Cerul Si Cosmosul in Hexaimeronul Sfantu

Cerul şi cosmosul în „Hexaimeronul” Sfântului
Vasile cel Mare

Protos. Asist. dr. Vasile BÎRZU
Anul 2009 nu e doar anul comemorării Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfinţilor
Capadocieni, ci, la nivel internaţional, este, de asemenea, şi Anul Mondial al As-
tronomiei şi Anul Internaţional al Planetei Terra 1, prilej cu care au avut loc, în di-
ferite ţări2, nenumărate simpozioane şi comunicări ştiinţifice în acest domeniu. De
aceea am considerat că subiectul cel mai potrivit de abordat cu referire la Sfinţii
Capadocieni ar fi o analiză a modelului cosmogonic ce se poate deduce din Omi-liile
la Hexaimeron ale Sfântului Vasile cel Mare, implicând nu doar o abordare filosofică
sau teologică, ci şi ştiinţific-astronomică. Citind îndeosebi primele sale Omilii la
Hexaimeron din care se poate analiza modul creaţiei lumii din nimic şi a apariţiei
elementelor primordiale ale cosmosului, se poate constata că discursul Sfântului
Vasile cel Mare asupra acestui subiect e unul retoric şi omiletic, făcând referinţe
critice la principalele concepţii cosmologice din epoca sa, respingându-le aproape pe
toate aceste concepţii ce servesc doar ca elemente de contrast şi de discurs, pentru a
afirma şi a reliefa astfel doar învăţătura biblică şi patristică,
1 Anul Internaţional al Pământului se desfăşoară din ianuarie 2007 până în decem-
brie 2009, anul central al trienalei (2008) fiind proclamat de către Adunarea Generală a
Naţiunilor Unite ca An al Naţiunilor Unite, care îl vede ca o contribuţie la susţinerea
obiec-tivelor de dezvoltare în privinţa folosirii raţionale a resurselor pământului şi a unui
mai bun management pentru a reduce riscurile locuitorilor lumii. Cf.
http://yearofplanetearth. org/index.html
2 Sunt circa 100 de ţări care au aderat la celebrarea prin activităţi cultural-ştiinţifice a
400 de ani de când, în 1609, Galileo Galilei a îndreptat pentru prima dată una dintre lunetele
sale către bolta înstelată şi a făcut descoperiri uluitoare care au schimbat pentru totdeauna
concepţia omenirii despre lume: munţi şi cratere pe Lună, o mulţime de stele invizibile pen-
tru ochiul liber şi sateliţi în jurul lui Jupiter. Cf. site-ul Anului Mondial pentru Astronomie din
Romania găzduit la adresele: http://74.125.77.132/search?q=cache:http://www.astro.ro/ IYA
http://www.astro.ro/IYA2009.html. 2009.html şi site-urilor internaţionale: http://www.
astronomy2009.org/ şi http://ama09.obspm.fr/ama09/index.php?body=home.html
128
Cerul şi cosmosul în „Hexaimeronul” Sfântului Vasile cel Mare
aceasta din urmă foarte selectiv, datorită abordării foarte concret realiste a discur-
sului său despre cosmos pe baza referatului biblic al creaţiei. Cititorul neteolog s-ar
putea întreba: şi în cele din urmă cum a apărut lumea, în concepţia Sfântului Vasile
cel Mare, şi care e modelul cosmogonic şi cosmologic pe care el îl propune, pentru
Sfântul Vasile cel Mare

că discursul său e mai mult plin de respingeri şi delimitări faţă de diferitele teorii şi
modele cosmologice din epocă, decât de afirmaţii privind o anumită natură şi
structură a lucrurilor create? Analizând, însă, în perspectiva scopului omiletic
mărturisit de altfel al discursului său, a complexităţii şi nesiguranţei modelelor
cosmologice antice, cât şi a incertitudinii chiar a modelelor cosmologice moderne, se
poate deduce că în cele din urmă modul de abordare a problemei creaţiei lumii de
către Sfântul Vasile cel Mare e unul îndreptăţit, atitudinea sa (echi)distantă faţă de
teoriile cosmologice antice dovedind înţelepciune, doar tonul său prea critic şi
polemic uneori fiind nejustificat după normele deontologiei ştiinţifice moderne, însă
scuzabil în contextul apologetic şi al dezbaterilor din şcolile filosofice antice.
Acceptând ca atare modul său de abordare, rămâne interesant de descoperit
care a fost de fapt concepţia cosmologică a Sfântului Vasile cel Mare?
Vom încerca în acest studiu să descriem posibilul model cosmologic al
Sfân-tului Vasile cel Mare printr-o analiză amănunţită a elementelor primordiale
ale creaţiei, cer, pământ, lumină, tărie etc., abordate şi descrise de el în primele
Omilii la primele zile ale creaţiei, cunoaşterea doctrinei sale despre aceste
elemente fi-ind suficientă şi sugestivă pentru deducerea concepţiei sale despre
lume la nivel macrocosmic şi terestru. Anume, îndeosebi doctrina despre cer şi
natura lui este esenţială pentru înţelegerea discursului său despre sistemele
cosmologice antice, pe care el le trece în revistă pentru a defini propria sa
concepţie cosmologică pro-fund biblică şi circumscrisă Pământului ca realitate
imediat umană. În desluşirea acestei concepţii vom folosi şi elemente şi ipoteze
din teoriile cosmologice creaţi-oniste de origine protestantă, tocmai pentru a
arăta că o asemenea abordare biblică şi restrânsă la lumea proximă, e tot timpul
problematică dar şi incitantă pentru definirea unei concepţii cât mai corecte şi
mai detaliate despre creaţia lumii de către Dumnezeu.
La o asemenea abordare ne îndeamnă mai ales împrumutul şi răspândirea
unor asemenea concepţii în încercările de rearticulare a unui model cosmologic
în spaţiul teologiei ortodoxe, de către părinţi şi teologi contemporani precum
Iero-monahul Serafim Rose în lucrarea sa Cartea Facerii, Crearea lumii şi omul
înce-puturilor, sau, în literatura română, Prof. dr. ing. Gheorghe Sandu, alias
Ieromo-nah Grigorie, în lucrările sale Ştiinţă şi credinţă, împreună pe calea
Adevărului, şi Evoluţia spre Creator.
Reproducem in extenso tâlcuirea pe care Părintele Serafim Rose o face „tăriei”
şi implicit viziunea asupra creaţiei lumii ce decurge din această tâlcuire, foarte inte-
129
Protos. Asist. Dr. Vasile Bîrzu
resantă de altfel, deoarece porneşte de la exegeza pe care o face tot „tăriei” şi Sfântul
Vasile cel Mare al cărui Hexaimeron încercăm să-l înţelegem în prezentul studiu.
„Aşadar, «tăria» din Cartea Facerii este un fel de barieră sau filtru natural
care desparte cele două niveluri ale umidităţii atmosferice. Astăzi nu mai obser-
văm un asemenea fenomen anume pe care să-l putem numi «tărie». Oare
pământul alcătuit la început să fi fost altfel?
Sfântul Vasile crede că funcţia tăriei era aceea de a păstra o temperatură
plăcută pe întreg pământul, dar se întâmplă să cunoaştem existenţa unui oarecare
efect de seră pe pământ în vremurile preistorice: s-au găsit plante şi animale
tropi-cale în gheaţa nordului îndepărtat, arătând că, într-adevăr, zonele nordice
fuseseră odinioară temperate. Pe deasupra, în capitolul al doilea din Cartea
Facerii ni se spune că înainte de zidirea omului nu dăduse Dumnezeu ploaie pre
pământ… «şi izvor ieşea din pământ şi adăpa toată faţa pământului» (Fc 2, 5-6).
Iată deci că pământul timpuriu pare a fi fost un loc destul de deosebit de cel
pe care îl cunoaştem: un loc cu climă temperată, bogat în umezeală ce uda
necon-tenit o vegetaţie îmbelşugată care, cum vom vedea, era singura hrană
hotărâtă de Dumnezeu nu numai omului, ci chiar şi animalelor (Fc 1, 30).
Oare când a luat sfârşit această fericită stare? Vom cerceta îndată urmările că-
derii omului; sunt însă semne că pământul, chiar şi după căderea omului, a păstrat
unele dintre însuşirile pământului de mai înainte. Să privim, pe scurt, ce anume
spune Scriptura, în lumina cunoaşterii noastre ştiinţifice despre atmosferă. Sfin-ţii
Părinţi înşişi aplicau adesea cunoaşterea ştiinţifică a vremii lor la înţelegerea
Scripturii, lucru ce ne este îngăduit şi nouă – cu condiţia să nu forţăm textul Scrip-
turii şi să fim smeriţi şi reţinuţi faţă de presupusa noastră înţelegere. Nu oferim deci
explicaţia următoare ca pe o dogmă, ci ca pe o speculaţie.
Fenomenul însuşi al ploii nu este pomenit în textul Facerii până în vremea
lui Noe; iar atunci nu este o ploaie obişnuită, ci un fel de catastrofă cosmică: s-au
desfăcut toate izvoarele adâncului şi jgheaburile cerului s-au deschis. Şi a căzut
ploaie pre pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Fc 7, 11-12). Cantităţi
uriaşe de apă – aproape de neînchipuit pentru noi – au fost slobozite pe pământ,
aducându-l aproape la starea sa din Ziua întâi a facerii, când «adâncul» acoperea
pământul. Ploile pe care le cunoaştem azi nu ar putea face să se întâmple acest
lucru; dar textul descrie ceva şi mai rău: a fost slobozită o uriaşă cantitate de apă
subpământeană, iar «tăria» – starea atmosferică menită a păstra o permanentă re-
zervă de apă în văzduh, desigur sub forma norilor, cum are şi acum planeta
Venus – a fost efectiv «sfărâmată», golindu-şi conţinutul asupra pământului.
În această lumină putem înţelege şi de ce a dat Dumnezeu curcubeul ca semn al
legământului său cu Noe şi cu toate făpturile, că niciodată nu va mai fi un ase-menea
potop pe pământ. Cum putea fi curcubeul semn, dacă s-ar presupune că a
130
existat de-a lungul veacurilor de dinainte? E vădit că curcubeul a apărut atunci

pentru prima dată. Curcubeul e alcătuit de razele directe ale soarelui în umezeala din
aer. Dacă învelişul permanent de nori al pământului se risipise prin sfărâmarea
«tăriei», atunci într-adevăr razele directe ale soarelui au izbit pentru prima dată

pământul după Potop. Curcubeul nu era cunoscut omului mai înainte – iată de ce
poate fi acum un semn pentru om că, într-adevăr, cantitatea de umezeală din aer este
limitată şi nu mai poate pricinui vreodată un potop universal.
Recent, unii savanţi au speculat – pe baza altor dovezi – că, din anumite
motive, cantitatea de radiaţie cosmică ce loveşte pământul a cunoscut o izbitoare
creştere în urmă cu cinci mii de ani. Acest lucru ar putea fi, desigur, adevărat dacă
apele de deasupra tăriei slujeau drept filtru şi îndepărtau radiaţia vătămătoare.
Având în vedere cele arătate, se pare că perioada de după Potop este o cu totul
altă epocă în istoria omenirii. Condiţiile relativ «paradisiace» de pe pământ până în
vremea lui Noe, când domnea o climă temperată asupra întregului pământ şi o
bogată vegetaţie asigura nevoile omului fără a fi nevoit să mănânce carne – Noe
fiind cel dintâi care primeşte dezlegare de la Dumnezeu să mănânce carne (Fc 9, 3)
– lasă loc mult mai asprului pământ post-diluvian pe care-l cunoaştem, unde există
semănătura şi secerişul, frigul şi căldura, vara şi primăvara (Fc 8, 22), iar oamenii nu
mai trăiesc nouă sute de ani ca Adam şi primii Patriarhi, ci coboară foarte iute la
şaptezeci ori optzeci de ani, hotarul de obşte al vieţii noastre până azi”3.
Deşi explicaţia de mai sus, aşa cum spune şi autorul, nu are pretenţia de dog-
mă, ci doar de speculaţie întemeiată pe folosirea ştiinţei vremii – aşa cum şi „ Sfin-ţii
Părinţi înşişi aplicau adesea cunoaşterea ştiinţifică a vremii lor la înţelegerea
Scripturii”, considerăm totuşi că viziunea pe care o induce asupra modelului crea-ţiei
lumii e prea restrânsă, unilaterală şi fragmentară, folosind doar unele încercări
ştiinţifice de origine creaţionist-neoprotestantă de a explica creaţia şi o anumită stare
ipotetică a lumii şi rolul elementelor primordiale în aceasta, ignorându-se şi
respingându-se deliberat orice idee din modelele ştiinţifice furnizate de ştiinţele
exacte şi oficiale (fizica modernă, elemente din concepţiile cosmologice antice şi
moderne etc.) care, deşi sunt evoluţioniste şi materialiste, conţin totuşi elemente
coerente ale aceleiaşi „cunoaşteri ştiinţifice a vremii” noastre, utile şi aplicabile şi
ele „la înţelegerea Scripturii, lucru ce – citându-l întocmai pe Părintele Serafim
Rose – ne este îngăduit şi nouă – cu (aceeaşi) condiţie – anume – să nu forţăm textul
Scripturii şi să fim smeriţi şi reţinuţi faţă de presupusa noastră înţelegere”.
Viziunea pe care o sesizează şi o apără Părintele Serafim Rose este deopotri-vă
interesantă şi incitantă, vrând, din dorinţa de a urma cu fidelitate textul Scriptu-
3 Ieromonahul Serafim Rose, Cartea Facerii, Crearea lumii şi omul începuturilor,

Ed. Sofia, Bucureşti, 2001, p. 79-80.
131
rii, să înţeleagă ad-literam şi realist referatul creaţiei, dar ridicând unele întrebări
şi probleme, după părerea noastră probabil insolvabile într-un asemenea
scenariu. De exemplu, dacă „tăria” a fost „sfărâmată” atunci, la potop, acum ea
mai există sau nu mai există? Atunci ceea ce a creat Dumnezeu în primele şase
zile ale cre-aţiei – cunoscut ca fiind însăşi structura lumii –, mai exact un
element din cele create în cele şase zile, tăria, a fost desfiinţată („sfărâmată” !!!)
sau, probabil, doar modificată la Potop, fapt greu de crezut, chiar dacă acesta a
fost un „cataclism” aşa cum îl descrie Biblia. Căderea omului, într-adevăr, a
produs schimbări ontologice în om şi în firea lucrurilor. Dar, şi potopul? Şi
tocmai asupra unui element creat în a doua zi a creaţiei, pentru păcatele
desfrâului şi egoismului unor oameni primi-tivi? Lumea actuală mai are „tărie”?
Aşa cum o înţeleg neoprotestanţii şi, după ei şi Părintele Serafim Rose, anume ca
şi atmosferă sau văzduh, ea ar trebui încă să existe, însă probabil transformată
(„sfărâmată” !!!) şi cu alte caracteristici faţă de perioada antediluviană – probabil
o „tărie” mai slabă, care nu mai ţine tot atât de multă apă deasupra.
Înţelegerea „tăriei” doar ca atmosferă sau văzduh face parte din scenariul ce
circumscrie referatul biblic al creaţiei doar la pământul proxim omului conform
puterii restrânse de cunoaştere a acestuia. Ori referatul creaţiei i-a fost revelat lui
Moise pe Sinai direct de Dumnezeu şi probabil scenariul pe care Dumnezeu îl
vizează e mult mai vast şi deosebit de înţelegerile ad-literam pe care le practică
unii neoprotestanţi, pe care Părintele Serafim Rose caută să le pună de acord cu
Sfinţii Părinţi. Se ignoră, bunăoară, elementele de filologie ebraică ce lămuresc
mult asupra înţelesurilor realităţilor create în cele şase zile ale creaţiei (eshmaym
– „foc în apă” – tradus prin „cer”; yom – „perioadă de timp” – tradus prin „zi”,
etc.), elemente de filosofie şi cosmologie antică (Sfântul Vasile se apropie de te-
oria eterică a cerului comparându-l şi el cu un corp sau o substanţă continuă ce
permite mişcarea uniform circulară a corpurilor materiale, foloseşte teoria celor
patru elemente fundamentale ale lumii: focul, aerul, apa şi pământul, etc.), fapt
ce permite acceptarea unui model cosmologic teist-evoluţionist şi macrocosmic,
iar nu doar circumscis pământului înţeles ca realitate proximă omului creată
oarecum instantaneu, model ce nu contrazice faptul că Dumnezeu a creat lumea,
ci, dimpo-trivă, arată mai cu adevărat slava şi măreţia Creatorului ce a făcut
întreg Universul prin legi şi raţiuni ordonatoare, iar nu doar pământul pe care
unii exegeţi moderni, întocmai ca şi cei vechi, aproape că refuză să-l încadreze în
imensul cosmos des-coperit de ştiinţa modernă.
În cele din urmă, nu suntem împotrivă şi nu dezagreem posibila viziune cos-
mologică sesizată de Părintele Serafim Rose, pentru că în cosmologie ne aflăm pe
tărâmul ipotezelor de milenii. Dimpotrivă, chiar o apreciem, pentru curajul de a
urma fidel Scripturii într-o problemă atât de enigmatică pe care mulţi exegeţi şi
132
Părinţi ai Bisericii au tratat-o alegoric, şi, aşa cum se va vedea, chiar vom încerca să
o susţinem şi confirmăm. Căutăm doar să reliefăm faptul că datorită aceluiaşi mod
de abordare ad-hoc a exegezei – nu omilie, ca în cazul Sfântului Vasile cel Mare, ci
conferinţă duhovnicească modernă dezvoltată apoi ca şi text publicabil – Părintelui

