Introducere

Până în momentul apariției lui Ciril pe scena istoriei, Alexandria se remarcase deja în
întreaga Biserică prin episcopii săi și lupta lor dusă în favoarea ortodoxiei. Avându-l
drept exemplu pe Sfântul Atanaziu, al cărui nume avea un puternic răsunet pe planul
luptelor antieretice, succesorii la scaunul episcopal al Alexandriei au rămas fideli
acestei misiuni de păstrare și transmitere a dreptei credințe. Confruntându-se cu
reprezentanți puternici ai ereziilor din primele secole ale creștinismului, aceștia au
reușit nu doar să păstreze nealterate adevărurile de credință, ci, prin intermediul
speculațiilor și în încercarea lor de combatere a dușmanilor Bisericii, au putut
clarifica dogmele care stăteau la baza credinței lor. În rândul acestor apărători ai
creștinismului s-a înscris și Ciril, care moștenise, odată cu scaunul patriarhal, și
calitățile unchiului său. Ortodoxia și viața sa în societate erau ireproșabile, însă, din
păcate, preluase de la Teofil și ambițiile și resentimentele. Totuși, față de unchiul său,
el dobândise o mai mare cunoaștere în domeniul teologiei și toată viața va rămâne un
om dedicat studiului, preocupat să discearnă doctrina creștină cuprinsă în Sfânta
Scriptură și Tradiție.
VIAŢA
Sfântul Ciril s-a născut în jurul anului 378 într-o localitate mică din Egipt,
Theodosios, aproape de Malalla el Kobra din zilele noastre. Fratele mamei sale,
preotul Teofil, s-a ridicat până la importanta poziție de patriarh al Alexandriei.
Rămânând în preajma fratelui ei, acesta a supravegheat buna educație a lui Ciril.
Educația acestuia, reflectată în scrierile sale, dovedește cunoașterea scriitorilor
creștini ai vremii, printre care Eusebiu de Cezareea, Origene, Didim cel Orb precum
și a scriitorilor Bisericii Alexandrine. Bogata sa corespondență cu papa Celestin face
dovada unei profunde cunoașteri a limbii latine. Educația pe care a primit-o era
specifică epocii sale: între 390-392, când avea 12-14 ani, a făcut studii de gramatică,
între 393-397, de la 15 la 20 ani, a făcut retorică (științele umaniste de astăzi), și între
398-402 a făcut studii biblice și de teologie creștină.
Cu toate că mulţi susţin că ar fi primit o formare monastică, acest fapt este dificil de
argumentat. Se poate presupune că ar fi avut nişte contacte personale şi epistolare cu
viaţa călugărilor, însă că ar fi stat pentru o perioadă mai lungă în deşert este puţin
probabil. A fost tuns citeț de către unchiul său Teofil în Biserica Alexandriei și, sub
îndrumarea lui, și-a sporit cunoașterea și a urcat treptele ierarhice. L-a sprijinit pe
unchiul său în îndepărtarea lui Ioan Crizostomul din funcția de arhiepiscop al
Constantinopolului, problema fiind de ordin administrativ și nu doctrinar; de altfel,
mai târziu Sf. Chiril a sprijinit întoarcerea lui Ioan Crizostomul, arătând curții
imperiale puritatea doctrinei acestuia.
Perioada episcopatului
Prima dată semnificativă legată de viaţa lui Ciril este anul 403, când l-a însţit pe Teofil
la Constantinopol și, convins, se pare, de vinovăţia lui Ioan Gură de Aur, a fost
prezent la depunerea sa de către Sinodul din Stejar. Ales să îi succeadă lui Teofil, în
ciuda unei puternice opoziții, el a demonstrat afinități cu neînduplecatul și aprigul său
unchi, mai ales în primii săi ani de episcopat. Voinţa de a-şi consolida puterea l-a
făcut să aibă adesea un comportament samavolnic şi violent, descris (nu fără părtinire,
e adevărat) de istoricul Socrate în opera sa Istoria Bisericii (VII, 13-16). Până în anul
417, sau chiar până mai târziu, el a refuzat să includă numele lui Ioan Gură de Aur în
dipticii Bisericii Alexandrine. De asemenea, el a confiscat și a închis bisericile
novațienilor.
