi oameni o trăiesc!
Indiferent cum e definită frumuseţea în vieţile noastre (dacă e văzută ca o forţă, o
experienţă, o calitate sau o percepţie), puterea frumuseţii e reală.
În prezenţa ei, ne transformăm. Deşi e clar că nu putem şti cu precizie ce e
frumuseţea, e la fel de clar faptul că putem aplica ceea ce ştim despre puterea frumuseţii
pentru a vindeca suferinţa, nedreptatea şi frica din vieţile noastre.

46
 Dacă, aşa cum declară vechile tradiţii, frumuseţea e o forţă în sine, ea este poate cea
mai bizară dintre forţele naturii. Spre deosebire de gravitate şi electromagnetism, care
par să existe cu sau fără noi, puterea frumuseţii pare să fie într-o stare latentă, până în
momentul în care e trezită. Iar noi suntem singurii care o pot trezi! Fiind singura formă
de viaţă ce are puterea de a experimenta frumuseţea, ea se trezeşte doar atunci când
recunoaştem prezenţa ei în vieţile noastre.
Din această perspectivă, frumuseţea e mai mult decât lucrurile plăcute ochiului.
Este o experienţă a inimii, minţii şi sufletului. Frumuseţea vine din dorinţa noastră de
a vedea perfecţiunea în ceea ce numim adesea „imperfecţiunile vieţii”.
Deşi, de exemplu, trădarea încrederii ne poate şoca iniţial, o parte din acel şoc poate
dispărea atunci când considerăm că şi noi i-am trădat altă dată pe alţii, în diferite
moduri. „Frumuseţea” în acest exemplu constă în echilibrarea unor astfel de experienţe
care revin la noi, uneori în moduri la care ne aşteptăm cel mai puţin. Pentru a găsi
frumuseţea în fiecare experienţă, rolul nostru e poate mai puţin legat de creaţie, ci mai
mult de a recunoaşte ceea ce e deja aici. Frumuseţea este întotdeauna prezentă în toate
lucrurile. Ea poate fi găsită chiar şi în locuri în care credem că nu ar putea exista
niciodată.
În momentele în care pătrundem în profunzimile sufletelor noastre pentru ca puterea
să le dea un nou înţeles lucrurilor care ne rănesc cel mai mult, descoperim măreaţa
înţelepciune împărtăşită de maeştrii din vechime. Acea înţelepciune ne reaminteşte pur
şi simplu că puterea de a vedea frumuseţea e o alegere. Alegerea ce stă în faţa noastră în
fiecare zi este să luăm în considerare doar ceea ce ni se arată în clipa respectivă, cu
meritele sale, fără a compara o experienţă cu alta. Aşa plantăm seminţe în conştiinţa
noastră, care devine ceea ce atrage şi invită frumuseţea în vieţile noastre.
Doar atunci când comparăm experienţa noastră actuală cu o idee despre cum credem
noi că ar putea arăta frumuseţea, vom fi capabili să nu vedem nimic altceva decât
frumuseţea momentului.
În tradiţia Navajo, ni se reaminteşte acest principiu prin simpla propoziţie:
„Frumuseţea pe care îţi fundamentezi viaţa”2. Fiecare dintre noi îşi creează propriul
standard prin care măsoară frumuseţea din viaţa sa. Întrebarea e: „Ce foloseşti ca
instrument de măsurare a armoniei, succesului şi eşecului din viaţa ta? Care este
etalonul tău pentru frumuseţe?”

Frumuseţea trăieşte acolo unde îi permitem noi să fie!

