UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”

FACULTATEA DE TEOLOGIE ROMANO-CATOLICĂ

SPECIALIZAREA TEOLOGIE PASTORALĂ

SFÂNTUL CIPRIAN DE CARTAGINA

(210-258)

Lucrare la Patrologie
realizată de studenul: Iosif-Adrian FECHET, anul IV,
Coordonator: pr. dr. lect. Fabian DOBOȘ

IAȘI ‒ 2017
CUPRINS
 INTRODUCERE

Ne aflăm în secolul al III-lea d.Chr, într-o perioadă în care Biserica se află la

începuturile ei. Ea este asemenea unui copac care încetul cu încetul începe să prindă
rădăcini și ramurile sale să se extindă. Ramurile sale au trecut marea și astfel au ajuns
și în Africa Proconsulară. În această zonă, Biserica din Africa (dar nu numai!) era
măcinată de diferite probleme: probleme interne – schismele, dar și probleme externe
– persecuțiile. Cu toate acestea, Biserica nu ezită să aleagă oameni care să păstorească
turma încredințată grijii ei și să încerce să depășească aceste probleme. Printre cei
aleși se află și Ciprian, un păgân convertit la religia creștină. Oare va reuși el să facă
față la această avalanșă de probleme?
 Capitolul I

Viața

1. Anii până la convertire

Sfântul Ciprian s-a născut în Cartagina între anii 200-210. Numele său complet era
Cecilius Cyprianus qui et Thascius (Thascius fiind o poreclă).
În 245, când s-a convertit, era deja celebru căci îşi făcuse o frumoasă carieră
literară şi juridică. Aparținea, probabil, unei familii păgâne cartagineze, poate chiar
senatoriale, în orice caz foarte bogată. Cultura sa era încununată de arta retorică, pe
care o poseda în calitate de profesor al acestei discipline. Din vremea acestor ani de
studii şi a profesoratului său de retorică, el a legat prietenii strânse cu păgâni de
seamă, care vor rămâne lângă el, într-un fel sau altul, până la sfârșitul vieții sale. Așa
se explică respectul deosebit pe care i-l oferă proconsulii și ofițerii în vremea arestării,
a judecății şi a condamnării la moarte. Ca păgân, el apreciase luxul, averea, plăcerile,
idolatria aşa cum reiese din mărturia sa din opera Ad Donatum.

2. Convertirea lui Ciprian

La un moment dat, are loc un eveniment la care nu se așteptase nimeni, nici păgânii
şi nici creștinii: convertirea lui Ciprian la creștinism. Această convertire fusese
îndelung şi migălos pregătită de preotul Caecilius pe care Ciprian îl onora şi-l iubea
nu numai ca pe un prieten dar şi ca pe un tată al vieţii sale noi. Acest preot „i-a pus
în mână Biblia, iar harul a făcut restul”1.