Ca represalii la atacurile evreilor asupra creștinilor, enervat, în același timp, și de
puterea de atracție a iudaismului și a activității sale de prozelitism, i-a expropriat pe
evrei și i-a alungat din Alexandria, transformându-le apoi sinagogile în biserici. El
are cu siguranţă o responsabilitate, cel puţin indirectă - pentru climatul pe care l-a
creat -, în privinţa iniţiativei mulţimii fanatice de a o linşa pe celebra gînditoare
platonică Hypatia în 415. O consecinţă a acestor abuzuri au fost probabil edictele
imperiale din anii 416-418, menite să limiteze activitatea grupurilor de parabalani, un
fel de infirmieri care, în realitate, erau gărzile înarmate ale episcopului. Probabil
pentru a menţine bunele raporturi cu Biserica din Roma, Ciril a acceptat totuşi,
începînd cu anul 417, să reabiliteze treptat figura lui Ioan Gură de Aur. Regretabilei
violențe a acestor primi ani i-au urmat aproxiamiv zece ani de pace, marcați de multe
scrieri exegetice și teologice îndreptate, în parte, împotriva arianismului.
Confruntarea cu nestorianismul
În activitatea sa însă, faza care avea să producă cele mai însemnate consecinţe a
început o dată cu numirea prezbiterului antiohian Nestorie ca arhiepiscop de
Constantinopol la 10 aprilie 428. Faptul că un reprezentant al unei autorităţi
bisericeşti care era la mare concurenţă cu Alexandria devenise episcop al capitalei l-
a alarmat evident pe Ciril, care a profitat de greşelile lui Nestorie. Acesta nu s-a
mulţumit doar să provoace ostilitatea creştinilor de tendinţă ariană incendiindu-le
biserica, ci, dezvoltând tezele cristologice ale antiohienilor - care, pentru a apăra
integritatea naturii umane în Cristos, subliniau distincţia dintre Fiul lui Dumnezeu şi
omul Isus -, i-a negat Fecioarei Maria titlul de Theotokos, Născătoare de Dumnezeu,
foarte preţuit de credincioşii din Constantinopol şi, de altfel, solid atestat în tradiţia
teologică. Ciril l-a atacat întâi într-o scrisoare trimisă călugărilor din Egipt, apoi în
epistola festală din 429, pentru a se adresa apoi chiar patriarhului de Constantinopol.
Dacă într-o primă scrisoare adresată lui Nestorie se limita să-l invite să accepte
termenul Theotokos, în cea de-a doua (scrisă între 26 ianuarie şi 24 februarie 430),
pornind de la primirea făcută de Nestorie unor călugări din Alexandria care se
duseseră la Constantinopol ca să se plângă de Ciril, dezvolta o reflecţie cristologică
opusă perspectivei antiohiene. Potrivit acesteia, crede el, Cristos era divizat în două,
iar omul era separat de Fiul lui Dumnezeu; Ciril vorbeşte însă de o unire
kath’hypostasin, conform căreia nu a existat întâi un om obişnuit născut din Sfânta
Fecioară, şi apoi Logosul a coborât să sălăşluiască în el, ci, unit încă din pântecele
matern, acesta a fost supus unei naşteri carnale, făcând din naşterea cărnii sale propria
naştere. De asemenea, Ciril i-a trimis împăratului un tratat Despre adevărata credinţă
şi altele două surorilor mai mici ale lui Theodosiu al II-lea, Arcadia şi Marina, şi,
respectiv, surorii sale mai mari, Pulcheria, şi soţiei sale, Eudocia. Această strategie
n-a obţinut efectul sperat; împăratul s-a înfuriat, acuzându-1 că vrea să provoace
disensiuni în familia imperială prin scrisori trimise separat diferiţilor membri ai
acesteia. În schimb, Ciril a găsit înţelegere la episcopul Romei, Celestin, căruia îi
trimisese deja extrase tendenţioase din predicile lui Nestorie (şi de a cărui reacţie se
folosise pentru a-şi ataca direct adversarul) şi făcuse apoi să-i parvină a doua epistolă
către Nestorie cu o traducere în limba latină. Patriarhul de Constantinopol i-a scris şi
el lui Celestin, care însă, indignat de calda primire făcută de Nestorie unor pelagieni,
l-a condamnat în cadrul unui sinod roman din august 430, scriindu-i apoi lui Ciril
pentru a-1 numi reprezentant al papalităţii în controversa cu Nestorie. Acesta trebuia
să-şi retracteze public erorile în cel mult zece zile, altfel urma să fie excomunicat.
Conciliul de la Efes
La 19 noiembrie 430, împăratul s-a decis să convoace un conciliu la Efes în ziua de
Cincizecime (7 iunie) din 431, cu scopul de a restabili pacea. Ciril, pentru a grăbi
lucrurile, i-a comunicat adversarului său deciziile luate la Roma printr-o a treia
scrisoare, contrasemnată de un sinod de episcopi din Egipt şi înmânată pe 30
noiembrie. În apendice, scrisoarea conţinea douăsprezece anatematisme, adică tot
atâtea condamnări ale unor afirmaţii doctrinale pentru care se cerea aprobarea lui
Nestorie. Acesta, ca orice alt reprezentant al cristologiei antiohiene, nu le-ar fi putut
accepta niciodată; însă, în acest mod, mişcarea abilă a lui Ciril îl punea automat în
postura de acuzat.