La început, era greu de observat. Eram într-un grup, într-o piaţă din districtul istoric
din Kathmandu, încercând să mă obişnuiesc cu îmbrâncelile şi ghionturile care însoţesc
orice aglomeraţie turistică în spaţii restrânse. Pentru a ne adapta corpurile la altitudinile
înalte din Tibet, planificasem o haltă de 48 de ore în Nepal, care se află cam la 4.000 de
picioare deasupra nivelului mării. Pe lângă pregătirea pentru platoul tibetan, acest popas
ne dădea timpul necesar pentru a ne cufunda în tradiţiile care învăluie cele mai vechi
temple hinduse. Aş fi putut să ignor faptul că cineva mă trăgea de pliurile pantalonilor
mei din bumbac, dar gestul era atât de deliberat, încât am simţit nevoia să reacţionez.
Instinctiv, am privit în jos, la sursa care-mi distrăsese atenţia. Nu eram pregătit
pentru ceea ce am văzut. Ochii mei au întâlnit privirea intensă a unui bărbat, a cărui faţă
47
acoperită de o barbă rară abia dacă ajungea la nivelul genunchilor mei. Omul părea
venit din negura vremurilor; vântul fierbinte îi flutura şuviţele încurcate ale părului, care
se uneau cu smocurile argintii ale bărbii sale.
Cenuşa albă care acoperă în mod tradiţional corpul unui înţelept hindus se lipise în
straturi de pielea lui, din cauza umidităţii. Sub aceste straturi, era un trup plin de
cicatrici şi deformat, înnegrit de anii de expunere la soarele nemilos de la o altitudine
atât de mare. Pentru o clipă, am încercat să înţeleg ceea ce vedeam. Pe când încercam să
văd unde ar fi trebuit să se afle picioarele acelui om, fâşia de pânză moale legată în jurul
şalelor sale a căzut. În locul picioarelor, era o bucată scurtă de carton, cu nişte rotiţe
ataşate dedesubt. Îngălbenită de vreme, placa de carton cu roţi părea singurul lui mijloc
de a se deplasa.
Luat prin surprindere, am făcut un pas înapoi. Fără să-şi ia ochii de la mine, omul şi-a
aşezat încet palmele pe pământ, pentru a-şi menţine echilibrul, şi si-a luat avânt către
locul în care stăteam. Am privit în jur, curios să ştiu dacă mai observase cineva ceea ce
vedeam eu. Cei din jurul meu păreau absolut orbi la ceea ce se întâmpla pe pământul de
sub picioarele lor!
Imaginea sărăciei copleşitoare devenise obişnuită pe parcursul călătoriei noastre, iar
presupunerea mea imediată a fost că bărbatul era un cerşetor care cerea de pomană.
Cerşetoria e o meserie acceptabilă în multe tradiţii religioase pentru acei oameni care se
eliberaseră de obligaţia de a avea o casă, o meserie sau o familie pentru a se consacra
rugăciunii. În timp ce mă scotoceam prin buzunar pentru a-i oferi ceva, omul s-a întors
şi mi-a arătat marginea acoperişului unui templu străvechi din partea opusă a peţei.
Urmând direcţia indicată, m-am trezit privind la cea mai frumoasă faţadă din lemn a
unui vechi templu hindus. Templul era parţial ascuns în spatele altor clădiri şi era
complet acoperit cu figurinele sculptate cu minuţiozitate ale miilor de zei şi zeiţe din
tradiţia hindusă. Dacă omul plin de praf nu mi-ar fi arătat acel templu minunat, aş fi
trecut pe lângă el fără să-l văd. Mai târziu, am aflat că acel templu era o cheie pentru
descifrarea credinţei hinduse.
Când i-am întins bancnotele, a fluturat din mâini, cerându-mi, prin gestica sa, să-mi
bag banii la loc în buzunar – nu-l interesau banii! Am privit în urmă şi l-am văzut pe
translatorul nostru conducând grupul într-o altă direcţie. M-am întors, dar omul
dispăruse, şi nu l-am mai văzut niciodată.
Vă spun această poveste pentru a exemplifica ceva. Deoarece omul acela era atât de
diferit de mine, am emis judecăţi în legătură cu el. Dincolo de corpul lui diform şi
degradat de asprimea climei, era frumuseţea spiritului său, care ieşise la iveală în acea
zi. În loc să ceară de pomană, el pur şi simplu dorise să-mi împărtăşească ceva.
El mi-a demonstrat că frumuseţea poate ieşi la iveală doar atunci când îi permitem
noi.
E interesant cum universul ne oferă lecţii atunci când ne aşteptăm mai puţin!
Adeseori, ele vin exact după ce am avut o experienţă puternică, parcă pentru a ne testa
dacă am învăţat-o! Asta s-a întâmplat în Tibet.
La câteva zile după experienţa mea din Kathmandu, autobuzul nostru a ajuns într-un
sat de munte şi a oprit lângă nişte vechi barăci militare, care fuseseră transformate în
adăposturi pentru călători. Un bărbat vârstnic şi exagerat de suspicios s-a apropiat de
autobuz, privindu-ne pe fiecare. În timp ce se uita la noi, am putut observa că era bătrân,
48
avea doar vreo câţiva dinţi, iar ochii lui erau foarte şaşii, ceea ce făcea contactul vizual
foarte anevoios. La început, am crezut că era un alt cerşetor de pe stradă. Dar când o
persoană din grup i-a oferit câţiva yuani chinezeşti (moneda locală), el i-a refuzat.
În loc să primească banii, el a început să care din autobuz cele mai grele bagaje,
pentru a uşura efortul nostru. După ce a dus şi ultimul bagaj la poarta hanului, m-am
trezit că vroiam să-l recompensez cumva. Merita cu prisosinţă! Bagajele noastre păreau
să devină mai mari şi mai grele cu fiecare oraş pe care-l vizitam. A refuzat din nou.
Ne-a privit, a schiţat un zâmbet larg şi a plecat; asta fusese totul! Tot ce a vrut a fost
să ne facă să ne bucurăm de şederea noastră în satul lui, fără a aştepta nimic în schimbul
gestului său atât de frumos.
Adevărata surpriză a venit când l-am întrebat pe hangiu despre angajatul lui care
fusese atât de amabil. El ne-a spus că nu avea angajaţi care să care bagajele. Omul acela
era pur şi simplu cineva de pe strada satului care trecea întâmplător pe acolo când ne-am
oprit şi s-a oferit să ajute.
Şi repet, perfecţiunea frumuseţii interioare a strălucit printre „imperfecţiunile” acelui
om şi judecăţile noastre. El a apărut ca să ofere cu iubire ajutor, fără să ceară nimic în
schimb. De acea dată, întregul grup a avut şansa să trăiască experienţa darului oferit de
acel înger din Tibet.
Cu toţii avem câteodată tendinţa de a recunoaşte ciudăţeniile vieţii, mai ales în alţi
oameni care apar în calea noastră. Dacă se întâmplă să le vedem când suntem singuri, le
privim pur şi simplu şi mergem mai departe. Dacă sunt şi alţii cu noi, putem comenta
ceea ce am văzut, pentru a scăpa de senzaţia neplăcută a ciudăţeniei altor oameni.
Câtă vreme putem recunoaşte „imperfecţiunile”, întrebarea e: avem tendinţa de a
judeca tot ce e mai puţin decât perfect, dar şi mai puţin decât frumos?
Într-o zi, stăteam la stop într-o maşină închiriată, într-un oraş mare, unde orice model
sau stil de om pe care ţi l-ai putea imagina mergea pe străzile din apropierea mea. Eram
înconjurat de oameni, aşteptând schimbarea culorii semaforului. În frântura aceea de
timp, treceam în revistă toate stilurile de coafuri, arta piercing-ului, costumele
oamenilor de afaceri, celularele şi ultima modă la patinele cu rotile. Cine ar fi putut
pretinde o diversitate mai mare adunată într-un singur loc? Deşi fiecare dintre oamenii
din jurul meu erau interesanţi, doar unul mi-a atras atenţia în mod deosebit.
El avea o problemă neuromusculară, care făcea dificil controlul asupra mîinilor şi
picioarelor. Era îmbrăcat într-um costum-business, căra un rucsac în spate şi părea că se
ducea sau se întorcea de la birou. În timp ce aştepta la semafor, părea că tot ce putea
face pentru a-şi controla corpul era să stea pe loc. Când semnalul de liberă trecere s-a
aprins, el şi toţi cei din jurul lui au trecut strada. Cred că nimic nu e întâmplător în viaţă,
aşa că am folosit faptul că el a trecut direct prin faţa mea pentru a-i privi chipul.
Avea o grimasă de om chinuit, care făcea eforturi uriaşe pentru fiecare pas. Privirea
lui era concentrată şi determinată. Pentru el, simplul mers era o muncă, şi încă una
foarte grea!
Când l-am văzut dispărând în mulţimea de pe partea cealaltă a străzii, un sentiment de
recunoştinţă m-a copleşit. Am încercat să-mi imaginez cum ar fi fost dacă nu ar fi trecut
pe acolo în acea zi. Iar când m-am gândit la asta, am simţit că îmi lipseşte acel om.

49
 M-am gândit la ceea ce mi-a oferit el în acele câteva secunde, la curajul pe care l-a
dovedit prin determinarea cu care a ales să meargă afară, în mijlocul lumii. Şi m-am
gândit cât de goale ar fi fost acele momente dacă el nu ar fi fost acolo. Dar a fost.
Prin simpla lui prezenţă, acel om curajos mi-a înfrumuseţat ziua.
Şi mi-au dat lacrimile, în timp ce-i mulţumeam pentru prezenţa lui în viaţa mea,
reflectând: Ce noroc am avut să-l văd pe acest om astăzi.
Vă invit şi pe voi să încercaţi să faceţi la fel.
Data viitoare când veţi fi într-un loc public, priviţi mulţimea din jurul vostru, fără a fi
ostentativi. Apoi, observaţi o anumită persoană, oricare ar fi ea. Întrebaţi-vă ce vă
impresionează atât de profund la persoana respectivă. Poate fi inocenţa sau zâmbetul ei.
Sau poate, ca în cazul omului pe care l-am privit din maşina închiriată, va fi modul în
care reacţionează faţă de confruntările vieţii.
Închideţi ochii şi imaginaţi-vă cum ar fi fost ziua voastră dacă n-aţi fi ştiut că acea
persoană există pe lume. Gândiţi-vă cât de gol ar fi fost acel moment şi cât de mult v-ar
fi lipsit ea sau el. Aţi putea să fiţi surprinşi de impactul pe care îl poate avea asupra
voastră un exerciţiu atât de simplu! Şi puteţi exprima recunoştinţă şi mulţumiri pentru
persoana care a fost acolo pentru voi şi pentru ceea ce v-au învăţat astfel de oameni
despre voi înşivă.