1
A. HAMMAN, Les pères de lʼEglise, trad. rom. Ș. LUPU, Părinții Bisericii, Sapientia, Iași, 2005, p. 65
 Ciprian a afirmat că viața sa înainte de convertire era aşa de dezorientată încât el
nu credea că e posibilă o schimbare aşa de radicală a acestei vieți prin botez, ca el să
fie un om nou. El, în opera sa Ad Donatum, a afirmat următoarele:
Rătăceam ca un orb în întunericul nopții, pornit la întâmplare pe marea agitată a lumii,
pluteam în derivă, ignorând viața mea, străin de adevăr și de lumină. Cu obiceiurile mele
de atunci, credeam că este foarte greu ceea ce îmi promitea bunătatea divină pentru
mântuirea mea, anume că cineva se poate renaște la o viață nouă prin baia apei
mântuitoare a botezului, în care să lepede omul cel vechi și că, deși trupul rămânea
neschimbat, omul se schimba la suflet și în gândire. Cum e cu putință, mă întrebam, să se
lepede într-o clipă instinctele naturale care s-au întărit în noi sau obiceiurile care s-au
învechit în noi cu timpul?”2
Nu se știe cât a durat catehizarea Sfântului Ciprian însă biograful şi ucenicul său,
Pontius, notează că încă înainte de botez Ciprian era prin convingerile şi prin viața sa
un adevărat creştin. În orice caz, dacă lăsăm la o parte exagerarea ucenicului, se pare
că lucrarea de catehetizare a preotului Caecilianus asupra păgânului şi profesorului
Ciprian n-a fost de lungă durată.
Opera Ad Donatum descrie efectele religioase şi morale ale convertirii sfântului
Ciprian:
După ce închinăciunea vieţii mele anterioare a fost ștearsă cu ajutorul apei botezului
care ma născut din nou şi de sus sa revărsat lumina asupra sufletului meu, împăcat cu
Dumnezeu şi, pur, după ce prin primirea Duhului din cer, a doua naştere a făcut din mine
un om nou, atunci, în chip minunat, dintr-o dată, îndoielile făcură loc convingerilor cele
închise se deschiseră, cele întunecoase se luminaseră, greutăţile făcură loc unor soluţii
posibile, ceea ce se socotea cu nepuţinţă acum era cu putinţă, se putea ştii că era
pământesc elemntul care, născut mai înainte trupeşte, trăia expus păcatului, că începuse
să aparţină lui Dumnezeu ceea ce Duhul Sfânt însufleţise. Ştii desigur şi recunoşti
deopotrivă cu mine, ce a luat de la noi şi ce a dus această moarte a păcatelor: i-a adus
viaţa virtuţilor. Vorbirea spre propria laudă ne este odioasă. Totuşi, n-ar putea fi laudă, ci
recunoștință faptul de a atribui orice, nu virtuții omului, ci darului lui Dumnezeu. Încât
nepăcatul este începutul credinţei, iar ceea ce s-a păcătuit înainte aparţine erori umane.
Tot ceea ce putem, aparține lui Dumnezeu”3.
Asemenea Sfântului Augustin, Sfântul Ciprian mărturisește schimbarea absolut
radicală pe care i-a adus-o convertirea: omul vechi cu toate incertitudinile şi
frământările lui au dispărut, făcând loc omului nou în care lumina Duhului Sfânt a

2
CIPRIAN DE CARTAGINA, Ad Donatum, 3-4
3
CIPRIAN DE CARTAGINA, Ad Donatum, 6
aşezat adevăruri şi convingeri, virtuţi şi mai ales sfințenia. Învingerea păcatului este
opera lui Dumnezeu, căci a nu mai păcătuit stă decât foarte puţin în puterea omului.4
Două virtuţi mari au împodobit viața noului convertit: castitatea şi dragostea.
Pentru Ciprian castitatea este unul din primele elemente practice ale credinței, care
fac pe om vrednic de Dumnezeu. Mai mult, el afirmă că fecioria este necesară pentru
cunoaşterea deplină a adevărului. A doua virtute principală a Sfântului Ciprian,
dragostea, s-a manifestat prin împărțirea averii sale săracilor. Evident, nu toată averea
de la început, ci cu măsură, ca să-i rămână să împartă şi mai târziu. Lucrul acesta este
confirmat de faptul că în timpul persecuției lui Decius, Ciprian ajută pe săraci şi
bolnavi din averea sa personală şi în același timp autoritățile păgâne îi confiscau
lucrurile. Împărţirea averii i-a adus unele neplăcerii, care însă nu l-au clintit de pe
drumul virtuţii. Sărăcia şi durerea nu l-au dărâmat, pedepsele corporale nu l-au
înfrânt5.
Se pare că până la moartea sa Sfântul Ciprian avea o casă cu grădini întinse la
Cartagina, unde şi locuia. Această casă el a vândut-o în momentul converitirii pentru
a putea împărți bunurile săracilor. Dar biograful său zice că i-a fost restituită probabil
prin răscumpărarea acestor teritorii în numele său de prietenii săi.

3. Viața în slujba Bisericii

La puţin timp după convertire, Sfântul Ciprian a fost hirotonit preot şi nu mult după
aceea, în urma morții episcopului Donat, el a fost ales ca înlocuitor al acestuia în anul
248. Totuşi, alegerea lui Ciprian a întâmpinat și unele dificultăți. La început el a
refuzat slujirea ca episcop din smerenie, cedând locul altora mai bătrâni. În același
timp, s-a format împotriva lui o intrigă țesută de unii preoţi, intrigă care avea să aducă
Sfântului Ciprian multe necazuri.
O dată ales episcop, Ciprian se consacră câtorva probleme fundamentale de
conducere bisericească, dovedind o energie şi o consecvență de fier. Prima din aceste
probleme pe care a ţinut s-o rezolve a fost disciplina. Repunând în vigoare hotârârea
unui vechi sinod african, el interzice ca să se impună prin testament, sarcina de tutor.
La începutul anului 250, izbucni marea persecuţie a lui Decius, care a bântuit cu o
rară cruzime, mai ales în Africa. În capitoliul Cartaginei, magistraţii de abia dacă
puteau înregistra apostaziile numeroase ale credincioșilor şi chiar ale unor preoţi.

