Școala

alexandrina
 Introducere

Întinderea continuă a creștinismului și contactul lui cu mediile

culturale ale păgânismului obligau noua religie să-și precizeze
situația și să dea un răspuns la numeroasele întrebări ce i se puneau
în legătură cu propria sa identitate și cu unele probleme actuale.
Apoi, curiozitatea și disprețul păgânilor culți și mai ales persecuțiile,
impuneau creștinilor crearea de școli, la început particulare, în care
să ofere doctrinei și vieții creștine o formă mai mult sau mai puțin
organizată. Acesta este și cazul creștinismului din Alexandria. Oare
va putea ține piept sistemelor școlilor filosofice sau tuturor
provocărilor ce îi ieșeau în cale?
Alexandria și Școala
catehetică
 Orașul Alexandria

 Întemeiat în jurul anului 332 î.C. de Alexandru cel

Mare.
 Încă din vremea regilor Ptolomeu II și III era un bogat
oraș comercial și un renumit centru cultural.
 Pe insula Pharos din fata țărmului Alexandriei a existat
în Antichitate un far înalt de 135 m, fiind cea mai înaltă
clădire din acea epocă și cunoscută în istorie ca a VII-a
minune a Antichității: „Farul din Alexandria”.
 Universitatea din Mouseion avea cea mai mare
bibliotecă a Antichității, cu 900.000 de pergamente.
 În acest oraș își aveau sediul sau se întretăiau majoritatea
sistemelor și curentelor științifico-filosofico-religioase ale
antichității.
 De asemenea, acolo se editau texte ale clasicilor greci, se făceau
comentarii asupra lor, se întrețineau o cercetare și o atmosferă
filosofică, îndeosebi platonică, acolo se studiau științele exacte, în
frunte cu matematicile, astronomia și geometria, apoi științele
naturii în frunte cu elemente de fizică și alchimie, științele exacte se
împleteau cu speculațiile platonice.
 Rigurozitatea științifică se armoniza cu alegorismul oriental, acolo
se tradusese Septuaginta, iar Filon elaborase noua teologie
alegorizantă a iudaismului elenistic, Acolo gnosticismul luase forma
sa cea filosofică.
 Acolo, la Alexandria, apare cel mai vechi centru de știință din
istoria creștinismului.
 Școala Catehetică
Alain Le Boulluec, spune că:
„Expresia de «şcoală a Alexandriei» are două sensuri în studiile
patristice: ea desemnează, pe de-o parte, un învăţământ organizat ce
implică existenţa unui διδασκαλείον (didaskaleion) şi, pe de altă parte, o
tradiţie teologică definită pornind de la operele doctorilor alexandrini şi
de la intervenţia lor la marile dezbateri doctrinare din secolele IV şi
V...”.
Având această delimitare de concept bine determinată, nu trebuie să
pierdem din vedere, faptul că această şcoală îndeplineşte, în acelaşi
timp, două funcţii edificatoare: Şcoala Catehetică din Alexandria este, în
primul rând, o şcoală privită ca „instituţie” – loc de predare şi învăţare a
cunoştinţelor despre credinţa cea adevărată, iar în al doilea rând, un
cadru puternic de dezvoltare al unui proeminent curent teologic.
 Cauze

Biserica creştină a simţit nevoia unui învăţământ

religios. Acolo unde creştinismul reuşea să convertească şi să
atragă un număr de credincioşi, episcopii şi preoţii strângeau
în jurul lor pe cei care urmau să primească botezul, pentru a-i
instrui în învăţătura de credinţă a noii religii. Nu era
convertire fără învăţătură; neofiţii, după primirea botezului, nu
erau lăsaţi în voia soartei, ci erau instruiţi în continuare de cei
mai buni cunoscători ai Scripturilor.
Şcoala catehetică din Alexandria a avut acelaşi început
sărăcăcios ca toate şcolile creştine, urmând cursul ascendent
al evoluţiei până să ajungă să îmbrace un caracter ştiinţific.
 Data înființării