Modul în care alegem să vedem

Pe lângă frumuseţea inspirată de un apus de soare, de un vârf de munte înzăpezit sau

de opera artistului preferat, există surse de frumuseţe care vin din simplul înţeles pe care
îl dăm experienţei noastre. Modul în care vedem viaţa creează sentimentul de frumuseţe
în noi. Experienţa naşterii unui om este un exemplu perfect. Să fii martorul apariţiei
unei noi vieţi în această lume este o experienţă mistică şi magică. Ştiind care va fi
rezultatul travaliului prin care trece o femeie, vom simţi în mod diferit ceea ce vedem.
Cu toate acestea, dacă ne-am putea imagina, doar pentru o clipă, pe noi înşine venind pe
Pământ dintr-o lume în care miracolul naşterii e o experienţă neobişnuită, întregul
proces ni s-ar părea tulburător, poate chiar înspăimântător!
Fără a şti că „acesta e modul în care se naşte pe acest Pământ”, asistând la chinurile
naşterii unei vieţi noi, am vedea multe dintre semnele care însoţesc pierderea unei vieţi
în lumea noastră. În lumea occidentală, la început, am vedea o femeie care, în mod
evident, suferă. Chipul ei s-ar contorsiona din ce în ce mai mult în timpul travaliului.
Din trupul ei ar curge sânge şi apă. Cum ar fi posibil să înţelegem că din acea durere
imensă atât de evidentă, care seamănă adesea cu chinurile morţii, va apărea o nouă
viaţă? Totul ţine de înţelesul pe care îl dăm experienţei noastre.

O frumuseţe stranie

Cerul parcă luase foc în noaptea aceea. Staţia locală de radio îşi dedicase programul
stării de urgenţă, anunţând drumurile închise, procedurile de evacuare şi rapoartele
privind înaintarea flăcărilor. De două zile şi două nopţi, pădurile care mărgineau zonele
înalte ale deşertului din nordul şi centrul statului New Mexico fuseseră cuprinse de

50
flăcări atât de fierbinţi, încât se creaseră vânturi interioare care împingeau focul către
zona cea mai veche din America de Nord – Taos Pueblo.
Pe măsură ce mă apropiam de oraş, o ceaţă subţire plutea suspendată în aerul greu şi
încins care rămăsese captiv în acea vale. Cu două zile înainte, un fulger stinghier,
provenit de la furtuna cu tunete şi fugere din acea după-amiază, îşi găsise calea către
tufişurile uscate şi vreascurile de pe covorul de frunze al pădurii. În doar câteva clipe,
partea muntoasă de deasupra Taos-ului era în flăcări, iar focul se întindea cu repeziciune
către aşezările de la poalele muntelui.
Deşi ştiam că era după-amiaza târziu, era imposibil să-ţi dai seama cam ce oră era,
din cauza luminii stranii care învăluia zona. Simţindu-mă în siguranţă în maşina mea,
nu-mi puteam lua ochii de la imaginea care-mi abătea atenţia de la drum. Strălucirea
proiecţiei flăcărilor şi a incandescenţei stranii asupra norilor joşi scălda totul în nuanţe
intense de roşu, roz şi portocaliu. Până şi venele albăstrii ale mâinilor mele strânse pe
volan căpătaseră culoarea intensă a acelei incandescenţe.
Cufundat în experienţă, pentru o clipă, am simţit doar ceea ce vedeam, fără să mă
gândesc la urmările devastatoare, dacă focul s-ar fi întins în zona locuită.
Priveam fascinat frumuseţea stranie a flăcărilor şi mă minunam:
Iată genul de culori pe care artiştii au încercat timp de secole să le redea pe pânză,
iar aici ele sunt pictate pe cer, într-un fel ce nu va putea fi niciodată redat de o fiinţă
umană. Ce frumos...ce frumuseţe absolută!
Brusc, tonul vocii crainicului a devenit mai alert, transmiţând informaţii care
raportau schimbarea stuaţiei. L-am auzit spunând: „Vântul bate haotic, iar focul se poate
extinde într-una din cele două direcţii. Fie va continua să ardă în vale, fie va ajunge în
Taos. Îi sfătuim pe locuitorii de pe latura estică a oraşului să fie pregătiţi pentru
evacuare”.
Latura estică a oraşului? Acolo eram eu în acel moment! Iar atunci, am privit focul
într-un mod cu totul diferit. Într-o clipă, cât a durat anunţul de la radio, am trecut de la
admiraţia mea pentru foc şi frumuseţea lui, la a-l considera o ameninţare, îndată ce am
realiza că punea în pericol viaţa oamenilor, cailor şi vitelor. Era absolut înspăimântător!
Am început să mă gândesc la animalele sălbatice care sunt adeseori prinse în capcana
flăcărilor care ard cu repeziciune. Sunt mereu relatări despre corpurile carbonizate ale
căprioarelor, elanilor şi animalelor mici ale pădurii, care devin dezorientate de haosul
creat de flăcări, de aerul fierbinte şi de fum, şi rătăcesc drumul. Sunt multe poveşti şi
despre pompieri care, riscându-şi vieţile pentru a salva vieţile şi proprietăţile altora, sunt
înconjuraţi brusc de flăcări, care îşi pot schimba pe neaşteptate direcţia, blocând căile de
ieşire.
Vă spun această poveste din respect pentru toţi cei care au muncit din greu pentru
stingerea incendiului din anul 2003, care ameninţa oraşul Taos Pueblo, dar şi pentru a
sublinia un principiu pe care multe tradiţii străvechi şi indigene l-au păstrat sacru timp
de secole. În timp ce priveam flăcările, focul în sine nu s-a schimbat. Era acelaşi foc din
urmă cu câteva momente, arzând fierbinte, sălbatic şi liber. Eu mă schimbasem.
Adică, mi-am schimbat modul în care simţeam despre foc. Timp de o clipă, am simţit
flăcările ca pe o sursă de fascinaţie şi frumuseţe stranie. Şi doar după câteva secunde,
flăcările deveniseră o sursă de nelinişte şi, o spun cu toată sinceritatea, de frică! Dacă nu
aş fi ştiut că flăcările care săltau spre cer, pe deasupra vârfurilor copacilor, ameninţau
51
vieţile şi casele oamenilor, poate că ele ar fi rămas pentru mine o sursă de frumuseţe.
Faptul că ştiam care puteau fi consecinţele schimbase modul în care simţeam în legătură
cu ceea ce vedeam.
Mulţi oameni au relatat despre experienţe similare, în timp ce priveau imaginile
televizate ale dezastrului produs de naveta spaţială Challanger deasupra părţii estice a
Floridei, în 1986. Până când au aflat ce văd de fapt în ziua respectivă, ei priveau la
televizor talazurile de nori albi de deasupra Cape Canaveral contrastând cu albastrul
intens al fundalului cerului din sudul Floridei, ca pe un spectacol oferit de venerata
tehnologie inspiratoare. De îndată ce au aflat că ceva mersese teribil de prost şi că
membrii întregului echipaj îşi pierduseră vieţile, norii albi şi pufoşi şi-au pierdut
frumuseţea şi au devenit simbolul durerii şi pierderii al unei naţiuni.
Principiul e foarte simplu: deşi e posibil să nu avem puterea de a determina ce se
întâmplă în fiecare moment, avem puterea să determinăm sentimentele noastre despre
ceea ce se întâmplă. În acest mod, ni se dă cheia pentru a schimba chiar şi cele mai
dureroase experienţe într-o înţelepciune ce susţine viaţa şi care devine fundamentul
vindecării noastre. În spaţiul de câteva secunde, în timp ce priveam flăcările din Taos,
mi-am schimbat experienţa doar prin modul în care am simţit în legătură cu ea.