4
I. G. COMAN, Patrologie, Vol. II, Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1985, p. 91
5
Cf. I. G. COMAN, Patrologie, p. 92
Ciprian, fiind constrâns, s-a retras într-un loc ascuns, nu atât pentru scăparea lui, cât
pentru liniştea fraţilor, şi pentru ca prezenţa lui să nu mai provoace tulburări6. Tot în
acest timp bunurile îi sunt confiscate.
Ascunderea lui Ciprian în faţa persecuţiei a provocat comentarii răutăcioase în
Africa şi până în Roma7. Însă el precizează că cine se retrage câtva timp rămânând
credincios lui Cristos nu-şi reneagă credinţa, ci îşi așteaptă ceasul.
După circa 15 luni de absență, Ciprian se întoarce la Cartagina unde va avea de
făcut faţă tulburărilor provocate de cei căzuţi de la credinţă şi de la schismatici.
Regula principală a lui Ciprian în această circumstanţă, pentru care el a primit
adeziunea celorlalte Biserici, era ca cei căzuţi (lapsi) să facă penitență şi critică sever
complicitatea unor clerici care la manevrele celor căzuţi, pe care i-au primit în
Biserică şi-i împărtăşesc chiar. El considera că primirea lapşilor în Biserică trebuie
făcută potrivit cu gradul căderii lor şi treptat.
Cu urcarea pe tron a împăratului Valerian, în octombrie 253, a început o perioadă
de liniște relativă. În această perioadă, Ciprian vindecă rănile persecuției şi se dedică
cu ardoare ridicării vieţii bisericeşti şi întăririi disciplinei.
În ultimii ani ai vieţii sale, Sfântul Ciprian trebuie să facă faţă problemei
rebotezării ereticilor. În 255, un oarecare Magnus îl întreabă pe Ciprian, dacă
novaţienii care vor să reintre în Biserică, trebuie botezaţi cu botezul legitim, adevărat
şi unic al Bisericii. Principiul Sfântului Ciprian era acesta: botezul este valabil dacă
el s-a făcut sau se face în numele adevăratului Dumnezeu şi al adevăratului Cristos.
Ereticii, deşi folosesc aceeași formulă ca cea folosită de Biserică, totuși ei botează de
fapt în numele altui Dumnezeu, pentru că ei, sub același nume înțeleg alt Dumnezeu
decât cel adevărat. Ciprian a definitivat această atitudine în mai multe sinoade,
îndeosebi în cel din 1 septembrie 256. Aceste sinoade se pronunță toate pentru
invaliditatea botezului ereticilor. Biserica Romei avea o altă atitudine în această
chestiune: ea primea pe eretici numai prin pocăință şi prin punerea mâinilor. De
aceea, Ciprian a intrat în conflict cu papa Ștefan. Acest papă, bazându-se pe învățătura
tradițională a Bisericii Romei, se pronunță pentru validitatea botezului oferit de
eretici spunând: „Nici o inovație contrară tradiției!”(Nihil innovetur nisi quod
traditum est!). Ciprian rămase însă pe poziția episcopilor africani, iar Papa era gata
să îl excomunice dacă moartea nu i-ar fi bătut la ușă8.

6
Cf. I. G. COMAN, Personalitatea Sfântului Ciprian, în Studii teologice, Editura Institutului Biblic și de
Misiune Ortodoxă, Seria a II-a, nr. 5-6, București, 1959, p. 273
7
J. QUASTEN, Patrologia, Vol. I, Marietti, Torino, 1980, p. 576
8
Cf. I. M. BOTA, Patrologia, Ed. a II-a, Viața creștină, Cluj-Napoca, 2002, p. 93
 În 257, noua persecuție dezlănțuită de împăratul Valerian, tulbură pacea Bisericii.
În această persecuție Papa Ștefan este ucis iar Ciprian este exilat la Curubis. Pentru
el însă exilul nu este o penalitate gravă ca pentru ceilalţi, căci: „pentru creştin toată
această lume e o singură casă”9. Unii prieteni îl îndemnau să evadeze, indicându-i
chiar locul unde ar putea să se ascundă însă el a refuzat categoric.
Un an mai tărziu are loc procesul în care este condamnat la moarte prin decapitare.
În continuare voi relata pe scurt execuția care a avut loc în ziua de 18 octombrie 258
sub consulatul lui Tuscus şi Bassus, în timpul împăraților Valerian şi Gallien:
„ După proces Sfântul Ciprian a fost dus la Ager Sexti însoţit de un mare cortegiu, în
care pe lângă soldaţii conduşi de centurioni şi tribuni se aflau mulți creștini şi păgâni.
Mulţi curioşi se urcară în copaci. Cortegiul ajunse intr-o vale umbroasă; Ciprian se
dezbrăcă de haine pe care le dădu diaconilor; îngenunche apoi şi se prosternă pentru
rugăciune; ordonă să se dea călăului 20 de bucăţi de aur. Fraţi întindeau deja bucăţi de
pânză pentru a primi sâgele său. Îşi puse el însuşi legătura la ochi; pusese să i se lege
mâinile de către un preot şi un diacon. Îndemnă pe călău să-şi facă datoria, iar acesta lovi.
Trupul său fu aşezat de către creştini într-un mormânt provizoriu spre a fi sustras
curiozităţii păgânilor; noaptea fu dus la lumina torțelor, la locul numit Ariile
procuratorului Macrobiu Candidian, situată pe Via Mappalensis, lângă piscine10.

