CURS Educatia Parintilor - 2021

UNIVERSITATEA “ȘTEFAN CEL MARE”, SUCEAVA
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI
EDUCAȚIA ȘI CONSILIEREA PĂRINȚILOR

-Suport de curs-
Conf. univ. dr. Petruța Rusu
-2021-
Curs Educația și consilierea părinților
Descrierea cursului
2
Cursul Educația și consilierea părinților face parte din pachetul de discipline de
specialitate ale specializărilor Managementul Instituțiilor Educaționale și Consiliere școlară și
educație emoțională, nivel master, din cadrul Facultății de Științe ale Educației a Universității
„Ștefan cel Mare” din Suceava. În formarea dumneavoastră academică această disciplină se
bazează pe cunoștințele acumulate prin studierea altor discipline din sfera psihologiei:
Fundamentele psihologiei, Psihologia educaţiei, Consiliere psihopedagogică și Managementul
clasei. Scopul central al acestui curs îl constituie familiarizarea studenților cu diferite modele de
educație și consiliere a părinților, studierea unor strategii de prevenție și a unor tehnici de
ameliorare a comportamentelor problematice ale copiilor.
Cursul urmărește asigurarea unor competențe necesare pentru educația și consilierea
părinților în școală, contribuind astfel la consolidarea relației școală-familie-comunitate. Temele
propuse sunt abordate prin analiza unor studii de caz, analiza rezultatelor literaturii de specialitate
și prin consultarea documentelor oficiale privind activitatea de educație și consiliere a părinților
în mediul școlar.
Structura cursului
Curs 1 și 2. Introducere in educația și consilierea părinților. Conceptul de parenting. Modele ale
consilierii familiale. Programe de training pentru părinți
Curs 3. Modele și teorii privind stresul familial. Influența stresului în cuplu asupra relațiilor
părinți-copii. Stresul profesional și influența acestuia asupra relațiilor familiale.
Interacțiunea munca-familie
Curs 4. Managementul stresului familial. Comunicarea în familie. Conflictele părinte-copil
Curs 5. Comportamentele problematice ale copiilor. Analiza funcționala a comportamenetelor
problematice (metoda ABC). Strategii de prevenție a comportamentelor problematice
ale copiilor. Tehnici de modificare a comportamentelor problematice ale copiilor de
către părinți
Curs 6. Comunicarea școală-familie.
Curs 7. Proiecte de educație și consiliere a părinților. Elaborare și implementare. Evaluarea
programelor de educație și consiliere parentală
Evaluare și notare
3
Tip Pondere din
Criterii de evaluare Metode de evaluare
activitate nota finală
capacitatea de analiză și sinteză a Examen scris 50%
Curs
materialelor
respectarea cerințelor de realizare a Elaborarea unui proiect 50%
proiectului de intervenție de consiliere a
părinților;
Teme pe parcurs ce vor
fi realizate la seminar
și postate pe
Seminar platforma Google
Classroom.
Studenții de la MIE vor
avea o temă în plus
având în vedere
numărul mai mare de
ore de curs și seminar.
Standarde de performanţă
Standarde pentru nota 5:
• predarea la timp a temelor de seminar;
• parcurgerea bibliografiei obligatorii;
• materialele elaborate de către studenți pe parcursul activităților va face dovada
originalității. Studenții ale căror lucrări se dovedesc a fi plagiate nu vor fi acceptați
la examinarea finală.
Standarde pentru nota 10:
• abilitatea de a analiza şi sintetiza cunoştinţele specifice educației și consilierii
părinților;
• capacitatea de a comunica corect şi coerent pe teme aferente disciplinei;
• capacitatea de a utiliza şi de a recunoaşte terminologia de specialitate;
• cunoaşterea și exemplificarea tehnicilor de disciplinare pozitivă a copiilor;
• abilitatea de a analiza critic articole de specialitate pe tema parentingului;
• capacitatea de a proiecta și implementa proiecte de educație și consiliere a

4
părinților.
Nota finală se compune din: a. punctajul obținut la examenul scris - 50% și b. punctajul
obținut pentru seminar - 50%. Examenul scris se va desfășura în sesiunea de la finalul semestrului
I. Pentru realizarea proiectului de consiliere a părinților se vor respecta cerințele prezentate mai
jos. Nerespectarea grilei de realizare a proiectului va duce la penalizări sau pierderea punctajului
corespunzător.
Proiect de educație și consiliere a părinților

Realizați un proiect de educație și consiliere a părinților care să vizeze o problemă specifică.
Accentul proiectului va fi pus pe aplicarea cunoștințelor dobândite în cadrul cursului de Educația
și consilierea părinților. Proiectul va avea aprox. 6 pagini și va conţine următoarele secvenţe:
1. Titlul proiectului
2. Partea teoretică – sinteza literaturii de specialitate (articole, cărți, capitole de carte) cu privire
la tema proiectului
• Definirea problemelor –Exemple: consilierea părinților pentru dezvoltarea stimei de sine
a copiilor, comunicarea eficientă părinte-copil, disciplinarea pozitivă
• Descrierea problemelor din perspectiva studiilor existente – prezentarea de teorii, modele
teoretice
• Identificarea posibililor factori de formare şi dezvoltare a problemei. De cele mai multe
ori problemele au mai multe surse de formare - rareori un singur factor declanşează un
comportament neadecvat (de exemplu, agresivitatea unui copil poate fi determinată de:
problemele familiale, neîncrederea în sine, grupul de colegi). Identificarea cauzelor care
au condus la dezvoltarea unei probleme este un pas important în eliminarea ei.
• Identificarea factorilor de menţinere şi de activare a problemei. Factorii de menţinere a
problemei (exces/deficit comportamental) împiedică formarea unor atitudini adecvate sau
abilităţi eficiente. De exemplu, utilizarea etichetelor şi a criticii în comunicarea dintre copii
și părinți reduc posibilitatea de autocunoaştere, încredere în sine şi exprimare asertivă.
3. Planul de intervenţie. Etapele formulării planului de intervenţie sunt: a) formularea obiectivului
de lungă durată – exemple: formarea unei stime de sine pozitive, dezvoltarea abilităţilor de
management al stresului, dezvoltarea abilităţilor de rezolvare a conflictelor; b) formularea
obiectivelor specifice se realizează în funcţie de natura problemei şi obiectivul de lungă durată;
obiectivele specifice trebuie formulate în funcţie de componentele comportamentale, cognitive sau
emoţionale ale descrierii problemei; c) strategiile de intervenţie sunt formulate pentru fiecare
5
obiectiv specific în parte şi sunt realizate prin mai multe activităţi specifice (aprox. 4-5 întâlniri cu
părinții).
4. Evaluarea intervenţiei vizează modificarea cunoştinţelor, atitudinilor şi abilităţilor. Se
realizează prin: chestionare de cunoştinţe, atitudini şi abilităţi, grile de observare comportamentală
(completată şi realizată de profesor), grile de autoevaluare comportamentală.
Aspecte de deontologie academică

Orice material elaborat de către studenți pe parcursul activităților va face dovada
originalității. Studenții ale căror lucrări se dovedesc a fi plagiate nu vor fi acceptați la examinarea
finală. Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancționată prin acordarea notei
minime.
Bibliografie curs
Cărți
1. Bornstein, M. H. (Ed.). (2013). Handbook of Parenting: Volume 4 Social Conditions
and Applied Parenting. Psychology Press.
2. Clark, L., (2011), SOS Ajutor pentru părinţi: Ghid practic de rezolvare a problemelor
comportamentale ale copiilor, Editura ASCR, Cluj Napoca
3. Lavee, Y., (2013). Stress processes in families and couples, în G. W. Peterson & K. R.
Bush (Eds.), Handbook of marriage and the family, 3rd edition. New York: Springer
4. Stiffelman, S. (2012). Parenting Without Power Struggles: Raising Joyful, Resilient
Kids While Staying Cool, Calm and Connected, Atria Books, New York
5. Ştefan,C.; Kallay, E. (2010). Dezvoltarea competenţelor emoţionale şi sociale la
preşcolari. Ghid practic pentru părinţi, Editura ASCR, Cluj Napoca
6. Vrăşmaş, E., A. (2002). Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucureşti, Editura Aramis
2002.
7. Wolfendale, S., & Einzig, H. (2013). Parenting Education and Support: new
opportunities. Routledge.
Articole:
8. Benzies, K., & Mychasiuk, R. (2009). Fostering family resiliency: A review of the key
protective factors. Child & Family Social Work, 14, 103114.
9. Cummings, E., Goeke-Morey, M., & Papp, L. (2003). Children’s responses to
everyday marital conflict tactics in the home. Child Development, 74(6), 1918–1929
6
10. Davies, P. T., and Cummings, E. M. (1994). Marital conﬂict and child adjustment: An
emotional security hypothesis. Psychological Bulletin, 116, 387– 411.
11. Fincham, F. D., Stanley, S. M., & Beach, S. R. H. (2007). Transformative processes in
marriage: An analysis of emerging trends. Journal of Marriage and Family, 69, 275-
292.
12. Gottman, J. M., Katz, L. F., and Hooven, C. (1996). Parental meta-emotion philosophy
and the emotional life of families: Theoretical models and preliminary data. Journal of
Family Psychology, 10, 243–268.
13. Grolnick, W. S., Bridges, L. J., and Connell, J. P. (1996). Emotion regulation in two-
year-olds: Strategies and emotional expression in four contexts. Child Development, 67,
928–941.
14. Kalpidou, M. D., Rothbaum, F., and Rosen, K. (1998). A longitudinal study of mothers’
and preschool children’s aversive behaviors during dyadic interaction. Journal of
Genetic Psychology, 159, 103–116.
15. Longstreth, S., Brady, S., & Kay, A. (2013). Discipline Policies in Early Childhood
Care and Education Programs: Building an Infrastructure for Social and Academic
Success. Early Education & Development, 24(2), 253-271.
16. Reid, J. B., Snyder, J. J., and Patterson, G. R. (Eds.). (2013). Antisocial behavior in
children: Developmental theories and models for intervention. Washington, DC:
American Psychological Association.
17. Repetti, R., Taylor, S., & Seeman, T. (2002). Risky families: Family social
environments and the mental and physical health of offspring. Psychological Bulletin,
128(2), 330–366. doi:10.1037//0033-2909.128.2.33
Bibliografie minimală curs:

Cărți
1. Clark, L., (2011), SOS Ajutor pentru părinţi: Ghid practic de rezolvare a problemelor
comportamentale ale copiilor, Editura ASCR, Cluj Napoca
2. Vrăşmaş, E., A. (2002). Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucureşti, Editura Aramis
2002.
7
Articole
3. Longstreth, S., Brady, S., & Kay, A. (2013). Discipline Policies in Early Childhood
Care and Education Programs: Building an Infrastructure for Social and Academic
Success. Early Education & Development, 24(2), 253-271.
4. Reid, J. B., Snyder, J. J., and Patterson, G. R. (Eds.). (2013). Antisocial behavior in
children: Developmental theories and models for intervention. Washington, DC:
American Psychological Association.
5. Repetti, R., Taylor, S., & Seeman, T. (2002). Risky families: Family social
environments and the mental and physical health of offspring. Psychological Bulletin,
128(2), 330–366. doi: 10.1037//0033-2909.128.2.330
Bibliografie seminar
Cărți
1. Botiș, A., Axente, A., (2011), Disciplinarea pozitivă sau Cum să disciplinezi fără să
rănești, Editura ASCR, Cluj Napoca.
2. Cury, A., (2010), Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi. Cum să formăm tineri fericiţi
și inteligenţi, Editura For You.
3. Bernard, M., (2014), Da, Poți! Pentru părinţi. Cum să creşteţi performanţele copilului
la şcoală, Editura ASCR, Cluj Napoca
4. Döpfner, M, Schürmann, S., Lehmkuhl, M., (2004), Copilul hiperactiv şi încăpăţânat,
Editura ASCR, Cluj-Napoca
5. Mahoney, A. & Tarakeshwar, N. (2005). Religion's role in marriage and parenting in
daily life and during family crises. In R. F. Paloutzian & C. L. Park (Eds.) Handbook
of the psychology of religion and spirituality, pp. 177-198. New York, NY: Guilford
Press
Articole
6. Amato, P. R. (2001). Children of divorce in the 1990s: An update of the Amato and
Keith (1991) meta-analysis. Journal of Family Psychology, 15(3), 355–370.
doi:10.1037/0893-3200.15.3.355
7. Bodenmann, G., & Shantinath, S. D. (2004). The Couples Coping Enhancement
Training (CCET): A new approach to prevention of marital distress based upon stress
and coping. Family Relations, 53(5), 477–484. doi:10.1111/j.0197-
6664.2004.00056.x
CURS 1 și 2
8
Conceptul de parenting. Stiluri parentale. Modele ale consilierii familiale. Programe de

training pentru părinți
Conceptul de parenting
Parenting-ul (parentalitate, parentaj) se referă la:

- procesul îngrijirii copiilor până când aceștia sunt suficient de maturi pentru a avea grijă de ei
înșisi (Merriam/Webster Dictionary);
- rolurile sociale ale părinților (responsabilitățile și drepturile lor) în raport cu copiii (Turliuc,
2004);
Grusec, Saritaș & Daniel (2014) consideră că parenting-ul este eficient atunci când
facilitează dezvoltarea socio-emoțională a copiilor: când le permite copiilor să aibă o contribuție
importantă asupra societății și să aibă o viață fericită.
Cerințe ale parenting-ului:
- să vizeze siguranța și sănătatea copiilor;
- să promoveze starea de bine socio-emoțională a copiilor (sentimentul de auto-eficacitate
și stimă de sine);
- să urmărească socializarea copiilor (să îi ajute pe copii să se comporte în acord cu
standardele morale și sociale ale societății).
Temă de reflecție:
Analizați 3 părinți pe care îi cunoașteți din perspectiva îndeplinirii cerințelor parenting-
ului descrise mai sus.
Stilurile parentale
- reprezintă strategii specifice pe care părinţii le folosesc pentru creşterea copiilor;
- evoluează pe măsură ce copiii îşi dezvoltă personalitatea de-a lungul etapelor de
dezvoltare ale vieţii;
- sunt influenţate atât de temperamentul părintelui, cât şi de temperamentul copilului;
- sunt în mare parte bazate pe stilul în care părintele a fost crescut şi de cultură;
Exercițiu 9
Explicați cum anume stilul parental este influențat de modul în care părintele a fost
crescut și de cultură.
Una dintre cele mai influente abordări în studiul parenting-ului îi aparține Dianei
Baumrind (1967, 1971, 2012). Diana Baumrind a fost interesată de legătura dintre
comportamentul părintelui în relaţia cu copilul şi dezvoltarea competenţei psiho-sociale a
copilului (capacitatea de a interveni într-un context social pentru a-şi atinge scopurile
personale).
Baumrind descrie următoarele stiluri parentale:
Autoritar (Authoritarian) (părinţii spun copiilor lor exact ce trebuie să facă);
Permisiv (Permissive) (părinţii permit copiilor lor să facă tot ce doresc);
Competent (Authoritative ) (părinţii asigură reguli şi îndrumare fără a fi dictatori);
Mai târziu a fost adăugat al patrulea stil: Neglijent (Neglectful) (părinţii îi ignoră pe copii şi se
concentrează asupra lor înşişi).
Elementele de bază care ar putea fi luate în discuţie pentru a înţelege ce contribuie

la realizarea unui stil parental de succes sunt:
Sensibilitate vs. Insensibilitate
Control vs. Lipsă de control.
Părinţii trebuie să creieze reguli şi să fie sensibili la nevoile emoţionale ale copiilor
(să ofere căldură sufletească)
Stilurile parentale de mai sus descriu variaţii normale în creşterea copiilor. Ele nu
reprezintă stiluri deviante care sunt întâlnite în condiţii de violenţă în familie. Majoritatea
părinţilor nu se încadrează strict într-un stil, ci împrumută caracteristici din mai multe stiluri. În
general, părinţii îşi schimbă stilurile pe măsură ce copilul creşte.
Stilul competent
• părintele stabileşte reguli şi oferă suport emoţional copilului.
• acest stil mai este cunoscut ca democratic, asertiv, echilibrat
• copilul este în centrul atenţiei
• presupune un înalt nivel de maturizare al părintelui.
• pot înţelege cum se simt copiii şi îi învaţă cum să răspundă emoţiilor lor
• îi ajută pe copii să găsească opţiuni corespunzătoare pentru a-şi rezolva problemele

10
• îi încurajează pe copii să fie independenţi, dar în acelaşi timp îi controlează şi pun limite
acţiunilor lor
• oferă căldură sufletească şi îndrumare copilului
• nu exercită control asemenea părinţilor autoritari, îngăduind copiilor să exploreze liber,
lăsându-i să ia propriile decizii bazându-se pe propriile raţionamente.
• stabilesc limite clare pentru copiii lor, controlează limitele pe care le pun şi, de asemenea,
permit copiilor să îşi dezvolte autonomie
• pretind copilului un comportament adecvat, independent, corespunzător etapei de
dezvoltare
• stabilesc limite şi pretind responsabilitate, dar când aplică disciplina explică motivele
pentru care au aplicat-o. Modul de disciplină pentru un comportament necorespunzător
este proporţional cu fapta comisă, persistent, dar nu este arbitrar şi violent
• sunt atenţi la nevoile şi preocupările copiilor lor. În mod constant ei vor ierta şi învăţa pe
copii, în loc de a-i pedepsi;
Rezultate = copiii vor avea o înaltă stimă de sine şi vor deveni independenţi.
Acest stil parental este cel mai recomandat de cercetătorii din domeniul creşterii copiilor.
Stilul autoritar
• părintele oferă control, dar nu este sensibil la nevoile emoţionale ale copilului;
• este cunoscut şi sub denumirea de totalitar, strict sau toxic;
• părintele aşteaptă un înalt grad de conformare şi ascultare a copilului faţă de regulile şi
directivele date, fără a oferi posibilitatea unui dialog deschis între părinte şi copil;
• este caracterizat de restricţii şi pedepse;
• părinții autoritari au aşteptări mari de la copiii lor, dar nu le explică raţionamentul
regulilor şi limitelor stabilite;
• sunt mai puţin sensibili la nevoile copiilor lor;
• cer ascultare fără explicaţii şi se concentrează asupra statutului lor.
Rezultate = copiii vor avea competenţă socială scăzută