Puterea frumuseţii

Recentele descoperiri ale ştiinţei occidentale se adaugă acum la numeroasele dovezi

care susţin că frumuseţea e o putere transformatoare. Fiind mai mult decât un adjectiv
care descrie culorile unui apus de soare sau un curcubeu care apare după o ploaie de
vară târzie, frumuseţea este o experienţă – mai precis, frumuseţea este experienţa
noastră.
Se crede că oamenii sunt singura specie de pe Pământ care are capacitatea de a
percepe frumuseţea în lumea înconjurătoare şi în experienţele din vieţile lor.
În schimb, emoţiile noastre sunt direct legate de lumea din afara corpurilor noastre.
Oamenii din vechime credeau că emoţia – mai ales acea formă de emoţie pe care o
numim „rugăciune” - este unică şi e cea mai puternică forţă din univers. După cum am
mai discutat, emoţia şi rugăciunea influenţează direct materia fizică a lumii noastre.
Aşadar, când spunem că frumuseţea are puterea de a ne schimba viaţa, nu exagerăm de
loc când afirmăm că aceeaşi frumuseţe are puterea de a schimba lumea noastră!
Secretul este că trebuie să găsim o modalitate de a vedea dincolo de suferinţa şi
durerea pe care ne-o arată lumea, şi a recunoaşte frumuseţea care există deja în toate
lucrurile. Doar atunci vom declanşa potenţialul rugăciunii şi puterea ei în vieţile noastre.

Să descoperim frumuseţea acolo unde alţii nu găsesc nicio urmă de frumuseţe

Pentru a ne ajuta în căutările noastre de a înţelege rostul lucrurilor, marii maeştrii ai

zilelor noastre, dar şi cei din trecut, ne oferă exemple vii. Acum câţiva ani, lumea a
pierdut un astfel de maestru: pe Maica Tereza. „Maica”, aşa cum o numeau cei
apropiaţi, mergea cu greu pe străzile din apropierea casei ei din Calcutta, India, şi găsea
frumuseţe acolo unde foarte puţini oameni ar fi crezut că ar putea exista. Se spune că, în
mijlocul mormanelor de gunoaie şi dărâmături din şanţurile de pe marginea drumului, în
52
mirosul pestilenţial al mâncării putrezite, ea ar fi observat o grămadă de balegă de vacă
pe stradă. Iar crescând în mijlocul grămezii de balegă, ea ar fi găsit o floare.
Iar în floarea aceea, ea ar fi găsit viaţă, iar în acea viaţă, ea ar fi găsit frumuseţea
străzilor din oraşul ei.
Fără cuvinte explicative, fără a folosi principii raţionale şi fără justificări, maeştri
precum Maica Tereza cred că frumuseţea pur şi simplu există. Este deja aici. Este
pretutindeni şi întotdeauna prezentă. Rolul nostru este să găsim acea frumuseţe. Viaţa
este şansa noastră de a o căuta şi de a-i permite frumuseţii pe care o găsim în toate
lucrurile – în cele mai profunde suferinţe, dar şi în cele mai mari bucurii – să devină
standardul la care ne raportăm pe noi înşine şi vieţile noastre.
Prin voinţa şi determinarea ei neabătută, Maica Tereza a aplicat eleganţa simplă a
credinţelor ei despre viaţă şi a schimbat pentru totdeauna vechiul stigmat pus asupra
aşa-numiţilor „proscrişi” – oamenii bolnavi şi muribunzi de pe străzile Indiei. Fără să-i
judece ca fiind inferiori oricui altcuiva, ea şi voluntarii organizaţiei sale Misionarele
Craităţii se duceau în fiecare zi să-i caute pe cei pe care-i numeau „copiii lui
Dumnezeu”, care erau evitaţi de societatea indiană şi uneori chiar de propriile familii.
Aceste misionare îi duceau pe aceşti oameni în aziluri create de ele, pentru a le reda
demnitatea şi intimitatea de care aveau nevoie în ultimele lor ore de viaţă pe Pământ.
Aceste femei îşi continuă misiunea şi astăzi. Mi-am dorit să le cunosc, le-am vizitat
şi le-am găsit desfăşurând o activitate plină de nobleţe, pe care puţini oameni ar fi avut
dorinţa sau puterea emoţională de a o presta. Mă gândesc adesea la misionare şi la
Maica Tereza, şi ştiu că dacă ele pot găsi frumuseţe pe străzile din Calcutta, atunci şi eu
pot să recunosc frumuseţea care există oriunde m-aş afla.
Asta e puterea frumuseţii. Practica e clară; instrucţiunile sunt precise. Frumuseţea pe
care o experimentăm în vieţile noastre este modelul pentru ceea ce se reflectă în lumea
noastră. În lumea high-tech a circuitelor miniaturizate şi a dispozitivelor computerizate
de fiert apa, ne poate fi uşor să omitem puterea pe care frumuseţea o oferă în vieţile
noastre. Înţelegând dintr-o perspectivă cuantică lumea în care credinţele noastre
lăuntrice devin lumea din afara noastră, ce tehnologie poate fi mai simplă sau mai
puternică?

Capitolul 5
AL CINCILEA SECRET:
SĂ NE CREĂM PROPRIILE NOASTRE RUGĂCIUNI

Într-o zi în care vântul e perfect, pânza trebuie doar să se deschidă,

iar lumea va fi plină de frumuseţe. Astăzi e o astfel de zi.
— Rumi

Rugăciunea este limbajul lui Dumnezeu şi al îngerilor. De la înţelepciunea păstrată în