9
PONTIUS, Vita Caecilii Cypriani, 11
10
Cf. I. G. COMAN, Patrologie, p. 96
 Capitolul II

Opera

Sfântul Ciprian a început să scrie chiar imediat după botez. Operele din perioada
episcopatului său sunt expresii ale activităţii sale pastorale: sfaturi, îndemnuri,
scrisori de îndrumare. Ciprian e un om al faptei nu al teoriei, un om de credinţă în
care arde evlavia, nu raționalismul şi preocuparea pentru speculaţie. El n-a tratat
probleme dogmatice, cum a făcut-o Tertulian, însă nu le evită când îi iese în cale. În
general operele Sfântului Ciprian se ocupă cu educaţia, disciplina, moravurile,
practicile biserici pe care o conduce.
Operele sale se împart în două mari categorii: tratate şi scrisori dintre care cu
excepţia câtorva scrisori ni s-au păstrat în întregime. În total manuscrisele lui Ciprian
cuprind 431 de numere.

1.Tratate

Ținând seama de conținut, critica a clasificat tratatele Sfântului Ciprian în trei

categorii: apologetice, dogmatico-polemice și practico-ascetice.

1.1.Tratate apologetice

1.1.1 Ad Donatum

Ad Donatum este cea mai veche scriere a lui Ciprian. Provocată de însăși
convertirea sa la creștinism, e un monolog al autorului adresat prietenului său
Donatus, trecut şi el , de curând la credința lui Ciprian. Ciprian dezvăluie
convorbitorului său intenţia de al întreține despre procesul său sufletesc în actul
convertiri la creştinism printr-o vorbire directă şi simplă. Autorul relatează starea a
de orbire sufletească în timpul vieţii sale păgâne, necredința lui în posibilitatea unei
renaşteri prin botez, a unei prefaceri totale a sufletului, deși corpul rămâne
neschimbat. El nu credea în schimbarea unei vieţi de plăcere, de lux, de vanitate. Şi
totuşi baia botezului l-a schimbat, nașterea a doua, cea din Duhul Sfânt, a făcut din el
un om nou.
În opoziţia cu frumusețea şi fericirea vieții creștine, stau decăderea şi urâțenia
morală a lumii păgâne: „o lume plină de răni din care curge sânge frățesc; omuciderea
comisă în particular e socotită crimă, dar când e făcută public, se numește virtute.
Omul e ucis pentru plăcerea omului, iar uciderea a devenit o iscusință, o necesitate,
o artă”11.
Ad donatum este un document interesant relatând atât situația personală a autorului
cât şi situația generală a societăţii păgâne contemporane, pe care convertitul o expune
ca pe o motivare a schimbării propriei sale vieți.

1.1.2 Ad Demetrianum

Ad Demetrianum este un răspuns adresat păgânului Demetrius care îi acuză pe

creștini că ar fi cauza atâtor rele ce se abat peste imperiu și, în special, a ciumei din
Africa. Sfântul Ciprian dă mai întâi o explicație naturală a acestor rele, apoi arată că
e vina păgânilor, a căror viață imorală este cauza relelor și termină îndemnându-i să
găsească mântuirea în Isus.
Această operă este un tratat mai puțin închegat decât altele ale lui Ciprian. În acest
tratat el se înscrie pe aceeași linie cu a altor tratate ale apologeților secolului al II-lea.
Astfel, el vorbește despre teoria îmbătrânirii lumii, destul de curentă în acea perioadă,
dar o pune în legătură cu parusia Domnului. Apoi, el critică moravurile sociale,
căzând uneori în retorism. De asemenea el critică și cultul zeilor, fără să aducă vreo
noutate atunci când spune că ei sunt născociri ale oamenilor sau că sunt inferiori
adoratorilor lor.