Serafim poate i-au scăpat unele elemente esenţiale luate în calcul chiar de Sfinţii
Părinţi, utile pentru explicarea cât de cât coerentă a tainelor pe care le presupune un
asemenea model cosmologic ca cel prezentat mai sus. Mai mult, influenţa suferită de
părintele Serafim Rose din partea exegezelor de tip neopro-testant ale Institutului
pentru Cercetarea Creaţiei din Statele Unite, ne forţează la încercarea unui răspuns
bazat pe acelaşi tip de date şi de exegeză (anume ad-hoc) făcută, însă de Sfântul
Vasile cel Mare care include şi elemente ale filosofiei şi ştiinţei clasice pe care
exegeza neoprotestantă le ignoră deliberat şi voit.
În cele ce urmează, vom încerca printr-o exegeză amănunţită a primelor
Omilii la Hexaimeron ale Sfântului Vasile cel Mare să desluşim concepţia sa şi,
de aici, să sesizăm posibila coerenţă şi veridicitate a modelului propus de el şi de
părintele Serafim Rose şi să tragem posibilele concluzii la sfârşit.
Rostite oarecum ca şi cateheze baptismale în timpul Săptămânii Mari a anu-lui
3784, Omiliile la Hexaimeron ale Sfântului Vasile cel Mare ar putea fi interpre-tate,
în primul rând, ca şi mărturisiri de credinţă în Dumnezeu – Creatorul cerului şi al
pământului, date spre învăţătură neofiţilor şi credincioşilor săi, deşi nu se face nici o
referinţă în ele la botezul iminent al ascultătorilor, această ipoteză (alături de
considerarea realistă a nivelului cultural al ascultătorilor săi) explicând, însă, mult
mai bine tonul şi stilul polemic al Sfântului Vasile ce nu se ataşează nici unui sis-tem
cosmologic antic, ci dimpotrivă le critică pe acestea pentru a-i detaşa pe cre-dincioşii
săi de credinţele şi concepţiile filosofice păgâne ce îndumnezeiau creaţia. Datorită
acestei strategii predicatoriale, în Omiliile la Hexaimeron întâlnim mai mult un
discurs retoric despre creaţie decât prezentarea articulată a unui sistem cosmologic
propriu, concepţia sa cosmologică prezentând oarecum inadvertenţe, am crede, în
primul rând, din acest motiv, dar şi din pricina caracterului puţin dezvoltat al ştiinţei
experimentale din acea vreme, deşi cunoştinţele cosmologice erau destul de
dezvoltate, însă caracterul lor nesigur şi polemic i-au putut inspira neîncredere şi
rezervă.
În plus, fiind vorba de cuvintele Scripturii, Sfântul Vasile pune în prim-plan
necesitatea credinţei, conştient probabil de posibila contradicţie dintre interpretă-
rile sale şi sensul unor alte teorii despre creaţie cu caracter filosofic sau ştiinţific,
efortul epistemiologic trebuind să-şi afle oricum finalitatea în slăvirea lui Dum-
4 Cf. G. Bernardi, La date de l’Hexaimeron de Saint Basile, în Studia Patristica, III,

1961, p. 165-169.
133
nezeu: „dacă ţi se pare că poate fi ceva adevărat din cele spuse, atunci mută-ţi
admiraţia spre Dumnezeu, Care le-a rânduit aşa pe acestea! Că nu se micşorea-ză
admiraţia pentru lucrurile măreţe din natură dacă se descoperă chipul în care
Dumnezeu le-a făcut. Iar dacă nu le socoteşti adevărate, simpla ta credinţă să-ţi
fie mai puternică decât argumentele logice” 5.
Astfel Omiliile la Hexaimeron au implicit un caracter apologetic ce
marchea-ză profund pe cel dorit ştiinţific, Sfântul Vasile descriind învăţăturile
filosofilor păgâni ca fiind deşarte, iar cuvintele Scripturii ca demne de laudă. El
consideră că numai necredinţa în Dumnezeu şi-n puterile Lui i-a putut determina
pe filosofii şi gânditorii păgâni să nu înţeleagă faptul că Dumnezeu a făcut cerul
şi pământul cu Cuvântul Său. El spune: „Aceşti filosofi, necunoscând pe
Dumnezeu, n-au pus la temelia creaţiei universului o cauză raţională; ci ideile lor
despre facerea lumii sunt concluziile neştiinţei lor iniţiale despre Dumnezeu” 6.
Rămâne astfel valabilă întrebarea: Cam care a fost, de fapt, modelul sau sis-
temul cosmologic pe care îl sintetizează Sfântul Vasile cel Mare confruntând doc-
trinele cosmologice astronomice şi filosofice antice cu cea biblică şi care a fost,
astfel, moştenirea pe care el a lăsat-o (ţinând cont de marea influenţă pe care a
exercitat-o Comentariul său la Geneză) Bisericii şi civilizaţiei creştine în această
privinţă? Întrebarea considerăm că e de o importanţă capitală pentru că, chiar dacă
lumea şi cosmosul au fost transfigurate şi înţelese spiritual de creştinism prin cruce
şi prin credinţă, totuşi ele există ca atare sub formă materială, iar articula-rea
concretă a unui sistem cosmologic creştin poate sluji credinţei şi slăvirii lui
Dumnezeu (mai ales acum în epoca modernă), infinit mai mult decât o abordare
polemică şi retorică a creaţiei lumii şi a originilor ei în Dumnezeu. Nu e o criti-că
sau un reproş în aceasta adresate Sfântului Vasile, pentru că scopul lui a fost în
primul rând de edificare spirituală a credicioşilor săi, iar articularea concretă
ştiinţifică a unui sistem cosmologic creştin era, oarecum, imposibilă la nivelul cu-
noaşterii ştiinţifice experimentale din timpul său, cum de altfel chiar şi astăzi încă tot
pe tărâmul ipotezelor se află cunoaşterea ştiinţifică în domeniul cosmologiei.
Dimpotrivă, considerăm că tocmai abordarea sa nealegorică şi realistă a refera-tului
creaţiei a fost primul pas esenţial pentru articularea unui asemenea sistem. Însă,
circumscrierea de către Sfântul Vasile, de exemplu, a referatului creaţiei doar la
pământul şi lumea omenească create dintr-odată şi refuzul oricărei abordări în
principal esenţialiste şi metafizice a realităţilor cerului şi pământului create întru
început (aşa cum sistemele filosofice antice o făcuseră în baza tradiţiei mitologice
5 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, trad. de Pr. D. Fecioru, Editura
IBMBOR, Bucureşti, 2004, PSB 17, Omilia I, 10, p. 81-82.

6 Om. I, 2, p. 73.
134
pe care o moşteniseră), îl transformă pe Dumnezeu într-un creator doar al lumii

circumscrise cel mult la planeta Terra, tot restul cosmosului (nori galactici, nebu-
loase galaxii, quasari, găuri negre etc., despre care un ateu poate spune că nu se
încadrează în numirea de luminători creaţi în cea de a patra zi) rămânând exclus de

sub stăpânirea şi pronia divină ca unul necreat de el. Reliefăm aceasta, deoarece
persistă şi e foarte actual încă în abordările creaţionist-ştiinţifice de origine neo-
protestantă îndeosebi, acest mod de înţelegere strictă şi abordare circumscrisă doar la
Pământ a referatului creaţiei, aşa cum şi Sfântul Vasile cel Mare a făcut-o.
În această perspectivă vom încerca să desluşim concepţia cosmologică a Sfân-
tului Vasile nu atât cu referire la sistemele filosofice antice (există de mult studii 7
consacrate acestui subiect), ci în comparaţie cu unele teorii ştiinţifice moderne, re-
liefând faptul că atitudinea sa rezervată şi (echi)distantă faţă de concepţiile cosmo-
logice antice şi fidelitatea sa faţă de Scriptură, l-au păstrat într-un mod de înţelegere
a creaţiei deschis şi valabil de aplicat şi în noile modele cosmologice moderne.
Încercând să explice versetul „întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pă-
mântul”, Sfântul Vasile cel Mare recunoaşte că acest cuvânt „început” are mai
multe sensuri8 în care poate fi înţeles chiar în contextul referatului biblic al crea-
ţiei, el invocând diferite sensuri ale acestuia găsite în alte locuri din Scriptură şi
referindu-se succesiv la două înţelesuri ale acestuia. Primul, ca „cea dintâi zi a
facerii lumii” în care are loc „prima mişcare în timp” prin care „au fost puse ca
nişte temelii şi fundamente cerul şi pământul” împodobite de „o raţiune tehnică”
numită şi ea „început” în Facere 1, 1-2, verset invocat de Sfântul Vasile puţin
mai înainte. Şi, al doilea înţeles, la care el face referire atunci când spune: „Sau
poate că s-a zis: «Întru început a făcut» din pricină că facerea cerului şi a
pământului s-a făcut într-o clipită şi în afară de timp, deoarece «începutul» este
ceva indivizibil şi fără dimensiune”. El conchide în cele din urmă că acest ultim
sens e cel adevărat, spunând că „Moisi a spus «întru început a făcut», ca să
cunoaştem că lumea a luat fiinţă fără scurgere de timp, odată cu voinţa lui
Dumnezeu”, referindu-se şi la ce-lelalte traduceri ale Scripturii ce interpretau
„începutul” prin expresiile „în scurt”, „dintr-odată”, „în puţină vreme” 9.
Această plasare supratemporală a „începutului” e conformă înţelegerii sale
pentru care lumea spirituală a îngerilor şi a puterilor cereşti nu e doar în afara
7 John F. Callahan, Greek Phylosophy and Capadocian cosmology, în Dumbarton
Oaks Papers, nr. 5/1958, p. 31-57. cf. de as. şi comentariile şi trimiterile direct la textele
filosofilor din ediţia electronică a Hexaemeronului la adresa http://www.ccel.org/ccel/
schaff/npnf208.viii.ii.html, ş.u.
8 Om. I. 6, p. 76.
9 Om. I. 6, p. 77.
135
timpului, ci e şi neconsiderată cu totul de referatul creaţiei, Sfântul Vasile neiden-

tificând nicăieri explicit, spre deosebire de alţi Sfinţi Părinţi, cerul creat „întru în-
ceput” cu lumea spirituală a puterilor cereşti, asemenea idei considerându-le „cu-
vinte plăcute” dar neadevărate. 10 El recunoaşte că „Moise trebuia neapărat ... să pună
cuvântul acesta (întru început a făcut) înaintea tuturor” oricăror alte cuvinte, dar că
există totuşi „o stare mai veche decât facerea lumii”, „mai presus de timp, veşnică şi
pururea fiitoare”, referindu-se la lumea nevăzută a „puterilor celor mai presus de
lume” în care au fost create „lumina spirituală, firile raţionale şi nevăzu-te şi toată
podoaba celor spirituale”. Această „stare” şi „lume” nu e, aşadar, vizată de referatul
biblic al creaţiei, pentru că atunci când Moise spune „la început” – zice Sfântul
Vasile cel Mare – „n-o spune ca şi cum ar da mărturie că timpul este mai vechi decât
toate cele făcute, ci spune că cele văzute şi percepute de simţurile noastre au luat
început în urma celor nevăzute şi spirituale” 11, pe care el le plasează într-un plan
supratemporal nevizat de fel şi netâlcuit de referatul creaţiei.
Trebuie înţeleasă această abordare probabil şi în contextul în care Sfântul Va-
sile combate pe filosofii şi astronomii din epocă ce considerau că „cerul există din
veşnicie împreună cu Dumnezeu ... că cerul este Dumnezeu, că e fără de început şi
fără de sfârşit şi că este cauza rânduielii fiecărei părţi din lume” 12, el circumscriind
astfel şi realitatea cerului domeniului creat material, alături de pământ. Mai mult
Sfântul Vasile cel Mare, urmând tradiţiei exegetice siriene 13 realiste a referatului
creaţiei, deosebeşte între cer şi tărie, considerându-le două realităţi distincte şi
deosebite, în ciuda faptului că însuşi referatul creaţiei numeşte tăria cer, şi spre
deosebire de alţi exegeţi care explicau deosebirea de numire ca fiind datorată sta-
diilor incipient şi final de creare a unei şi aceleiaşi realităţi – cerul14.
10 Om. III, 9, p. 108.

11 „Era o stare mai veche decît facerea lumii, potrivită puterilor celor mai presus de
lume, o stare mai presus de timp, veşnică, pururea fiitoare; în ea, Ziditorul şi Creatorul
tuturor a făcut creaturi: lumină spirituală, potrivită fericirii celor ce-L iubesc pe Domnul,
firile raţionale şi nevăzute şi toată podoaba celor spirituale, câte depăşesc mintea noastră,
ale căror nume nici nu este cu putinţă să le descoperim. Acestea umplu lumea cea nevă-
zută, după cum învaţă Pavel”. Om. I. 6, p. 76; Acest mod de abordare va crea dispute în
mediul celor ce citeau Omiliile Sfântului Vasile, despre care relatează Sfântul Grigorie de
Nyssa în prologul Cuvântului său apologetic la Hexaimeron, determinându-l, practic, pe
acesta la a da un răspuns acestor dispute şi a completa şi corecta în acest tratat concepţia
cosmologică a Sfântului Vasile.
12 Concepţia îi aparţine lui Anaximandru. Cf. Om. I, 3, p. 74.
13 Teofil al Antiohiei, Către Autolic, cartea II, XIII, PSB 2, p. 305-306.
14 Cercetători precum Berthold Altaner şi Alfred Stuiber, în manualul lor de Patro-
logie (Freiburg-Basel-Wien, 1966, p. 260), sau Stanislas Giet, în introducerea ediţiei bi-
136
Toate acestea arată maniera extrem de realistă în care el tâlcuieşte referatul

creaţiei, căutând practic să dea explicaţii ştiinţifice unor realităţi materiale concre-te,
dar negând şi polemizând cu întreaga tradiţie ştiinţifică de până atunci, argu-mentele
sale finale fiind astfel în primul rând biblice şi uneori simplist empirice. Cu toate

acestea, aşa cum vom vedea, există în Omiliile sale elemente de exegeză foarte
valoroase, care, prin însăşi fidelitatea lor faţă de Biblie, oferă răspunsuri valabile
unor ipoteze de studiu ce încă frământă gândirea cosmologică modernă.
Concepţia cosmologică a Sfântului Vasile cel Mare e una, în principal, geo-
centrică, circumscrisă pământului înţeles nu numaidecât ca planetă 15, ci aşa cum
putea fi cunoscut de un privitor şi cercetător al lumii – al cerului şi pământului – în
proximitatea lui imediată, el refuzând dintru început concepţiile filosofilor laici care
încercaseră să definească natura realităţilor şi părţilor alcătuitoare ale cosmosului.
Concepţia geocentrică a Sfântului Vasile e afirmată clar de acesta spunând
că „pămîntul nu cade nici într-o parte; nu cade, pentru că ocupă, potrivit naturii
lui, locul din mijloc”16, şi e argumentată prin versete biblice veterotestamentare,
lingve a Omiliilor la Hexaimeron, (Basile de Cesaree, Homelies sur Hexaemeron, Paris,