textele Manuscriselor de la Marea Moartă, până la practicile popoarelor native care au
supravieţuit până astăzi, rugăciunea este universal descrisă ca un limbaj magic cu
puterea de a ne schimba corpurile, vieţile şi lumea. În cadrul aceloraşi tradiţii, exsistă
totuşi şi multe idei diferite referitoare la cele mai eficiente moduri de a „vorbi” în
53
limbajul rugăciunii. În felul ei propriu, fiecare practică spirituală care a existat de-a
lungul vremurilor şi-a pus amprenta unică pe definirea rugăciunii: ce este, cum
acţionează ea şi cum să o aplicăm în vieţile noastre. Până la urmă, rezultă că rugăciunea
nu are reguli şi nu poate fi făcută corect sau greşit. Ea trăieşte în noi într-o formă care
ţine de natura noastră: emoţia.
În descrierea lui despre emoţia ca rugăciune, stareţul din Tibet a afirmat clar această
înţelepciune atemporală pe care occidentul a pierdut-o cu atâta timp în urmă:
„Când ne vezi incantând ore în şir în fiecare zi şi când ne vezi folosind clopotele,
bolurile şi tămâia, tu vezi de fapt cee ce facem noi pentru a crea emoţia în corpurile
noastre. Emoţia e rugăciunea!” Imediat după acea explicaţie, m-a întrebat şi el: „Voi
cum vă rugaţi în cultura voastră?”
E ciudat cum o singură întrebare, pusă în felul şi la momentul potrivit, poate
cristaliza o credinţă pe care, în trecut, ne era greu să o exprimăm în cuvinte. Întrebarea
stareţului m-a făcut să pătrund în profunzimile fiinţei mele, pentru a explica modul în
care acţionează rugăciunile occidentalilor. În acel moment, am început să înţeleg
impactul deplin al textelor biblice timpurii.
Cînd textele care păstrau înţelepciunea sentimentului şi a emoţiei au dispărut din
tradiţia noastră, am fost lăsaţi să înţelegem singuri, după capul nostru, ce e cu emoţiile
şi rugăciunea. Astăzi, după 17 secole, descoperim că trăim într-o cultură în care nu
ţinem cont de emoţii, le negăm sau, uneori, pur şi simplu le ignorăm. Acest lucru a fost
adevărat mai ales pentru bărbaţii din societatea noastră , deşi această tendinţă se
schimbă. E ca şi cum am fi operat pe computerul cosmic al conştiinţei şi emoţiei timp
de 1.700 de ani fără manual de operare.
În cele din urmă, chiar şi preoţii au început să uite puterea emoţiei în rugăciune.
Atunci am început să credem că rugăciunea înseamnă cuvintele noastre.
Dacă rogi pe cineva de pe orice stradă, din orice aeroport sau din oricare mall să
descrie rugăciunea, cel mai adesea ei vor recita cuvintele unei rugăciuni familiare.
Când rostim cuvinte de genul: „Dumnezeu e mare, Dumnezeu e bun” sau „Tatăl
nostru care eşti în Ceruri”, credem că spunem o rugăciune. Ar putea cuvintele să
reprezinte un „cod”? În loc să fie rugăciunea în sine, pot cuvintele care s-au păstrat până
astăzi să fie formula pe care a creat-o altcineva, cu mult timp în urmă, pentru a crea
emoţia rugăciuni înlăuntrul nostru? Dacă e adevărat, atunci implicaţiile sunt enorme.
Noi simţim în fiecare moment al fiecărei zile din viaţa noastră. Deşi poate nu suntem
întotdeauna conştienţi de ceea ce simţim, de emoţiile noastre, cu toate acestea, simţim.
Dacă rugăciunea este emoţie, iar noi avem în permanenţă emoţii, asta înseamnă că
suntem mereu într-o stare de rugăciune.
Fiecare moment e o rugăciune.
Viaţa este o rugăciune!
Noi trimitem în permanenţă un mesaj către oglinda creaţiei, dând semnalul vindecării
sau îmbolnăvirii, al păcii sau războiului, onorând sau dezonorând relaţiile noastre cu cei
pe care îi iubim. „Viaţa” este Mintea lui Dumnezeu care ne reflectă înapoi ceea ce
simţim – ceea ce ne-am rugat.
Când încetează rugăciunile să acţioneze

54
 În timpul studiilor efectuate în anul 1972 pentru demonstrarea efectelor meditaţiei şi
rugăciunii în diferite comunităţi (despre care am vorbit anterior în această carte), s-a
dovedit clar că rezultatele nu sunt întâmplătoare şi nici simple coincidenţe.
Experimentele au fost supuse tuturor verificărilor minuţioase care se aplică oricărui
studiu ştiinţific într-un mediu controlat de laborator. Şi au fost certificate.
În timpul a ceea ce cercetătorii numeau „fereastră” - timpul în care oamenii erau
instruiţi să simtă „pace” în corpurile lor - lumea din jurul lor a reflectat acea pace.
Studiile au arătat cu claritate scăderea semnificativă a indicatorilor-cheie pe care
cercetătorii îi observau. După cum am menţionat anterior, numărul accidentelor din
trafic, al vizitelor la camerele de urgenţă şi al crimelor violente a scăzut.
În prezenţa păcii, tot ce s-a putut întâmpla a fost pacea. Cu toate acestea, pe cât de
interesante sunt aceste rezultate, ceea ce arată ele în continuare a rămas un mister pentru
cei care studiază aceste descoperiri.
Când experimentele au încetat, violenţa a reapărut, înregistrând nivele şi mai ridicate
decât înainte de începerea experimentelor. Ce s-a întâmplat? De ce efectele meditaţiei şi
rugăciunii par să fi încetat să se manifeste? Răspunsul la aceste întrebări pot fi cheia
pentru a înţelege puteriea modului de a ne ruga pe care l-am pierdut. Ce s-a întâmplat a
fost că subiecţii experimentului au încetat să facă ceea ce făceau. Au încetat să
mediteze. Au încetat să se roage. Iar acesta este răspunsul la misterul nostru.
În mare parte, studiile reflectă modul în care am fost învăţaţi să medităm şi să ne
rugăm în zilele noastre. Într-o zi obişnuită, ne ocupăm de rutina vieţii ca oameni de
afaceri, studenţi sau părinţi, făcând lucrurile pe care le facem. Într-un anumit moment al
zilei, punem de o parte puţin „timp acordat spiritualităţii”. Poate că, la sfârşitul zilei,
după ce vasele sunt la locul lor, copiii sunt în pat, iar rufele sunt spălate, închidem uşa
pentru a avea o oarecare intimitate. Aprindem lumânări, punem o muzică inspiratoare şi
facem rugăciuni de mulţumire sau intrăm într-o meditaţie pentru pace. Apoi, când
terminăm, ne oprim din ceea ce facem. Părăsim sanctuarul şi revenim în lumea „reală”.
Deşi poate am exagerat puţin lucrurile, ideea e că meditaţiile şi rugăciunile noastre sunt
adeseori ceva ce facem într-un anumit moment al zilei; iar când acest moment se
încheie, ne oprim.
Dacă credem că rugăciunea este ceva de făcut, e logic ca atunci când încetăm să ne
rugăm, să punem capăt şi efectului rugăciunii. Rugăciunea e o experienţă pe termen
scurt dacă rugăciunile noastre constau în gestul de a pune mâinile împreunate în dreptul
inimii şi a rosti câteva cuvinte. Din vechile texte recuperate în secolul XX şi rugăciunea
nativă pentru aducerea ploii şi povestea stareţului din Tibet, ştim că rugăciunea e mai
mult decât ceva ce facem noi. Rugăciunea este ce suntem noi!
În locul a ceva ce facem uneori, aceste tradiţii ne invită să acceptăm rugăciunea ca pe
ceva ce devenim în permanenţă. Deşi e imposibil să îngenunchem în rugăciune 24 de
ore pe zi şi să recităm până nu mai putem cuvintele pe care strămoşii noştri ni le-au lăsat
moştenire, nu e nevoie să facem toate astea pentru a fi în rugăciune.
Emoţia e rugăciunea, iar noi simţim, avem emoţii tot timpul. Putem simţi recunoştinţă
pentru pacea din lumea noastră, pentru că întotdeauna e un loc undeva în care este pace.
Putem simţi apreciere pentru vindecarea cuiva drag sau a noastră, pentru că noi ne
vindecăm şi ne reînnoim într-o anumită măsură în fiecare zi.