1.1.3 Ad Fortunatum

Ad Fortunatum este un îndemn la martiriu bazat pe texte biblice prin care se

recomandă rezistența la persecuții. După o introducere de patru capitole și 13 teze
despre nimicnicia zeilor, despre adorarea unui singur Dumnezeu, despre rezistența în

11
CIPRIAN DE CARTAGINA, Ad Donatum, 17
fața persecuției, etc. urmează texte biblice împărțite în 13 capitole care concordă
aproape totdeauna cu cele 13 teze.

1.2. Tratate dogmatico-polemice

1.2.1. De lapsis

Despre cei căzuţi este o lucrare scrisă îndată după încetarea persecuției lui Decius
şi după revenirea lui Ciprian în Cartagina, probabil în prima jumătate a anului 251.
Opera se ocupă cu problema dogmatică a creştinilor apostaţi în timpul persecuţiei şi
care acum doreau să fie reprimiți în Biserică.
Tratatul debutează prin lăudarea mărturisitorilor care au biruit persecuția, oferind
o privelişte glorioasă lui Dumnezeu şi servind fraţilor de exemplu. Cum persecuția a
trecut, toţi aceia care nu au fost chemaţi să-şi declare credinţa în timpul persecuţiei
sunt consideraţi că au mărturisit creştinismul lor. Sfântul Ciprian interpretează
persecuţia ca o încercare trimisă de Dumnezeu asupra familiei sale, pe care pacea
îndelungată o slăbise şi îi adormise credința.
Potrivit Sfântului Ciprian cei căzuţi nu au alt drum decât cel al pocăinţei. Cei care
sau pângărit cu sacrificile păgâne nu au acces la sfânta împărtăşanie. Unii n-au
sacrificat dar şi-au pătat conştiinţa prin semnarea unor certificate. Aceştia se numeau
liberi iar certificatele sunt o mărturisire de tăgadă a lui Dumnezeu, pentru că
posesorilor afirmă că au făcut ceea ce alţi au săvârşit realmente. Aşadar el îi îndemană
să-şi mărturisească păcatele, să facă penitenţă să postească şi să verse lacrimi pentru
a li ierta păcatele
Apostaţi din timpul persecuţiei sunt mustraţi aspru, criticaţi fără milă sub toate
raporturile, dar nu sunt condamnaţi ci îndemnaţi călduros să se pocăiască. Sunt
criticaţi de asemeni acei clerici şi mărturisitori care admit reintrarea celor căzuţi în
biserică, fără pocăinţă şi făgăduiala îndreptării.

1.2.2. De Catholicae Ecclesiae unitate

Despre unitatea bisericii universale (De Catholicae Ecclesiae unitate) este cea mai
celebră lucrare a sfântului Ciprian şi singurul tratat de ecleziologie pe care ni-l oferă
antichitatea creștină. Scrisă în vara anului 251 acest tratat se ocupă cu problema
schismei de la Cartagina, provocată de Felicissimus în chestia celor căzuţi de la
credinţă, în timpul persecuţiei lui Decius. Potrivit lui Ciprian aceste schisme şi erezii
sunt opere şi arme ale diavolului.
Sfântul Ciprian arată lucrarea nefastă a ereziilor şi schismleor pe care le combate
prin texte biblice şi prin argumente din frumuseţea vieţii creştine. El considera ca
„erezia nu se spală nici prin moartea martirică; cineva nu poate fi martir, dacă nu e în
Biserică, nu poate ajunge la împărăţia cerurilor cel care a părăsit Biserica”12.
Principiul fundamental al operei este acela că unitatea bisericii exprimă unitatea
lui Dumnezeu. Interesante sunt sinblourile bisericii pe care Ciprian le foloseşte în
această operă: cămaşa necusută a lui Cristos, arca lui Noe, casa femeii Rahab, casa în
care se mânca mielul pascal etc.