Nu se cunoaște data precisă a întemeierii acestei școli, dar, se

pare că ea a avut loc destul de devreme spre 150, poate chiar
mai devreme. Eusebiu, vorbind despre unele personaje din
jumătatea a doua a sec. II, relevă că era o veche tradiție ca la
Alexandria să existe o școală de literatură sacră, un
didascaleion, școală care funcționa înca pe vremea părintelui
Istoriei bisericești. Pentru perioada de care vorbește Eusebiu
(150—200), școala era condusă de Panten; dar nu este exclus
ca acesta să fi avut predecesori în acest rol.
 Programa școlară

Nu știm cum și câte cursuri au fost predate la început la Școala

alexandrină. Însă pe timpul lui Origene, acesta, văzând că nu mai poate
acoperi toată programa de studii iar ştiinţele predate erau din ce în ce mai
multe, se hotărăşte să îl ia drept colaborator pe Heracla şi să împartă masa
auditoriului în două grupe: începători şi avansaţi. Acest lucru se întâmplă
practic în jurul anilor 215 - 216 d. Hr. De atunci, învăţământul catehetic
alexandrin cuprinde, prin urmare, două cicluri: primul de studii al ştiinţelor
profane ce cumula dialectica, etica, fizica, logica, matematica, ştiinţe ale
naturii şi altele, şi ciclul creştin cu exegeza biblică şi filosofie creştină.
 Metoda

Metoda de interpretare a Sfintei Scripturi era alegorică și mistică.

Alegorismul folosit de filosofii greci, în special stoici, pentru
interpretarea miturilor despre ei în poezia și restul culturii elenice, a
fost preluat de exegeții iudei Aristobul (sec. II î.e.n.) și mai ales de
Filon, care l-au aplicat Sfintei Scripturi a Vechiului Testament. Exegeții
iudei considerau interpretarea alegorică meritorie, prin faptul ca ea
releva un sens mai adânc al textului sacru, sens reprezentînd adevărata
realitate. La rândul lor, didascalii alexandrini au adoptat metoda, fiind
convinși că interpretarea literală prezenta uneori, lucruri nedemne de
Dumnezeu.
 Întîlnirea dintre filosofia greacă alegorizantă și revelația
biblică a deschis ușile teologiei creștine. Astfel, putem spune că
Școala alexandrină este creatoarea teologiei ca știință. O știință
care îmbină filosofia cu revelația, cu datele istoriei și ale
progresului spiritual de fiecare zi. Era o teologie care cultiva
cercetarea metafizică a credinței, puritatea textelor sacre
(Hexaplele și Octaplele lui Origen), ca documente ale revelatiei, o
viziune istorică în care omul evoluează și progresează după planul
divin, printr-o prezență continuă a Logosului în lume, contribuția
tuturor popoarelor la progresul civilizației precum și multe alte
teme.
 Conducători ai școlii

După Origen, în fruntea acestei şcoli a urmat Heracles, apoi

Dionisie al Alexandriei, Teognost, Pierius, Serapion, Petru cel
Mare, Macarie, Didim cel Orb şi Rhodon. Dintre aceştia se remarcă
însă doar Dionisie şi Didim, iar alţii, precum Serapion, Macarie şi
Rhodon abia dacă sunt numiţi în treacăt de unele surse istorice.
Despre aceşti dascăli cunoaştem faptul că, o mare parte din ei, vor
ocupa şi scaunul de episcop al Alexandriei, iar din această poziţie
se vor implica cu râvnă atât în problemele interne, cât şi în cele
externe ale eparhiei lor. Din păcate însă, nu am putut găsi date
legate de activitatea didactică a acestor personalităţi.
 Această lipsă a informaţiilor provine atât din
faptul că unii dintre ei, precum Heracles, nu au lăsat,
în mod inţentionat, nici o mărturie scrisă, cât şi pentru
că şi acele scrieri care au existat, în cazul celorlalţi
dascăli, au fost pierdute sau distruse în decursul
istoriei. Tot ce a mai rămai sunt câteva scurte
fragmente păstrate în operele unor scriitori şi părinţi
bisericeşti precum, Eusebiu de Cezareea, Sfântul
Ieronim, Sfântul Atanasie, Sfântul Vasile cel Mare,
Fotie sau alţii.
Clement Alexandrinul
cca. 150 - 215