1950, p. 25-26) afirmă ca eronată distincţia Sfântului Vasile cel Mare dintre firmament şi
cer. Sf. Vasile, Om. III, 3, p. 99.
15 Referinţa sa oarecum negativă şi critică din Omilia a II-a, 3, p. 99. la elipticile
planetelor, pe care le numeşte „tot la fel de ciudate” comparând cu ele „cerurile

cerurilor” din psalmi, precum şi atitudinea sa în general critică faţă de „demonstraţiile
geometrice şi meşteşugite” ale filosofilor adepţi ai modelului pitagoreic şi ptolemeic al
universului geocentric, ne face să credem că Sf. Vasile aproape nu prea îmbrăţişa ideea
că pământul e o planetă. El spune: „Dar să lăsăm ideile filosofilor profani pe seama
celor din afară de Biserică...” p. 100. Importanţa exegezei sale precum şi a altor părinţi
şi scriitori bise-riceşti la referatul creaţiei a făcut să domine până târziu în Evul Mediu, o
concepţie totuşi geocentrică dar nu cu pământul înţeles ca planetă, concepţie ce va fi
reafirmată grafic, de exemplu, şi de către Cosma Indicopleustul şi sec. al V-lea şi pe care
am prezenta-o şi noi în alt studiu.
16 Sf. Vasile cel Mare, Omilia I. 10, PSB 17, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 81. „Unii
fizicieni (Parmenide afirma o asemenea concepţie, n.n.) spun, cu cuvinte elegante, că

pământul stă nemişcat din anumite pricini: din pricina locului pe care îl ocupă în centrul
universului şi din pricina distanţei, totdeauna egală cu marginile universului; de aceea nu
poate să se incline în vreo parte; aşa că rămîne neapărat nemişcat, pentru că distanţa egală pe
care o are din toate părţile de jur împrejurul lui, îi face cu neputinţă înclinarea în vreo parte .
Locul acesta din centrul universului, pe care pămîntul îl ocupă, nu l-a dobîndit nici ca o
moştenire, nici prin sine însuşi, ci este locul lui firesc şi necesar. Deoarece corpul ceresc
ocupă în înălţime cel mai îndepărtat loc, urmează, spun aceşti fizicieni, că toate obiectele
grele, care cad de sus, se îndreaptă din toate părţile spre centru; şi în care direc-ţie se
îndreaptă părţile într-acolo se îndreaptă şi întregul. Dacă pietrele, lemnele şi toate
137
el întrebându-se cu dreptul Iov „Pe ce s-au întărit stâlpii pămîntului?” (Iov 38,
6) şi răspunzându-şi prin glasul psalmistului: „Eu am întărit stâlpii lui” (Ps 74, 3),
identificând totuşi în aceşti „stâlpi” „puterea care susţine pămîntul”, fixată sau
întemeiată în mările revărsate de jur împrejurul pământului conform versetului din
psalmi: „Pe mări l-ai întemeiat pe el” (Ps 23, 2), iar acestea la rândul lor, şi de fapt
toate cele ce există, ne spune că „se ţin prin puterea Creatorului”, pentru că „aceasta
trebuie să ne-o spunem atât nouă înşine cât şi celor care ne întreabă pe ce se sprijină
această mare şi grozavă greutate a pământului, anume că «în mâna lui Dumnezeu
sunt marginile pământului» (Ps 94, 46)”.
Din cele spuse, dar mai ales din cele ce le descrie foarte naturalist în continu-
are despre cer şi pământ, despre ape şi elementele naturii, precum şi din faptul că
niciodată nu afirmă că Pământul ar fi o planetă, ci dimpotrivă atitudinea sa e expli-
cit critică faţă de sistemul geocentric pitagoreic, se poate crede, astfel, că oarecum
concepţia Sfântului Vasile cel Mare despre cosmosul geocentric era una comună
gândirii semitice antice regăsită şi la filosoful Thales, care ar putea fi reprezentată ca
în imaginile de mai jos, el deosebind totuşi între „stâlpii” pământului fixaţi în apă şi
„puterea Creatorului” care le susţine pe toate cele ce există:
obiectele de pe pămînt se îndreaptă în jos, atunci negreşit şi pentru întregul pământ

acesta îi este locul propriu şi potrivit; iar dacă vreun obiect uşor se ridică din centru,
negreşit că se va îndrepta spre locurile cele mai de sus.”
138
Imagini ale universului de origine biblic-semitică
139
Deşi acceptă totuşi o tâlcuire concretă, ştiinţifică a zilelor creaţiei şi a realită-

ţilor materiale create în fiecare zi, refuzând una total alegorică precum îmbrăţişase
Origen, atunci când nu reuşeşte să explice realităţile din primele zile ale creaţiei într-
un mod satisfăcător, Sfântul Vasile îndeamnă la „părăsirea” cercetărilor pline de
curiozitate privind fiinţa cerului sau a pământului, dat fiind faptul că probleme-le de
lămurit erau pline de contradicţii evidente pentru mentalitatea şi cunoaşterea
ştiinţifică limitată a epocii. Astfel, cu referinţă indirectă la cer şi la funcţia sa de
mediu susţinător al pământului şi al planetelor în general, el spune: „Părăsind, dar,
aceste cercetări, te sfătuiesc să nu cauţi să afli nici pe ce stă pământul. Îţi va ameţi
mintea, pentru că gândirea ta nu va ajunge la un rezultat sigur. Dacă vei spune că
aerul este aşternut sub lăţimea pământului, vei rămâne nedumerit, întrebându-te:
Cum substanţa moale şi cu totul goală a aerului rezistă, deşi este apăsată de o
greutate atât de mare? Cum nu alunecă aerul în toate părţile, evi-tând prăbuşirea
împreună cu pămîntul şi cum nu se urcă deasupra pământului care îl apasă? Iarăşi,
dacă vei presupune că apa este temelia pământului şi aşa te vei întreba: Cum
pământul, care este greu şi dens, nu se scufundă în apă, ci el, care-i atât de greu,
este ţinut de apă, care este mai slabă decât el? Pe lângă asta trebuie să te mai
întrebi: Pe ce stă apa? Şi iarăşi vei fi nedumerit, pe ce substanţă tare şi rezistentă
stă fundul celei din urmă temelii?”17
Totuşi el dă diferite definiţii separate oferind, dacă nu răspunsul, atunci mă-car
o idee despre natura acestor realităţi cosmice. Deja, aşa cum se poate vedea, el
intuieşte existenţa unei „substanţe tari şi rezistente” ca loc de fixare a celei din urmă
temelii a cosmosului material. El spune în prima sa Omilie la Hexaimeron că „despre
fiinţa cerului ne sunt îndestulătoare cele spuse de Isaia, care, prin cuvinte simple, ne-
a dat o idee clară despre natura cerului, zicând: «Cel Ce a întărit cerul ca fumul»”
(Is 51, 6), anume natura lui fiind una „subţire, nu tare, nici groasă”18. Se poate
observa că oarecum Sfântul Vasile se contrazice chiar în termeni, semn al speculaţiei
discursului său alcătuit ad-hoc în faţa credincioşilor. Totuşi, per ansam-blu, metoda
sa de analiză recomandată şi credincioşilor, conform căreia „simpla credinţă trebuie
să fie mai puternică decât argumentele logice”19, îl salvează de la
17 Sf. Vasile cel Mare, Omilia I. 8, PSB 17, p. 80.

18 Om. I. 8, PSB 17, p. 79. Sfântul prooroc Isaia, care fusese ridicat la cer, îl descrie
astfel: Cerul a fost făcut ca un fum, ceea ce îi permite Sfântului Vasile cel Mare să co-
menteze: „El Dumnezeu a creat o substanţă subtilă, fără soliditate şi densitate, din care
a format cerul”, Prof. dr. ing. Gheorghe Sandu, Ierom. Grigorie, Evoluţia spre Creator,
ed. Mitropolia Olteniei, 2003, p. 43, sesizează posibila identificare a acestei substanţe la
Sfântul Vasile cu etherul, însă Sfântul Vasile nu se exprimă direct afirmând că această
substanţă ar fi natura tăriei, deşi, aşa cum vom vedea, o pomeneşte când discursul său nu
mai are argumente tradiţionale biblice sau patristice.
19 Ibidem.
140
a aluneca în greşeli şi îl ajută a străbate diferitele doctrine din epocă, speculând

din ele posibilele elemente ale unui model cosmologic coerent şi valabil din
punct de vedere ştiinţific.
Sfântul Vasile defineşte cerul într-un mod foarte naturalist şi material com-

parându-l, inspirându-se din Proorocul Isaia 20, cu un cort, natura lui fiind „un
corp continuu” comparată cu „pânza groasă şi densă a cortului” care, la porunca
lui Dumnezeu, „s-a întins dintr-odată şi a cuprins pe cele care se găseau în
interiorul lui, despărţind pe cele dinăuntru de cele din afară, întunecând neapărat
locul de care s-a despărţit, întrerupând lumina din afară şi producând astfel
întunericul de la începutul lumii care a venit de la umbra corpului ceresc” 21.
Cu privire la natura acestui „corp continuu”, Sfântul Vasile trece în revis-tă
doctrinele diferiţilor „înţelepţi ai lumii” 22 care au scris „tratate pline de multe cuvinte
despre natura cerului”, respingând opinia celor ce spuneau că „cerul este compus din
cele patru elemente”, pe baza teoriei, totuşi aparţinând aceloraşi fi-losofi antici, cu
privire la mişcarea uniformă circulară necesară corpului cerului. Aceştia spuneau că
„corpurile alcătuite din elemente diferite nu pot avea mişcarea uniformă şi liberă,
deoarece fiecare element, care există în corpurile compuse, are prin natura lui altă şi
altă mişcare”, opinie cu care, oarecum indirect, şi Sfântul Vasile e de acord, pentru
că el însuşi afirmă că „nu-i cu putinţă să presupunem că cerul este format din
primele corpuri, pe care le numim elemente”23.
Trebuie precizat aici că Sfântul Vasile, practic, predică credincioşilor doc-trina
cosmogonică biblică, polemizând continuu cu opiniile diferiţilor gânditori antici,
inventariind doar elementele acestora şi nealipindu-se total şi pe faţă de nici un
asemenea element, propria lui doctrină precizându-se, astfel, din aceste apropi-eri
doar de aceste elemente doctrinare, apropieri care trebuiesc deduse cu grijă din
context. Aşa se pare a fi, de exemplu, apropierea de doctrina despre natura eterică a
cerului, pe care o aminteşte ca aparţinând aceloraşi „învăţaţi”, care „au respins
ipotezele celor de dinaintea lor şi au avut nevoie de o ipoteză proprie; au emis
ipoteza unei a cincea naturi corporale pentru facerea cerului şi a stelelor de pe cer”.
Pe această doctrină Sfântul Vasile nu o îmbrăţişează vădit (deşi în altă parte
– când vorbeşte despre crearea luminii – afirmă că „lumina ajungea până la eter
şi cer ( )”24 – deci probabil cerul şi eterul sunt lucruri distincte), pentru a nu
20 «Cel Ce a pus cerul ca o boltă» Isaia 40, 22, Om. I. 8, PSB 17, p. 79.
21 Om. II, 5. PG T 92, col. 41, trad. rom. p. 91.
22 Probabil aluzie la Aristotel cu al său tratat De caelo în The Works of Aristotle
Translated into English under the Editorship of W.D. Ross, M.A., Hon. LL.D. (Edin.), Vo-
lume 2 DE CAELO BY J.L. STOCKS Clarendon Press Oxford, 1930.
23 Om. I, 11, p. 82
24 Om. II, 7, p. 93.
141
implica în nici un fel pe credincioşii creştini în dezbaterile doctrinare cosmologice

nesfârşite ce frământau lumea filosofică antică, dar face referinţă la ea în locurile
unde discursul său privind natura cerului şi a tăriei nu mai găsea elemente expli-
cative. El preferă calea mai sigură a ataşării prin credinţă de textul scripturistic,
spunând că „dacă am încerca acum să vorbim de toate câte spun aceşti învăţaţi, am
cădea şi noi în aceeaşi pălăvrăgeală ca şi ei. Noi, însă, să-i lăsăm pe aceşti învăţaţi să
se lupte între ei. Să nu mai vorbim de natura existenţelor ci să dăm crezare lui Moisi,
care a spus: «A făcut Dumnezeu cerul şi pământul şi să slăvim pe Marele Meşter al
celor făcute cu înţelepciune şi măiestrie” 25. Aşa cum deja am spus şi e fapt esenţial
pentru modul de înţelegere a doctrinei sale cosmologice, Omiliile Sfântului Vasile la
Hexaimeron sunt mai mult discurs omiletic şi retoric pentru credinţă şi pentru
Dumnezeu decât abordare ştiinţifică sistematică, analizarea lor fiind totuşi necesară
în perspectiva definirii unei doctrine creştine cosmologice atât prin unele idei corecte
pe care le afirmă crezând mai mult textului scripturistic decât opiniilor filosofilor, cât
şi prin corecţiile şi completările ce le vor face doc-trinei sale ceilalţi Sfinţi Părinţi
Capadocieni.
Doctrina despre natura eterică a cerului e amintită şi acceptată implicit
iarăşi de Sfântul Vasile cel Mare, însă tot cu atitudine polemică şi dispreţuitoare,
atunci când vorbeşte despre faptul că Dumnezeu a creat mai multe ceruri şi când
amin-teşte despre distincţia dintre cerul creat întru început şi tăria creată în cea
de a doua zi. Deşi într-alt loc afirmase că cerul era, ca şi pământul la început,
„netocmit”, pentru că „nici nu era încă terminat şi nici nu primise propria lui
podoabă; nu era luminat nici de lună, nici de soare şi nici încununat cu cetele de
stele, care încă nu se făcuseră” 26, el totuşi nu acceptă teoria creării în etape a
uneia şi aceleiaşi rea-lităţi, cerul ( ) numit tărie ( ) în cea de a doua zi. Şi aici se
pare că are dreptate şi din punct de vedere al cosmologiei moderne, ca şi în
privinţa afirmării existenţei mai multor ceruri create de Dumnezeu. El afirmă
tranşant: „S-a spus de unii din cei dinaintea noastră că în textul acesta al
Scripturii nu e vor-ba de facerea unui al doilea cer ( ), ci este o tâlcuire a celui
dintâi cer; că Scriptura, la început, a vorbit pe scurt de cer şi de pământ, iar aici
ni se arată mai pe larg chipul în care a fost făcut fiecare. Eu, însă, spun că,
deoarece s-a dat celui de al doilea cer ( ) şi alt nume şi o întrebuinţare deosebită,
acesta este alt cer decât cel făcut la început, de o natură mai tare ( ), căruia i s-a
dat şi o întrebuinţare deosebită în univers”27.
Tăria ( ) este astfel o realitate distinctă, alcătuită dintr-o „natură mai tare”,
creată de Dumnezeu prin implicarea Sa directă, referatul biblic nespu-
25 Om. I, 11, p. 83.

26 Om. II, 1, p. 84 - 85.
27 Om. III, 3, p. 100.
142
nând pur şi simplu „«Şi s-a făcut tărie», ci: «Şi a făcut Dumnezeu tăria» (Fc, 1, 7)
şi iarăşi: «A despărţit Dumnezeu» (Fc, 1, 7)”, Sfântul Vasile reliefând acest fapt
îndeosebi pentru a arăta participarea distinctă a Persoanelor Sfintei Treimi în
actul creator al unui element ordonator al creaţiei primordiale, „glasul cauzei

prime” aparţinând Tatălui fiind înfăptuit de „mărturia Puterii făcătoare şi
creatoare”28. Această referinţă este foarte importantă în definirea realităţii „tăriei”
pentru că, anticipând puţin, aşa cum apare şi la Sf. Grigorie de Nyssa, aceasta e
tocmai locul şi mediul de manifestare a puterii lui Dumnezeu. Sfântul Vasile
combate opinia „filosofilor care presupun că există un singur cer a cărui natură
nu permite să i se mai adauge un al doilea sau un al treilea sau mai multe ceruri,
deoarece, după cum gândesc ei, toată substanţa cerului a fost folosită la
alcătuirea unui singur cer”. E vizată şi rezumată aici, practic, doctrina filozofică
antică29 despre natu-ra eterică a cerului, conform căreia, cerul trebuia să fie un
corp unitar, continuu (acest fapt am văzut că l-a împrumutat şi Sfântul Vasile)
care să asigure mişcarea uniform circulară a stelelor şi a tuturor corpurilor cereşti
pe care anticii le vedeau că se mişcă pe cer. Conform acestei doctrine, dată fiind
infinitatea universului şi veşnicia materiei alături de demiurgul creator presupus
de sistemele filosofice antice, corpul eteric al cerului trebuia să fie şi el
nemărginit. „Cerul ( ), spun ei – filosofii antici, este un singur corp, care se
mişcă circular, şi acesta este mărginit dacă substanţa pentru facerea cerului s-a
întrebuinţat la primul cer; atunci n-a mai rămas nimic pentru facerea celui de al
doilea sau celui de al trei-lea. Acestea îşi închipuie cei care dau Creatorului
pentru facerea lumii o materie necreată ( )”. 30 Împotriva acestei doctrine, Sfântul
Vasile pare să îmbrăţişeze, practic, opinia acelor „filosofi care susţin că sînt
nenumărate ceruri şi lumi”, ataşându-se şi el, pe baza mărturiilor Sfintei
Scripturi, modelului cosmo-logic geocentric, pe care însă îl critică în alte
aspecte. El spune: „Deci, cuvântul filosofilor care spun: «e cu neputinţă» ni se
pare de râs şi de batjocură. Atât de de-parte suntem de a ne îndoi de existenţa
unui al doilea cer ( ), încât căutăm şi pe al treilea, de a cărui privire a fost
învrednicit fericitul Pavel (2 Co 12, 2); iar psalmistul, când vorbeşte de „cerurile
cerurilor” ( ) (Ps 148, 4), ne face să ne gândim la mai multe ceruri” 31.
Prin aceasta Sfântul Vasile aduce, păstrându-se fidel Scripturii, o îmbună-
tăţire a modelului cosmologic al filosofilor antici, acceptând şi afirmând exis-
28 Om. III, 4, p. 102.