1.3. Tratate practico-ascetice

1.3.1. De habitu virginum

Despre ținuta fecioarelor este un îndemn pastoral dat de Ciprian fecioarelor

creștine. Scopul urmărit este importanța disciplinei sau a educaţiei în general. După
ce sprijină importanța disciplinei pe texte biblice şi arată că cei botezaţi trebuie să
poarte fără întinare pe Dumnezeu în ei, fiindcă au fost răscumpăraţi de sângele lui
Cristos şi fiindcă dacă păcatul înainte de a cunoaşte disciplina lui Dumnezeu era mai
puţin vinovat, nu mai este iertare după ce ai început să cunoaşti pe Dumnezeu. Potrivit
Sfântului Ciprian fecioarele sunt „floarea plantației bisericești, neam de aleasă
bucurie”13.
Dar cu cât cinstea fecioarei e mai mare, cu atât Sfântul Ciprian înfierează abaterile
unei fecioare de la drumul lui Cristos, mirele lor. Autorul critică aspru cochetăriile
monahilor, care în loc să se străduiască să placă Domnului, îşi dau parcă osteneala să
placă altora.
În capitolul 21 rezumă tot ceea ce a spus în această operă: „să-şi păstreze chipul
pe care i la dat Dumnezeu, faţa neatinsă de vopseli, gâtul şi faţa curate; să nu-şi pună
podoabe la urechi, la gât, la braţe, la picioare, să nu-şi coloreze părul, să facă baie cu
femeile, să evite nunţile, să meargă pe drumul vieţii nu al morţii; castitatea face pe
fiecare egală îngerilor lui Dumnezeu. Cele mai învârstă să fie învăţătoare pentru cele

12
CIPRIAN DE CARTAGINA, De catholicae unitate, cap 14
13
CIPRIAN DE CARTAGINA, De habitu virginum, cap 3
mai tinere; cele mai tinere să se stimuleze unele pe altele; toate să se îndemne şi să se
întoarcă unele pe altele”14
Această operă e una dintre primele tratate despre feciorie apărute în literatura
patristică, după opera lui Tertulian.

1.3.2. De dominica oratione

Opera Rugăciune domnească (De dominica oratione) datează, probabil, de la

sfârșitul anului 251 sau începutul anului 252 și cuprinde 36 de capitole. Primele 6
capitole și capitolele 28-36 se ocupă cu indicații generale despre rugăciune. El spune
că rugăciunea adevărată e aceea pe care însuși Cristos ne-a învățat să o facem.
Deoarece Cristos este avocatul nostru în fața Tatălui noi trebuie să pronunțăm
cuvintele avocatului nostru atunci când ne rugăm pentru păcatele noastre. De
asemenea, în operă, Ciprian spune că rugăciunea trebuie să fie disciplinată, liniștită
și cuviincioasă. Când ne rugăm noi de fapt stăm sub privirea lui Dumnezeu. De aceea
atât poziția corpului cât și felul vocii trebuie să placă vederii lui Dumnezeu. A striga
cu glas mare e un lucru nerușinat; evlaviosul, în schimb, se roagă smerit. De altfel
Dumnezeu ne învață să ne rugăm pe ascuns, în camera noastră; aceasta pentru că
Dumnezeu e pretutindeni prezent, aude și vede pe toți, iar măreția sa pătrunde până
în sălașurile cele mai necunoscute.
Partea cea mai importantă a tratatului, ce începe cu capitolul 7 și se termină cu
capitolul 27, explică rugăciunea domnească, Tatăl nostru. Este o explicație clară și
interesantă:
Mântuitorul ne învață să ne rugăm nu numai pentru noi, ci și pentru ceilalți cu care
formăm o unitate. De aceea noi nu spunem: «Tatăl meu, care ești în ceruri», nici: «pâinea
mea, dămi-o mie astăzi» și nici «iartă-mi mie păcatele», ci, în loc de pronumele meu e
pus pronumele nostru. Rugăciunea noastră este publică și comunitară, și când ne rugăm,
nu ne rugăm doar pentru unul singur, ci pentru tot poporul, căci împreună cu poporul noi
suntem una.15
În explicarea rugăciunii domnești, Sfântul Ciprian s-a inspirat copios din tratatul
De oratione al lui Tertulian. Scris însă mai clar și mai cald, tratatul lui Ciprian l-a
înlocuit, cu timpul, pe acela al lui Tertulian. Sfântul Ilariu și Sfântul Augustin invocau

14
CIPRIAN DE CARTAGINA, De habitu virginum, cap 21
15
CIPRIAN DE CARTAGINA, De dominica oratione, cap 8
autoritatea acestei opere a lui Ciprian. Aceleași calități de compoziție, limbă și stil ca
în celelalte lucrări ale autorului nostru.16