Antiohienii au deschis în sfârşit ochii şi i-au luat apărarea lui Nestorie, dar era prea
târziu. Atât delegaţia orientală, condusă de Ioan de Antiohia, cât şi legaţii papei
întârziau să ajungă la Efes; când Ciril a fost sigur că prima delegaţie era pe cale să
sosească, folosindu-se de un pretext, a deschis lucrările conciliului la 22 iunie, în
ciuda protestelor comisului Candidianos, reprezentantul împăratului, care ar fi trebuit
să conducă sinodul şi să-i asigure buna desfăşurare. Ciril a obţinut repede hotărârea
de depunere a lui Nestorie şi de condamnare a doctrinelor sale. La 26 iunie au ajuns
antiohienii, care au contestat decizia şi l-au depus la rândul lor pe Ciril împreună cu
Memnon de Efes, susţinătorul său. Sosiţi la 10 iulie, legaţii romani s-au aliat cu Ciril.
Theodosius, care nu avea o perspectivă clară asupra situaţiei, a răspuns prin
depunerea şi arestarea lui Ciril, a lui Memnon şi a lui Nestorie şi prin condamnarea
tuturor hotărârilor conciliului. Nestorie a acceptat destituirea şi s-a întors în Antiohia,
în timp ce Ciril trimitea tot mai multe scrisori la curtea imperială. Împăratul a sprijinit
alegerea lui Maximian ca patriarh de Antiohia, care era controlată de susţinătorii lui
Ciril, şi nimeni nu l-a mai putut opri pe Ciril când, înainte de revocarea arestului la
domiciliu, a vrut să plece la Alexandria unde, la 30 octombrie, i s-a făcut o primire
triumfală. În anii următori, Ciril s-a străduit să restabilească pacea, mai precis să-i
determine pe antiohieni să-l abandoneze pe Nestorie. Distribuind daruri nenumărate,
el a reuşit să manipuleze curtea imperială în această direcţie.
Urmări ale Conciliului
Ruptura dintre Ciril şi orientali nu a avut parte de reparaţie înaintea anului 433.
Principalul obstacol îl constituiau cele douăsprezece anateme ale lui Ciril și
condamnarea lui Nestorie. Mulțumită, în mare parte, medierii lui Acaciu de Beroea
și compromisului legitim venit din partea ambelor părți, s-a ajuns la un acord. Ciril,
încă suspectat de tendințe apolinariste, a adus explicații cu privire la doctrina sa într-
o scrisoarea adresată lui Acaciu, mai ales pentru a respinge acuzațiile legate de faptul
că el ar predica o schimbare sau o confuzie a celor două naturi în Cristos. Explicațiile
sale au fost considerate acceptabile, iar liderii antiohieni au fost convinși, în cele din
urmă, să îl abandoneze pe Nestorie. Instrumentul înţelegerii, numit Simbolul Uniunii,
era conţinut într-o scrisoare a lui Ioan de Antiohia către Ciril. În afară de formula
concluzivă, acesta reproducea o formulă compusă de către Teodoret de Cir, pe care
episcopii orientali o aprobaseră la Efes în august 431 și i-au trimis-o lui Teodosiu.
Ciril a primit această formulă cu entuziasm.
Reacția lui Ciril față de Simbolul Uniunii revelează o remarcabilă maturitate din
partea lui. Așa cum s-a întâmplat și după Conciliul din Niceea în timpul lui Atanaziu,
și aici s-a considerat că terminologia are un rol secundar și că poate fi înșelătoare. El
a făcut anumite concesii: cele douăsprezece anateme au fost lăsate deoparte; s-a
renunțat la expresiile preferate de unii, precum: „o singură natură” și „unire
ipostatică”; s-au acceptat formele de exprimare antiohiene, precum: „un prosopon”
și „unire a două naturi”; a fost acceptată ca legitimă descrierea antiohiană a umanității
lui Cristos drept „templu al Cuvântului”; condamnarea lui Nestorie a fost acceptată;
formula Theotokos, înțeleasă ca atare, a fost pronunțată ca fiind ortodoxă.
S-a ajuns astfel la formula de unificare promulgată la 23 aprilie 433; la reafirmata
fidelitate faţă de Crezul de la Niceea, se adăuga o declaraţie cristologică prin care
Cristos era recunoscut ca Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, constituit dintr-un
suflet raţional .şi un corp, născut veşnic de Dumnezeu potrivit cu natura divină şi, în
ultimele zile, de către Fecioara Maria potrivit cu natura umană, consubstanţial cu
Tatăl potrivit naturii divine şi cu noi potrivit celei umane. Această unire distinctă
(asynchytos) a două naturi permite atribuirea titlului de Theotokos Fecioarei Maria.