În anumite culturi şi grupuri etnice (Asia) consecințele acestui stil sunt mai bune.
Dacă cererile sunt prea mari, ori forţat impuse copilului, copilul poate avea probleme
emoționale.
11
Stilul permisiv
• părintele este sensibil la nevoile copilului, dar nu are niciun control asupra lui;
• stil indulgent, fără control;
• este caracterizat ca având puţine aşteptări privind comportamentul copilului;
• sunt foarte receptivi la nevoile şi dorinţele copiilor, îi îndrumă şi îi acceptă;
• nu le cer copiilor să îşi controleze emoţiile sau să aibă un comportament corespunzător;
Părinții neglijenți
• au un grad redus de receptivitate şi control, în general nefiind implicaţi în viaţa copilului
lor;
• sunt detaşaţi emoţional, neinteresaţi de viaţa copilului, nu impun limite în privinţa
comportamentului copilului;
• ignoră sau sunt insensibil la opiniile şi stările emoţionale ale copilului;
• asigură nevoile de bază ale copilului;
• copiii adesea încearcă să-şi asigure ei înşişi ceea ce le trebuie ori încetează de a mai
depinde de părinte pentru a-şi dobândi sensul independenţei. Aparent ei se maturizează
mai mult decât ar fi potrivit vârstei lor;
• ei se izoleză emoţional în diferite contexte sociale (ataşament perturbat) fapt ce are efect
negativ asupra relaţiilor pe care le vor dezvolta în viaţă;
• în adolescenţă, dezvoltă probleme de comportament deviant, antisocial.
Rezultate = Copiii realizează că aspecte ale vieţii părinţilor sunt mai importante decât ei
sunt ei pentru părinţii lor, la maturitate se îndepărtează de părinţii lor.
John Gottman, în cartea Raising An Emotionally Intelligent Child: The Heart of
Parenting descrie câteva stiluri de creştere a copiilor analizând capacitatea părinţilor de a-i ajuta
pe copii să îşi controleze impulsurile şi dorinţele, să se motiveze pe ei înşişi, să fie sensibili la
nevoile altora şi să fie capabili să depăşească stresul vieţii. Gottman a pornit de la conceptul de
inteligenţă emoţională elaborat de Daniel Goleman.
Din perspectiva lui Gottman, ceea ce constituie elementul major în creşterea copiilor este
12
modul în care ei sunt ajutaţi să îşi dezvolte inteligenţa emoţională.
1. Părintele antrenor al afectivităţii (Emotion coach)
- Copii crescuţi în acest stil se adaptează corespunzător, au un comportament manierat,

sunt capabili să îşi identifice, evalueze şi să-şi exprime emoţiile într-un mod
corespunzător.
Gottman susține că un părinte care este în postura de antrenor al vieţii emoţionale a copilului
va creşte un copil inteligent emoţional. Acest proces are loc de obicei în cinci etape. Părinţii:
• Sunt conştienţi de emoţiile copilului.

• Realizează că momentele emoţionale sunt ocazii de a se conecta cu copilul şi a-l învăţa.
• Ascultă cu empatie şi aprobă emoţiile copilului.
• Ajută copilul să găsească cuvinte pentru a-şi defini emoţiile pe care le are.
• Pune limite în timp ce explorează opţiuni pentru rezolvarea problemei ce a produs starea
emoţională.
2. Părinţii nepăsători (Dismissing parents) - nu sunt receptivi la emoţiile negative ale copiilor,
le ignoră sau fac glume pe seama acestora;
3. Părinţii care dezaprobă, blamează (Disapproving parents)- îi critică pe copii când aceştia
exprimă emoţii negative şi chiar îi pedepsesc pentru că îşi exprimă emoţiile;
4. Părinţii incompetenţi (Laissez-Faire parents) - acceptă emoţiile copiilor şi empatizează cu
ei, dar nu reuşesc să ofere îndrumare sau să stabilească limite pentru comportamentele copiilor
lor.
Pentru informații suplimentare consultați:
http://www.gottmanblog.com/archives/2014/10/31/the-four-parenting-
styleshttps://www.gottman.com/parenting/research-on-parenting/
Educația parentală
Termenul de educatie parentală, în sens larg, denumeste,”programele, serviciile si
resursele destinate parinților si celor care îngrijesc copii, cu scopul de a-i sprijini pe
aceștia si de a le îmbunătăti capacitatea de a-și crește copiii” (Carter, 1996).
Scopul educaţiei părinţilor este să sprijine părinţii să-şi dezvolte priceperile parentale şi
13
încrederea în propriile forţe şi să îmbunătăţească capacităţile lor de a îngriji şi sprijini copiii.
Competența parentală reprezintă un sistem de cunoștinte, priceperi, deprinderi și
abilități susținute de trasături de personalitate specifice, ce îi permit părintelui să
îndeplinească cu succes responsabilitățile parentale, să prevină și să depășească situațiile
de criză în favoarea dezvoltării copilului (Glaveanu, 2009).
Aplicații
1. Argumentați nevoia educației parentale.
2. Analizati influenta contextului economic și social asupra familiei în diferite perioade istorice.
Rezultatele mai multor cercetări efectuate asupra unui numǎr mare de pǎrinţi şi profesori din
diverse ţǎri aratǎ o tendinţǎ mondialǎ a generaţiei actuale de copii de a avea mult mai multe
probleme emoţionale decât în trecut. Stresul, violenţa, egoismul, depresia şi anxietatea sunt în
creştere la copii şi scade foarte mult vârsta la care se manifestǎ acestea. Acest aspect este deosebit
de important deoarece problemele emoţionale determină problemele de comportament; cele mai
multe dintre comportamentele violente şi situaţiile de indisciplină cu care ne confruntăm în mediul
şcolar se datorează acestor probleme emoţionale.
Sternberg & Williams (2004, apud Mih 2010) explică accentuarea problemelor de disciplină
ale elevilor din ultimii 50 de ani prin trei schimbări majore: 1) schimbări la nivelul societății
(bombardamentul mediatic, saturat de mesaje cu încărcătură negativă), 2) schimbări la nivelul
familiei și al valorilor (de ex. onestitatea, încrederea nu mai sunt valorizate, creșterea semnificativă
a numărului de divorțuri are consecințe asupra performanțelor copiilor și asupra problemelor
emoționale și comportamentale ale acestora. Un studiu realizat în SUA arată că 22% dintre elevii
crescuți de ambii părinți obțin la școală punctajul maxim - calificativul A -, în timp ce doar 16%
dintre elevii crescuți de mamă și 14% dintre elevii crescuți de tată sau un tutore obțin performanțe
similare), 3) creșterea ratei violenței și a agresivității la nivelul comunității.
Programele de informare, consiliere şi formare a părinţilor pot fi realizate de profesioniști
care lucrează sau au legatură cu familia şi copiii:
- consilieri psihopedagogi,
- asistenţi sociali,
- psihologi educaţionali,
- psihologi în domeniul medical şi cel educaţional,
- profesori special pregatiţi,
Orice formator în acest domeniu necesită o serie de deprinderi şi competențe generale cum
14
ar fi cele de:
- comunicare,
- negociere,
- rezolvare în grup a problemelor,
- construire de probleme,
- proiectare de soluţii alternative,
- creativitate în discurs şi soluţii alese,
- decizii rapide şi responsabile luate împreună cu
beneficiarii.
Unii autori consideră chiar ca un formator al părinţilor trebuie să aibă inainte de toate
deprinderea de a conduce în mod democratic un grup de discuții, capacitatea de a comunica şi
de a accepta, de a respecta şi a înțelege părinţii în efortul lor, care nu este întotdeauna constructiv,
de a crește propriii copii fericiţi şi eficienţi în viaţă (Abidin, 1982).
Atitudini și abilități ale consilierului/formatorului
Atitudini ale consilierului:

n Acceptarea necondiţionată
n Empatia
n Congruenţa
n Colaborarea
n Gândirea pozitivă
n Responsabilitatea
Abilități ale consilierului
n Ascultarea activă
n Observarea
n Adresarea întrebărilor
n Oferirea de feed-back
n Furnizarea de informaţii
n Parafrazarea
n Sumarizarea
n Reflectarea
15
Lectură suplimentară
Citiți subcapitolele Atitudinile consilierului și Abilitățile consilierului din cartea
Consiliere educațională (Băban, 2001).
Prin educație, părinții pot cunoaște ce înseamnă de fapt disciplinarea copilului

(învățarea, însușirea de comportamente adecvate) și care sunt metodele de disciplinare adecvate
ce favorizează cooperarea copilului și dezvoltarea unei cât mai bune relații între părinte și copil,
pe de o parte și între părinții copilului, pe de altă parte.
Goodson & Hess au propus trei tipuri de programe pentru a interveni în educația
parentală: programele de informare a părinților; programele de susținere a părinților, centrate pe
grupuri de discuții și programele de formare a părinților.
Prin programele de informare se transmit părinților informații relevante privind
educația, formarea, sănătatea, îngrijirea copiilor, petrecerea timpului liber, orientarea școlară și
profesională, legislația familiei, cunoașterea copilului etc. Activitățile se realizează de regulă cu
grupuri numeroase de părinți, adesea sunt însoțite de materiale informative distribuite
participanților, sunt susținute de specialiști în domeniul respectiv sau de echipe multidisciplinare.
Programele de susținere se referă în general la acțiunile de orientare și consiliere
pentru părinți. De aceste servicii beneficiază în special părinții ai căror copii se află în cicluri
terminale, dar și cei care se află în situații de criză sau au depășit-o de scurt timp. Activitățile se
desfășoară individualizat și personalizat, “față în față” sau/și în grupuri mici de interese, probleme,
opțiuni. Rolul grupului în asemenea programe este mare și susține participanții în depășirea
situațiilor problemă. Acțiunile de orientare și consiliere sunt îndrumate de către specialiști.
Programele de formare a părinților vizează educația părinților, dezvoltarea
atitudinilor și practicilor parentale, a responsabilității parentale, însușirea unor tehnici de
autocunoaștere și cunoaștere, comunicare, luarea deciziilor, managementul timpului si al
resurselor, soluționare de conflicte etc. Activitățile se desfășoară în grupuri mai mici sau mai mari,
în funcție de obiectivele fixate, utilizându-se metode active, cât mai atractive pentru părinți (jocuri
de rol, discuții libere, valorificarea experiențelor personale etc.).
Cele mai eficiente și cunoscute metode utilizate în programele de educație parentală
(Vrăjmaș, 2002):
• Observarea si discutarea în grup mic a comportamentelor parentale cotidiene si particulare,
în situații deosebite;
• Discutarea „față în față” a problemelor;
• Informații asupra activităților copilului, asupra dezvoltării și problemelor care pot