55
 Motivul din care efectele experimentelor mai sus amintite au încetat este faptul că
rugăciunea s-a oprit. Pacea care era menţinută de „forţa minunată şi sălbatică” din
oamenii care se rugau şi meditau pur şi simplu s-a dizolvat atunci când mijloacele care o
menţineau s-au oprit din acţiune. Cred că asta e ceea ce esenienii încercau să le
transmită oamenilor din viitorul lor prin limbajul pe care ni l-au lăsat moştenire în urmă
cu peste 2.000 de ani.
Traducerile recente ale manuscriselor străvechi scrise în limba aramaică (limba
esenienilor) oferă noi revelaţii pentru a înţelege de ce scrierile privitoare la rugăciune
par a fi atât de vagi. Re-traducând din documentele originale, devine evident că
intenţiile şi mesajele autorilor din vechime au fost interpretate în fel şi chip, poate chiar
mistificate cu nejustificată libertate de către cei care le-au adus în atenţia publică sau le-
au tradus. În încercarea de a condensa şi simplifica ideile transmise de autori, o mare
parte din sensul real al textelor s-a pierdut prin traducere.
Referitor la puterea rugăciunii, o comparaţie între versiunea biblică modernă:
„Cere şi ţi se va da”, de exemplu, cu textul original, ne permite să ne facem o idee
despre cât de mult se poate pierde din sensul textului! Pasajul modern şi condensat din
versiunea King James a Bibliei spune:
„Orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu, El vă va da.
Hitherto nu a cerut nimic în Numele Meu:
Cere şi vei primi, pentru ca bucuria ta să fie deplină.”1
Când comparăm acest pasaj cu textul original, vedem chei care lipsesc:
„Toate lucrurile pe care le ceri fără ocolişuri, direct...
Dinlăuntrul numelui meu, ţi se va da.
Până acum, nu ai făcut asta.
Cere fără motive ascunse şi fii împresurat de răspunsul tău.
Fii învăluit în ceea ce doreşti, pentru ca încântarea ta să fie deplină.”

Prin aceste cuvinte, ni se reaminteşte principiul cuantic care spune că rugăciunea e

conştiinţa. Este mai degrabă o stare în care suntem, decât ceva pe care îl facem într-un
anumit moment al zilei. Prin invitaţia de a fi împresuraţi de răspunsul nostru şi învăluiţi
în ceea ce dorim – acest pasaj ne reaminteşte în cuvinte exact ceea ce stareţul şi
prietenul meu David mi-au arătat împărtăşindu-mi înţelepciunea tradiţiilor lor.
Trebuie să avem emoţia răspunsului la rugăciunile noastre înainte ca ele să
devină realitatea vieţii pe care o trăim.
În pasajul de mai sus, Iisus sugerează că cei cărora le vorbeşte nu au făcut acest
lucru. Deşi ei pot crede că au cerut ca rugăciunile să le fie împlinite, dacă au cerut doar
prin cuvinte: „Te rog, fă ca aceste lucruri să se întâmple”, atunci El spune că acesta nu
e un limbaj pe care Creaţia îl recunoaşte. El le aminteşte discipolilor Săi că trebuie să-i
„vorbească” universului într-un mod plin de înţeles.
Când ne simţim ca şi când suntem înconjuraţi de vieţi şi relaţii vindecate, suntem
învăluiţi de pacea din lumea noastră, acea emoţie e atît limbajul, cât şi rugăciunea care
deschide uşa tuturor posibilităţilor.
56
 Să ne amintim de puterea noastră
În povestea clasică The Wonderful Wizard of Oz/Vrăjitorul din Oz, doar atunci când
Dorothy bate din călcâie de trei ori şi rosteşte cuvintele: „Du-mă acasă la mătuşa Em!”,
ea e dusă înapoi la familia ei şi la cei dragi. Ştim cu toţii că a bate din picioare nu e ceva
„magic” în sine. Dacă ar fi fost aşa, am fi văzut oameni apărând şi dispărând de la coada
de la Starbucks şi din sala de consiliu a corporaţiilor de fiecare dată când ar fi bătut din
călcâie. Cuvintele lui Dorothy nu erau sub forma unei cereri; erau o comandă. Cui îi
vorbea ea?
Comanda era pentru ea! Ea nu dădea instrucţiuni bunei vrăjitoare Glinda sau piticilor
din jurul ei ca să facă un act de magie. Dorothy a fost cea ai cărei pantofi au devenit
„obiecte de putere” în călătoria ei. La fel cum piatra unui şaman sau mantia lui Iosif
oferea concentrarea pentru puterea din interiorul posesorilor lor, pantofii lui Dorothy
făceau acelaşi lucru pentru ea. Cele trei bătăi din călcâie erau declanşatorul din
interiorul ei pentru ca ea să simtă emoţiile ca şi când ar fi fost acasă – şi într-o clipită,
chiar era acasă!
Există întotdeauna o senzaţie generală că noi avem vechi puteri magice înlăuntrul
nostru. Din vremea când eram copii, aveam fantezii legate de capacitatea de a face
lucruri care erau dincolo de tărâmul raţiunii şi logicii. Şi de ce nu? Când eram copii,
regulile care spuneau că miracolele nu pot avea loc în vieţile noastre nu fuseseră încă
întipărite în noi până în punctul în care să devină limitări ale credinţelor noastre.
E posibil ca acel simţ al conectării cu o forţă superioară să fie atât de universal, iar
noi să fi tânjit atât de mult după această conexiune, încât să fi păstrat formulele magice
pentru a realiza acest lucru, dar să fi uitat cum să le folosim? Oare pot amintirile noastre
despre poveşti şi magie să fi păstrat cheile care să ne permită accesul la modul uitat de a
ne ruga, fără ca măcar să realizăm acest lucru? Dacă emoţia e rugăciune, atunci
răspunsul la aceste întrebări e un mare DA! Cu această posibilitate în minte, haideţi să
analizăm câteva exemple familiare despre modul în care codul pentru rugăciune ne-a
fost lăsat moştenire de-a lungul timpului.
Poate că cea mai cunoscută şi universală rugăciune din lume este Tatăl Nostru.
Cuvintele ei sunt onorate de aproape o treime din populaţia lumii, şi sunt două miliarde
de creştini care rostesc cuvintele acestui cod străvechi pentru alinare şi călăuzire.
Deşi întreaga rugăciune este recitată adesea în timpul slujbelor religioase, primele două
rânduri sunt cunoscute drept Marea Rugăciune: „Tatăl nostru care eşti în Ceruri,
sfinţească-se Numele Tau”.
În loc să recitaţi pur şi simplu cuvintele familiare, vă invit să încercaţi un experiment.
Pe măsură ce citiţi cuvintele rugăciunii Tatăl Nostru sau poate le spuneţi cu glas tare,
observaţi în minte cum vă fac să vă simţiţi acele cuvinte. Ce simţiţi când Îi vorbiţi
personal Forţei care a creat întregul univers şi viaţa din fiecare celulă a corpului vostru?
Ce simţiţi atunci când confirmaţi că numele lui Dumnezeu este un nume sfânt, ce poate
fi folosit doar în mod onorant şi sacru? Nu există moduri corecte sau greşite de a simţi
această rugăciune.
Cuvintele păstrate de peste 2.000 de ani au fost menite să provoace emoţii!