O emblemă a începuturilor
pedagogiei creştine
1. Viața

 Titus Flavius Clement, s-a născut probabil la

Atena în jurul anului 150, într-o familie
păgână.

 Clement a făcut multe călătorii prin Grecia,

Italia, Palestina şi Egipt deorece a căutat cu
ardoare profesori vestiți de la care să capete
cunoștințe.

 În jurul anului 180 se pare că a găsit ce căuta

deoarece, ajuns la Alexandria, a devenit
elevul şi asistentul lui Pantenus, liderul Şcolii
Catehetice din Alexandria.

 Nu știm nimic despre convertirea lui, dar din

tonul și recunoștința cu care el vorbește despre
Panten, se pare că acesta l-a convertit și poate
l-a și botezat.
 Prin activitatea sa misionară, vasta sa
cultură și râvna sa pentru învățătura și viața
creștină, Clement a fost promovat la
conducerea Școlii catehetice.
 Ca profesor, el a depus un puternic efort ca
să exprime credința creștină în termeni
filozofici, pentru a satisface dorința de
cunoaștere a academicienilor care își
îndreptau tot mai mult atenția asupra noii
concepții despre lume și viață, asupra
creștinismului. În acest mod, Clement a
încercat să întemeieze o știiță creștină pe
care să o opună filozofiei păgâne.
 În jurul anului 202, izbucnind
persecuția lui Septimius Sever,
Clement este nevoit să se retragă
și să se adăpostească pe lângă
Alexandru, fostul său discipol,
acum episcop de Cezareea
Capadociei.
 A murit în jurul anului 216, fără
a mai revedea Egiptul.
 2. Opera

Clement a fost un scriitor foarte învățat. Nici un scriitor, nu a

cunoscut și nu a citit atât de mult vechile scrieri păgâne și creștine.

Multe dintre scrierile lui Clement s-au pierdut. Opera sa de

căpetenie este Trilogia, un fel de pregătire sau introducere în
creștinism, compusă din trei părți: Protrepticul, Pedagogul, și
Stromata. Toate aceste trei scrieri sunt în strânsă legătură una cu
alta. În prima este vorba despre convertirea omului de la idolatrie la
creștinism; în a doua îl învață pe om să ducă o viață creștină onestă,
iar în ultima, îl instruiește asupra dogmelor credinței și îi expune
adevărurile speculative.
 Care bogat se va mântui?

 Este un scurt comentariu a textului din Marcu 10, 17-31, conform

căruia bogatul trebuie să-și vândă averile. Clement face o interpretare
alegorică și ajunge la concluzia că bogații pot să moștenească
împărăția cerurilor, pentru că păcatul este rău, nu bogăția. Așadar,
folosirea cu scopuri rele a bogației duce la păcat, nu deținerea ei.
Efortul de interpretare a lui Clement poate fi explicat de faptul că se
adresa, în special bogaților sau orășenilor alexandrini, pe care îi
impresiona creștinismul, însă nu până la punctul renunțării la plăcerile
lumești.
 3. Doctrina
a. Filosofia ca introducere în credință

 Clement este părintele filozofiei creștine, primul care

apelează la filosofia greacă, mai ales la cea platonică,
pentru a explica în mod adecvat adevărurile prezente în
Evanghelie. Înainte de toate, el recunoaște utilitatea
filosofiei, și o consideră ca fiind capabilă să introducă la
citirea Evangheliilor:

 Ceea ce Legea a fost pentru evrei, filozofia a fost pentru

păgâni până la venirea lui Cristos. Într-adevăr, acei
iudei care au crezut în venirea lui Cristos și în învățătura
Scripturilor au ajuns la cunoașterea Legii; însă, cei care
se dedică filosofiei, cu ajutorul învățăturii Domnului,
sunt introduși în cunoașterea adevăratei filozofi
(Stromata).
b. Existența și natura lui Dumnezeu

 După Clement, omul este dotat cu o

cunoaștere naturală a lui Dumnezeu:

Omul este creat mai ales pentru a-l

cunoaște pe Dumnezeu. Și astfel nu există
nici o rasă de agricultori, de nomazi sau de
cetățeni care ar putea să trăiască fără să fie
înzestrați de credință și să creadă într-o
ființă superioară (Stromata).
c. Ecleziologia

 Clement crede ferm în existența unei

singure Biserici universale, ca de altfel
într-un singur Dumnezeu Tată, un singur
Cuvânt divin și un singur Duh Sfânt.

 El numește acestă Biserică fecioara și

mama care dă fiilor Cuvântul divin. În
capitolul final din Pedagogul, numește
Biserica Mireasa și Mama Maestrului,
Școala unde Isus, mirele ei, învață.
d. Căsătoria și fecioria

 Scopul căsătoriei este procrearea de fii. Este

obligația fiecăruia care își iubește patria. Dar el
vede în ea un act de colaborare cu Creatorul. În
Stromatata a III-a întâlnim un fragment care
surprinde foarte bine sensul pe care îl dă Clement
scopului unirii conjugale, el spune astfel: Cine
sunt cei doi sau trei adunați în numele lui
Cristos, în mijlocul cărora stă Domnul? Nu sunt
oare bărbatul, femeia și copilul, pentru că
bărbatul și femeia sunt uniți cu Dumnezeu.

 Vede căsătoria ca o uniune spirituală și religioasă

dintre soț și soție, afirmând apoi că nici măcar
moartea nu poate desface total această unire.
 În privința fecioriei afirmă: cred că cel care rămâne
singur cu scopul de a nu se îndepărta de slujirea
Domnului, va obține mărirea cerească.
 Comparând căsătoria cu fecioria, în Stromata a VII-a
îi recunoaște omului căsătorit superioritatea față de cel
celibatar:
Acela e cu adevărat bărbat care, stăpân pe plăceri și pe
dureri, își duce viața fiind căsătorit, având copii și
purtând grijă de casă, acela care odată cu grija de casă
îl iubește necontenit pe Dumnezeu și știe să facă față
tuturor încercărilor care-i vin de la copii, de la soție, de
la slugi și de la bunurile materiale pe care le are. Pe cel
necăsătorit nu-l supără niciuna dintre aceste încercări.
 Origene