În privinţa modului cum vorbesc Scripturile despre Cristos, era admis faptul că
expresiile de acolo i se aplicau în parte lui Isus în general, şi în parte doar uneia sau
alteia dintre naturile sale, ceea ce, practic, anula a patra anatematismă a lui Ciril.
Un fapt dramatic, însă de înțeles a fost acela că Simbolul Uniunii nu a realizat decât
o parțială și fragilă unitate. Chiar și în mijlocul aliaților lui Ciril au existat unii care
nu erau pe deplin convinși de faptul că Ciril ar fi sacrificat doar limbajul fără să se fi
atins de ortodoxie. În afara Egiptului, mai ales, a fost obligat să-și apere poziția cu
privire la cele două naturi. O parte dintre episcopii orientali, printre care se afla și
Teodoret de Cir, considerau că Nestorie a fost depus în mod ilegitim și că doctrina sa
a fost condamnată nejustificabil. Episcopii din Cilicia Secunda l-au exclus pe Ciril de
la adunările lor până când acesta nu-și va fi retractat anatemele. Cu toate acestea, Ciril
a reușit să-i țină sub control pe toți partizanii extremiști până la moartea sa. Fiind pe
patul de moarte, a refuzat, în pofida presiunilor, să-l condamne pe Teodor de
Mopsuestia, învățătorul lui Nestorie; sugera ca Teodor să fie lăsat în seama judecăţii
divine. Ciril a murit la 27 iunie 444. După moartea sa s-au declanșat noi conflicte și
s-au ridicat alți reprezentanți ai monofizismului, fapt care condus în cele din urmă la
convocarea unui nou conciliu, nu după mult timp, la Calcedon.
OPERA
Ciril a fost un teolog profund și un scriitor prolific. Stau ca dovadă a aacestui fapt
cele zece volume din colecția lui J. P. Migne, Patrologia Graeca. Activitatea sa
literară este împărțită în două, scrierile sale căutând să ofere o explicitare a direcției
sale de gândire teologică ori să combată cele două erezii majore ale timpului său. Din
acest motiv, se poate observa că până în anul 429 scrierile sale se concentrează mai
mult pe problema combaterii arianismului, pentru ca după ascensiunea lui Nestorie
să urmărească exclusiv combaterea ereziei create de acesta.
Opere exegetice
Vechiul Testament
Activitatea exegetică a lui Ciril se desfăşoară în cea mai mare parte înainte de
izbucnirea controversei nestoriene. Despre Vechiul Testament a scris nu doar
comentarii întinse, organizate pe cărţi sau grupuri de cărţi, ci şi tratate de exegeză a
unor fragmente alese, fie aranjate în mod sistematic, fie potrivit ordinii biblice.
Închinarea şi slujirea în duh şi adevăr
Se prezintă sub forma unui dialog între autor şi un anume Palladius. Acesta a citit în
Mt 5,17 că Isus afirmă că a venit nu ca să strice Legea, ci ca s-o împlinească, iar în In
1,24 că adevăraţii închinători trebuie .să i se închine Tatălui în duh și adevăr; al doilea
pasaj i se pare în contradicţie cu primul, pentru că implică renunţarea la cultul prescris
de Lege. Acelaşi lucru rezultă şi din textele apostolului Paul, potrivit cărora Legea nu
a putut niciodată să facă nimic perfect şi vechiul precept a fost abrogat prin cel nou,
al reconcilierii cu Dumnezeu. În răspunsul pe care Ciril îl dă imediat, el afirmă că
noua Scriptură este „sora şi apropiata” Legii lui Moise şi că viaţa în Cristos nu este
deloc străină de comportamentul prescris de Lege, cu condiţia ca poruncile destinate
oamenilor din vechime să fie interpretate în sens spiritual (pneumatiken). Într-adevăr,
Legea este simbol şi umbră care ascunde în sine frumuseţea adevărului. Aşadar, la
problema clasică a raportului dintre Vechiul Testament şi revelaţia creştină, Ciril
oferă un răspuns lipsit de originalitate, ce respectă tradiţia exegetică alexandrină. El
se străduieşte să interpreteze alegoric şi tipologic o serie de pasaje din Pentateuh,
sprijinindu-se pe textele profeţilor şi pe Noul Testament. Nu e vorba de un dialog, ci
mai degrabă de o expunere făcută de către Ciril, presărată cu fraze aprobatoare ale
interlocutorului său. Ciril conchide că exegetul trebuie să procedeze ca albina, adică
să aleagă şi să adune lucrurile din Sfintele Scripturi care pot ilustra tainele referitoare
la Cristos.