29 Platon, Phaidon, 108d-111d, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, vol. IV, Bucu-reşti,
1983, p. 128.
30 Om. III, 3, p. 99.
31 Ibidem.
143
tenţa mai multor ceruri, originate toate însă în „puterea creatoare a lui Dumne-
zeu îndestulătoare să aducă mai multe ceruri la existenţă” 32, fapt confirmat de
logica şi ştiinţa modernă care intuieşte pentru aceste ceruri şi lumi multiple un
mod de existenţă perihoretic, constând în coexistenţa lumilor una în alta 33. Sfân-
tul Vasile foloseşte tot o imagine plastică, am spune circumscrisă unei înţele-geri
în cadrul spaţiului tridimensional în care trăim, comparând tăria şi măreţia
multiplelor ceruri create de Dumnezeu cu „băşicile de apă pe care le fac
izvoarele”34, imaginând practic existenţa unor ceruri – spaţii de existenţă
alăturate sau înscrise unul în altul, după modelul unor sfere concentrice. El spune
expunând opinia filosofilor antici, şi implicit presupunând existenţa unor corpuri
eterice cereşti create având calităţi perihoretice, incluzându-se doar iar nu şi
penetrându-se reciproc, dat fiind faptul că şi filosofii antici dar şi Sfântul Vasile
gândeau doar în spaţiul tridimensional: „Aceste ceruri n-ar fi cu nimic mai
ciudate decât cele şapte cercuri, în care, după cum mărturisesc toţi filosofii, se
poartă cele şapte planete, care sunt şi vârâte unul în altul, în chipul vaselor puse
unele în al-tele. Iar aceste planete, spun ei, pentru că se mişcă contrar mişcării
întregului cer, prin despicarea eterului (natura cerurilor ar fi totuşi eterul ca
element al mişcării uniforme împotriva căreia se mişcă în sens invers planetele),
scot un sunet atât de plăcut şi armonios, încât întrece dulceaţa cântecelor...” 35.
32 Ibidem.
33 Despre existenţa unor universuri paralele, a mai multor lumi, argumentează
foarte interesant Jean Guitton, Dumnezeu şi ştiinţa, Ed. Harisma, Buc., 1992, p. 87, 88:
„nu ar fi două particule fantomă care ar putea să existe alături de realitatea noastră, ci
universuri complete, lumi paralele cu a noastră ... noi mărşăluim de fapt într-un labirint
în care o infinitate de lumi posibile ar strânge din toate părţile cărarea noastră strâmtă,
toate fiind la fel de reale şi adevărate dar inaccesibile”. Ideea e afirmată şi de Adrian
Miroiu, Metafizica lumilor posibile şi existenţa lui Dumnezeu, Ed. All, Bucureşti, 1993,
pp. 142-145, unde vorbeşte despre „imaginile” lumilor posibil existente într-o altă lume
creată, printr-un fel de perihoreză a lumilor posibile. Soluţia adevărată ar fi cea a
perihorezei sau a coexistenţei lumilor una în alta, nu exact după modelul perihorezei
treimice ce implică deofiinţimea, ci după modelul coexistenţei unor naturi diferite ce se
includ, se între-pătrund, ce există unele în altele fără a se confunda, amesteca şi despărţi
sau împărţi una pe alta. S-ar putea întrezări o astfel de perihoreză a lumilor la Sfântul
Vasile atunci când el vorbeşte despre crearea simultană a cerului şi a pământului spunând
că Dum-nezeu a creat „nu pe jumătate fiecare, ci a făcut tot cerul şi tot pământul; în
acelaşi timp şi substanţa şi forma lor”. Sf. Vasile cel Mare, Omilia I, PSB 17, p. 87,
lumea pământului fiind, de fapt, într-o relaţie de perihoreză cu cea a cerului unde sunt
formele divine ordonatoare ale materiei.
34 Om. III, 3, p. 99.
35 Om. III, 3, p. 99-100.
144
Am putea crede că o imagine sugestivă a macrocosmosului geocentric conce-

put de Sfântul Vasile cel Mare, ar fi cam cea evocată de imaginea de mai jos, dacă
într-adevăr el ar accepta întru totul sistemul cosmologic geocentrist antic. Însă, în
primul rând, adaptarea sa „la puterea de judecată a ascultătorilor săi” şi atitudinea sa

polemică şi dispreţuitoare faţă de „argumentele mai puternice şi demonstra-ţiile
geometrice constrângătoare” ale filosofilor, considerate de el „pălăvrăgeală
geometrică şi meşteşugită”36, îl păzeşte să se circumscrie acestui model, aducând
explicaţii şi argumente pentru explicarea realităţii şi naturii „tăriei”, atât fizice cât şi
biblice, dintre cele mai inspirate-biblice dar şi neinspirate-naturale şi fizice. O
explicaţie neinspirată din punct de vedere ştiinţific dar foarte sugestivă pentru cre-
dincioşii simpli, ar fi comparaţia „tăriei” ( ) cu un plafon în boltă 37 a că-rui parte de
sus e plană putând ţine şi despărţi apele de sus de cele de jos, precum şi comparaţia
acesteia (a tăriei) cu focul, în paragrafe în care menţionează cuvântul eter, făcând
apel, fără să o spună pe faţă, tot la teoria corpului eteric al cerului. De asemenea
înţelegerea „apelor de sus şi de jos” despărţite de tărie ( ), ca fiind de aceeaşi natură
ca şi apa norilor, a ploii şi a mărilor, circumscrie modelul cosmologic al Sfântului
Vasile unei înţelegeri simpliste, naturale, cu referire doar la pământul material aşa
cum îl cunoaştem în proximitatea imediată.
Schiţă a cosmosului geocentric cu sferele planetelor incluse unele în altele
36 Om. III, 3, p. 99 şi p. 100: „A combate sofisticăria şi slăbiciunea ideilor lor, pe
care toţi le descoperă cum le aud, nu este treaba unui bărbat, nici a unui om care ştie să-şi
cruţe timpul, nici a unuia care se gîndeşte la puterea de judecată a ascultătorilor săi.”
37 Om. III, 4, p. 100 : „Aceia ne întreabă: — Dacă este sferic corpul tăriei; aşa cum îl
vede privirea noastră, iar apa este curgătoare şi alunecă în jos împrejurul locurilor înalte, cum
poate apa să stea pe suprafaţa boltită a tăriei? Ce le vom răspunde la această obiecţie
? Dacă un lucru se vede înspre noi rotund în partea sa concavă, nu trebuie neapărat ca
suprafaţa lui exterioară să fie sferică şi nici ca întregul corp să fie rotund şi alunecos, mai
ales că vedem că bolţile de piatră ale băilor şi construcţiile locuinţelor în formă de
peşteră au în interior o forma semicirculară, dar acoperişurile de sus sunt adesea plane”.
145
Sfântul Vasile neagă iarăşi ipoteza filosofilor antici care identificau natura
tăriei cu una din cele patru substanţe simple ale lumii: focul, aerul, apa, pământul
spunând că „totuşi noi nu acceptăm să se spună că «tăria» ( ) este făcută din una
din aceste substanţe simple sau din amestecul lor”, precum şi opinia co-mună ce
punea originea „tăriei” în apă.38
Explicaţiile inspirate sunt îndeosebi cele biblice care trimit la aceeaşi ecuaţie a
tăriei ca loc şi mediu de manifestare a puterii lui Dumnezeu, însă explicate de
Sfântul Vasile într-un mod pueril, simplist, ce-l va determina pe fratele său, Gri-gorie
de Nyssa, să scrie Cuvântul Apologetic la Hexaimeron pentru a completa şi a dărui
Bisericii o învăţătură cosmologică ştiinţifică relativ corectă.
Sfântul Vasile spune că „numele «tărie» ( ) este folosit de obicei în
Scriptură pentru cele ce au o tărie covârşitoare ( ). De pildă, când spune:
«Domnul este tăria ( ) mea şi scăparea mea (Ps 17, l) şi: «Eu am întărit ( )
stâlpii lui» (adică ai pământului) (Ps 74,
3) şi: «Lăudaţi-L pe El întru tăria puterii ( ) Lui» (Ps 150, 1)”; sau, de asemenea,
Sfântul Vasile spune că „Scriptura obişnuieşte să nu-mească «tărie» ( ) ceea ce
este tare şi rezistent ( ” sau „pentru a arăta o natură tare ( )”, „tare şi rezistent”
putând fi, în opinia lui, „aerul condensat”, întărit de Dumnezeu în tunet a cărui
natură e dată, de fapt, de „tăria şi rezistenţa vântului care se opreşte în cavităţile
norilor, de unde rupându-se silnic, dă naştere zgomotului tunetului”, natura lui (a
vântului) tare fiind „în stare să ţină apa, care alunecă şi se împrăştie uşor” 39. O
ex-plicare plină de retorism care are totuşi oarecare valoare de adevăr dacă ţinem
cont că prin cuvântul „vânt” Sfântul Vasile înţelege, undeva mai sus, „duh”, cu
sensul de forţă animatoare a fenomenelor atmosferice, termenul ebraic ruah
permiţând această înţelegere: „Moisi vorbeşte aici de duhul acesta de pe pământ,
adică de mişcarea aerului”40.
Este interesantă menţionarea, în acest context, a lămuririi naturii „tăriei” în

funcţia ei de susţinere a apelor, a referinţei pe care o face Sfântul Vasile la
„pricina care face ca pământul, care este mai greu decât apa, să stea suspendat în
mijlocul universului”, şi care „face ca şi acea cantitate enormă de apă ... să rămâ-
nă imobilă în jurul pământului”, referinţă pe care o dă unora „dintre ascultătorii
38 Om. III , 4, PG T 92, col. 60, p. 101: „nu trebuie să se creadă că tăria este ase-
menea cu apa îngheţată sau cu materia aceea care-şi are originea din strecurarea unei
materii lichide, care este piatra de cristal, despre care se spune că ia naştere printr-o
presiune foarte mare a apei, sau că tăria este asemenea pietrei străvezii, care se formează
în mine...” etc.
39 Cf. Om. III. 4, p. 101. PG 29, col. 60-61.
40 Om. II, 6, p. 92.
146
săi foarte ascuţiţi la minte”, pe care i-a simţit că îi vor „cere să arate ce punct de
sprijin a avut firea apelor” 41, pricină pe care, aşa cum am văzut mai sus, el o
identifică totuşi cu Dumnezeu.
În încercarea sa de a tâlcui o realitate energetică şi spirituală circumscriind-

o lumii imediate materiale în care trăia, probabil că totuşi, explicaţia retorică de
mai sus a Sfântului Vasile nu părea atât de convingătoare pentru toţi ascultătorii
săi. La fel ca şi cea pe care o va da iarăşi tot tăriei ( ) imaginând-o ca pe „ un loc
care desparte umezeala ... ce duce în sus ce este fin şi purificat şi lasă jos tot ce
este des şi pămîntesc”, a cărei natură o descrie comparând-o cu lucrarea focu-lui
de filtrare a umezelii şi de zvântare a pământului 42, făcând referinţe în această
explicare stângace şi la elementul eter „fierbinte şi arzător” care „le-ar cuprinde
şi le-ar arde pe toate” dacă nu ar fi „apa din văzduh” 43.
S-ar putea întrezări astfel, din lunga şi complicata explicare, că Sfântul Vasile
imagina tăria ca pe un mediu intermediar, energetic, fierbinte, cu funcţie de echi-
librare a umidităţii şi a căldurii, pentru păstrarea „bunei întocmiri a văzduhului” 44,
însă în cele din urmă el recunoaşte incapacitatea omului de a cunoaşte cu simţurile
această realitate creată, identificând atribuirea numelui de „tărie” dat acestei rea-lităţi
tocmai calităţii sale inefabile. El ne spune că „Scriptura nu numeşte «tărie» ( )
substanţa rezistentă şi tare, care are greutate şi este solidă; că pămân-tul ar fi meritat
mai potrivit o astfel de numire; dar din pricină că substanţa celor care stau deasupra
pământului este fină şi rarefiată şi nu-i percepută de niciunul din simţurile noastre,
substanţa aceasta s-a numit «tărie» ( ), asemănă-tor cu substanţele foarte fine, care
nu pot fi sesizate de simţirea noastră” 45. Avem iarăşi în această formulare o apropiere
de teoria naturii eterice a cerului, de fapt a „tăriei” ca substanţă sau corp continuu ce
umple cerul înţeles ca spaţiu, deşi o asemenea tâlcuire clară nu se găseşte afirmată
explicit la Sfântul Vasile!
Fără a fi mai explicit asupra naturii materiale create a „cerului” şi a „tări-ei”
pe care le înţelegea totuşi distincte, Sfântul Vasile afirmă faptul că „propriu
vorbind, numirea de «cer» se potriveşte altcuiva, dar, prin asemănare, are parte şi
«tăria» ( ) de această numire” 46, identificând, în cele din urmă, pe baza unor
referinţe din Scriptură la cuvântul cer, realitatea cerului cu „locul care se vede
deasupra noastră”, anume cu „văzduhul care fiind dens şi continuu cade
41 Om. III, 5, p. 102.

42 Om. III, 7, p. 105.
43 Ibidem.
44 Om. III, 7, p. 105.
45 Om. III, 7, p. 104-105.
46 Om III. 8, p. 106.
147
lămurit sub privirile noastre, aşa că, din pricină că este văzut, merită să fie numit
«cer»”, putându-se oarecum deduce că „tăria” ( ) astfel ar fi de fapt văz-duhul, ca
spaţiu care cuprinde nu doar atmosfera terestră, ci şi „mutările soarelui” şi
„conjuncţiile lunii”, deci spaţiu cosmic47.
Sfântul Vasile refuză totodată şi tâlcuirile alegorice ale altor scriitori biseri-
ceşti care ar fi adus un plus de conţinut duhovnicesc Omiliilor sale. El „respinge
ca pe nişte interpretări făcute în vis şi ca pe nişte basme băbeşti”, tâlcuirea
alegorică (a lui Origen), conform căreia „prin ape se înţeleg, în chip figurat,
puterile spiri-tuale şi netrupeşti”, preferând o interpretare radical realistă şi
concret materială: „Să înţelegem prin apă, apa; iar despărţirea făcută de tărie s-o
interpretăm potrivit cauzei date de Scriptură. Iar dacă apele cele mai presus de
ceruri sunt luate vreo-dată spre slăvirea Stăpânului obştesc al universului, noi pe
acelea nu le socotim firi cugetătoare. Nici «cerurile» ( ) nu sunt însufleţite,
pentru că «spun slava lui Dumnezeu» 47, nici «tăria» ( ) nu este o fiinţă înzestrată
cu simţuri, pentru că «vesteşte facerea mâinilor Lui». Iar dacă cineva va spune că
cerurile ( ) sunt puteri contemplative, iar tăria ( ), puteri lucrătoare şi săvârşitoare
ale lucrărilor pe care le au de îndeplinit, să privim cuvintele lui ca pe nişte
cuvinte plăcute, dar nu vom spune că sunt foarte adevărate” 48.
Observăm că Sfântul Vasile a fost de un realism extrem, înţelegând că
Dum-nezeu a creat un cosmos în primul rând material şi căutând ca atare să
înţeleagă realist şi material toate realităţile lumii, prin refuzul ideilor filosofice şi
a oricărei exegeze alegorice nedându-i acestui cosmos material nici o posibilitate
de tangen-ţă cu domeniul spiritual. În această perspectivă înţelege Sfântul Vasile
şi „pămân-tul” creat „întru început”, ca vizând şi circumscriidu-se exact realităţii
imediate a vieţii umane.
Din faptul că Sfântul Vasile afirmă că „Moisi a trecut sub tăcere apa, aerul,
focul şi toate acelea care se nasc din aceste elemente, atunci când a spus : «întru
47 Om. III, 8, p. 106: „ca în aceste locuri unde se spune : «Păsările cerului» (Ps 8, 8)
şi iarăşi: «Cele zburătoare sub tăria cerului» (Fc 1, 20); la fel şi cuvintele : «Se suie
până la ceruri» (Ps 106, 26); iar cînd Moisi a binecuvîntat seminţia lui Iosif, îi dă
binecuvîntarea din roadele cerului, din rouă, din mutările soarelui, din conjuncţiile lunii,
din vîrful munţilor şi al dealurilor celor veşnice (Dt 33, 13—15), pentru că, locul acesta
din jurul pămîntului, prin buna lui întocmire cu aceste bunuri, îndestulează seminţia lui
Iosif. Dar şi cînd îl blestemă pe Israil, zice : «Să fie cerul de deasupra capului vostru de
aramă» (Dt 28, 23)”.
48 Om III, 9, PG 92, col. 76, p. 108. Se poate observa că Sfântul Vasile, relativ,
ac-ceptă teoria care atribuie tăriei o funcţie coordonatoare în crearea viitoarelor lucruri
din zilele următoare ale creaţiei. Tocmai această tâlcuire o va face Sfântul Grigorie de
Nyssa în Cuvântul său apologetic la Hexaimeron, PSB 30, p. 99.
148
început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul»”, s-ar zice că el concepe totuşi o

devenire a lumii, a celor 4 elemente din „pământul şi cerul” create la început, şi
astfel s-ar apropia de un model cosmologic evolutiv implicând o creaţie primordi-ală
a materiei informe; însă faptul că spune imediat „că acestea (elementele) erau în

univers ca nişte completări ale lumii” 49 – adică erau încă din prima zi (textul
scripturistic permite acest lucru afirmând existenţa apei, a aerului – vântul-duhul-
suflul lui Dumnezeu ce se purta deasupra adâncului etc.) ca elemente incluse între
limitele „cerului” şi „pământului”, exclude posibilitatea conceperii de către el a unui
univers în care elementele lui constitutive ar fi evoluat prin creaţie divină din-tr-o
materie primordială; şi aceasta pentru că înţelege pământul doar ca realitate
imediată, mundană, ca materie incluzând cele patru elemente între care la început
predomina apa acoperindu-le pe celelalte şi făcând, astfel, pământul neroditor.
Aceasta este perspectiva în care el tâlcuieşte atributele de „nevăzut şi netocmit” ale
pământului creat „la început”. El spune: „Dacă era nevăzut, atunci gândeşte-te singur
cu ce voal era acoperit. Nu putea să-l acopere focul, pentru că focul este luminos şi
dă mai degrabă lumină decât întunecime celor de care se apropie. Nici aerul nu era
atunci voalul care acoperea pământul; că aerul este transparent şi dia-fan; primeşte
chipurile obiectelor văzute şi le transmite privirilor celor care se uită la ele. Rămâne
să ne gândim că apa acoperea faţa pământului, pentru că materia lichidă nu fusese
încă trimisă la locul său. Din această pricină pământul nu era numai «nevăzut», ci şi
«netocmit». Că încă şi acum mulţimea umezelii este o pie-dică pentru rodirea
pământului. Aceasta era, dar, cauza că pământul nu se vedea şi era netocmit. Că
netocmire a pământului este ceea ce-i este propriu; podoaba lui firească, însă, sunt
holdele de pe câmpii, care se clatină ca valurile mării, livezile înverzite, pline cu fel
de fel de flori, dealurile acoperite cu verdeaţă, munţii, cu vârfurile lor, umbriţi de
păduri. Nimic din acestea nu avea încă atunci pământul; avea, însă, dureri de naştere
pentru naşterea tuturor acestora, datorită puterii puse în el de Creator şi aştepta doar
timpul rânduit, ca, la porunca Lui dumnezeiască, să scoată la lumină cele
zămislite”50.
În contextul demonstraţiei sale că şi cerul ( ) era „netocmit”, Sfântul Vasile
mai afirmase încă o dată această „netocmire” a pământului, spunând că
„tocmirea desăvârşită a pământului o formează belşugul din el” 51, pe care nu-l
putea aduce pentru că era acoperit cu ape (deşi e fapt constatat de la sine că pe
49 Om. II, 3, p. 87.