Marele teolog şi dascăl alexandrin

 Viața
Origene s-a născut pe la anul 185, la
Alexandria, în Egipt, într-o familie creștină.
Tatăl său, Leonida, care a fost martirizat sub
împăratul Septimius Severus (193-211), în
anul 203, și care i-a fost primul său învățător,
i-a insuflat gustul pentru citirea și studierea
Sfintei Scripturi, gust pe care l-a păstrat
întreaga viață.
Și-a dorit să fie și el martir, dar datorită mamei
sale, care i-a ascuns îmbrăcămintea când
acesta a vrut să-l urmeze pe tatăl său, nu a
putut părăsi casa și în acest fel a fost salvat de
la moarte.
 Origene a scris tatălui său o
scrisoare pentru a-l îndemna la
statornicie. Această primă scrisoare
este un preludiu la Îndemn la
martiriu.
După moartea lui Leonida,
bunurile familiei au fost confiscate
ceea ce a dus-o într-o stare de sărăcie
cruntă. După acest eveniment,
Origene și-a putut continua studiile
datorită sprijinului economic al unei
doamne nobile, dar și din munca
proprie prin predarea gramaticii.
 În anul 203, la vârsta de 18
ani, episcopul Demetrius al
Alexandriei îl pune să conducă
școala catehetică din Alexandria, pe
care Clement Alexandrinul trebuise
să o părăsească în urma edictului lui
Septimus
Sever(202-203).
I-a câștigat pe elevii săi nu
numai prin știința sa vastă, dar și prin
viața sa virtuoasă. Tânărul maestru
ducea o viață austeră, mergând pănă
acolo cu austeritatea, încât s-a
automutilat.
Școala a cunoscut un
așa renume încât
Origene a fost nevoit să
despartă formarea în
două nivele: unul pentru
instruirea elementară,
încredințat lui Heracla,
prietenul său, iar al
doilea pentru instruirea
superioară, condus de el
însuși.
 În urma persecuției din jurul anului 216 dezlănțuite de
împăratul Marcus Aurelius Antoninus (211-217), cunoscut sub
numele de Caracala, Origene s-a refugiat în Cezareea Palestinei, fiind
invitat de către episcopii din Cezareea și din Ierusalim să predice în
bisericile lor. Demetrius, episcopul său, a fost nemulțumit de acest
fapt, mai ales că Origene nu era preot, dar l-a invitat să-și reia locul
în fruntea școlii din Alexandria.
 În jurul anului 230, Origene a trebuit să meargă la
Atena pentru a rezolva unele neînțelegeri dintre biserici.
Trece și prin Cezareea Palestinei, unde a fost hirotonit preot
de către episcopii Teoctist de Cezareea și Alexandru de
Ierusalim, fără știrea episcopului său.
Reîntors la Alexandria, a fost judecat de către un
sinod, fiind găsit vinovat de încălcarea canoanelor
bisericești privitoare la hirotonire. A fost înlăturat de la
școala alexandrină și exilat, iar apoi a fost depus din
preoție, fapt comunicat tuturor bisericilor și mai cu seamă
Bisericii din Roma.
 Dorind să salveze unitatea și
pacea în Biserica egipteană, a
preferat să abandoneze Alexandria
și s-a retras, în jurul anului 233, la
Cezareea Palestinei.
Aici a fost primit foarte bine
de episcopul locului, care i-a dat
toată libertatea să predea. În acești
ani, Cezareea devenise centrul
intelectual cel mai strălucitor al
creștinismului.
 În 250, a izbucnit persecuția împăratului Decius (249-251).
Această persecuție îi viza în mod special pe episcopi și pe învățați.
Origene nu putea să scape. A fost arestat și, cu toate că era bătrân, a
fost torturat pentru a-și renega credința.
Eusebiu de Cezareea povestește cum a suferit Origene:

„lanțuri, torturarea trupului, prin fier, prin încarcerarea în

străfundul temnițelor. Timp de mai multe zile a avut picioarele prinse
în butuci, a fost amenințat cu focul. El a suportat cu curaj tot ceea ce
îi făceau dușmanii”.

La moartea împăratului, Origene a fost eliberat, dar sănătatea

sa a fost compromisă iremediabil. După puțină vreme, când avea 69 de
ani, moare, probabil în anul 254, la Cezareea.
 1. Scrieri exegetice

Au fost împărțite de Ieronim în trei categorii:

a) Culegeri – sunt scurte explicații sau note asupra unor
fragmente interesante sau dificile ale Sfintei Scripturi.

b) Comentarii – sunt lungi comentarii continue și

sistematice asupra diferitelor cărți ale Scripturii.

c) Omilii – se cunosc 574 de omilii, însă până la noi au

ajuns circa 300, câteva în greacă, iar majoritatea în
traducerile latine făcute de Rufin și Ieronim.
 2. Opere dogmatice
a) Despre principii – primul tratat creștin de teologie
sistematică. Titlul operei face aluzie la principiile sau
adevărurile fundamentale ale credinței.