Glaphyra
Ca o continuare şi o completare a operei precedente, Ciril a compus, cu siguranţă, la
puţin timp, Glaphyra (s-ar traduce aproximativ prin „Expuneri cizelate” ori
„elegante”). Împărţirea în 13 cărţi, diferită de cea a scrierii precedente, pare
posterioară. În introducere, autorul declară că analizează pasajele din Pentateuh pe
care nu le luase în considerare sau pe care nu le comentase suficient în Închinarea.
De această dată a renunţat la forma dialogică (însă lui Palladius îi este dedicată partea
referitoare la Exod) şi a dispus materialul după ordinea din Biblie, consacrând
diferitelor cărţi ale Pentateuhului un spaţiu redus progresiv: după repartizarea de aici,
şapte cărţi pentru Geneză, trei pentru Exod şi câte una pentru celelalte trei. Ciril însuşi
afirmă că a dezvoltat, în opera precedentă, tot ceea ce putea servi interpretării
spirituale; aici, în schimb, se ocupă de tipologia propriu-zisă, ceea ce nu pare să
corespundă întru totul situaţiei de fapt, chiar dacă planul Închinării, cel puţin în prima
sa parte, se structurează efectiv conform itinerarului căderii şi mântuirii fiinţelor
omeneşti şi al funcţiei Legii în raport cu cele două momente.
Comentarii continue sunt în schimb consacrate cărţii Isaia, în cinci cărţi (şi acestea
scrise cu siguranţă înainte de 429) şi celor doisprezece profeţi minori. În prefeţele
celor două scrieri, Ciril recunoaşte că alţii au făcut acest lucru înaintea lui, însă speră
să poată spune ceva nou şi (aşa afirmă în comentariul la cei doisprezece profeţi) să
contribuie la clarificarea pasajelor obscure ale discursului profetic.
Noul Testament
Dintr-un vast Comentariu la Evanghelia după Ioan, în douăsprezece cărţi, s-au
păstrat cărţile I-VI (despre In 1,1-10,17) şi IX-XII (In 12,49-21,25); pentru celelalte
dispunem doar de serii de fragmente a căror autenticitate trebuie verificată. Aşa cum
declară încă din prefaţă, Evanghelia după Ioan i se pare lui Ciril foarte potrivită
pentru a reuni în acelaşi comentariu expunerea doctrinală şi polemica antieretică. El
îi atacă în special pe arieni şi eunomieni: exegeza la In 1,1 îi oferă ocazia de a face
lungi digresiuni pentru a demonstra că Tatăl şi Fiul au fiecare în sine o existenţă
personală proprie şi că Fiul este Dumnezeu cu aceeaşi îndreptăţire ca şi Tatăl. Deşi
Ciril se distanţează în mod clar de cristologia antiohiană, nu apar aici nici numele lui
Nestorie, nici terminologia referitoare la unirea dintre divin şi uman în Cristos, teza
pe care Ciril o adoptă în timpul controversei.
c) Opere dogmatice
Înainte de controversa nestoriană
Deşi Alexandria fusese leagănul arianismului, Atanasie redusese mult influenţa
acestuia şi, la începutul episcopatului lui Ciril, importanţa arienilor în Alexandria
trebuie să fi fost foarte scăzută (spre deosebire de Constantinopol, unde ei au
reacţionat energic la provocările lui Nestorie din 429). Diversele scrieri contra
arienilor ale lui Ciril nu par aşadar să se înscrie într-un context creat de conflicte
curente, ci într-o tradiţie a polemicii teologice a episcopatului alexandrin.
Comentariul la Ioan, bogat în dezvoltări doctrinale în bună parte polemice, atacă, pe
lîngă dualismul cristologic, şi arianismul, reproducînd chiar citate din texte ariene.
Tezaurul sfintei şi consubstanţialei Treimi
Însă Ciril şi-a dezvoltat polemica antiariană, susţinând deplina divinitate a Fiului şi a
Sfântului Duh în două opere. Există în Comentariul la Ioan o trimitere la Tezaurul
sfintei şi consubstanţialei Treimi. În prolog, unde se adresează unui frate întru
credinţă pe nume Nemesinos, autorul declară că vrea să pună capăt nenumăratelor
erori generate de poziţiile lui Arie şi Eunomiu şi ne oferă indicele operei, precizând
că aceasta se intitulează Thesauros, deoarece „adună în sine ca într-un tezaur o mare
cantitate de contemplaţii divine”, adică de ştiinţă teologică. Cele 35 de capitole încep
cu chestiunile legate de „născut” (gennetos) şi „nenăscut” (agennetos), pentru a trece
la respingerea tezei ariene care neagă eternitatea Fiului. Autorul abordează apoi
homoousia, oprindu-se asupra interpretării unor texte biblice clasice privitoare la
relaţia dintre Tată şi Fiu, fie că e vorba de cele care (precum In 14,11; 10,30; 5,26)
sunt temelia caracterului pe deplin divin al Fiului, fie de texte care (ca Prov 8,22; Evr
12,2; Fil 2,9; Col 1,15) par să indice inferioritatea Fiului şi caracterul său de creatură.