50 Om. II, 3, p. 87-88.
51 Om. II, 1, p. 84: „odrăslirea a tot felul de plante, creşterea pomilor înalţi —
roditori şi neroditori — culorile frumoase şi mirosurile plăcute ale florilor şi toate câte,
puţin mai în urmă, răsărind din pământ, la porunca lui Dumnezeu, vor împodobi pămân-
149
fundul mărilor şi al oceanelor, pământul rodeşte viaţă din belşug care l-ar fi putut
împodobi în această cheie de înţelegere), motiv pentru care era şi „nevăzut”. Prin
această tâlcuire, Sfântul Vasile se menţine în aceeaşi cheie a circumscrierii totale a
pământului la realitatea materială imediată omului (continent sau planetă), neac-
ceptând nici o interpretare metafizică a realităţilor create în primele două zile ale
creaţiei, aşa cum va face Sfântul Grigorie de Nyssa, deşi în această afirmaţie că
pământul era nevăzut pentru că era acoperit de apele pe care Dumnezeu le va adu-na
în mări, există o contradicţie inerentă care l-ar fi putut forţa la o altă înţelegere.
Anume dacă apele făceau pământul nevăzut la început prin faptul evident că erau
toate, cum spune atunci „că nu erau încă adunate apele în adunările lor, pe care,
adunându-le mai pe urmă Dumnezeu, le-a numit mări”?
Practic, ceea ce nu distinge Sfântul Vasile, datorită tipului de exegeză ad-
hoc făcută la un text atât de dificil şi susceptibil la atât de diverse interpretări, e
faptul probabil al unei evoluţii a realităţii cerului-tăriei ( ) ce separă>desparte
apele primordiale ale creaţiei înţelese atât ca şi esenţă a „pă-mântului netocmit şi
gol” – neînchegat din ape la începutul celei de a doua zile a creaţiei, cât şi efectiv
ca şi pământ material, închegat din ape, aşa cum îl cunoaş-tem în realitatea
imediată, la sfârşitul celei de a treia zile, adunarea apelor de jos în mări pentru a
se arăta uscatul fiind practic tot o lucrare a tăriei ( ) de despărţire a elementelor
pământului. Afirmând aceasta suntem la rândul nostru pe tărâmul ipotezelor
împreună şi cu cercetătorii moderni ai creaţiei sau apariţiei lumii şi, de aceea, cu
atât mai puţin îl putem acuza pe Sfântul Vasile cel Mare de un defect inerent al
concepţiei sale cosmologice, anume de a fi circumscris lumii mundane, omeneşti
„pământul netocmit şi gol” de „la început”.
Pentru a arăta mai în detaliu aceasta şi, în acelaşi timp, pentru a încerca o
desluşire a unui model creaţional corect, se cuvine să facem o incursiune în
aceste ipoteze moderne privind creaţia sau apariţia lumii care şi ele (unele), după
două milenii, circumscriu – ca şi Sfântul Vasile cel Mare, „pământul netocmit şi
gol” de „la început” realităţii noastre mundane imediate, sau (altele), materiei
primordiale pe care, însă, nu o recunosc ca şi creată de Dumnezeu.
Încercând să acomodoze tâlcuirea referatului biblic al creaţiei cu teoriile şti-
inţifice moderne, unii cercetători moderni au inventat ceea ce în cosmologia mo-
dernă se numeşte canopy theories,– teoria stratului dens de vapori sau de gheaţă ce
înconjura pământul asigurând un microclimat propice vieţii (în lumina cosmică
primordială neipostaziată încă în luminătorii cerului – soare, stele, lună etc.), prin
filtrarea radiaţiilor cosmice, sau, o altă teorie, hydroplate theory – teoria ce identi-
tul care le-a dat naştere. Aşadar, pentru că nimic din acestea nu era pe pământ, pe bună
dreptate, Scriptura a numit pământul «netocmit»”.
150
fică raqia-tăria cu mantaua de rocă şi sedimente a planetei Pământ ce împărţea în

două apa care exista pe planeta Pământ netocmită şi goală.
Sfântul Vasile concepe şi el, aşa cum am arătat mai sus, tăria ca pe „un loc care
desparte umezeala ... ce duce în sus ce este fin şi purificat şi lasă jos tot ce este des şi

pământesc”52, putând spune, astfel, că şi el imaginează tăria ca pe o pătură, însă
energetică fierbinte, deosebindu-se astfel de ceea ce afirmă „the canopy theory”.
Conform acestei teorii, înainte de Potop, pământul era înconjurat de o pătură
– plapumă de apă sau de gheaţă care proteja pământul de razele ultraviolete dău-
nătoare. În timpul potopului această pătură a căzut pe pământ ca apă, după potop
nemaiexistând defel această pătură protectoare. Ca urmare, viaţa pe pământ este
expusă radiaţiilor ultraviolete şi efectelor dăunătoare ale acestora. De aceea
avem astăzi boli genetice precum sindromul Down şi homosexualitatea, spre
deosebire de înainte de potop când omul putea vieţui aproape o mie de ani 53.
Chiar dacă nu se identifică exact cu ceea ce gândea Sfântul Vasile cel Mare
(deşi aceste teorii identifică la fel ca el izvoarele adâncului cu apele de deasupra
tăriei, deasupra adâncului cărora se purta Duhul la început) despre tărie şi cosmos,
ipoteza trebuie menţionată aici atât datorită, de exemplu, tâlcuirii forţate a tăriei ca
„un fenomen necunoscut, o virtuală barieră osmotică: un fel de filtru care avea
puterea, adică « tăria » de a separa apele”, de către părintele prof. dr. ing. Gheorghe
Sandu - Ierom. Grigorie al cărui entuziasm nu-l împărtăşim („dumnezeieşte făcut,
magistral descris”)54, cât şi datorită actualităţii încă a teoriei învelişului de apă, ghea-
ţă sau meteoriţi al pământului şi a altor teorii creaţioniste sau evoluţioniste (opuse
acesteia) la fel de materialiste şi entuziaste ce merită analizate totuşi ca şi eforturi şi
contribuţii la desluşirea unui model coerent al cosmogoniei şi cosmologiei biblice.
52 Om. III, 7, p. 105.

53 Cf. şi larga combaterea pe larg a acestei teorii de către Dr. Walt Brown în cartea
sa In the Beginning: Compelling Evidence for Creation and the Flood, 8th Edition
(2008), apud http://www.creationscience.com/onlinebook/FAQ38.html.
54 Prof. dr. ing. Gheorghe Sandu, (Ierom. Grigorie), Ştiinţă şi credinţă, împreună pe
calea Adevărului, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2007, p. 69, şi de asemenea cartea sa
Evoluţia spre Creator, Ed. Mitropolia Olteniei, 2003, p. 43: „Deci nu poate fi vorba de sferele
pe care se mişcau stelele în cosmogoniile păgâne. Este vorba mai de grabă de un fenomen
necunoscut, o virtuală barieră osmotică: un fel de filtru care avea puterea, adică
« tăria » de a separa apele” Evoluţia spre Creator, Ed. Mitropolia Olteniei, 2003, p. 43; o
tâlcuire tot în consonanţă cu canopies theory face şi Ierom. Serafim Rose în cartea sa Cartea
Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, Ed. Sofia, Buc., 2001, p. 79: „Aşadar «tăria» din
Cartea Facerii este un fel de barieră sau filtru natural care desparte cele două niveluri ale
umidităţii atmosferice. Astăzi nu mai observăm un asemenea fenomen anume pe care să-l
putem numi «tărie». Oare pământul alcătuit la început să fi fost altfel?”
151
„The canopy theory” a fost propusă prima dată în 1874 de către Isaac Vail 55
(1840–1912), pe baza unor date mitologice, el crezând că un înveliş de apă al
pământului s-a format cu milioane de ani în urmă pe când pământul a evoluat din
starea moale. Conform acestei teorii, învelişul ce înconjura pământul era doar un
cilindru de vapori deschis la poli. Identificând inadvertenţele (efectul de seră ce
l-ar fi produs un asemenea înveliş, etc.) acestei teorii mulţi cercetători, chiar şi
din cadrul Institutului pentru Cercetarea Creaţiei (ICR) ce a fost pentru mai bine
de 36 de ani avocatul teoriei, au propus pe rând diferite soluţii afirmând că acest
înveliş implică un scut subţire şi sferic de apă – fie ea în stare lichidă, vapori sau
solidă (particule de gheaţă sau chiar o coajă de gheaţă), teoria nerezistând în mod
real calculelor fizice şi matematice, ci doar amânând înţelegerea de către lumea
protestantă americană, în care a fost formulată, a versetelor de la Fc 1, 6-8a, a
na-turii şi structurii Pământului de dinainte de Potop, a Potopului şi a
caracteristicilor geologice ale Pământului.
Revendicarea lui Vail, că de fapt „nu teoria sa e întemeiată pe mitologiile 56
greacă, romană sau egipteană, ci relatările mitologice sunt întemeiate în existenţa
reală în apropierea pământului pentru milioane de ani necunoscute a unui înveliş
ca un cer de ape înainte ca vreun mit să fi apărut” 57, în acest context al
inadverten-ţelor şi contradicţiilor inerente serioase ale teoriei, nu lasă ca soluţie
decât schim-barea contextului de înţelegere a unei asemenea teorii, după părerea
noastră, doar ca mică etapă din cadrul modelului teoriei Big-Bang, când
Pământul ca planetă exista la început în norul – învelişul de lumină galactic şi
solar, crearea luminători-lor în cea de a patra zi fiind şi ea urmarea limpezirii –
restrângerii acestui nor prin înglobarea lui în Soare, stele etc.
Însă adepţii fervenţi ai acestei teorii, întemeiaţi se pare tot în mitologie, au
continuat să identifice presupusul înveliş fie cu ceva sfere multiple de gheaţă care
55 Isaac Newton Vail a publicat mai multe pamflete pe seama teoriei sale despre înve-
lişul pământului, începând cu Waters Above the Firmament în 1874. Alte titluri includ The
Misread Record (also published under the title The Deluge and Its Cause), Eden’s Flaming
Sword, Ring of Truth, The Heavens and Earth of Prehistoric Man, Canopy Skies of Ancient
Man, A Glance at Comparative Mythology, Annular World Evolution, and others. Cele mai
multe dintre aceste titluri au fost republicate de Donald L. Cyr, Waters above the Firma-ment
(Santa Barbara, California: Stonehenge Viewpoint, 1988). În 1902, Vail, de asemenea, a
publicat o carte de 400 de pagini intitulată The Earth’s Annular System. Mai nou John C.
Whitcomb Jr. şi Henry M. Morris au popularizat „the canopy theory” în The Genesis Flood
(Philadelphia, Pennsylvania: Presbyterian and Reformed Publishing Co., 1961).
56 Aceste relatări mitologice sunt prezentate foarte succint şi în cartea Pr. Iov Firca,
Cosmogonia biblică şi teoriile ştiinţifice, p. 152-163.

57 Isaac Newton Vail, The Misread Record (Seattle: The Simplex Publishing Co.,
1921), p. 36, 37.
152
s-ar fi aflat la o distanţă mai mare de Pământ şi care s-ar fi topit efectiv căzând pe
Pământ la Potop, fie cu norul Oort (descoperit prin anii ’80 de către astronomi) de la
marginea îndepărtată a sistemului nostru solar, şi alcătuit din resturile no-rului
primordial al Soarelui şi al sistemul planetar58 sau din trupul zeiţei haosului

– a mării haotice, Tiamat – pământul netocmit şi gol din mitologia babiloniană,
ciocnit de unul din sateliţii planetei Nibiru (zeul Marduk care omoară pe zeiţă în
mitologia sumeriană şi taie trupul ei în două făcând dintr-o jumătate cerul şi din
cealaltă pământul). După alte opinii, planeta Tiamat s-ar fi aflat pe undeva între
planetele Marte şi Jupiter, rezultând astfel, prin ciocnirea ei de Nibiru-Marduk
sau sateliţii lui, centura de meteoriţi dintre aceste două planete şi planeta Pământ
actuală59. Astfel cerul-tăria ar fi identificate, conform acestor mitologii moderne,
cu învelişurile de materie îngheţată, de meteoriţi şi apă şi, de asemenea, posibil,
cu „sfera fixelor” din cosmologiile greceşti vechi. Rezumativ şi intuitiv the
canopy teory poate fi înţeleasă prin ilustraţiile de mai jos:
58 Cf. filmul Fountains of the Great Deep 1/5 http://www.youtube.com/watch?v=F5
t7setGSN4&feature=related
59 Scriitorul evreu Zecharia Sitchin a fost autorul unor asemenea teorii expuse pri-ma
dată în 1975 în cartea sa The Twelfth Planet, prin interpretarea eronată a unor texte sumeriene
pe care nici măcar nu avea pregătirea academică necesară să le analizeze. Aceste teorii au
inflamat inexplicabil lumea astronomilor, numărul imens de site-uri şi de filme create spre a
răspândi ideile lui neputând fi înţeles decât în perspective teoriilor conspiraţioniste de tip new
age ce prognozează distrugerea parţială şi reorganizarea lu-mii în 2012, ca urmare a
perturbării câmpului magnetic terestru de către planeta Nibiru reîntoarsă după 3600 ani (sic!)
în sistemul nostru solar pe care l-ar fi colonizat în alte viz-ite. Cf.
http://waronyou.com/forums/index.php?topic=9910.0, http://www.sitchiniswrong.
com/sitchinerrors.htm, filmele Nibiru 2012 - The end of the World, etc.
153
Schiţe ale presupusului strat de apă sau gheaţă înconjurător al pământului con-
fundat de cosmologia neoprotestantă cu cerul sau tăria.
154

Norul Oort ce înconjoară sistemul nostru solar60
Opusă acesteia este aşa-numita hydroplate theory – teoria ce identifică, aşa

cum am spus, raqia-tăria cu mantaua de rocă şi sedimente a planetei Pământ ce
împărţea în două apa care exista pe planeta Pământ netocmită şi goală. Sfântul
Va-sile se apropie de această teorie atunci când tâlcuieşte foarte simplist
ascultătorilor săi tăria, asemănând-o cu arcurile de boltă din piatră care fiind
plane în suprafaţa superioară pot ţine apa. Iarăşi, această teorie înţelege realitatea
pământului creat la început ca vizând planeta Pământ, iar nu materia din care s-a
creat apoi întreaga lume prin organizare.
Pe scurt, conform acestei teorii, tăria sau crusta de rocă ce împărţea apele
subterane de cele de deasupra s-a fisurat în timpul Potopului, apa ieşind cu o pre-
siune enormă care ar fi împins bucăţi de rocă şi apă până departe în spaţiul
cosmic (peste 20 de mile), acelaşi proces de modificare (de tensionare şi presare
a apelor) a tăriei, determinând apariţia uscatului în ziua a treia a creaţiei.
Teoria aparţine domnului Ph. D. Walt Brown, inginer mecanic şi cercetător
la Massachusetts Institute of Technology (MIT), fiind formulată în cartea In the
60 Cf.http://images.google.com/imgres?imgurl=http://discovermagazi-
ne.com/2004/nov/cover/outer-oort.jpg&imgrefurl=http://discovermagazine.
com/2004/nov/cover/article_view%3Fb_start:int%3D2%26-C%3D&usg=__E
dWQSp25ImlXnIOtqdMIvtIdZHw=&h=374&w=400&sz=29&hl=en&start=1
2&um=1&tbnid=1WnRJXmHTXgxsM:&tbnh=116&tbnw=124&prev=/image s%3Fq
%3Doort%2Bcloud%26hl%3Den%26rls%3Dcom.microsoft:en-us:IE-SearchBox%26rlz
%3D1I7GGLL_en%26sa%3DN%26um%3D1
155
beginning, pe care deja am citat-o, pentru a rezolva de o manieră creaţionistă, în

opinia sa, multe din enigmele majore ale planetei Pământ (formele de relief bizare
– marile canioane, formarea rapidă a munţilor, teoria plăcilor tectonice, formarea
straturilor geologice de sedimente şi fosile, era glaciară şi moartea subită a ma-
muţilor etc.). Întemeierea filologică a teoriei e dată de apropierea semantică
dintre cuvintele ebraice raqia (atmosfera, spaţiu extraterestru, cerul) şi raqa (a
bate, a ciocăni, a aplatiza, a întinde) cu a lor rădăcină baqia (spărturi,
fragmente), şi baqa (spart, despicat), toate descriind, astfel, tăria mai mult ca un
corp solid deformat, şi de aceea, în opinia autorului, atmosfera, văzduhul, spaţiul
extraterestru şi cerul nu pot constitui adevăratul sens al cuvântului raqia, ci
crusta terestră, groasă de 10 mile ce separă apele subterane de cele de suprafaţă,
e cu adevărat tăria de care vorbeşte Geneza, în ea fiind înrădăcinaţi „stâlpii
pământului” iar sub ea existând „izvoarele adâncului”.
Schiţă a concepţiei despre tărie în teoria păturilor de apă – hydroplate theory 61
O prezentare succintă a teoriei poate fi urmărită, de asemenea, în filmul aflat la

