Sunteți pe pagina 1din 2

Cum se cuvine sa privim moartea?

Sa ne gandim mai putin la cel care se coboara in groapa si care va fi dat putreziciunii, si sa ne gandim la ceea ce este deasupra gropii: sufletul lui, floarea care a ramas si care este destinata vesniciei. Iata un mod crestin de a gandi moartea.

Pentru ca viata tine de biologic, adica de ceea ce este efemer, trecator, iar sufletul tine de eternitate. Viata este un act biologic: respir, si aste este o dovada ca am in mine viata. Nu acelasi lucru este cu sufletul, de acea iubitii mei, noi, pentru morti cand ne rugam, nu ne rugam pentru viata care s-a terminat odata cu cea biologica, odata cu ultima suflare - atunci zicem ca si-a dat viata. E mai greu cand intelegem ca si-a dat sufletul, ca si-a pierdut sufletul. Nu! Sufletul nu se pierde pentru ca este substanta nemuritoare din fiinta omului. Viata este biologica si trecatoare, sufletul este metafizic si este nemuritor. De aceea tinem la viata noastra, ca fiecare, prin instinct. Important este sa tii la suflet mai mult decat la viata. De acea, si cand ne rugam pentru morti, noi nu ne rugam pentru viata, pentru ca mortul s-a dus, viata nu mai este in el, ci ne rugam pentru sufletul lui: Cu sfintii odihneste, Hristoase, sufletul adormitului robului Tau, unde nu este nici durere, nici intristare, nici suspin, ci viata fara de sfarsit, adica viata sufletului. Ele nu pot fi confundate, si nici nu trebuie sa le confundam, partea biologica cu ceea ce este etern in om. Tinem la eternitatea sufletului nostru, si de aceea il si cultivam. Daca ar fi numai pentru viata, n-am mai veni la biserica, nu am mai asista la Sfanta Liturghie, n-am sta in picioare atata vreme. Viata [pamanteasca] se traieste si la sosea, unde e frumoasa viata pana-n zori dimineata. Omul care isi traieste viata este unul care si-o traieste petrecand, si care nu are nici un fel de grija pentru ceea ce se petrece dupa moartea lui. Or, important este ca sa fim constienti intotdeauna de ceea ce se intampla dupa ceea ce se termina viata fizica, adica aceea datorita careia respiram. Sufletul are o alta inspiratie, care nu mai tine de biologic, este respiratia pe care i-o da insusi Duhul Sfant. De aceea, daca viata cade sub incidenta biologicului, sufletul cade sub incidenta eternului, a ceea ce in om este vesnic, si pe care el nu o poate coordona in afara lui Dumnezeu. De aceea, dragii mei, si cand avem rugaciunea pentru Mantuitorul Hristos, zicem: in mormant cu trupul, in Iad cu sufletul si in Rai cu talharul. De ce? Pentru ca noi stim ca Mantuitorul Hristos de indata ce a murit pe cruce, prima miscare pe care a facut-o a fost aceea de a se cobori in Iad. De ce? Pentru ca sa dezlege pe cei condamnati la osanda vesnica. Este Iisus eliberatorul. Nu stiu aici daca este, dar ati vazut oricand pe Mantuitorul Hristos calcand pe portile Iadului, care sunt incrucisate si zdrobite. Pentru ca primul lucru pe care l-a facut este de a-i dezrobi pe stramosul Adam si pe stramoasa Eva, ca si pe toti cei care au adormit impreuna cu ei din toate generatiile, sa-i readuca la viata, adica la viata vesnica. Repet, viata nu este doar cea biologica, este viata sufletului. De aceea si Eminescu foloseste, intr-o poezie de-a lui, expresia viata sufletului meu. Nu-i vorba, repet, de viata biologica, ci de viata nemuritoare. Noi de acest suflet trebuie sa avem grija. Viata, ca oricare viata vine si se duce. Important este ceea ce facem cu putina viata pe care o avem, pentru ca in functie, sau in comparatie cu eternitatea, viata noastra este scurta. O stiau si cei care cantau imnul latinesc Gaudeamus igitur [...] vita nostra brevis est: viata noastra

este scurta si in curand se va sfarsi. Repet, viata! Sufletul este insa nemuritor. De aceea avem o religie, de aceea avem o credinta si de aceea intr-un fel ii mostenim pe stramosii nostri daci, care credeau nu doar in viata biologica, ci si in suflet. De aceea crestinismul a patruns mult mai usor la noi, la romani, datorita acestei mosteniri pe care am avut-o de la stramosii daci care credeau in suflet si in eternitatea lui, decat au avut-o alte popoare cum ar fi germanii, sau anglo-saxoni, sau altii din Europa in care crestinismul a patruns foarte, foarte greu, pentru ca la ei nu exista ca la noi acest fond al perceptibilului mostenit de la inaintasi, care sa creada in nemurirea sufletului, sau in existenta sufletului nemuritor. De aceea este bine sa retinem, din pericopa de astazi a Evangheliei, ca este vorba de bunul nostru cel mai de pret, care este sufletul nostru nemuritor. Pentru el traim, pentru ca altfel, daca ar fi numai viata, am duce-o tot intr-o petrecere prin carciumi si prin restaurante, acolo unde se traieste bine, daca ne rezumam doar la viata. Dar daca adancim viata prin existenta sufletului, si o justificam prin existenta sufletului, atunci trebuie sa avem grija de acest suflet si sa-l cultivam. Si il cultivam cum? Simplu! Prin virtutile pe care ni le recomanda Evanghelia: sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau si pe aproapele tau ca pe tine insuti.In aceasta consta toata legea si toti proorocii: iubirea de Dumnezeu si iubirea de aproapele. Aceasta inseamna iesirea omului din biologic, si invecinarea lui cu eternitatea. Este marele castig pe care ni-l da credinta, pe care ni-l da Biserica, pe care ni-l dau slujbele religioase, si pe care ni-l dau Tainele Bisericii, incepand cu Taina Spovedaniei. Stiti ce este spovedania? Este o primenire a sufletului. Ca unii spun: bine, bine, dar ce sa spovedesti, ca te spovedesti la preot, ai luat iertare, si dupa aceea faci din nou pacatele. Pai le faci, pentru ca esti om, si pentru ca circuitul este totdeauna de la capat. Important este sa nu te lasi rob pacatului la infinit. De ce primavara se regenereaza natura? Pentru ca altfel ar fi o toamna eterna, dar iata ca vine o iarna, vine inghetul, cad frunzele se usuca ramurile, si vine primavara, cand totul reinverzeste, totul se improspateaza, totul intinereste. Asa este si viata crestinului. Trece prin etape, etape de inbatranire si de oboseala, dar Biserica ne-a lasat Taina Spovedaniei care practic ne improspateaza. Repet, ce folos este sa te spovedesti, si-ti iarta duhovnicul pacatele, din moment ce de-a doua zi incepi sa faci altele? De dorit ar fi sa nu le repeti, sau sa le repeti cat mai putin, dar omeneste vorbind, unui om nu i se poate cere imposibilul, ci doar atata cat poate el sa duca, si atunci cand se poticneste, cere ajutor pentru ca sa se ridice.