Numai capitolele 33 şi 34 se ocupă de natura divină a Duhului Sfânt. În general, Ciril
prezintă întâi obiecţia adversarului, apoi o desfiinţează prin metode logice:
silogismul, reducerea la absurd şi aşa mai departe. Foție considera că Tezaurul ar fi
opera cea mai clară a lui Ciril, mai ales pentru cei ce înţeleg metoda silogistică. De
fapt, s-a demonstrat că Ciril depinde în mare măsură de Atanasie; circa o treime din
această operă nu face decât să reproducă texte din cartea a treia din scrierea Contra
arienilor a lui Atanasie. În prima sa scrisoare trimisă lui Nestorie, Ciril afirmă că a
compus când mai era încă în viaţă Atticus, patriarhul de Constantinopol (mort la 10
octombrie 425), „un mic tratat despre Sfânta şi consubstanţiala Treime, ce conţine şi
o expunere despre întruparea Unului-născut, în consonanţă cu ceea ce am scris acum”,
şi că i l-a citit lui Atticus, episcopilor şi clerului, dar l-a publicat abia mai târziu.
Deoarece e greu de imaginat lectura publică a unui text extrem de lung cum e
Tezaurul, obişnuim să identificăm această operă cu o altă scriere, adresată tot lui
Nemesinos, care se ocupă de „sfânta şi consubstanţiala Treime” şi e împărţită în şapte
dialoguri (logidia). Cum Ciril declară că abordează din nou tema, opera e posterioară
Tezaurului.
Primul dialog porneşte de la Crezul niceean pentru a explica şi a apăra termenul
homousios, respingînd în schimb homoiusios; este exclusă apoi teza că apelativul de
„mediator” ar permite situarea Fiului printre creaturi. Al doilea dialog explică faptul
că proprietatea Tatălui este aceea de a fi agennetos, în timp ce Fiul este gennetos, şi
examinează această relaţie, diferenţiind-o cu grijă de generarea creaturilor. Al treilea
dialog combate soluţia găsită de cei care acceptă să-1 numească pe Fiu şi Dumnezeu,
însă păstrează pentru Tată apelativul de „Dumnezeu adevărat” ; este atacată şi ideea
de a-i atribui Fiului o filiaţie nenaturală, însă produsă prin voinţa Tatălui, ca în cazul
fiinţelor omeneşti. Tema e dezvoltată în al patrulea dialog, menit să demonstreze că
Fiul nu este o creatură. Al cincilea respinge obiecţia celor care afirmă că Fiul, întrucât
primeşte de la Tatăl propriile prerogative, trebuie să-i fie inferior. Al şaselea răspunde
unei serii de obiecţii bazate pe texte din Scripturi unde pare să existe un temei pentru
inferioritatea Fiului: soluţia rezidă în faptul că toate enunţurile care, în sine, nu sunt
potrivite cu divinitatea sunt aplicabile Fiului din cauza economiei întrupării (e vorba
de communicatio idiomatum). În sfârşit, al şaptelea dialog demonstrează deplina
divinitate a Sfântului Duh.
Opere din timpul controversei nestoriene
Contra anatematismelor lui Nestorie
Cele cinci cărţi ale scrierii Contra anatematismelor lui Nestorie, din 430, sunt o
infirmare a discursurilor rostite de patriarhul de Constantinopol, din care reproduc şi
extrase. Ciril aduce în discuţie numeroase pasaje cristologice din Noul Testament,
interpretându-le în sensul unirii ipostatice dintre Logos şi carne: Logosul, existent
dintotdeauna împreună cu Tatăl, „a ales să aibă, împreună cu trupul, şi naşterea
trupului, ca propria sa naştere”. Prin urmare, cei care resping apelativul de Theotokos
pentru Fecioară, împărţindu-1 în doi Fii pe unicul Isus Cristos, proferează blasfemii.
Ei vor astfel să nu-i mai atribuie lui Dumnezeu-Cuvântul pătimirile trupului;
bineînţeles, nu trebuie să spunem că El a suferit în raport cu propria sa natură, pentru
că e considerat Dumnezeu, ci doar că, împreună cu trupul, trebuie legate de El şi
pătimirile cărnii. Orice alt mod de interpretare a raportului dintre Cuvânt şi carne ne-
ar împiedica să-l înţelegem pe Cristos ca pe un nou Adam şi ar zădărnici actul
mântuirii. Însă, din moment ce aşa stau lucrurile, e necesar să recunoaştem că Maria
este mama lui Dumnezeu şi nu putem accepta teza lui Nestorie potrivit căreia e în
spiritul Scripturilor să afirmi că Dumnezeu a trecut (parerchomai) prin Fecioară, însă
n-a fost născut din aceasta.