61
adresa: http://www.youtube.com/watch?v=u6lw9wSVXcw
156
Explicaţia e vădit forţată, dar e interesantă prin modul de argumentare na-

turalist ştiinţifică a evenimentelor descrise în Biblie (calcule matematice şi fizice
ale forţelor telurice, confirmări ale prezenţei apei în diferite alte corpuri cereşti,
etc., etc.) – aspecte pe care nu le vom aprofunda aici, putând fi consultate direct

pe internet. Însă noi argumente tot filologice, precum tâlcuirea de către Rabbi
Solomon Yitzchaki (A.D. 1040–1105) din Franţa, a versetului Genesis 1:8a ca
„Şi Dumnezeu a numit tăria foc în ape - And God called the expanse fire in
waters”, în locul traducerii tradiţionale creştine: „Şi Dumnezeu a numit tăria cer
- And God called the expanse heaven”, pe baza etimologiei cuvântului
shamayim (cer) compus din cuvintele foc (esh) şi apă lichidă (mayim), îi ajută
autorului teoriei să explice încălzirea până la incandescenţă a „stâlpilor
pământului” – pământul devenind astfel „foc în apă” – cer sau tărie – sub efectul
repetat al forţelor gra-vitaţionale ale Soarelui şi Lunii, apa subterană ajungând
sub o presiune enormă înainte de Potop şi astfel declanşând cataclismul planetar
ce a dus la forma actuală a Pământului, cu continentele separate, cu clima şi cu
munţii şi râurile pe care îna-inte nu le avea aşa de mari şi de diferenţiate.
Conform acestui mod de înţelegere, în Biblie ar fi fost introdus artificial şi
pentru claritate pe lângă substantivul tăria adjectivul cerului, în cele 4 cazuri
când acestea se întâlnesc împreună în Geneză (Fc 1, 14-20) (considerate de autor
ca formulări redundante dacă tăria ar fi acelaşi lucru cu cerul sau atmosfera –
sic!), în opoziţie cu primele 4 cazuri din Fc 1, 6-8, tăria fiind o singură realitate –
crusta terestră – pe care noi nu o putem înţelege datorită faptului că nu putem să
înţelegem starea de dinainte de cădere, când cerul era pe pământ (sic!) 62.
Teoria e marcată, aşa cum se poate deduce, de inadvertenţe şi concepţii spe-
cifice mediului protestant şi spiritului american, autorul ei refuzând, în străduinţa
sa de a explica referatul creaţiei doar cu ajutorul în principal al geologiei şi doar
circumscris Pământului ca planetă şi ca realitate imediată, să accepte o viziune
mai largă implicând tradiţiile filosofice, religioase şi alte teorii ştiinţifice (Big-
Bang, fizica quantică) şi rămânând fără răspunsuri la multe contradicţii ce le
ridică teoria sa (bunăoară de ce forţa gravitaţională a Soarelui sau a altor sateliţi
ai altor planete nu le fac să explodeze şi pe ele, dacă în doar 2000 de ani această
forţă a acumulat energia necesară cataclismului diluvian de pe Terra explicat
astfel foarte naturalist? etc.)
Însă cu toate acestea am considerat utilă menţionarea ideilor ei întrucât şi ea se
înscrie în tipul exegezei realiste şi naturaliste pe care a practicat-o şi Sfântul Vasile
cel Mare şi, de asemenea, în perspectiva încercării de a plasa cosmogonia terestră
descrisă de Biblie în cadrul scenariului şi scării timpului propuse de teoria
62 Cf. http://www.creationscience.com/onlinebook/FAQ37.html şi următoarele.
157
Big-Bang, în care s-ar putea să aibă şi ea vreo oarecare veridicitate. Scenariul

cosmogonic şi cosmologic propus astfel ar fi, practic, specific împletirii
tradiţiilor filosofice, filologice, religioase şi ştiinţifice, cerul ca „foc în apă”
putând fi înţe-les şi ca „ape de foc” ale materiei-pământului – supa primordială a
particulelor quantice – ce evoluează conform teoriei Big-Bang descrisă în
imaginile şi tabelul de mai jos, tăria ca manifestare a puterii lui Dumnezeu atât în
tărâmul spiritual (lumea spirituală născută din apele de sus), cât şi ca forţă a
radiaţiei fundamentale (particule Plank), împărţind aceste ape primordiale în nori
galactici şi macrostruc-turând mai departe apele de jos din care apare, ca
minusculă fărâmă de materie, şi planeta Terra-Pământ. La nivelul acesteia, poate
„the hydroplate theory” ar avea oarecare valoare de adevăr dacă ţinem cont că
cuvintele nevocalizate ale limbii ebraice tăinuiesc realităţi multiple şi că tăria, ca
crustă separând apele pe pământ, ar fi formată tot ca lucrare a câmpului universal
gravitaţional care e manifestarea tăriei create de Dumnezeu în ziua a doua a
creaţiei la nivelul întregului cosmos şi a sistemului solar şi planetar.
Fotografii ale Nebuloaselor Orion şi a Vulturului luate de

Telescopul spaţial Hubble
158
Schiţă a teoriei Big-Bang63
Relatarea referatului biblic pentru primele zile ale creaţiei se pretează, prin
ambiguitatea cuvintelor (în ebraică) şi a expresiilor cu semnificaţie multiplă spi-
rituală şi metaforică descoperită ulterior de tradiţie (de. ex. mulţimea de ape din
Apocalipsă = mulţime de popoare – apele de foc de sus = cerul spiritual alcătuit
din ierarhia popoarelor de îngeri slujitori ai lui Dumnezeu, etc.), la o asemenea
interpretare ce ar explica formarea materiei lumii şi macrostructurarea ei în gala-
xii, stele, planete, sateliţi, comete, meteoriţi prin lucrarea puterii divine manifes-
tate prin ceea ce Biblia numeşte realitatea enigmatică şi ambiguă a tăriei – raqia
63 Cf. http://www.crystalinks.com/bigbang.html
159
( ). Tăria ca lucrare divină ar viza practic nu doar ziua a doua, ci toate primele
trei zile, ca energie ce structurează cosmosul de la nivelul „nimicului sau
sâmburelui iniţial” de materie şi al cerului iniţial (apele de foc) până la formarea
planetelor. Acest mod de abordare şi explicare permite ca scenariul biblic pentru
crearea planetelor, dar şi a celorlalte realităţi cosmice şi a vieţii să fie mereu
actual, acestea oricând putându-se naşte sau structura prin lucrarea tăriei ( ) de
separare şi limpezire a norilor galactici (apelor de foc ale cerului) în care se nasc
stele – noi sori şi planete – noi pământuri.
Acest scenariu, care, de altfel, e formulat şi de dr. Alexandros Kalomiros, Pr.
Iov Firca şi de Jean Kovalevsky în cărţile lor 64, Îl face pe Dumnezeu creator al în-
tregului univers, nu doar al cerului şi pământului circumscrise realităţii vieţii umane
imediate, expresia ebraică „tohu va bohu” descriind o asemenea realitate a pămân-
tului „netocmit şi gol” de „la început”, fiind chiar tâlcuită conform unei asemenea
înţelegeri ca „netocmit şi nevăzut>transparent” de către primii traducători ai Bibli-ei,
fapt afirmat şi de fratele Sfântului Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa. 65
Tabel expunând istoria universului nostru în cosmologia de tip

Big Bang inflaționist66
Timp (s) Temperatura Eveniment
(k)
< 10-43 - „Zidul lui Plank” (Nu ştim ce a fost înainte.)
ERA GRAVITAŢIEI CUANTICE
1 x 10-43 1 x 1032 Începutul acţiunii legilor fizice.
64 Jean Kovalevsky, Taina originilor, Anastasia, 1996; Pr. Iov Firca, Cosmogonia
biblică şi teoriile ştiinţifice, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998; dr. Alexandros Kalomiros,
Sfinţii Părinţi despre originile şi destinul cosmosului şi omului, Ed. Deisis, Sibiu, 2003.
65 Sf. Grigorie de Nyssa, în Cuvânt apologetic la Hexaimeron, în PSB 30, p. 102: „Acest
adevăr reiese cu şi mai mare claritate din tălmăcirile făcute de Simah, de Teodotion şi de
Aquila în versiunile lor. Cel dintâi se exprimă aşa: «Şi pământul era gol şi neprecis»; al
doilea: «era deşert şi nu se vedea nimic pe el», iar al treilea zicea: «era nimic şi atâta». După
părerea mea, se vede de la toţi trei că fiind gol nu dădea încă nici o viaţă, ci se afla doar în
puterea lui Dumnezeu. Prin faptul că pământul era «neprecis» însemnează că în el însuşirile
sau calităţile nu se despărţiseră deolaltă, ci tot universul se înfăţişa doar ca o masă informă,
fără calităţi deosebite, fără culoare, fără formă, fără tărie, fără greutate, fără mărime, cu un
cuvânt, fără ca să se fi putut deosebi în el vreo calitate oarecare”.
66 Cf. drd. ing. Eugen GANŢOLEA, Revelat Sfinţilor Părinţi şi descoperit de ştiinţă,
Adevărul este unul, disertaţie master, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna”,
Sibiu, 2009, p. 116-117.
160
FAZA DE INFLAŢIE
1 x 10-38 1 x 1029 Universul unificat.

1 x 10-35 1 x 1028 Prima rupere a simetriei Universului unificat.
Decuplarea forţei gravitaționale.
Sfântul
1 x 10-34 1 x 1027 Începuturile perioadei extinderii inflaţioniste.
1 x 10-32 1 x 1027 Începuturile perioadei extinderii inflaţioniste.
Perioada de reîncălzire.
1 x 10-11 3 x 1015 A doua rupere a simetriei (Universului unificat).
Vasi c Mar
Decuplarea forţei tari (interacţiunea nucleară tare).
le e
ERA QUARK-LEPTONICĂ
2 x 10-7 2 x 1013 Anihilările particule-antiparticule „tau”.

1 x 10-5 2 x 1012 Formarea hadronilor din quarcuri.
7 x 10-5 1 x 1012 Anihilare particule-antiparticule „muonice”.
e
5 x 10-4 4 x 1011 Asimetria barioni-antibarioni (nerespectarea
simetriilor C, P, T).
1 x 10-1 3 x 1010 Decuplarea neutrinilor.
1 x 100 1 x 1010 Apariţia curenţilor cu sarcina.
1 x 101 5 x 109 Anihilările electroni-pozitroni.
ERA RADIAŢIEI
1 x 102 1 x 109 Începe faza de nucleosinteză. (Apar nuclee de D,

He, Li, Be).
1 x 103 4 x 108 Încetarea fazei de nucleosinteză. Energia parti-
culelor scade sub bariera Coulomb.
4 x 1010 6 x 104 Densitatea materiei devine egală cu cea radia-
ţiei.
ERA MATERIEI
3 x 1013 3,3 x 103 Combinarea electronilor şi a nucleelor atomice.

~ 1 milion
Formarea atomilor de H şi He.
ani
1 x 1014 20 Formarea galaxiilor din Populaţia I.
~ 3 milioane
ani
1,5 x 1016 - Formarea soarelui din sistemul nostru solar (face
~ 5 miliarde
parte din Populația a II-a de galaxii).
ani
161
1,4 x 1016 - Formarea sistemului nostru solar.

~ 4,5
miliarde ani
1,1 x 1016 - Apariţia vieţii pe Pământ.
~ 3,5
miliarde ani
4,5 x 1016 2,73 Momentul actual.
~ 15
miliarde ani
Însă spre deosebire de fratele său, Sfântul Vasile are o atitudine vădit şi
radi-cal critică faţă de opinia celor din epoca sa ce urmau ideile filosofilor
platonici şi concepeau materia ca principiu exterior şi coetern lui Dumnezeu, ce
tăgăduieşte „participarea integrală a marelui Dumnezeu la crearea lumii”:
„Ziditorul, spun ei, a luat lumea din afara Lui; iar înţelepciunea Creatorului
universului i-a dat lumii forma. Deci, după ei, lumea este alcătuită din materia pe
care Dumnezeu o avea înaintea Sa – care-şi avea existenţa în altă parte – şi din
forma şi modelul primite de la Dumnezeu”67.
În acest context al teoriilor platonice şi aristotelice ale ideilor sau formelor
infuzate materiei coeterne cu divinitatea, aceştia afirmau faptul că sub cuvintele
„pământul era netocmit şi gol” ar trebui înţeleasă materia. El spune: „Dar cei
care falsifică adevărul, cei care nu-şi învaţă mintea să urmeze Scripturii, ci strică
sensul Scripturii după voia lor, aceia spun că prin aceste cuvinte este arătată
materia”68. Astfel Sfântul Vasile, urmând strict Scripturii şi circumscriind
pământul din prima zi a creaţiei realităţii pământeşti umane, refuză orice
abordare şi înţelegere me-tafizică a acestuia, pe baza tâlcuirii sale la referatul
creaţiei neputându-se susţine teoriile moderne cosmologice de tip Big-Bang.
Modelul său cosmogonic vizează doar pământul ca realitate imediat umană.
Fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa, dându-şi seama de limitele modelului
cosmologic al Sfântului Vasile, dimpotrivă, va interpreta pământul „dintru
început” tocmai ca şi realitate metafizică, ca şi natură în care sunt infuzate
calităţi şi energii divine ce dau forma, conţinutul şi calităţile pământului actual.
Motivul pentru care Sfântul Vasile refuză identificarea „pământului netocmit şi
gol” cu materia, e tocmai pericolul şi incompatibilitatea de a face din materie un
principiu coetern cu Dumnezeu, indispensabil Acestuia la crearea lumii, aşa cum era
în modelul cosmologic platonic, fapt care ar fi diminuat atotputernicia creatoare a lui
Dumnezeu. El spune: „Dacă materia este nefăcută, urmează mai
67 Om. II, 2, p. 86.

68 Om. II, 2, p. 85.
162
întâi că este de aceeaşi cinste cu Dumnezeu şi trebuie să fie învrednicită de aceeaşi

preţuire. Dar poate fi, oare, o mai mare lipsă de credinţă ca aceea de a da materiei
celei fără de însuşiri, fără de chip, urâtă în cel mai înalt grad, urâţenie nespusă – ca
să folosesc chiar cuvintele acelora – de a da, deci, materiei aceeaşi cinstire ca şi

înţeleptului, puternicului şi preabunului Creator şi Ziditor al universului?” 69
Aşadar, din analiza incompatibilităţii dintre o „materie nefăcută” şi deci co-
eternă şi un Dumnezeu creator atotputernic, ar rezulta necesitatea logică a exis-tenţei
unui intermediar creat sau necreat în şi prin care să se manifeste puterea creatoare a
lui Dumnezeu, căci dacă nu, atunci materia s-ar substitui total puterii lui Dumnezeu.
Sfântul Vasile intuieşte acest al doilea lucru spunând că: „dacă ma-teria a fost atât de
capabilă încât să primească toată ştiinţa lui Dumnezeu – că aceia compară materia cu
puterea lui Dumnezeu, a cărei urmă nu poate fi găsită (Rm 11,
33) – atunci materia este îndestulătoare prin ea însăşi să acopere toată puterea de
gândire a lui Dumnezeu. Iar dacă aceia spun că materia este inferioară lucrării lui
Dumnezeu, şi aşa învăţătura lor se va preface într-o blasfemie şi mai nesocotită,
pentru că, din pricina defectuozităţii materiei, Dumnezeu n-ar mai fi putut face şi
lucra propriile Sale opere”70; însă nu intuieşte şi pe primul, nevorbind nicăieri
despre vreun intermediar creat sau necreat care să transmită puterea creatoare a
lui Dumnezeu, discursul său în această privinţă evocând, fără să o accepte direct,
doar teoria transmiterii directe a formelor sau raţiunilor divine către „pământul
netocmit şi nevăzut”.
Aşa cum vedem, şi trebuie spus încă o dată acest lucru, sunt condamnaţi ace-ia
care „compară materia cu puterea lui Dumnezeu” şi ideea că „materia ar fi fost atît
de capabilă încât să primească toată ştiinţa lui Dumnezeu”, pentru că materia ar fi
devenit astfel „îndestulătoare prin ea însăşi să acopere toată puterea de gândi-re a lui
Dumnezeu”. Ori acest fapt îl va accepta, de exemplu, Sfântul Grigorie de Nyssa, însă
într-un mod diferit, interpunând „lumina” creată în prima zi şi „tăria” ( ) creată în cea
de a doua zi, ca locuri şi medii de manifestare a „puterii de gândire” a lui Dumnezeu,
ca un fel de oglindă care nu doar susţine fizic, ci şi informaţional lumea, transmiţând
şi păstrând formele sau raţiunile divine după modelul cărora sunt create făpturile 71.
De o manieră similară fusese rezolvată pro-
69 Om. II, 2, p. 85.