16
interveni, prezentate în forme didactice si ludice;
• Analiza propriilor experiențe sociale și reflecția asupra lor;
• Crearea de povesti pentru copii, pornind de la propria experiență;
• Tehnica incidentelor critice, care folosește analiza evenimentelor și a situațiilor problemă
prin prisma soluțiilor găsite;
• Ateliere de creație în care părinții își exprima personalitatea si în același timp găsesc soluții
pentru a se implica mai mult în creșterea si educarea propriilor copii.
17
Curs 3
Modele și teorii privind stresul familial. Influența stresului în cuplu asupra relațiilor
părinți-copii
Stresul profesional și influența acestuia asupra relațiilor familiale. Interacțiunea
munca-familie
1. Stresul și copingul în cuplu și familie
1.1 Definirea conceptului de stres diadic
Primele studii privind stresul familial au fost realizate de Angell (1936/1965), Cavan și
Ranck (1938) și Koos (1946), care au analizat efectul Marii Depresiuni din 1930 asupra familiilor
americane (apud Lavee, 2012). Aceste studii au urmărit ce tip de familii și în ce condiții sunt
afectate de stres. În ultimele decenii numărul cercetărilor privind stresul familial a crescut, fiind
elaborate o serie de teorii și modele explicative.
Bodenmann (2005) definește stresul diadic ca fiind determinat de un eveniment stresant
sau un conflict specific care afectează ambii parteneri, direct atunci când aceștia se confruntă cu
același eveniment stresant sau atunci când stresul își are originea în interiorul cuplului și indirect,
atunci când stresul unui partener își pune amprenta asupra relației și afectează ambii parteneri.
Stresul diadic poate fi clasificat în funcție de 3 dimensiuni (Bodenmann, 2005) : a. modul
în care fiecare partener este afectat de evenimentul stresant (direct sau indirect), b. originea
stresului (în interiorul sau în exteriorul cuplului), c. secvența de timp (în ce moment al procesului
de coping se implică fiecare partener). Cercetătorii sunt de acord că stresul în cuplu este
întotdeauna un fenomen diadic care afectează ambii parteneri.
Story & Bradbury (2004) clarifică utilizarea termenilor de „stres”, „coping” și „distres”
în contextul cercetărilor asupra relațiilor. Termenul de stres a fost utilizat în literatură pentru a
descrie atât experiențe stresante cât și trăiri subiective de stres sau procesele prin care experiențele
stresante afectează funcționarea individuală. Wheaton (1996) susține că ar trebui să fie folosiți
termeni diferiți pentru a surprinde semnificații diferite: “stresori” cu referire la probleme sau
amenințări, „distres” pentru răspunsul individual la acele situații și “stres” cu referire la procesul
mediator prin care stresorii determină distresul individual. Aceste definiții accentuează importanța
distincției între stresori și răspunsul emoțional pe care aceștia îl declanșează. Story & Bradbury
(2004) susțin că în contextul relațiilor maritale putem avansa ipoteza că distresul psihologic
mediază relația dintre expunerea la stresori și calitatea relațiilor maritale. Răspunsul emoțional nu
18
trebuie confundat cu stresorul însăși.
Pornind de aceste definiții și clarificări, Story & Bradbury (2004) propun utilizarea si
termenului de distres marital în locul celui de stres marital pentru a face distincție între
funcționalitatea maritală și stresori. De asemenea, autorii susțin că este foarte important să fie
făcută distincție între stresori și contextul general al vieții de cuplu, este posibil să considerăm
orice factor contextual potențial disruptiv ca fiind stresant. Condițiile socio-economice și etnia pot
fi considerate stresori doar în măsura în care constrâng oportunitățile și determină schimbări în
cuplu.
1.2 Tipologia stresului diadic
Randall & Bodenmann (2009) clasifică stresul diadic în funcție de locul stresului: stres
extern versus stres intern, în funcție de intensitatea stresului: stres major versus stres minor și în
funcție de durata stresului: stres acut versus stres cronic.
Stresul extern versus stresul intern
Randall & Bodenmann (2009) consideră că este foarte important să facem distincție între
stresul care își are originea în interiorul cuplului și stresul care își are originea în exteriorul
cuplului. Stresorii externi se referă la interacțiunea dintre parteneri și mediul social care poate
afecta indirect relația, stresul individual se răspândește/își pune amprenta asupra diadei și
declanșează stresul diadic. Acești stresori includ: stresul de la locul de muncă, stresul cu vecinii,
stresul legat de familia extinsă (socri, alte rude). Stresul legat de copii este definit tot ca o formă
de stres extern deoarece acest stres nu este inerent cuplului în sine. Stresorii interni se referă la
stresorii care își au originea în interiorul cuplului. Acești stresori includ: conflicte și tensiuni între
parteneri privind scopurile diferite, atitudinile, nevoile și dorințele, obișnuințele unui partener care
au influență asupra celuilalt sau lipsa de compatibilitate dintre parteneri.
Stresul major versus stresul minor
Stresorii majori se referă la evenimente critice de viață ca boli severe, handicap, șomaj,
moartea unei persoane dragi, accidente.
Stresorii minori, de zi cu zi includ aspecte ale vieții de familie (de ex. probleme cu copiii),
conflicte la locul de muncă și aspecte legate de mediul fizic (ex. vecinii). Stresorii minori se referă
la solicitări agasante, frustrante ce apar în interacțiunile de zi cu zi, cum ar fi întârzierea la o
întâlnire, uitarea unei întâlniri (Bodenman, Pihet & Kayser, 2006). Cercetări recente sugerează că
stresul minor are un rol chiar mai important decât stresul major în înțelegerea funcționalității
19
cuplului.
Stresul acut versus stresul cronic
Principalul criteriu de diferențiere dintre stresul acut și stresul cronic este durata de timp în
care un cuplu este expus la stresor. Stresul acut este temporar, pe când stresul cronic este stabil și
are efecte pe termen lung. Înțelegerea impactului stresului asupra relației de cuplu are o foarte
mare relevanță întrucât calitatea relației de cuplu este cel mai bun predictor al satisfacției cu viața
(Ruvolo, 1998). Această înțelegere a stresului diadic poate avea un rol cauzal în promovarea
sănătății fizice, stării emoționale de bine, rezistenței la depresie și performanței la locul de muncă.
Teorii și modele privind stresul familial
1. Modelul ABC-X al crizei familiale

Hill (1949, apud Lavee, 2012) a analizat răspunsurile familiei la separarea și reunirea de
după război și a dezvoltat primul model al stresului familial: Modelul ABC-X al crizei familiale:
A- factorul/evenimentul stresor care interacţionează cu B – resursele disponibile familiei, respectiv
cu C – definiția pe care o dă familia evenimentului, percepţia asupra stresorului. Aceşti trei factori,
împreună pot conduce la adaptarea familiei sau dimpotrivă la instaurarea unei situaţii de criză (X).
Bodenmann (2005) remarcă următoarele puncte slabe ale modelului ABC-X: a. se referă
doar la evenimentele critice de viață, b. integrează prea multe variabile și procese, fiind dificil de
testat empiric.
Modelul ABCX rămâne un model de bază privind stresul familial, multe dintre cercetările
20
din acest domeniu sunt ghidate de componentele A, B, C și X ale modelului. Modelul susține
ipoteza că dimensiunea crizei familiale sau adaptarea familială pot fi prezise de evenimentele
stresante, percepția situației și resursele disponibile familiei.
2. Modelul dublu ABC-X al stresului familial și adaptării în timp (McCubbin & Patterson,
1982, 1983)
Acest model accentuează ajustarea post-criză și adaptarea familiei în timp. Modelul dublu
ABC-X redefinește variabilele pre-criză și adaugă variabile post-criză cu scopul de a descrie: a)
stresorii suplimentari de viață, suprasolicitările de dinainte și de după producerea crizei, ce
determină o acumulare de solicitări, b) consecințele solicitările acumulate ale stresorilor asupra
proceselor familiale (de la neadaptare la adaptare), c) factorii ce intervin în modelarea cursului
adaptării: resursele familiale, coerența, semnificația și strategiile de coping.
Solicitările acumulate (factorul aA) se referă la efectul cumulativ de-a lungul timpului al
stresorilor și suprasolicitărilor pre- și post-criză. Stresorii sunt văzuți ca un proces, un ansamblu
de condiții în schimbare, ce au un trecut și un viitor, iar familia se confruntă cu un grup/cluster de
evenimente normative și non-normative și nu cu un singur stresor. Sursele adiționale de stres, ca
schimbarea rolurilor, problemele familiale nerezolvate din trecut și ambiguitatea granițelor solicită
în plus familia atunci când se confruntă cu un eveniment stresant major.
Resursele adaptative ale familiei (factorul bB) se referă la resursele existente și resursele
extinse dezvoltate ca răspuns la evenimentul stresant și solicitările acumulate ce au rolul de a
reduce efectul solicitărilor asupra familiei și să ajute familia să se adapteze la schimbare. Resursele
21
familiale adaptative includ: resurse personale (caracteristici ale membrilor familiei ce sunt
disponibile familiei la nevoie), resurse ale sistemului familial (atribute interne ale familiei ca
adaptabilitatea și coeziunea), resurse ale comunității (sprijinul din partea prietenilor, familiei
extinse, colegilor sau din partea unor instituții sociale).
Percepția familiei (factorul cC) se referă nu doar la percepția evenimentului stresant de
către familie, ci la semnificația atribuită de către familie întregii situații, incluzând solicitările
acumulate, resursele și sprijinul disponibil familiei și sistemul de convingeri al familiei.
Adaptarea familială (factorul xX) se referă la eforturile familiei de a atinge un echilibru al
funcționării post-criză. Adaptarea este un proces continuu și reflectă legătura dintre: membrii
familiei la nivel individual, sistemul familial și comunitatea din care familia face parte.
Atât modelul ABCX cât și modelul dublu ABCX sunt utile pentru explicarea unei categorii
largi de probleme – tranziții normative, non-normative și evenimente traumatice.
3. Modelul vulnerabilitate-stres-adaptare VSA