Despre dreapta credinţă
Nevoia de a câştiga, în competiţia cu Nestorie, curtea imperială de partea sa, l-a făcut
pe Ciril să compună, în 430, trei scrieri dedicate împăratului Theodosius al II-lea şi
femeilor din familia imperială. Prima, Prosphonetikos, desemnată în mod curent cu
titlul Despre dreapta credinţă, către Theodosius, se deschidea cu un amplu elogiu
adus împăratului (la plural, desigur, pentru că, teoretic, era dedicată şi împăratului din
Occident, Valentinian al III-lea; restul scrierii este însă la persoana a doua singular).
Temelia puterii imperiale, afirmă Ciril, este Cristos ; de aceea, împăraţii nu trebuie să
admită nici o blasfemie contra divinităţii. Autorul îşi propune să redacteze pentru ei
un compendiu al „tradiţiei credinţei ortodoxe şi apostolice” şi, în special, al întrupării
Unului-născut. Intenţia e realizată în restul operei sub forma unei contraargumentări
a opiniilor cristologice eronate. După ce enumeră câteva dintre ele, Ciril respinge
concepţiile docetiştilor, ale celor care neagă naşterea din Fecioară şi afirmă că
divinitatea s-a transformat în carne omenească, ale celor care susţin că Logosul divin
nu are existenţă proprie şi îl consideră un simplu cuvânt rostit de Dumnezeu, care
apoi şi-a găsit sălaş într-un om. Un spaţiu generos acordă Ciril condamnării celor ce
refuză un suflet omenesc Cuvântului unit cu carnea: ei îl împart în două pe Cristos,
în loc să recunoască faptul că un om întreg s-a unit în mod inefabil cu Unul-născutul
Logos al lui Dumnezeu.
Scoliile privitoare la întruparea Unului-născut
Această operă există doar fragmentar în greceşte, însă avem vechea traducere în latină
a lui Marius Mercator, versiune armeană şi una siriacă. E vorba de o serie de chestiuni
cristologice a căror examinare începe cu explicarea numelor Cristos, Emanuel și Isus,
după care se trece la discutarea termenilor ce pot fi folosiţi pentru vorbi despre
umanitatea Logosului divin. Autorul insistă asupra unirii Logosului cu natura umană,
superioară oricărei posibilităţi omenești de a concepe unirea a două entităţi (ca o
analogie imperfectă este acceptată doar aceea a raportului dintre cărbune şi focul care
îl face să ardă), cele două naturi rămânând totuşi distincte (asynchyta). Ca de obicei,
Ciril respinge în mod explicit opinia celor care concep întruparea ca un act prin care
omului Isus i se atribuie slava Logosului, şi nu ca o unire a celor două naturi potrivit
cu fiecare ipostas în parte.
Contra lui Iulian
Această operă, al cărei titlu în manuscrise este În apărarea sfintei credinţe a
creştinilor, contra cărţilor lui Iulian ateul, ne permite să cunoaştem cu destulă
precizie o parte din opera pierdută a împăratului. O parte, pentru că din scrierea lui
Ciril nu s-au păstrat decât primele zece cărţi, unde sunt respinse tezele din prima carte
a operei lui Iulian; din cărţile 11-20 au rămas fragmente modeste în greacă şi siriacă,
consacrate combaterii cărţii a doua din Contra galileenilor.
Iulian îşi bătea joc ca de nişte mituri ridicole de poveştile despre creaţie și despre
Adam şi Eva şi lua în derâdere ideea de a considera drept Dumnezeu unic şi suprem
un zeu inferior şi limitat, aşa cum se dovedeşte a fi cel din Vechiul Testament. Ciril,
în replică, acuză religia greacă de tendințe spre mitologie şi respinge lectura
Pentateuhului ca ansamblu de mituri: „În Sfânta Scriptură inspirată de Dumnezeu nu
este nimic fabulos (mythikon), ci totul e pe deplin adevărat”. Fie că rămâne la sensul
literal, fie că recurge la alegorie, Ciril propune lectură accentuat teologică a
Pentateuhului, în care este revelată natura Dumnezeului trinitar şi a raportului său cu
fiinţele umane. Ciril acordă atenţie negării tezei lui Iulian privitoare la ruptura dintre
creştinism și tradiţia religioasă iudaică: Vechiul Testament îl prefigurează în mod
constant pe cel Nou. Ciril e în deplină concordanţă cu operele sale exegetice. „Nu ne
îndepărtăm de preceptele Legii ca şi cum ar fi lucruri necurate, ci, mai degrabă,
pornim de la ele ca de la nişte figuri (typoi) ce ne poartă spre adevăr. Cum Legea ce
ne-a fost transmisă prin Moise dă naştere formei adevărului, este şi ea sfântă”.