2. Scrisori

Scrisorile Sfântului Ciprian, în număr de 85, dintre care 65 scrise de el, iar 16
adresate lui sau clerului din Cartagina, au o deosebită valoare documentară. Ele
reprezintă o mină inepuizabilă de informații variate asupra vieții bisericești din Africa
Proconsulară, la jumătatea secolului al III-lea referitor la organizarea, disciplina și
orientarea spirituală a comunităților creștine. Ele au valoare covârșitoare pentru
biografia Sfântului Ciprian, în special pentru urmărirea evoluției sale sufletești, atât
de la un eveniment la altul, cât și în ansamblu. Ele revelează, ca nici o altă operă,
vigilența sa neadormită, activitatea sa neobosită, dinamismul său creator, alanul său
cald, dar cumpănit, fermitatea atitudinilor și hotărârilor sale, capacitatea sa
remarcabilă de a folosi orice situație pentru scopul suprem: ortodoxia doctrinei și
unitatea Bisericii. Zeci de nume de persoane cu atitudini, careatere și misiuni
interesante circulă în această corespondență. Uneori dezbateri aprinse ca cele
referitoare la schismatici, la mărturisitori la cei căzuți sau la botezarea ereticilor ocupă
serii întregi de scrisori. Meritul literar al acestor scrisori este de prim ordin. Stilul,
deși uneori prea ornamentat, atrage și captivează printr-o fluență și claritatea ajunse
vestite încă din opera patristică.

16
Cf. I. G. COMAN, Patrologie, p. 102
 CAPITOLUL III

Aspecte ale doctrinei

Sfântul Ciprian nu are o doctrină teologică originală comparabilă cu cea a lui

Tertulian și nici nu a reflectat vreodată să-și expună sistematic elementele unei
asemenea doctrine, pentru că nu a avut timp de așa ceva. El nu este un speculativ, ci
un moralist, un critic aspru al moravurilor societății vremii sale. Cu toate aceste,
putem extrage din opera sa câteva teme principale care alcătuiesc portretul spiritual
al personalității sale.

1. Ecleziologia

Capitolul cel mai original și mai profund al cugetării Sfântului Ciprian e

ecleziologia sa. Conform gândirii sale, Biserica e continuatoarea legitimă a teocrației
Vechiului Testament, e o nouă cetate a lui Dumnezeu, e așezământul supranatural al
mântuirii, menit și împuternicit să readucă la Dumnezeu umanitatea căzută. Numai ei
i s-au încredințat spre administrare comorile adevărului și harului ceresc. Apartenența
la Biserică e o condiție prealabilă a oricăror pretenții la primirea făgăduințelor lui
Dumnezeu.

1.1. Unitatea Bisericii

Despre unitatea bisericii el tratează îndeosebi în unele scrisori. Idea centrală a

concepției ecleziologice a Sfântului Ciprian este unitatea Bisericii. Frumusețea,
puterea şi valoare Bisericii stă în unitatea ei. Unitatea biserici este, de fapt, unitatea
credinței. Cine nu ține unitatea Bisericii, cine se opune Bisericii, încetează de a mai
fi în Biserică. Unitatea Bisericii se bazează, apoi, pe unitatea episcopatului.
Episcopatul este unul, la care participă în mod solidar fiecare episcop. Biserica este
una deşi ea se întinde printr-o mulţime de bisericii, graţie creșterii rodirii ei. Aşadar
pluralitatea bisericilor nu atinge unitatea Bisericii.

1.2. Problema primatului papal

În timpul controversei sale cu papa Ștefan cu privire la al doilea botez oferit

ereticilor, Ciprian convoacă un sinod african în anul 256. Din cele tratate la acest
sinod reiese că Ciprian nu recunoaște episcopului Romei un primat de jurisdicție peste
confrații lui.
Vedem, de asemenea, că același Ciprian, în lucrările sale împotriva ereticilor,
aduce un mare omagiu Bisericii din Roma, arătând importanța sa pentru unitatea
Bisericii. În ochii lui, Catedra lui Petru este „principala biserică” (ecclesia
principalis) și locul de origine al „unității preoțești” (unitas sacerdotalis).
Referitor la această problemă, părerile sunt împărțite. În interpretarea lucrărilor lui,
catolicii susțin că Ciprian susținea primatul papal, pe când ortodocșii înțeleg mesajul
episcopului cartaginez mult mai larg. Ceea ce putem afirma, însă, cu siguranță, e
faptul că el a considerat primatul papal ca un primat de onoare și pe episcopul Romei
drept primus inter pares.