Karney & Bradbury (1995) critică teoria crizei familiale, deoarece nu specifică
mecanismele schimbării familiale, constructele sale nu iau în considerare procesele specifice din
cadrul căsniciei. Modelul VSA (Karney & Bradbury, 1995) susține că evenimentele stresante,
combinate cu vulnerabilitățile de durată ale partenerilor explică procesele adaptative. La rândul
lor aceste procese influențează și sunt influențate de calitatea relației maritale. Karney & Bradbury
(1995) susțin că principala cauză a problemelor maritale este deficitul în rezolvarea de probleme
iar stresul marital și despărțirile sunt determinate de combinația a trei factori: a. vulnerabilități de
durată ( trăsături problematice de personalitate ca neuroticismul, probleme din familia de origine),
b. evenimente stresante (evenimente majore de viață, circumstanțe stresante, tranziții normative)
și c. procese adaptative deficitare (inabilitatea de a empatiza și de a oferi suport partenerului,
abilități ostile și defensive de rezolvare a problemelor). Conform acestui model, distresul și
separarea sunt mai probabile atunci când soții care au multe vulnerabilități de durată formează
cupluri care au procese adaptative deficitare și au parte de evenimente stresante.
Fig. 2. Modelul vulnerabilitate-stres-adaptare (Karney & Bradbury, 1995)

Modelul vulnerabilitate-stres-adaptare face referire la coping în cadrul variabilei procese

22
adaptative, comparativ cu alte modele care se referă la coping ca și variabilă moderatoare,
diminuând efectul stresului asupra cuplului.
4. Modelul stres-divorț
Bodenmann (2005) se centrează pe impactul pe care îl are stresul zilnic minor (acut sau
cronic) asupra funcționalității cuplului (timpul petrecut împreună, comunicarea, starea de bine a
partenerilor) și modul în care acești mediatori influențează satisfacția relațională și probabilitatea
divorțului. Acest model oferă o mai mare specificitate privind rolul stresului în căsnicie comparativ
cu modelul vulnerabilitate-stres-adaptare. Modelul propus de Bodenmann sugerează că stresul
extern afectează calitatea relației prin:
1. scăderea timpului pe care partenerii îl petrec împreună, care duce la o pierdere a
experiențelor împărtășite, sentimente scăzute de intimitate, scade auto-dezvăluirea și
copingul diadic;
2. scăderea calității comunicării prin apariția mai multor interacțiuni negative și retragere;
3. creșterea riscului de probleme fiziologice și psihologice ca tulburări de somn, disfuncții
sexuale, probleme emoționale;
4. creșterea probabilității ca trăsăturile de personalitate problematice să fie exprimate între
parteneri în forma rigidității, anxietății, ostilității.
Aceste procese duc la înstrăinare/îndepărtare, probabilitatea de divorț crește atunci când
partenerii dezvăluie tot mai puțin din viața , nevoile, scopurile și interesele lor. Potrivit acestui
model deteriorarea calității maritale este determinată de stresul zilnic cronic.
Fig. 3. Modelul stres-divorț (Bodenmann, 2007)

În timp ce modelul ABC-X se centrează pe stresul major, modelul lui Bodenmann se

23
centrează pe stresul minor de zi cu zi. Modelul vulnerabilitate-stres-adaptare implică ambele tipuri
de stres deși sunt mai mult discutate evenimentele majore de viață. Toate modelele stresului în
cuplu pe care le-am prezentat mai sus se referă la stresul extern, dar modelul lui Bodenmann este
în premieră centrat pe impactul stresului extern asupra stresului intern (timp puțin petrecut
împreună, comunicare negativă, probleme de sănătate) care duce la scăderea calității relației de
cuplu.
Randall & Bodenmann (2009) grupează cercetările privind stresul în cuplu în două
categorii: studii care investighează relația dintre evenimentele majore stresante cum ar fi o boală
cronică severă, stresul economic sau trecerea la o altă etapă de vârstă și studii care analizează rolul
stresului minor de zi cu zi asupra funcționalității maritale.
2. Copingul în cuplu și familie
2.1 Definirea conceptului de coping diadic
Stresul familial declanșează eforturile de coping ale ambilor parteneri. Dacă soții
împărtășesc același context social, copingul diadic presupune că trei elemente – interdependența
soților, preocupările lor comune și obiectivele lor - stimulează cooperarea în procesul de rezolvare
a problemei și activități de coping comune (Bodenmann, 2005). Copingul diadic apare în
completarea eforturilor individuale de coping.
Au existat de-a lungul timpului diferite modalități de conceptualizare a copingului
diadic: 1. ca eforturi individuale de coping în contextul căsniciei, stresul fiind manageriat
independent de fiecare partener, 2. ca interacțiune între eforturile individuale de coping ale fiecărui
partener, 3. ca eforturi individuale de coping ale fiecărui partener centrate pe o bună funcționare a
celuilalt partener și a relației (coping centrat pe relație sau coping empatic), 4. ca proces diadic de
coping în care sunt implicați ambii parteneri (Bodenmann, 2005), abordare care se bazează pe
teoria tranzacțională a stresului a lui Lazarus și Folkman (1984) dar extinde această teorie la
dimensiuni sistemice și orientate pe proces. Conceptul de coping diadic a fost elaborat la început
cu privire la copingul cu stresul de zi cu zi – daily hasless- (stresori minori) și mai târziu a fost
extins la evenimente critice de viață (stresori majori) și la stresul cronic în viața de zi cu zi (stresori
minori de lungă durată, ex. stresul cronic la locul de muncă).
2.2 Teorii/modele ale copingului diadic 24
Abordarea tranzacțională a stresului (Lazarus & Folkman, 1984) stă la baza teoriilor și
modelelor privind copingul diadic, propuse de către: Barbarin, Hughes & Chesler (1985), De
Longis & O`Brien (1990), Coyne &Smith (1991), Revenson (1994) și Bodenmann (2005).
2.2.1 Perspectiva sistemică-tranzacțională asupra copingului diadic (Bodenmann, 2005)
face distincție între copingul diadic pozitiv și copingul diadic negativ, copingul diadic centrat pe
problemă și copingul diadic centrat pe emoție. În această teorie, procesul de comunicare a
stresului declanșează răspunsurile de coping ale ambilor parteneri. Evaluarea stresului de către
unul dintre parteneri este comunicată celuilalt partener, care percepe, interpretează, decodează
aceste semnale și răspunde cu anumite forme de coping diadic (care poate implica fie acționarea
în conformitate cu stresul, fie ignorarea comunicării stresului). Evaluările stresului pot fi
comunicate verbal sau nonverbal. Stresul centrat pe problemă este deseori exprimat verbal, în
timp ce stresul centrat pe emoție poate fi comunicat verbal și nonverbal, incluzând tonul vocii,
contactul vizual sau expresiile faciale.
Unele evaluări cognitive influențează procesul de comunicare a stresului: cine a perceput
stresorul inițial (Partenerul A, Partenerul B sau ambii parteneri), ce a cauzat stresul (partenerii, alte
persoane sau cauze externe); responsabilitatea (ex. vina partenerului) și controlabilitatea (de către
Partenerul A, Partenerul B sau ambii). În funcție de stresul luat în considerare și în funcție de miza
acestuia pentru individ și pentru diadă, ambii parteneri vor face eforturi pentru a menține sau a
restabili o stare de homeostazie ca și indivizi, cuplu sau cu privire la alte persoane din viața socială
a cuplului. O bună adaptare presupune fie reîntoarcerea la funcționarea dinainte de stres, fie
dezvoltarea personală și diadică.
25
Interacțiunea dintre comunicarea stresului de către un partener și copingul diadic al

celuilalt partener
Teoria copingului diadic a lui Bodenmann pornește de o serie de asumpții:

1. stresul și copingul diadic trebuie să fie conceptualizate din perspectivă sistemică. Nu pot
fi analizate evaluările stresului sau eforturile de coping ale unuia dintre parteneri fără a lua în
considerare efectele acestora asupra celuilalt partener și asupra căsniciei (sistemului). Starea de
bine și satisfacția unui partener depind de starea de bine și satisfacția celuilalt partener (influență
reciprocă). Așadar, ambii parteneri trebuie să fie motivați să se ajute unul pe altul și să-și unească
eforturile în confruntarea cu stresorii;
2. copingul diadic este doar o modalitate de management al stresului, eforturile individuale
de coping și tranzacțiile suportive (între un partener și rețeaua sa socială sau între cuplu și rețeaua
sa socială) sunt de asemenea modalități de management al stresului;
3. copingul diadic este utilizat cel mai adesea după ce eforturile de coping individual au
eșuat;
4. copingul diadic implică atât modalități pozitive cât și modalități negative de coping.
2.3 Formele copingului diadic 26
2.3.1 Formele pozitive ale copingului diadic includ copingul diadic pozitiv suportiv, copingul
diadic comun și copingul diadic delegat. Copingul diadic pozitiv suportiv și copingul diadic
comun sunt fie centrate pe problemă fie centrate pe emoție.
• Copingul diadic pozitiv suportiv apare atunci când un partener sprijină eforturile de
coping ale celuilalt partener (ajutorul oferit în rezolvarea sarcinilor zilnice, ajutarea
partenerului să reevalueze situația, comunicarea încrederii în capacitățile partenerului,
exprimarea solidarității față de partener). Copingul diadic pozitiv suportiv nu este doar un
comportament altruist, eforturile de sprijinire a partenerului au ca scop secundar reducerea
propriului stres. Având în vedere că stresul nerezolvat sau ineficient manageriat al unuia
dintre parteneri are influență asupra celuilalt partener, ambii parteneri au un interes vital în
a se sprijini unul pe celălalt, atât pentru asigurarea propriei stări de bine, cât și pentru
asigurarea stării de bine și stabilității relației.
• Copingul diadic comun presupune faptul că ambii parteneri iau parte la procesul de
coping mai mult sau mai puțin simetric sau complementar în scopul de a managera
problemele importante pentru cuplu prin utilizarea anumitor strategii: cooperarea în
rezolvarea de probleme, cooperarea în căutarea informațiilor, împărtășirea sentimentelor
sau relaxare împreună. În timp ce copingul diadic suportiv presupune că unul dintre
parteneri îl ajută pe celălalt în confruntarea cu stresul, în stresul diadic comun ambii
parteneri experențiază stresul și încearcă să managerieze situația prin cooperarea în
procesul de coping. Partenerii folosesc strategii centrate pe rezolvarea problemei împreună
sau ajutorul reciproc pentru reducerea arousal-lului emoțional.
• Copingul diadic delegat apare atunci când un partener preia anumite responsabilități cu
scopul de a reduce stresul trăit de celălalt (ex. partenerul care în mod normal nu cumpăra
mâncare preia acum această sarcină de la partener în scopul de a reduce stresul acestuia).
2.3.2. Formele negative ale copingului diadic includ copingul diadic ostil,copingul diadic
ambivalent și copingul diadic superficial.
• Copingul diadic ostil implică sprijin asociat cu discreditare, distanțare, sarcasm,
dezinteres sau minimalizarea seriozității stresului partenerului, partenerul suportiv oferă
ajutor dar într-un mod negativ.
• Copingul diadic ambivalent apare atunci când un partener îl sprijină pe celălalt fără să
27
vrea sau cu atitudinea că sprijinul său nu ar fi necesar.
• Copingul diadic superficial presupune sprijin nesincer, de exemplu, adresarea unor
întrebări legate de emoțiile partenerului fără să fie ascultat răspunsul sau sprijinul
partenerului, fără empatie.
Toate formele de coping diadic sunt influențate de o serie de factori intra- și extrapersonali:
abilități individuale (abilități de comunicare a stresului, abilități de rezolvare a problemelor,
competența socială sau abilități organizaționale), factori motivaționali (satisfacția relațională sau
interesul în menținerea relației) și factori contextuali (nivelul curent de stres trăit de ambii
parteneri, dispozițiile curente).
Bodenmann (2005) susține că este important să fie făcută distincție între constructele de
coping diadic și suport social. Suportul social primit de la partener este cea mai importantă sursă
de suport și are o semnificație diferită de suportul social primit de la prieteni sau rude. Copingul
diadic nu este un comportament altruist ci o implicare pentru asigurarea satisfacției și stării de bine
a partenerilor, ceea ce asigură în consecință propria satisfacție maritală și stare de bine. Atunci
când un partener este capabil să reducă stresul celuilalt partener, influențele negative asupra relației
sunt reduse și apar consecințe pozitive. De asemenea, suportul social este una dintre formele
copingului diadic, alături de copingul diadic comun și copingul diadic delegat.
2.4 Stresul, copingul diadic și funcționalitatea maritală

28
Analizând studiile care au luat în considerare relația dintre stres și calitatea relațiilor
maritale, observăm că nu putem concluziona că stresul are un efect negativ asupra calității relației,
ci această relație depinde de o serie de alte variabile ca: intensitatea stresului, trăsăturile de
personalitate ale partenerilor, calitatea relației înainte de confruntarea cu situația stresantă și
mecanismele de coping utilizate de către parteneri.
Tesser & Beach (1998) arată că persoanele cu un nivel moderat de stres nu raportează
nivele scăzute ale satisfacției relaționale. Pe măsură ce stresul crește de la moderat la puternic,
creșterea stresului determină scăderea satisfacției relaționale. Autorii explică aceste rezultate
astfel: persoanele cu un nivel moderat de stres sunt conștiente de posibilele influențe ale stresului
asupra relației și nu iau în considerare stresul atunci când evaluează relația. Când stresul este
ridicat, acesta distruge resursele cognitive determinând astfel imposibilitatea indivizilor de a
separa stresul extern de satisfacția relațională. Circumstanțele stresante determină o evaluare a
satisfacției relaționale ca fiind scăzută, fenomen numit stres spillover (Tesser & Beach, 1998) -
revărsarea stresului, efectele secundare ale stresului.
Soții care au o calitate ridicată a vieții sunt mai puțini afectați de stresorii acuți externi
comparativ cu soții care se confruntă cu stresori cronici ca sărăcia sau o boală de durată (Caspi,
Bolger & Eckenrode, 1987). Soții cu un nivel scăzut de stres cronic nu doar că experențiază mai
puține efecte secundare ale stresului, dar se pot baza pe căsnicie ca un loc sigur, departe de stres.
De asemenea trăsăturile de personalitate pot influența vulnerabilitatea partenerilor la efectele
secundare ale stresului.
Rezultate studiilor prezentate mai sus sugerează influența stresului diadic asupra
funcționalității maritale, astfel că găsirea unor modalități eficiente de a face stresului din interiorul
relației este foarte importantă pentru a împiedica deteriorarea funcționalității maritale atât la nivel
individual cât și la nivel diadic.
Efectele pozitive ale stresului asupra relației de familie
Teoriile de început ale stresului familial s-au centrat pe efectele negative ale stresului
asupra familiei, după anul 1990 au fost elaborate o serie de teorii ce se centrează pe reziliența
familială. Conceptul de reziliență își are originea în studiile pe copii care au rezistat adversităților
vieții. Aplicat familiei, conceptual de reziliență presupune capacitatea familiei de a deveni mai
puternică și mai plină de resurse după confruntarea cu diferite dificultăți.
În ceea ce privește cuplul, deși stresorii sunt în general văzuți ca fiind dăunători pentru
29
funcționarea relației, este important să recunoaștem că evenimentele și circumstanțele
provocatoare oferă partenerilor oportunități de a-și descoperi potențialul nefolosit și de a fi mai
devotați unul altuia și mai apropiați (Story & Bradbury, 2004). O serie de studii vorbesc despre un
model al dezvoltării personale (personal growth model) – care susține că expunerea la situații
stresante poate avea efecte pozitive asupra stării de bine și satisfacției relaționale în unele situații.
Story & Bradbury (2004) consideră că studiile care au demonstrat îmbunătățirea relației de cuplu
în urma experențierii unei situații stresante (o boală cronică sau moartea unui copil) au fost
realizate după apariția stresorului, iar îmbunătățirile raportate pot să reflecte o biasare retrospectivă
și necesită reaplicare. Totuși aceste rezultate avansează posibilitatea ca funcționarea cuplului să se
îmbunătățească în anumite condiții de stres ridicat, evenimentele stresante oferă un fel de “teren
experimental” – proving ground care ajută cuplul să se dezvolte și să își îmbunătățească
capacitatea de a face față situației eficient.
Karney, Story & Bradbury (2005) susțin că experențierea unui stresor acut poate fi pozitivă
pentru cuplurile care au un nivel scăzut al stresului cronic și care dispun de resurse pentru a face
față acelui stresor. Pentru aceste cupluri experențierea unui stresor acut poate fi o oportunitate de
reconsolidare/întărire a sentimentelor de apropiere și eficacitate în relație. Stresorii acuți sau
limitați în timp pot avea consecințe asupra relației de cuplu, în timp ce stresorii cronici influențează
întregul curs al căsniciei, inclusiv reacțiile la stresorii acuți. Autorii susțin că pentru a înțelege
modalitățile prin care stresul influențează căsnicia este important să fie realizate studii longitudinal
și studii care să implice utilizarea unor jurnale zilnice.
2.5 Copingul diadic și funcționalitatea maritală
Este foarte important să înțelegem modalitatea în care stresul, copingul și căsnicia

interacționează deoarece calitatea relației maritale corelează semnificativ cu satisfacția față de
viață (Ruvolo, 1998), starea de bine emoțională și rezistența la depresie (Tesser &Beach, 1998).
Copingul diadic are două obiective majore: reducerea stresului pentru fiecare partener și
îmbunătățirea calității relației. În situația în care resursele individuale de coping ale unuia dintre
parteneri sunt insuficiente sau ambii parteneri se confruntă cu același eveniment stresant, copingul
diadic ajută în managementul stresului în cazul ambilor parteneri. Bodenmann (2005) susține că,
copingul diadic pozitiv are un efect secundar și la fel de important asupra relației: favorizează
sentimentul de noi (we-ness) care presupune încredere, fidelitate, implicare și percepția relației
ca o resursă suportivă în circumstanțe dificile. Pe lângă scopul de reducere a stresului, copingul