57
 Nefiind legate de timp sau civilizaţii, cuvintele îi vorbesc acelei părţi din noi care
rămâne constantă: inimile noastre. Oricare ar fi emoţia pe care rugăciunea le creează în
voi, acea emoţie e rugăciunea voastră.
Psalmul 23 este un cod care acţionează în acelaşi fel. Deşi e folosit de obicei ca
rugăciune de alinare în vremuri dificile, cum ar fi moartea cuiva drag, acest cod puternic
este menit să creeze pace între cei vii. De la prima linie:
„Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic”, începem să simţim ca şi
cum suntem priviţi şi ocrotiţi în această lume. Deşi traducerea diferă, cuvântul păstor e
prezent în toate variantele. E clar că acest cuvânt a fost folosit intenţionat, datorită
metaforei puternice şi a senzaţiei că eşti ocrotit.
Poate că unul dintre cele mai uimitoare coduri pentru alinare i-a fost dat acestei lumi
de către Dumnezeu în scopul binecuvântării şi păcii. Această blagoslovenie a fost
descoperită în 1979, fiind gravată pe două fâşii din argint rulate ca un manuscris.
Acest fragment din Cartea Deteronomiei 6:22-26, e datat cu 400 de ani înainte de
Manuscrisele de la Marea Moartă, şi se crede că ar fi „cele mai timpurii pasaje biblice
descoperite vreodată în artefactele antice”3. În cele trei propoziţii ale codului,
Dumnezeu îi recomandă lui Moise o binecuvântare pe care să le-o împărtăşească
oamenilor. În instrucţiunile Sale străvechi, Dumnezeu i-a spus lui Moise:
„Iată cum trebuie să-i binecuvântezi pe israeliţi”.
El i-a oferit lui Moise codul, cerându-i să urmeze instrucţiunile Sale precise despre
modul în care să fie folosită rugăciunea:

Fie ca Iehova să te binecuvânteze şi să te apere.

Fie ca Iehova să-şi lase chipul să strălucească în tine.
Fie ca Iehova să-ţi arate Chipul Său şi să-ţi aducă pace.

El şi-a completat instrucţiunile date lui Moise, spunând:

„Iată cum trebuie să chemi numele meu...iar atunci Eu îi voi binecuvânta”.
În acest fel, rugăciunea a fost păstrată prin cuvintele care ne fac să simţim aceste emoţii.

Să punem totul la un loc

Probabil că este evident până acum că tema centrală a acestui capitol este faptul că
emoţia este rugăciunea! Prin acceptarea acestui principiu, ni se dezvăluie marele secret
pentru a ni se răspunde la fiecare rugăciune fără greş. Explicaţia e că noi trebuie să
devenim chiar lucrurile pe care alegem să le experimentăm în vieţile noastre. Dacă vrem
iubire, compasiune, înţelegere şi evoluţie în vieţile noastre, trebuie să ne cultivăm acele
calităţi în noi înşine, astfel încât Mintea lui Dumnezeu să le poată oglindi înapoi către
noi, în relaţiile noastre. Dacă vrem abundenţă, trebuie să simţim recunoştinţă pentru
abundenţa care există deja în vieţile noastre.
Dacă ştim asta şi cunoaştem puterea ascunsă în frumuseţe, binecuvântare,
înţelepciune şi suferinţă, cum putem să punem aceste lucruri să acţioneze în vieţile
noastre? Ce să facem cu aceste secrete străvechi pentru a trece prin momentele grele ale
vieţii? Poate că cel mai bun mod de a răspunde la aceste întrebări este să aplicăm aceste
chei într-un exemplu.
58
 Mai devreme, am folosit povestea lui Gerald pentru a vă arăta cum ne trezim atraşi în
situaţii care ne aduc cele mai profunde suferinţe, în condiţii la care ne aşteptăm cel mai
puţin şi în momente neaşteptate. În cazul lui Gerald, el îşi pierduse tot ceea ce iubea:
soţia, copiii, căminul şi prietenii. Până şi părinţii lui îl renegaseră pe moment, ca reacţie
la durerea pe care le-o pricinuise. Făcând alegerile pe care simţise că trebuia să le facă,
efectul de undă îl dusese direct în Noaptea Neagră a Sufletului.
Din acel loc, Gerald avea posibilitatea de a alege: putea fie să se lase să alunece şi
mai adânc în spirala întunecată a mâniei, tristeţii, trădării şi deznădejdii, care e tipică
pentru situaţiile traumatice, sau putea să pătrundă în profunzimile sufletului său, pentru
a găsi puterea să înţeleagă ceea ce i s-a întâmplat, ştiind că, în cele din urmă, ar putea
deveni un om mai bun.
Deşi, în mod cert, e nevoie de multă putere pentru a trece prin astfel de încercări în
viaţă, puterea în sine nu e suficientă. Nu putem transcende o experienţă ca Noaptea
Neagră folosindu-ne puterea pentru a o învinge! Trebuie să avem ceva care să includă
puterea noastră – un proces. Pentru Gerald, procesul a început astfel:

— Suferinţa e profesorul, înţelepciunea este lecţia:

Cheia pentru vindecare, indiferent ce încercări ne aduce viaţa, este că putem fi răniţi
doar atunci când suntem pregătiţi să fim răniţi. Adică, doar atunci când avem deja toate
instrumentele emoţionale pentru vindecarea suferinţei noastre, atragem în vieţile noastre
experienţele care ne dovedesc măiestria. Acesta este secretul subtil, dar puternic, care ne
permite să învingem suferinţa.
Singurul mod prin care Gerald putea crea „degringolada” din viaţa lui a fost
existenţa elementelor de construcţie care i-au dat posibilitatea să înţeleagă schimbările
din viaţa lui. Simpla înţelegere i-a dat speranţă lui Gerald, i-a oferit o altă perspectivă
asupra vieţii lui şi puterea de a trece prin acel proces, în loc să se dea bătut.
Binecuvântarea a fost pentru el locul în care şi-a folosit puterea.

— Binecuvântarea este lubrifiantul emoţional:

Când aplicăm paşii procesului binecuvântării descris anterior, suspendăm suferinţa
îndeajuns de mult timp pentru a o înlocui cu alteva. În cazul lui Gerald, l-am invitat să
binecuvânteze tot ce era legat de experienţa lui. „Totul?” – m-a întrebat el.
„Totul!” – i-am răspuns eu. Cheia succesului binecuvântării este faptul că ea acceptă
totul, de la cel care a rănit, la cel care a fost rănit.
Gerald a început să se binecuvânteze pe el însuşi – de fapt, el era cel rănit.
Apoi, a binecuvântat-o pe femeia care l-a trădat. El credea că ea era sursa suferinţei
lui.
A completat procesul binecuvântându-i pe toţi cei care fuseseră martori la suferinţă:
fiicele, soţia, părinţii şi prietenii lui.
În procesul binecuvântării, el şi-a suspendat propria suferinţă îndeajuns de mult timp
pentru a permite ca altceva să-i ia locul. Acel „altceva” era capacitatea de a vedea
ansamblul şi de a înţelege lucrurile aparent fără niciun sens care se întâmplaseră în viaţa
lui. Prin noul înţeles al experienţei lui de viaţă, el a descoperit frumuseţea în acel
proces.