2. Sacramente

Sfântul Ciprian a tratat în operele sale şi anumite sacramente cum ar fi:

1. Botezul

Botezul este prima taină a Bisericii prin care se dă harul care spală de păcatul
strămoșesc şi de celelalte păcate şi inaugurează o viaţă nouă. Credinţa e necesară atât
la cel ce oferă taina, cât şi la cel care o primește. „Ce rugăciune poate să facă pentru
cel botezat un preot sacrileg şi păcătos?”17 (această aluzie e făcută acelor eretici al
căror botez nu este valabil).

2. Sfânta Euharistie

17
CIPRIAN DE CARTAGINA, Scrisoarea nr. 65
 Ciprian afirmă că apa singură nu poate să exprime sângele lui Cristos. Dacă
lipsește vinul din potir nu poate fi sângele lui Cristos în el. Sfântul Ciprian insistă
asupra sensului pe care îl are amestecul de apă şi de vin în potirul euharistic. Apa
înseamnă poporul iar vinul înseamnă sângele lui Cristos. De aceea la sfinţirea
potirului Domnului nu se poate aduce numai apă, nici numai vin.

3.Sfânta Treime

Sfântul Ciprian învață că Dumnezeu este întreit: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. El arată
rolul fiecăreia dintre aceste trei persoane. Tatăl e cauza primară și adevăratul Creator.
El este Tatăl Mântuitorului nostru Isus Cristos; față de creație, mai ales față de
păcătoși, El e Tată în sens sever. El apare uneori ca Tată în sens aproape masculin
față de caracterul feminin am Bisericii: „Nu poate să aibă pe Dumnezeu de Tată, acela
care nu are Biserica de mamă”18.
A doua persoană a Sfintei Treimi este Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu, prin care
toate au fost create. El e Cuvântul lui Dumnezeu, mâna lui Dumnezeu, brațul lui,
Dumnezeu însuși. El e numit Cuvântul lui Dumnezeu pentru că a vorbit prin profeți
și s-a făcut trup. El este mai ales Mântuitorul nostru. El a venit ca luminător și
Mântuitor al neamului omenesc, ca mijlocitor între noi și Tatăl. El e puterea, rațiunea,
înțelepciunea și slava lui Dumnezeu.
Persoana a treia a Sfintei Treimi, Duhul Sfânt, e pusă în continuă legătură credința,
cu harul și cu toate efectele harului. Toată sfințenia vine de la Duhul Sfânt. Tot ce se
face în Biserică se face prin el; Biserica însăși e lucrarea lui. Nu numai Biserica dar
și fiecare creștin e sălaș al Duhului Sfânt. Sacramentele sunt lucrarea directă a acțiunii
lui.

18
I. G. COMAN, Patrologie, p. 128
 CONCLUZIE

Între Tertulian și Augustin, Africa Proconsulară creștină nu a cunoscut

personalitate bisericească mai pregnantă decât aceea a lui Thascius Ciprianus. Acest
om a fost o energie în acțiune, un realizator fără șovăire al celor mai bune planuri și
hotărâri pe care le lua Biserica sa referitor la evenimentele sau problemele
contemporane lui, un părinte și un frate incomparabil, un supraveghetor neclintit al
spiritului biblic în viață și al bunelor rânduieli ale tradiției, un credincios profund, un
scriitor clar și o forță morală impunătoare. Cât despre opera sa scrisă, ea este ca un
balsam pentru cugetele curate și o înaltă lecție de trăire creștină.
 BIBLIOGRAFIE

BOTA I. M., Patrologia, Ed. a II-a, Viața creștină, Cluj-Napoca, 2002

CIPRIAN DE CARTAGINA, Ad Donatum
CIPRIAN DE CARTAGINA, De catholicae unitate,
CIPRIAN DE CARTAGINA, De dominica oratione,
CIPRIAN DE CARTAGINA, De habitu virginum,
COMAN I. G, Patrologie, Vol. II, Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1985
COMAN I. G, Personalitatea Sfântului Ciprian, în Studii teologice, Editura
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Seria a II-a, nr. 5-6, București, 1959
HAMMAN A., Les pères de lʼEglise, trad. rom. Ș. LUPU, Părinții Bisericii,
Sapientia, Iași, 2005
PONTIUS, Vita Caecilii Cypriani,
QUASTEN J., Patrologia, Vol. I, Marietti, Torino, 1980