70 Sf. Vasile, Omilia II, PSB 17, p. 85-86.
71 Grigorie de Nyssa, Cuvânt apologetic la Hexaimeron, PSB 30, p. 99, vorbind des-pre
facerea luminii: „De aceea trebuie să credem că la temelia tuturor lucrurilor existente zace
câte un temei raţional şi creator chiar dacă acesta întrece cu mult puterea noastră de
înţelegere”, sau p. 102: „se aştepta să intre în lucrare însuşirile puterii creatoare”, şi 103: „căci
prin acel cuvânt „deşert” se desemnează o putere care nu-i în stare să cuprindă
163
blema, de altfel, şi în platonism unde, între modelul veşnic contemplat de Demi-

urg şi lumea sau universul creat, e interpusă o „copie mobilă a eternităţii” 72
creată de Demiurg care e, de fapt, timpul sau cerul care se mişcă circular imitând
astfel eternitatea divinităţii.
Intermediarul ar putea fi astfel şi în creştinism, – şi comentariile referitoare
la creaţie ale celorlalţi Capadocieni permit o asemenea interpretare, – cerul şi tă-
ria, acestea fiind înţelese nu ca ceva veşnic şi divin prin ele însele, ci ca
substanţe sau lucrări create – „lumina spirituală, firile raţionale şi nevăzute şi
toată podoaba celor spirituale” pentru cer şi „corp continuu subtil şi tare” care să
reflecte şi să poarte în sine raţiunile divine atotţiitoare ale lumii, pentru tărie –
definirea tăriei ca loc de manifestare a puterii şi înţelepciunii lui Dumnezeu
precum şi creaţia sa specială, aşa cum am văzut, de către Dumnezeu (Dumnezeu
a făcut tăria; Dumne-zeu a despărţit apele) arătând-o pe aceasta ca lucrare a Sa
specială de ordonare a lumii. Acest intermediar este inclus de Sfântul Vasile, de
fapt, în Iisus Hristos, „în El fiind făcute toate cele văzute şi nevăzute” (Col 1, 16,
citat de Sf. Vasile în Hom. I, 5), panteismul fiind evitat tocmai prin sublinierea de
către el a caracterului creat al cerului spiritual şi a materialităţii tăriei ca şi corp
continuu susţinător al tuturor corpurilor cereşti din cosmos. 73
calităţi ca să înţelegem că Creatorul lumii a produs o forţă în stare să păstreze calităţi...”

Sfântul Grigorie referindu-se la pământul netocmit şi gol de la început numit de el şi „masă
informă” căreia Dumnezeu i-a transmis calităţi prin manifestarea înţelepciunii şi atotpu-
ternciei sale puse în creaţie ca „singurele în stare să ocârmuiască totul printr-o îndoită lucrare:
aceea a stării şi a mişcării” manifestată prin mişcare circulară a cerului sau a tăriei, aşa cum o
descrie şi la începutul tratatului „Despre facerea omului”, PSB 30, p. 18.
Cf. Platon, Timaios, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, vol. VII, Bucureşti, 1993,
72
37d-38a, p. 150-151.
73 Acest fapt ne trimite la domeniul paradigmelor divine şi la cel al lucrărilor spiritua-le
ale lui Dumnezeu realizate prin intermediul acestor paradigme, realizate, în opinia Sfân-tului
Vasile cel Mare, aşa cum am văzut, din eternitate şi în afara timpului creat, şi, prin ur-mare,
nefăcând parte din cerul creat „la început” în această lume creată. Sfântul Vasile cel Mare
afirmă ceva de genul acesta atunci când afirmă că, pentru cerul spiritual „Dumnezeu a creat
lumina spirituală” (Hom. I, 5), cu toate că el dă lui Dumnezeu Însuşi, de asemenea, numele de
„lumină spirituală, începător al existenţelor, izvor de viaţă şi înţelepciune de nepătruns”
(Hom. I, 2). Acest lucru ne face să ne gândim la sofiologie care identifică, de asemenea,
înţelepciunea lui Dumnezeu cu Iisus Hristos (Proverbe 8, 22-23: Domnul m-a creat (qanah) la
începutul lucrărilor sale (Derek), înaintea făpturilor lui, în veşnicie. Din veci fost-am
întemeiată, la început, înainte de facerea lumii). Aceasta înseamnă că lumea a fost creată în
Iisus Hristos, dar El, ca şi creator al cerului şi al tăriei, a pus în aceste două medii
intermediare, prin lumina creată în prima zi şi a Duhului Sfânt, Care se purta conti-
164
Spicuim, în cele ce urmează, din câteva cărţi şi studii enunţuri ale teoriilor
fizicii moderne ce încearcă să definească un model al acestui intermediar creat,
atribuindu-i calităţi mai mult sau mai puţin spirituale.
În studiul său, Massive Superstrings and the Firmament, Gerardus D.

Bouw, Ph.D. arată cum e definit firmamentul în Sfânta Scriptură, referindu-se la
faptul că prin „tărie” Dumnezeu „ţine toate cu Cuvântul puterii Sale” (Evr 1, 3).
O asemenea funcţie atotţiitoare este atribuită eterului în încercările de teore-
tizare a unui substrat energetic quantic susţinător al lumii materiale în fizica mo-
dernă. Aşa cum e descris în formularea teoriilor despre eter în studiile ştiinţifice pe
care le rezumăm, acesta ar fi un concept împrumutat în vechea filosofie greacă de la
evreii din Babilon sub numele de plenum, el fiind un mediu atotpătrunzător, care e
deopotrivă solid, dar şi permite mişcarea prin el. Teoretizarea existenţei lui a fost
încurajată în modernitate prin descoperirea valabilităţii ecuaţiilor lui Maxwell în
combinarea electricităţii şi magnetismului într-un singur câmp, numit plenum eter
sau luminiferous aether, concept ce nu a reuşit practic să acopere deplin realitatea
mediului continuu căutat de cosmologia filosofică şi ştiinţifică, drept pentru care el a
fost decretat un concept demodat, mort, inutil pentru fizica modernă, fiind însă în
continuare deopotrivă căutat şi detestat. De fapt, el este, după câte se pare, un
concept evitat de ştiinţa modernă marcată de evoluţionism şi ateism tocmai pentru că
ar conduce la confirmarea referatului biblic al creaţiei care vorbeşte despre cre-area
„tăriei” sau a firmamentului în ziua a doua. Modelele sale matematice şi fizice
imaginate de cercetători, dimpotrivă, rezolvă mult mai multe din enigmele fizicii
quantice decât o fac teoriile care îl ignoră deliberat lansându-se în gnoze indefinite şi
nearticulate ce vor să ontologizeze abstract şi indefinit universul.
nuu deasupra apelor primordiale, raţionalităţile care coordonează toate celelalte creaturi şi
lucruri spirituale şi materiale. În acest caz, lumina creată în prima zi va avea, de aseme-nea,
ceva spiritual, păstrând o anumită putere de transmitere a raţionalităţilor divine către
pământul-materie şi de structurare a acestora ca şi cosmos. Sfântul Grigore de Nazianz afirmă
ceva care confirmă acest punct de vedere: „Doar pentru făpturile inferioare şi pen-tru ceea
ce ne înconjoară el a făcut să strălucească pentru prima dată această lumină. El a stabilit
acestei Mari Lumini să înceapă lucrarea sa prin [crearea] luminii, pentru a înlătura tenebrele,
confuzia şi dezordinea care domnea peste tot. Dar el nu a creat mai întâi, după părerea mea,
lumina organică şi solară; el a creat o lumină incorporală, nesolară (Ουκ οργανικον, ... ουδε
ηλιακον..., αλλ ασωµατον και ανηλιον), pe care el nu a dat-o decât mai târziu soarelui
pentru a lumina lumea, în timp ce pentru alte lucruri el a creat materia mai întâi şi le-a
îmbrăcat apoi numai cu forma lor, atribuindu-le locul lor, chipul şi dimensiunile lor; aici,
pentru a săvârşi o minune mai admirabilă, el a creat forma înaintea materiei, căci lumina este
forma soarelui, apoi a creat (fabricat) materia, adică soarele care este ochiul zilei." (Sf.
Grigorie de Nazianz, Orat. XLIV, 4, PG t. XXXVI, col. 609.)
165
El ar fi un eter creat, infinit de dens, aceeaşi densitate a sa găsindu-se practic şi

în întreg universul şi în cea mai mică părticică a acestuia, fiind practic reflecţia în
plan creat a plenumului divin definit prin proprietăţile atotputerniciei, atotşti-inţei şi
atotprezenţei divine, despre care se vorbeşte în Faptele Apostolilor 17, 28
– „căci în El trăim, ne mişcăm şi avem fiinţa noastră”. Probabil proprietăţile lui
asemănătoare divinităţii i-au făcut pe greci să divinizeze în mod greşit cerul.
Firmamentul ar fi un plenum creat în care mişcarea circulară continuă şi în-
chisă a lucrurilor sau obiectelor materiale create ar fi posibilă datorită principiului
incertitudinii definit de Heisenberg, ce face ca lucrurile create să nu realizeze nici-
odată finitudinea acestui mediu ce imită plenumul divin. Conform studiilor pe care le
rezumăm, principiul lui Heisenberg e confirmat, practic, şi de Sfânta Scriptură, prin
versetele din Ecclesiast 3,11: El a făcut fiecare lucru frumos în timpul lui: de
asemenea el a aşezat lumea în inima lor, astfel încât nici un om să nu poată afla
lucrarea pe care Dumnezeu a făcut-o de la început la sfârşit”; şi Ecclesiast 9, 11 în
care se spune că: „...timpul şi şansa li se întâmplă lor tuturor”. De asemenea în Luca
10, 31: „din întâmplare un preot trecând pe cale a trecut pe alături...” etc.).
Particulele constitutive ale eterului sau firmamentului, conform modelului
propus de Gerardus D. Bouw, Ph.D. sunt particulele Plank „care au fost privite ca
nimic mai mult decât fluctuaţii într-un vacuum cauzate de către principiul incer-
titudinii al lui Heisenberg”. Dimensiunile acestor particule sunt lungimea = 1.62 x
10-33 cm, masa = 2.18x10-5 grame, densitatea firmamentului fiind de 3.6x10 93 g/ cm3,
iar tempertatura de 1.4x1032 K. În cadrul marii teorii a unificării (GUT) aceste
particule au fost identificate cu „supercorzile masive” „massive superstrings” ale
universului având practic mărimi şi caracteristici identice, pe o asemenea super-
coardă ale cărei capete se mişcă cu viteza luminii fiind o tensiune de 10 40 tone. Din
aceste caracteristici fizice, rezultă clar calitatea de „tărie” sau firmament a unui
asemenea mediu atotpătrunzător, aceste particule având o masă şi un volum infime şi
o energie imensă, care dă puterea lor de tensiune sau susţinere a lumii văzute
materiale, care de altfel reprezintă doar circa 1% din masa reală a universului74.
Alături de modelul de eter, oarecum mai material şi argumentat biblic, al
fizicianului Gerardus D. Bouw, Ph.D., există modele matematice şi fizice care ac-
centuează caracterul instabil şi aleatoriu al temeliei total energetice a cosmosului
constituite din fluctuaţiile din vacuumul absolut a particulelor numite „cuarci” „a
căror «substanţă» nu este decât o pâclă de cifre”, „modelul lor sprijinidu-se pe un fel
de ficţiune matematică, care, în mod straniu, prezintă avantajul de a funcţiona”,
74 Gerardus D. Bouw, Ph.D., Massive Superstrings and the Firmament, http://www.
geocentricity.com/geocentricity/ ft.html; Allen Rothwarf, An Aether Model of the Uni-

verse, Electrical and Computer Engineering Department, Drexel University,
Philadelphia, Pennsylvania 19104 U.S.A.
166
fapt ce face ca ei să „rămână pentru totdeauna exilaţi „în partea cealaltă” a

realită-ţii observabile”75, astfel încât: „...pătrunzând tot mai adânc în infinitul
mic, insta-bilitatea microparticulelor creşte tot mai mult, ceea ce este în
detrimentul ipotezei existenţei unui fundament de ordin material (a unui „fund

stâncos”, după spusele lui Jean Guitton), ducându-ne cu gândul iarăşi la existenţa
unei lucrări spirituale de susţinere a lumii văzute” 76.
Se întrevede, astfel, din vastul şi complexul material rezumat aici prin câ-
teva citări, caracterul mai mult sau mai puţin material, energetic, informaţional
sau chiar „spiritual” (ţinând cont de caracterul aleator-liber al constituirii acestor
cuarci) al acestui fundament sau temelii susţinătoare ale lumii.
Răspunsul la această dilemă privind materialitatea sau imaterialitatea şi „spi-
ritualitatea” acestui fundament, îl aflăm în declaraţia Sfântul Vasile că Dumnezeu
este cauza voluntară, şi nu involuntară, a lumii, descoperindu-ne modelul pe care el
îl admite implicit în ceea ce priveşte felul în care Dumnezeu a creat lumea evi-tând
panteismul, şi anume că întreaga lume este creată în mod obiectiv în mintea lui
Dumnezeu, şi după aceea „La început” cerul şi pământul (lumea materială) au fost
„create”, şi apoi „lucrate” sau „formate” ca „o umbră a puterii lui Dumnezeu”. El
spune: „Aşadar, ca să arate că lumea este o operă de artă, pusă înaintea tuturor spre a
fi privită şi contemplată şi ca să facă cunoscută înţelepciunea Creatorului ei,
înţeleptul Moisi n-a folosit alt cuvânt, ci a zis: «întru început a făcut», n-a zis: «a
lucrat», nici «a adus-o la existenţă», ci: «a făcut». Şi pentru că mulţi şi-au închipuit
că lumea este din veşnicie coeternă cu Dumnezeu şi nu vor să accepte că este făcută
de Dumnezeu, ci că lumea există automat alături de El, ca umbră a puterii Lui, şi
pentru că mărturisesc că Dumnezeu este într-adevăr cauza lumii, dar o cauză
independentă de voinţa Lui, aşa cum trupul este cauza umbrei sau făclia cauza
luminii, profetul, vrând să îndrepte o înşelăciune ca aceasta, s-a folosit de această
preciziune a cuvintelor, spunând: «întru început a făcut Dumnezeu». Nu i-a dat lumii
cauza existenţei ei, aşa cum spun aceia, ci că Dumnezeu Însuşi a făcut-o: ca bun,
această operă folositoare; ca înţelept, această operă prea frumoasă; ca puternic,
această operă foarte mare. Moisi ţi-a arătat pe Meşter, Care nu numai că a intrat în
fiinţa tuturor celor din lume, dar a şi pus toate părţile ei în armonie unele cu altele şi
a făcut un tot armonic, corespunzător şi de acord cu El”77.
75 Jean Guitton şi colaboratorii, Dumnezeu şi ştiinţa, Ed. Harisma, Bucureşti, 1992, p. 68.
76 Pr. Lucian-Răzvan Petcu, Cosmologia creştină şi teoriile fizicii moderne, Ed.
Sofia Bucureşti, 2008, p. 144-145, cf. Jean Guitton şi colaboratorii, Dumnezeu şi ştiinţa,
Ed. Harisma, Bucureşti, 1992, p. 67.
77 Hom. I, 7, p. 78 http://www.ccel.org/ccel/schaff/npnf208.viii.ii.html, şi nota 1394
din această ediţie electronică cf. Plat., Tim. § 10. ᾽Αγαθὸς ἦν, ἀγαθῷ δὲ ουδεὶς περὶ
167
Această distincţie este una foarte importantă, confirmată de tradiţia tuturor