Epistole festale. Calculul pascal
Calculul datei Paştelui creştin era complex şi complicat de uzanţele diferite din
fiecare Biserică, ce duseseră uneori la conflicte, mai ales după ce Roma făcuse
eforturi pentru a impune, începând cu a doua jumătate a secolului al II-lea, propria
numărătoare. Din cauza deosebirilor dintre Biserici, fiecărei comunităţi trebuia să i
se comunice în fiecare an data Paştelui. Prima tentativă cunoscută de unificare a datei
pascale în zona aflată sub influenţa unei curţi episcopale importante se înregistrează
la Alexandria, începând cu episcopul Demetrios (188-230). Cel puţin începînd cu
Dionisie (248-264) este atestat la Alexandria obiceiul de a comunica această dată
clerului şi călugărilor din teritoriul Egiptului la începutul anului, printr-un document
definit drept epistolă festală.
În treisprezece manuscrise greceşti şi trei versiuni latine ni s-au transmis 29 de
epistole festale ale lui Ciril, impropriu definite omilii în unele manuscrise şi în ediţiile
vechi. În general, după un scurt preambul cu expresii de circumstanţă, epistolele
invită la sărbătorirea Paştelui, care trebuie pregătit prin post trupesc şi spiritual
(abţinere de la păcate) şi prin practicarea virtuţii; apoi, sunt dezvoltate una sau mai
multe teme doctrinale pe baza unor texte biblice. Ultima parte a epistolelor conţine
kerygma morţii şi a învierii şi anunţul privitor la data Paştelui.
Scrisori
Dintre scrisorile lui Ciril, s-au păstrat mai ales acelea referitoare la controversa
nestoriană. De fapt, sursa cea mai importantă e constituită din culegerile de
documente relative la Conciliul de la Efes. Amintim aici doar unele dintre ele, cu o
semnificaţie particulară. Scrisoarea adresată călugărilor din Egipt, de la începutul lui
429, îl atacă în mod implicit pe Nestorie şi apără termenul de Theotokos, invocându-
1 ca autoritate pe Atanasie; apoi, pornind de la Crezul de la Niceea, autorul discută
felul în care se uneşte divinul cu umanul în Cristos. Apoi, într-o primă epistolă
adresată lui Nestorie , scrisă în vara aceluiaşi an, cu prefăcută cordialitate şi blindeţe,
Ciril spune că a primit din partea papei Celestin sarcina de a verifica temeiul
informaţiilor privitoare la ceea ce propovăduieşte Nestorie, informaţii care (trimise,
fireşte, chiar de Ciril) provocaseră un mare scandal la Roma. În reacţia hotărâtă a lui
Nestorie, Ciril răspunde la sfârşitul lui ianuarie şi începutul lui februarie 430 printr-o
a doua scrisoare, devenită celebră ca „epistolă dogmatică”. După convocarea
conciliului de către împărat, Ciril îi trimite lui Nestorie la sfârşitul lui noiembrie 430,
o a treia scrisoare în care, prevalându-se din nou de sprijinul Romei şi invocând
ortodoxia de sorginte niceeană, îl soma pe interlocutorul său să se disocieze de
cristologia (de tip antiohian) conform căreia Logosul divin sălăşluise într-un om
obişnuit, născut din Fecioara Maria. La această epistolă erau anexate şi cele
douăsprezece teze supuse anatemei pe care Nestorie ar fi trebuit să le accepte.
Alte scrisori expun chestiuni doctrinale legate de evenimente locale; aşa se întâmplă
cu unele răspunsuri, ce datează probabil din anii 431-434, trimise diaconului
palestinian Tiberiu şi colegilor săi, care îi ceruseră lui Ciril să ia poziţie împotriva
tezelor susţinute de unii membri din comunitatea lor, potrivit cărora, dacă Biblia
spune că omul e făcut după chipul lui Dumnezeu, atunci putem să-i atribuim lui
Dumnezeu o formă umană („antropomorfiţi”).
Concluzie
Aceasta este istoria Sfântului Ciril, unul dintre oamenii cei mai discutați și calomniați
ai timpului său. Unii istorici afirmau, pe un ton umoristic, că Ciril nu ar accepta să-i
fie judecată sfințenia după fapte. El a fost văzut ca un inchizitor al ortodoxiei din
cauza atitudinii necruțătoare pe care o afișa înaintea adversarilor săi, fapt care i-a adus
mulți susținători, însă nu prea mulți prieteni. Ciril a servit bine Biserica, apărându-i
tezaurul de adevăr, și ar fi slujit-o mult mai bine dacă ar fi avut o vedere mai largă în
privința confruntării dintre viziunile teologice ale alexandrinilor și antiohienilor.