59
 — Frumuseţea transformă suferinţa:
Dincolo de ceea ce vedem doar cu ochii noştri, când putem observa simetria,
echilibrul şi ceea ce oferă şi ne răpeşte o anumită situaţie, începem să înţelegem de ce
lucrurile s-au întâmplat în modul respectiv. Aici apare magia! Când suferinţa noastră
capătă sens pentru noi şi putem zări lumina de la capătul tunelului, atunci începem să
simţim diferit vizavi de experienţa noastră. În acea diferenţă, suferinţa noastră devine
înţelepciune. Iar aici începe vindecarea.
— Emoţia este rugăciunea:
Tradiţiile străvechi ne reamintesc că lumea din jurul nostru nu e nici mai mult, nici
mai puţin decât oglinda a ceea ce am devenit în vieţile noastre: ce simţim despre
relaţiile cu noi înşine, cu ceilalţi şi, esenţialmente, cu Dumnezeu. Dovezile ştiinţifice
susţin acum exact acelaşi lucru: ceea ce simţim înlăuntrul corpului nostru este purtat în
lumea de dincolo de el.
Pentru Gerald, ca şi pentru mulţi dintre noi, acesta e un mod nou şi foarte diferit de a
vedea lucrurile, diferit de ceea ce am fost învăţaţi în timp ce creşteam. În zilele în care a
trecut prin acest proces, Gerald a reuşit să binecuvânteze şi să-şi redefinească suferinţa
şi amărăciunea. Noile lui emoţii au devenit rugăciunea pe care a trimis-o în lumea din
jurul lui. Deşi încă mai are de lucrat la acest proces, el şi fosta lui soţie au dezvoltat o
relaţie sănătoasă de prietenie, ceea ce a fost bine pentru ei, dar şi pentru fiicele lor.
De asemenea, Gerald s-a trezit într-o nouă relaţie romantică ce oglindea noua lui
viziune despre el însuşi. Împreună, el şi partenera sa, s-au îmbarcat într-o călătorie de
descoperire pe care fosta lui soţie ar fi considerat-o înfricoşătoare.
Astfel, pe această cale, Gerald şi-a vindecat Noaptea Neagră a Sufletului.
Ultima oară l-am văzut la San Francisco, în 1990, când mi-a spus: „Băiete, sunt fericit
că s-a terminat. Nu cred că aş mai fi în stare să trec încă o dată prin aşa ceva!”
„E posibil să fie mai multe” – i-am răspuns. „Doar pentru că ai trecut cu bine printr-o
Noapte Neagră a Sufletului, nu înseamnă că nu vei mai avea niciodată o astfel de
experienţă. Doar că atunci vei putea vedea când apare şi vei şti, fără niciun dubiu, că
există întotdeauna o viaţă mai bună de cealaltă parte”.
Să ne creăm propriile noastre rugăciuni
Cuvintele rugăciunilor nu sunt rugăciunea – iată cel mai important lucru pe care
trebuie să-l înţelegem aici. Deşi cuvintele pot fi minunate, străvechi şi validate de timp,
ele sunt pur şi simplu catalizatorul care eliberează o forţă.
Iar forţa este înlăuntrul vostru! La fel cum codul dintr-un computer pune în mişcare o
serie de programe, cuvintele noastre declanşează emoţii în corpurile noastre. Dar nici
codul şi nici cuvintele nu au vreo putere până când nu li se dă un înţeles. Pentru cod, e
vorba de sistemul de operare al computerului.
Pentru cuvintele noastre, e vorba de emoţiile pe care le simţim.
Rugăciunile sunt personale. Cuvintele care declanşează o emoţie puternică de
recunoştinţă sau apreciere în mine pot să nu fie la fel de eficiente pentru voi. Şi de aceea
are farmec rugăciunea: o puteţi crea singuri! Găsiţi cuvintele speciale care au înţeles
pentru voi, şi doar pentru voi, care să vă ajute să creaţi o rugăciune sacră şi secretă care
e comunicarea dintre voi şi Dumnezeu.
O rugăciune poate fi de simplitatea unei singure afirmaţii care să ateste că ceea ce
60
v-aţi rugat să se întâmple e deja împlinit.
Un exemplu al unei astfel de rugăciuni poate fi o simplă frază pe care o rostiţi
ori de câte ori închideţi uşa maşinii şi porniţi motorul pentru a merge undeva:
„Mulţumesc pentru o călătorie dus-întors în siguranţă”.
În timp ce rostiţi rugăciunea, simţiţi emoţia recunoştinţei ca şi când călătoria
voastră s-ar fi încheiat deja.
Pentru a-i da putere şi sens rugăciunii voastre, vă puteţi vedea făcând ceva
când v-aţi fi întors acasă, cum ar fi să scoateţi cumpărăturile din pungi şi să
puneţi salata în frigider. Secretul e că nu puteţi pune salata în frigider decât
dacă v-aţi întors cu bine acasă. Astfel, aţi formulat intenţia puternică a unui
drum în siguranţă prin emoţia simţită, ca şi când ceea ce aţi afirmat s-a şi
împlinit.
Se spune că Dalai Lama a folosit o astfel de rugăciune când şi-a început călătoria
nesigură către locul de exil, trecând munţii abrupţi care separă Tibetul de India.
„Văd o călătorie în care sunt în deplină siguranţă” – a afirmat el – „şi mă voi
întoarce în siguranţă”.
Dacă aveţi înclinaţii poetice, rugăciunile voastre pot reflecta creativitatea voastră sub
forma rimelor. Rimele sunt uşor de memorat şi pot deveni o parte din ritualul vostru
zilnic. Important este să mulţumiţi pentru emoţia pe care o creează.
Am un prieten care face astfel de rugăciuni în fiecare zi, în timp ce conduce maşina
către serviciu. Casa şi serviciul lui sunt separate de un lanţ muntos, iar în drumul lui
vede adesea animale sălbatice care ies pe şosea şi sunt omorâte. De fiecare dată când
pleacă la drum, rugăciunea lui începe astfel: „Toate creaturile mici şi mari sunt în
siguranţă astăzi”.
Deşi pare prea simplu, eu cred că lumea funcţionează în acest fel:
Creaţia răspunde la ceea ce devenim – şi la ceea ce simţim.
Poate că nu e o coincidenţă faptul că, în toţi anii în care prietenul meu a oferit acea
rugăciune pentru toate creaturile, nu a mai văzut niciun animal rănit sau ucis în drumul
lui. Deşi vede adeseori animale care trec drumul, rugăciunea lui a fost împlinită în
fiecare zi.
Am o prietenă care face ceva similar de fiecare dată când pleacă într-o călătorie de
afaceri. Indiferent dacă e în avion, în taxi sau conduce maşina, ea îşi începe fiecare
călătorie recunoscând inteligenţa vie care există chiar şi în ceea ce numim obiecte
neînsufleţite. De exemplu, în timp ce se urcă în avion, afirmă: „Am creat această
maşină din ţărâna Pământului, pentru a ne servi în viaţă din momentul naşterii”.
Şi repet, deşi gândul ei poate părea simplu, ba chiar stupid pentru unii oameni, prin
aceste cuvinte ea creează senzaţia că e în legătură cu materia din care e făcut avionul. În
acea comuniune sacră, ea simte puterea de a fi conectată cu maşinăria care e
răspunzătoare de siguranţa ei, în loc doar să spere că va avea un zbor sigur.
Acestea sunt doar câteva exemple. Cunoscând acum cum funcţionează rugăciunea,
vă invit să vă creaţi propriile rugăciuni. Amuzaţi-vă cu poemele-rugăciune pe care le
creaţi. Împărtăşiţi-le cu prietenii. Să nu vă surprindă faptul că va fi uşor să ancoraţi şi

61
sigilaţi în mod natural rugăciunile voastre cu o rimă. Ştiam să facem aşa ceva când eram
copii, iar copiii noştri ştiu cum să folosească rimele.
În loc să considerăm că e puţin aiurea să facem aşa ceva, putem descoperi că prin
astfel de momente simple şi vesele din viaţa noastră, folosim o străveche tehnologie
interioară pentru a accesa cea mai puternică forţă din univers, deşi poate credeaţi că e
doar o poezie.

62