Sfinţilor Părinţi, care afirmă că Dumnezeu acţionează în lumea noastră materială nu
dezvăluindu-Şi fiinţa, ci doar „asemănarea slavei Sale” 78, ca model informaţional sau
formator pentru lumea materială. În această perspectivă lumina creată în pri-ma zi ar
putea purta, de asemenea, raţionalităţi divine formatoare ale cerului şi pământului
primordial ca şi cosmosul, fiind doar strălucirea sau „asemănarea”, pe planul creat, a
energiilor divine necreate sau a logiilor creaţiei odihnind în Iisus Logosul lui
Dumnezeu, şi astfel realizând funcţia intermediarului necesar care transmite
rationalităţile divine pe planul creat.
De asemenea, prin referinţa pe care am văzut, la început, că o face la fap-tul că
toate „se ţin prin puterea Creatorului”, pentru că «în mâna lui Dumnezeu sunt
marginile pământului» (Ps 94, 46), prin referinţa de mai sus la „adâncul înţelepciunii
lui Dumnezeu...”, în contextul referatului creaţiei, şi, de asemenea, prin identificarea
voalată a cerului-tăriei cu eterul, şi prin menţionarea „raţiunii tehnice” ordonatoare
dintru „început” a lumii, am putea considera că şi Sfântul Vasile presupune şi el
cumva acest intermediar79. Oricum, în modelele cosmologi-ce moderne, eterul este
privit ca o copie a plenumului divin infinit atribuindu-i-se asemenea caracteristici
care sunt, de fapt, constante fundamentale ale universului, ce fac ca „firmamentul să
dicteze proprietăţile fizice ale universului”, „modul cum universul fizic se
comportă”, deoarece „constantele fundamentale controlează re-acţiile şi fenomenele
fizice”, ele intrând efectiv în calculul sau definirea densităţii
οὐδενὸς οὐδέποτε ἐγγίγνεται φθόνος, τούτου δ᾽ ἐκτὸς ὢν πάντα ὅτι μάλιστα γενέσθαι
ἐβουλήθη παραπλήσια ἑαυτῷ.
78 Sf. Teodoret de Cyr, Exegeza la Cartea profetului Daniel, Ed. Sophia, Bucureşti,
2004, p. 146, citând şi explicând descoperirea lui Dumnezeu către Ezechiel ca „asemănare a
slavei lui Dumnezeu” (Ez I, 2). De asemenea, Sf. Maxim Mărturisitorul, în Scholiile sale la
«Numele divine» ale Sf. Dionisie Areopagitul, spunând că: «oştirile angelice şi toate lucrurile
sensibile sunt chipuri şi asemănări ale raţiunilor (ideilor) divine; sau modelele lor sunt
înţelesuri veşnice ale lui Dumnezeu, pentru care şi după care au fost toate lucrurile în El,
nefiind altceva decât El» (Capitolul VII, 3, PG IV, col. 352a, trad. rom. Pr. Stăniloae, p. 214,
Ed. Paideea, Bucureşti, 1996). Sau afirmaţia Sf. Augustin, că „Dumnezeu a imaginat sau
inventat lumea din veşnicie, dar lumea nu este eternă, nici co-eternă cu Dumnezeu” (Cf.
Confessiones, Xl, 7, PL 32, 813, trad. rom., p. 335-336).
79 Anume că versetul Rm 11, 33 – „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei
lui Dumnezeu” – ce e dat, mai sus, ca referinţă pentru „puterea de negrăit a lui
Dumnezeu” manifestată în actele creatoare, ar fi putut fi înţeleasă în per-spectiva
„adâncului” de ape primordiale ce dădea, în concepţia sa „întunericul” deasupra căruia
se purta Duhul lui Dumnezeu, „adânc” ce ar fi putut „ascunde” la începutul lumii bogăţia
şi înţelepciunea şi ştiinţa lui Dumnezeu.
168
firmamentului80. Iar faptul că Sfântul Vasile acceptă existenţa mai multor ceruri
– o afirmă aceasta criticându-i, aşa cum am văzut, pe filosofii păgâni ce spuneau că
materia necreată ( )81 a unicului corp al cerului nu poate fi fo-losită la facerea mai
multor ceruri – ar fi confirmat de aceste teorii moderne, fiind de fapt ipoteza

existenţei mai multor intermediari creaţi de Dumnezeu ca şi copii diferite dar
asemănătoare ale plenumului Său divin sau ca şi fundamente spirituale şi energetice
susţinătoare ale lumilor umbrite de aceste ceruri. Totuşi, în acest caz ar trebui să
acceptăm – aşa cum Sfântul Grigorie de Nyssa a făcut-o – existenţa, pentru cer, dacă
nu a unei materii necreate (nedevenite) respinse de Sfântul Vasile, atunci „a unei
forţe capabile să ţină calităţi”, adică capabilă să primească nu toată înţelepciunea lui
Dumnezeu, ci doar pe cea strict necesară acestei lumi. Însă, ia-răşi, perspectiva
restrânsă naturalistă şi refuzul oricărei reflecţii metafizice asupra realităţilor create în
primele zile ale creaţiei, îl împiedică a o formula concret.
Sfântul Vasile spune, dimpotrivă, cu referire la pământul creat „întru înce-put”:
„Acelaşi lucru (ca şi despre cer) să ni-l spunem şi despre pămînt. Să nu cercetăm cu
curiozitate care este fiinţa lui, nici să nu ne sfărâmăm mintea, căutând ce este sub el,
nici să căutăm o natură lipsită de însuşiri, care prin ea însăşi ar fi fără însuşiri
(subl. n.), ci să ştim bine că toate câte le vedem la el - sunt rânduite pentru a-i da
existenţă şi pentru a-i completa fiinţa. Că n-ai să ajungi la nimic, dacă ai încerca să
elimini cu raţiunea pe fiecare din însuşirile care sunt în el. Dacă îndepărtezi negrul,
recele, greul, densul, însuşirile pe care ţi le dă gustul sau alte însuşiri, pe care le
găsim pământului, atunci nu mai rămâne nimic din pământ”82.
Pământul creat „întru început” a fost aşadar pământul mundan, ţărâna, lu-tul
conţinând toate elementele principale ale lumii ce îi dau fiecare pământului însuşirile
deosebite, Sfântul Vasile menţionând, dar neacceptând efectiv sub nici o formă teoria
aristotelică a formelor ce au fost infuzate ulterior materiei, pentru că „Dumnezeu
înainte de a fi cele ce se văd acum, a gândit şi a pornit să aducă la existenţă cele ce
nu erau; în acelaşi timp a gândit şi cum trebuie să fie lumea şi ce formă să-i dea
materiei, ca să fie în armonie cu ea. Cerului i-a rânduit o natură potrivită cerului, iar
formei pământului i-a dat o substanţă proprie şi trebuincioasă lui. Focului, apei şi
aerului le-a dat forma pe care a voit-o şi le-a adus la existenţă aşa cum o cerea
raţiunea fiecăreia din cele create. A unit într-o prietenie nesfărâ-mată, într-o singură
unitate şi armonie, întreaga lume, alcătuită din diferite părţi”83.
80 Gerardus D. Bouw, Ph.D. Massive Superstrings and the Firmament, http://www.
geocentricity.com/geocentricity/ ft.html
81 Om. III, 3, p. 99.
82 Om. I, 8, p. 79-80.
83 Om. II, 2, p. 86.
169
Sau, puţin mai jos: „Nu pe jumătate fiecare, ci a făcut tot cerul şi tot pămîntul; în
acelaşi timp şi substanţa şi forma lor. Că Dumnezeu nu este descoperitor de
forme; este Creator; a creat însăşi natura existenţelor” 84.
Astfel, polemizând cu filosofia aristotelică şi platonică, Sfântul Vasile, de
fapt, condensează, prin definiţii scurte ce trimit direct la Dumnezeu în relaţia Sa
neintermediată şi nedesfăşurată cu pământul aşa cum îl cunoaşte sensibil orice
om, etapa trecerii pământului de la stadiu de „netocmit şi nevăzut” la cel de
pământ propriu-zis, etapă pe care fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa, precum
şi alţi scriitori, o va prevedea şi o va descrie ca atare. Împodobirea şi rodirea
pământului, deşi recunoscută ca lucrare a „purtării Duhului Sfânt deasupra
apelor”85, rămâne totuşi, pentru Sfântul Vasile, o taină inefabilă, „cu neputinţă de
explicat de limba omenească”, deşi în abordarea retorică a problemei el implică
teoria aristotelică a formelor: „Să ne spună, însă, nouă aceia cum s-a întâlnit una
cu alta: puterea acti-vă a lui Dumnezeu şi natura pasivă a materiei? Materia, care
oferea un obiect fără formă, şi Dumnezeu, Care avea ştiinţa formelor fără
materie, pentru ca să ia de la celălalt ceea ce lipsea fiecăruia: Creatorul să aibă
ceva în care să-şi arate ştiinţa, iar materia să lepede urâţenia şi lipsa de formă?” 86
Concluzii
În încercarea de a folosi elementele de cosmologie antică şi patristică
expuse în Hexaimeronul Sfântului Vasile pentru articularea unui dialog cu
cosmologia modernă, ne aflăm pe tărâmul ipotezelor, şi de aceea sperăm că vom
beneficia de înţelegerea şi îngăduinţa necesară unei asemeni întreprinderi de
pionierat din partea cititorilor mai mult sau mai puţin specialişti în ambele
ramuri – teologie patristică şi ştiinţe cosmologice.
Prin prezentul studiu am încercat să arăt că, alături de alte elemente de
exege-ză, dialog şi doctrină, teoria naturii eterice a cerului sau firmamentului ar
fi teoria care ar furniza elementele unui dialog real şi a unei convergenţe între
ştiinţă şi teologie în definirea unui model cosmologic comun.
În perspectiva celor ce am încercat să demonstrăm, anume că „tăria” sau fir-
mamentul există şi are un caracter mai mult sau mai puţin material, creat sau ener-
getic-informaţional şi spiritual, modelul cosmologic sesizat la începutul studiului
aparţinând Părintelui Serafim Rose, ar avea şi el un oarecare grad de veridicitate,
deoarece, printr-o asemenea „tărie” creată de Dumnezeu şi modificabilă de El
întrucât ea e tocmai manifestarea înţelepciunii şi puterii Lui pentru lumea mate-
84 Om. II, 3, p. 87.

85 Om. III, 6, p. 92.
86 Om. II, 3, p. 87.
170
rială, Dumnezeu poate interveni în creaţie oricând şi oricum, aceste particule sau
fluctuaţii ale energiilor temeliei lumii fiind prin excelenţă mediul manifestărilor
aleatorii ale tuturor posibilităţilor existenţei.
A încerca o rezumare a discursului omiletic despre cosmos al Sfântului Va-

sile cel Mare nu e un lucru uşor, deşi, sperăm, analiza în amănunt a textului pri-
melor sale Omilii a aruncat o oarecare lumină asupra subiectului. Concepând ca
diferite cerul şi tăria, fără a le explica clar natura, şi atribuind şi cerului calitatea
de „netocmit” dat de referatul biblic doar pământului, Sfântul Vasile cel Mare ne
duce cu gândul mai mult la un cosmos primordial – cer şi pământ – mai degrabă
neîmpodobite şi lipsite de viaţă, decât la un „cer şi pământ” lipsite total de ca-
lităţile elementare pe care Dumnezeu le va împărtăşi apoi materiei primordiale.
Pe scurt, Sfântul Vasile neagă identificarea pământului dintru început cu materia
condamnând direct pe filosofii ce îndrăzniseră aşa ceva, iar celelalte consideraţii
ale sale cu referire la celelalte elemente ale lumii create circumscriu modelul său
cosmologic, practic, pământului ca realitate mundană imediată. Fratele său,
Sfân-tul Grigorie de Nyssa, va depăşi această concepţie restrânsă, el oferindu-ne
mult mai multe date necesare unei cosmologii valabile în dialogul religiei cu
ştiinţa modernă. Circumscriind referatul genezei doar la planeta pământ, Sfântul
Vasile Îl transformă pe Dumnezeu, din Dumnezeul creator al cerului şi al
pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute, deci al întregului univers, într-un
Dumnezeu care a creat doar planeta Pământ – Terra. Realismul său extrem,
abordarea retorică şi pastorală a unei probleme filosofice de subtilitate şi
complexitate maximă a deter-minat această viziune circumscrisă asupra creaţiei,
care, de altfel, e foarte bună şi astăzi, la nivelul de înţelegere pe care îl vizează.
Astfel, totuşi chiar cu aceste limite, exegeza sa la referatul creaţiei are meri-
tul ei, pentru că el inaugurează în mediul culturii antice greceşti această tâlcuire
de tip realist care exista doar în mediul siriac, urmaşi precum fratele său Grigorie
de Nyssa şi Sfinţii Ambrozie sau Augustin continuând această tradiţie.
Însă chiar şi din punct de vedere ştiinţific, acrivia biblică pe care o practică în
tâlcuirea referatului creaţiei îl păstrează pe Sfântul Vasile, aşa cum am văzut, în
preajma unor ipoteze pe care cercetarea modernă astronomică şi ştiinţa cosmo-logică
le confirmă ca adevăruri de credinţă ştiinţifice. Astfel teoria universurilor multiple e
presupusă de Sfântul Vasile prin revendicarea existenţei mai multor ceruri, iar teorii
creaţioniste moderne precum „the canopy theory” sau „the hydro-plate theory”,
descrise mai sus, îşi află posibila confirmare sau infirmare în scena-riul
circumscrierii referatului creaţiei la realitatea mundană a pământului.
Acceptarea indirectă şi voalată a naturii eterice a cerului deschide iarăşi co-
mentariul Sfântului Vasile unor interpretări moderne cu mari posibilităţi de confir-
mare de către ştiinţa cosmologică şi teologică modernă. Lumea materială trebuie
171
să fi avut dintru început ceva creat care să-i asigure posibilitatea de tangenţă şi
comunicare cu lumea spirituală la un nivel maxim macrocosmic şi prin care
Dum-nezeu să poată interveni proniator în creaţia sa. Ceilalţi Sfinţi Părinţi
capadocieni precum şi alţi exegeţi creştini ai referatului creaţiei ne permit o
asemenea conside-raţie, aşa cum vom încerca să arătăm într-un alt studiu.
Abstract
In our attempt to use ancient an Patristic elements of cosmology presented
in Saint Basil’s Hexaimeron to articulate a dialogue with modern cosmology, we
are wandering in the land of hypotheses, and that is why we hope to benefit from
the understanding and leniency required for such enterprise of our readers, more
or less experts in patristic theology and cosmological sciences.
The present study aims at showing that, along with exegesis, dialogue and
doctrinal elements, the theory of the ethereal nature of the sky or the firmament is
the theory which provides the elements of a real dialogue and a convergence be-
tween science and theology for the definition of a common cosmological element.
172

Cerul Si Cosmosul in Hexaimeronul Sfantu

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cerul Si Cosmosul in Hexaimeronul Sfantu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cerul şi cosmosul în „Hexaimeronul” Sfântului

Vasile cel Mare

1 Anul Internaţional al Pământului se desfăşoară din ianuarie 2007 până în decem-

Sfântul Vasile cel Mare

existat de-a lungul veacurilor de dinainte? E vădit că curcubeul a apărut atunci

Sfântul Vasile cel Mare

3 Ieromonahul Serafim Rose, Cartea Facerii, Crearea lumii şi omul începuturilor,

Sfântul Vasile cel Mare

4 Cf. G. Bernardi, La date de l’Hexaimeron de Saint Basile, în Studia Patristica, III,

IBMBOR, Bucureşti, 2004, PSB 17, Omilia I, 10, p. 81-82.

pe care o moşteniseră), îl transformă pe Dumnezeu într-un creator doar al lumii

Sfântul Vasile cel Mare

7 John F. Callahan, Greek Phylosophy and Capadocian cosmology, în Dumbarton

timpului, ci e şi neconsiderată cu totul de referatul creaţiei, Sfântul Vasile neiden-

10 Om. III, 9, p. 108.

Toate acestea arată maniera extrem de realistă în care el tâlcuieşte referatul

Sfântul Vasile cel Mare

lingve a Omiliilor la Hexaimeron, (Basile de Cesaree, Homelies sur Hexaemeron, Paris,

planetelor, pe care le numeşte „tot la fel de ciudate” comparând cu ele „cerurile

fizicieni (Parmenide afirma o asemenea concepţie, n.n.) spun, cu cuvinte elegante, că

obiectele de pe pămînt se îndreaptă în jos, atunci negreşit şi pentru întregul pământ

Sfântul Vasile cel Mare

Imagini ale universului de origine biblic-semitică

Deşi acceptă totuşi o tâlcuire concretă, ştiinţifică a zilelor creaţiei şi a realită-

17 Sf. Vasile cel Mare, Omilia I. 8, PSB 17, p. 80.

a aluneca în greşeli şi îl ajută a străbate diferitele doctrine din epocă, speculând

Sfântul Vasile cel Mare

24 Om. II, 7, p. 93.

implica în nici un fel pe credincioşii creştini în dezbaterile doctrinare cosmologice

25 Om. I, 11, p. 83.

27 Om. III, 3, p. 100.

Sfântul Vasile cel Mare

28 Om. III, 4, p. 102.

35 Om. III, 3, p. 99-100.

Am putea crede că o imagine sugestivă a macrocosmosului geocentric conce-

Sfântul Vasile cel Mare

Schiţă a cosmosului geocentric cu sferele planetelor incluse unele în altele

36 Om. III, 3, p. 99 şi p. 100: „A combate sofisticăria şi slăbiciunea ideilor lor, pe

Este interesantă menţionarea, în acest context, a lămuririi naturii „tăriei” în

40 Om. II, 6, p. 92.

Sfântul Vasile cel Mare

41 Om. III, 5, p. 102.

44 Om. III, 7, p. 105.

45 Om. III, 7, p. 104-105.

46 Om III. 8, p. 106.

început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul»”, s-ar zice că el concepe totuşi o

Sfântul Vasile cel Mare

49 Om. II, 3, p. 87.

fică raqia-tăria cu mantaua de rocă şi sedimente a planetei Pământ ce împărţea în

Sfântul Vasile cel Mare

52 Om. III, 7, p. 105.

Cosmogonia biblică şi teoriile ştiinţifice, p. 152-163.

1921), p. 36, 37.

Sfântul Vasile cel Mare

58 Cf. filmul Fountains of the Great Deep 1/5 http://www.youtube.com/watch?v=F5

Sfântul Vasile cel Mare

Opusă acesteia este aşa-numita hydroplate theory – teoria ce identifică, aşa

beginning, pe care deja am citat-o, pentru a rezolva de o manieră creaţionistă, în

Schiţă a concepţiei despre tărie în teoria păturilor de apă – hydroplate theory 61

O prezentare succintă a teoriei poate fi urmărită, de asemenea, în filmul aflat la

Explicaţia e vădit forţată, dar e interesantă prin modul de argumentare na-

Sfântul Vasile cel Mare

62 Cf. http://www.creationscience.com/onlinebook/FAQ37.html şi următoarele.