b) Disputa cu episcopul Heraclid – conține relatarea unei

discuții care a avut loc, cel mai probabil în anul 245, într-o
biserică din Arabia în prezența episcopilor și a poporului.
Pentru competența sa teologică, Origene a fost convocat
pentru a examina episcopii a căror ortodoxie dădea de
bănuit. Subiectul disputei a fost relația care există între
Tatăl și Fiul.
 3. Opere ascetice

a) Despre rugăciune – compus în jurul anului

234, acest tratat se păstrează în limba greacă și
vorbește în general despre rugăciune, partea a
II-a cuprinzând prima interpretare a rugăciunii
Tatăl nostru.
b) Îndemn la martiriu – este o operă îmbibată de
entuziasm și de iubire pentru Cristos, model de
curaj și de fermitate în fața persecuțiilor pentru
orice martir.
 4. Opere apologetice

a) Împotriva lui Celsus – este o

lucrare teologico-polemică scrisă cu
scopul de a combate concepțiile
platonicului Celsus.
b) Filocalia – este o antologie de
texte culese din operele lui Origene
de către Grigore din Nazianz și
Vasile din Cezareea.
 Doctrina

 Antropologia trihotomică – recurgând la textul din

1Tes 5,23, Origene crede că omul este alcătuit din
trei elemente: spirit (elementul divin), spirit (sediul
liberului arbitru) și trup (templu care conține
sufletul).
 Escatologia – păcătoșii de toate categoriile trec
după moarte printr-un foc curățitor care-i purifică,
iar ei, purificați, vor învia cu trupuri eterice și vor fi
restabiliți în starea lor de la început, stare de
nevinovăție și fericire. Această restabilire generală
nu înseamnă decât o etapă intermediară în vederea
începerii unei altei lumi.
 Apokatastaza – cu acest termen este indicată
restaurarea, restabilirea tuturor lucrurilor de la
sfârșitul timpurilor.
 Persoanele divine – cele trei persoane
divine au o unică esență (ousia), dar
sunt distincte în ipostaze. Tatăl este
originea întregii creații, creează printr-
un act liber de bunătate, este absolut
transcendent etc. Fiul este Dumnezeu,
generat continuu și din veșnicie de la
Tatăl, ca o rază de lumină, ca voința de
la inteligență. Duhul Sfânt purcede de
la Tatăl prin Fiul.
 Mariologia – împotriva docetismului,
Origene afirmă clar că Fiul lui
Dumnezeu a luat trup din Maria și a
fost zămislit în mod feciorelnic.
 Concluzie

Şcoala Catehetică din Alexandria se dovedeşte a

fi unul din primele centre educaţionale creştine, de
nivel superior. Momentul apariţiei sale în istorie s-a
pierdut undeva în negura vremii, ca de altfel şi sfârşitul
său, însă, cu toate acestea, existenţa sa rămâne adânc
înscrisă în memoria noastră datorită activităţii
desfăşurate în cadrul său, în perioada de vârf a
dezvoltării sale, a unor dascăli precum Clement
Alexandrinul şi Origen, care au pus tot rodul muncii lor
în slujba teologiei.
 De asemenea, această școală a servit Biserica
lui Cristos în timpuri de încercare, oferind nu numai
teologi de mare valoare, ci şi absolvenţi care, deşi
nu au rămas cu toţii înscrişi în paginile istoriei
bisericeşti, cu siguranţă au servit Bisericii şi lui
Dumnezeu, fiecare în parte la casele şi în mediile
din care proveneau. Acest cadru educaţional a
format, prin urmare, nu numai elite ale teologiei şi
pedagogiei creştine, ci şi adevăraţi mărturisitori,
care au dus mai departe învăţătura lui Hristos,
transmisă prin Sfinţii Apostoli, tuturor neamurilor.