30
diadic este un factor important în menținerea sau îmbunătățirea calității și stabilității maritale.
Stresul profesional și influența acestuia asupra relațiilor familiale. Interacțiunea

muncă-familie
Conflictul între muncă şi familie

Conflictul între muncă şi viaţa de familie este una dintre problemele atent analizate de psihologia
organizaţională, deoarece afectează performanţa în muncă a angajaţilor.
Conflictul între muncă şi familie apare atunci când participarea în activităţile de muncă
interferează cu participarea în activităţi de familie sau când stresul de la locul de muncă are efecte
negative asupra comportamentelor din familie. Conflictul între familie şi muncă apare atunci când
participarea în activităţile familiei interferează cu participarea în activităţi de muncă sau când stresul din
familie are efecte negative asupra performanţei în muncă.
Conflictele pot lua diferite forme, depinzând de timp, responsabilități și comportamente (Carlson,
1999, Korabik). Conflicte care au la bază un management defectuos al timpului se referă la faptul că
implicarea angajatului în sarcinile şi responsabilităţile de la locul de muncă face imposibilă implicarea,
în aceeaşi unitate de timp, în evenimente ale familiei sau în experienţe personale (ex. un angajat are, în
acelaşi timp, programate o întâlnire de afaceri şi şedinţă cu părinţii). Angajaţii pot să fie prezenţi în
cadrul familiei, dar să se gândească la sarcinile de la locul de muncă (un angajat este acasă cu familia
sau cu prietenii, dar se gândeşte la şedinţa pe care o are a doua zi). Conflictele care au la bază asumarea
defectuoasă a unor roluri sau responsabilităţi se referă la faptul că efortul depus în unul din roluri
influențează eficiența personală în alt rol (modul în care sunt asumate rolurile sau sunt rezolvate
responsabilităţile de la locul de muncă influenţează calitatea interacţiunii cu familia - angajatul care are
o zi stresantă la locul de muncă este mai puţin dispus să se joace cu copiii sau să aibă o discuţie cu soţia.
Conflictele bazate pe comportament se referă la faptul că, comportamente cerute în unul dintre roluri
sunt incompatibile cu comportamentele cerute în alt rol (exemplu: unele comportamente acceptate şi
recompensate la locul de muncă sunt incompatibile cu experienţele familiale). Apare nevoia de ajustare
a comportamentelor la contextul în care persoana se află (Petrovai, 2006). Un comportament autoritar al
unui manager se manifestă la locul de muncă prin transmiterea către angajaţi a unor sarcini precise şi
clare. Acest comportament manifestat faţă de membrii familiei poate să ducă la conflicte cu copiii sau
partenerul de viaţă. Un manager obişnuit la locul de muncă să rezolve probleme, acasă se va simţi frustrat
când este pus în situaţia de a nu putea să rezolve anumite solicitări ale copiilor sau soţiei).
Cele mai frecvente surse de conflict sunt:1. dinspre locul de muncă: ambiguitatea de roluri la
31
locul de muncă; supraîncărcarea; dificultăţi de management al carierei; 2. din perspectiva convingerilor
şi aspiraţiilor personale: workahoolism-ul sau perfecţiunea în muncă, probleme de sănătate emoţională;
3. dinspre familie: necesităţi privind asigurarea de resurse financiare sau materiale; menţinerea şi
susţinerea relaţiilor interpersonale; implicarea în creşterea şi educarea copiilor; probleme de sănătate ale
unui membru al familiei.
Acest conflict poate fi amplificat de: problemele de sănătate mentală ale angajatului; stilul de
viaţă al angajaţilor care poate crea conflict şi stres în gestionarea relaţiei muncă-viaţă privată; cultura
organizaţională: organizaţia care nu permite angajaţilor echilibrarea vieţii profesionale cu cea de
familie/privată (un manager care planifică şedinţe cu angajaţii la sfârşit de program şi care încurajează
comportamentele de a rămâne în mod frecvent peste program nu le permite angajaţilor să-şi gestioneze
timpul liber şi să-şi planifice întâlniri cu prietenii sau cu membrii familiei, stilul de management al
timpului practicat în organizaţie afectează modul în care angajatul îşi planifică sarcinile şi priorităţile.
Atât conflictul muncă-familie, cât și conflictul familie-muncă corelează cu o scădere a satifacției în
domeniul în care este experențiată interferența (Adam et. Al, 1996, apud. Hennessy, 2005). Conflictul
muncă-familie scade satisfacția maritală, în timp ce conflictul familie-muncă scade satisfacția
profesională.
Interacțiunea pozitivă muncă-familie

Balanța muncă-familie înseamnă mai mult decât absența conflictului de roluri. Cercetări recente
sugerează că facilitarea muncă-familie este a doua componentă a balanței muncă-familie (Grzywacz &
Marks, 2000; Kirchmeyer,1992, apud Frone, 2003). Facilitarea muncă-familie reprezintă măsura în care
efortul profesional (sau familial) este mai ușor în virtutea experiențelor, deprinderilor și oportunităților
dobândite acasă (sau la serviciu). La fel ca și conflictul muncă-familie, facilitarea este bidirecțională,
munca poate facilita viața de familie și familia poate facilita munca.
Echilibrul între viaţa profesională şi cea personală este definit ca fiind acea situaţie caracterizată prin
satisfacţie, conflict de rol minim, funcţionare optimă a angajatului/angajatei atât în sarcinile şi rolurile
de la locul de muncă cât şi în cele din viaţa personală/de familie (Byron, 2005).
Greenhaus (2003) menţionează trei aspecte care caracterizează balanţa dintre viaţa profesională şi
cea de familie: timpul investit în sarcinile de muncă şi în cele de familie; implicarea emoţională în
aspectele profesionale şi cele familiale; nivelul de satisfacţie la locul de muncă şi în familie.
Un factor important care poate crește sau poate reduce percepția și reacțiile la stres este
autoeficacitatea. Bandura (1977) defineşte autoeficacitatea ca fiind convingerea sau încrederea
individului în capacităţile sale de a organiza şi executa acţiunile necesare pentru a produce rezultatele
dorite. Autoeficacitatea este credinţa că te poţi comporta intr-un anumit fel astfel încât sa-ți atingi
32
țelurile. Este credinţa ca ai abilitatea de a executa acţiunile necesare pentru a gestiona situaţiile
presupuse. Spre deosebire de eficacitate, care este abilitatea de a produce un efect (competenta),
autoeficacitatea este o credinţă (corectă sau incorectă) în puterea de a produce efectul respectiv. Erdwins
et al. (2001) arată că autoeficacitatea corelează pozitiv cu managementul rolurilor multiple, convingerile
femeilor de autoeficacitate privind responsabilitățile familiale și profesionale duc la reducerea
conflictului de roluri și reducerea suprasolicitării. Lent (2004) propune un model al implicațiilor afective
ale autoeficacității în diferite domenii inclusiv cel profesional. Vom analiza în lucrarea de față dacă
autoeficacitatea are implicații și în interacțiunea muncă-familie. Autoeficacitatea muncă-familie
reprezintă convingerea individului în abilitățile de management al conflictelor muncă familie și familie-
muncă.
Sieber (1974) susține că rolurile multiple în care este implicată o persoană îi aduc un număr mai
mare de oportunități și resurse care facilitează dezvoltarea personală și o bună funcționalitate. Staines
(1980) discută despre relația de complementaritate dintre muncă și familie, susținând că experiențele
pozitive sau realizările dintr-un domeniu al vieții pot să mascheze deficitele din alt domeniu. În ultimii
ani au început să fie investigate și potențialele efecte pozitive ale implicării în muncă și familie.
Wiese et al. (2010) folosesc termenul de “îmbogățire/ sporire (enhancement)” pentru a descrie
achiziția resurselor și experiențelor într-un domeniu care sunt benefice în alt domeniu, descriind trei
fațete ale interacțiunii pozitive muncă-familie: 1) transferul emoțiilor pozitive, 2) transferul
competențelor și 3) compensarea (efectul de “amortizare”- buffering – amortizarea experiențelor
negative dintr-un domeniu prin experiențele pozitive din alt domeniu). Referitor la compensare,
Greenhaus & Powell (2006) au arătat că sentimentul de satisfacție dintr-un domeniu diminuează efectul
negativ al stresorilor asupra stării subiective de bine din alt domeniu. Barnett, Marshall & Pleck (1992),
apud. Wiese et al. (2010) susțin că, calitatea relațiilor maritale și parentale moderează impactul
aspectelor legate de muncă asupra distresului psihologic.
Wiese et al. (2010) definesc compensarea ca o sporire a atenției către un domeniu satisfăcător.
Compensarea muncă-familie are loc atunci când experiențele pozitive din domeniul profesional
compensează eșecurile și deficiențele din domeniul familial. Compensarea familie-muncă are loc atunci
când experiențele pozitive din domeniul familial compensează eșecurile și neajunsurile din domeniul
profesional.
Transferul competențelor se referă la utilizarea abilităților dobândite într-un domeniu în alt
domeniu. Wiese at al. (2010) susțin că aceste competențe pot fi sociale (empatie, abilități de comunicare)
sau de autoreglare (perseverență, managementul timpului).
Transferul emoțiilor pozitive se referă la transferul emoțiilor pozitive dintr-un domeniu în altul
(dacă ești într-o stare bună la serviciu, vei fi într-o stare bună și când ajungi acasă).
33
Conflictul între muncă și viața de familie are consecințe asupra angajatului - nivel crescut de stres,
probleme de sănătătate fizică şi emoţională (depresie,anxietate), comportamente de risc (consum de
alcool), stres marital crescut, satisfacţie scăzută în muncă, satisfacţie scăzută în carieră şi performanţe
scăzute în muncă şi asupra companiei- fidelitate scăzută faţă de companie, creşterea interesului pentru
schimbarea locului de muncă ca „metodă” de rezolvare a conflictelor, creşterea fluctuaţiei de personal,
absenteism şi costuri ridicate generate de probleme de sănătate ale angajaţilor/concedii medicale.
Promovarea echilibrului dintre viaţa profesională şi cea de familie poate fi realizată prin: iniţiative
personale - dezvoltarea suportului social la serviciu și acasă, reducerea sau reorganizarea timpului
dedicat profesiei sau familiei, reducerea importanței psihologice acordată rolurilor profesionale sau
familiale, găsirea unor modalități de reducere sau adaptare mai bună la stres la serviciu și acasă
(Frone,2003) și inițiative organizaționale.
Un concept nou utilizat de psihologia organizaţională este cel de cultură organizaţională „family
friendly”. Aceasta este o cultură care oferă programe şi politici care contribuie la realizarea unui
echilibru între viaţa profesională şi cea de familie a angajaţilor. Cele mai frecvente măsuri sau politici
privesc flexibilizarea programului de muncă şi serviciile de asistenţă şi training pentru angajaţi. Petrovai
D.(2006) prezintă variantele programelor care susţin un timp de muncă flexibil: timp parţial de muncă;
muncă acasă (pentru un astfel de program optează angajaţii cu copii mici sau cei cu responsabilităţi ce
pot fi realizate şi în afara locului de muncă); job-sharing (împărţirea între colegi a responsabilităţilor
aceleaşi sarcini de muncă); program flexibil de muncă (angajatul decide împreună cu angajatorul
programul şi condiţiile de muncă; opţiunile ar fi: orar flexibil de muncă, ore comprimate de muncă, o zi
pe săptămână liberă); V-time sau timp voluntar de pauză: este o opţiunea angajatului de a-şi lua o
perioadă de pauză, în funcţie de diverse momente din viaţa lui de familie sau personală. Serviciile de
asistenţă pentru angajaţi, în vederea optimizării vieţii profesionale şi a celei personale pot include:
accesul angajatului la servicii de asistenţă individuală în managementul carierei sau al vieţii private;
accesul la informaţii printr-un sistem de
intranet privind: conflictul dintre viaţa profesională şi cea personală, optimizarea relaţiilor cu colegii,
optimizarea relaţiei de cuplu, a relaţiei cu copiii, metode de creştere şi îngrijire a nou-născutului, metode
de disciplinare şi comunicare eficientă cu copilul, controlul emoţiilor, optimizarea stilului de viaţă;
accesul la workshop-uri privind echilibrul viaţă profesională-viaţă de familie.
Curs 4
34
Managementul stresului familial. Comunicarea în familie. Conflictele părinte-copil
Conflictul şi managementul conflictelor

Abilitatea de a comunica presupune şi abilitatea de a rezolva conflictele de
comunicare.
Stiluri de abordare a conflictelor
În rezolvarea unei situaţii de conflict, este necesară uneori acceptarea metodei câştig
- pierdere, adică una dintre părţi primeşte ceea ce a cerut a fi rezolvat, iar partea cealaltă pierde.
Oamenii recurg la astfel de soluţii când percep situaţia ca fiind “fie…, fie…”. De asemenea, când
doi copii sunt în competiţie pentru locul întâi la olimpiadă, unul dintre ei va câştiga premiul întâi,
altul nu. În anumite situaţii, metoda câştig-pierdere este necesară: când una dintre părţi dispune de
prea puţine resurse sau doar una dintre părţi poate să îşi împlinească nevoile (ex. când două
persoane candidează pentru un singur post).
Totuşi, în cele mai multe dintre situaţiile de comunicare nu este necesar ca o persoana
să adopte stilul câştig-pierdere.
Metoda “pierdere - pierdere”. Deşi pare foarte greu de crezut că o astfel de metodă
este eficientă, există situaţii când e cea mai eficientă soluţie. Cele mai bune exemple pentru a
demonstra eficienţa acestei metode sunt multele războaie încheiate prin astfel de soluţii.
Compromisul este o formă a acestei metode de soluţionare a conflictelor. A treia metodă de
management al conflictelor este “câştig-câştig”. În astfel de situaţii, scopul este ca cererile tuturor
părţilor să fie satisfăcute. Cei implicaţi nu numai că nu doresc să câştige în detrimentul celeilalte,
dar scopul lor este de a lucra împreună pentru a ajunge la soluţia cea mai eficientă. Când un
vânzător şi un cumpărător stabilesc împreună preţul unui produs, ei folosesc metoda “câştig -
câştig.”
Principii de management al conflictelor

1. Menţinerea unei relaţii pozitive pe perioada conflictului prin: ascultare activă, utilizarea
întrebărilor deschise pentru clarificarea mesajelor.
2. Diferenţierea dintre evenimente, comportament şi interpretarea lor, evaluarea diferitelor opţiuni.
3. Focalizarea pe problemă nu pe persoane, folosirea unor termeni concreţi, specifici,
comportamentali în descrierea situaţiei şi nu generali, utilizarea unui limbaj adecvat (“A apărut o
problemă…” nu “Tu ai creat o problemă …”).
4. Utilizarea comunicării directe, fără a reacţiona cu propriile argumente, clarificarea întrebările,

35
solicitarea informaţiilor pentru înţelegerea situaţiei, evitarea învinovăţirii şi etichetării
interlocutorului, evaluarea impactului conflictului asupra relaţiei sau grupului.
5. Identificarea barierelor în rezolvarea conflictului. Acestea pot fi: judecarea persoanei şi nu
evaluarea mesajului, căutarea de contraargumente, reacţia prematură, ascultarea interlocutorul
pentru a identifica greşelile şi nu pentru a înţelege mesajul, convingerea că numai el /ea are
dreptate.
6. Utilizarea deprinderilor de rezolvare de probleme în abordarea conflictului.
Comunicarea asertivă
Comunicarea asertivă s-a dezvoltat ca o modalitate de adaptare eficientă la situaţii
conflictuale interpersonale (Rees, Shan, 1991). Lipsa asertivităţii este una dintre cele mai
importante surse de inadecvare socială. Asertivitatea este rezultatul unui set de atitudini şi
comportamente învăţate care au ca şi consecinţe pe termen lung îmbunătăţirea relaţiilor sociale,
dezvoltarea încrederii în sine, respectarea drepturilor personale, formarea unui stil de viaţă sănătos,
îmbunătăţirea abilităţilor de luare de decizii responsabile, dezvoltarea abilităţilor de management
al conflictelor (Rakos, 1991).
Asertivitatea este abilitatea de a ne exprima emoţiile şi convingerile fără a afecta şi

ataca drepturile celorlalţi.
Asertivitatea în comunicare reprezintă abilitatea:
§ de comunicare directă, deschisă şi onestă, care ne face să avem încredere în
noi şi să câştigăm respectul prietenilor şi colegilor;
§ de exprimare a emoţiilor şi gândurilor într-un mod în care ne satisfacem
nevoile şi dorinţele, fără a le deranja pe cele ale interlocutorului;
§ de a iniţia, menţine şi încheia o conversaţie într-un mod plăcut;
§ de a împărtăşi opiniile şi experienţele cu ceilalţi;
§ de exprimare a emoţiilor negative, fără a te simţi stânjenit sau a-l ataca pe
celălalt;
§ de a solicita cereri sau a refuza cereri;
§ de exprimare a emoţiilor pozitive (bucuria, mândria, afinitatea faţă de
cineva, atracţia);
§ de a face complimente şi de a le accepta;
§ de a spune NU fără să te simţi vinovat sau jenat;
§ este modalitatea prin care elevii îşi dezvoltă respectul de sine şi stima de
36
sine;
§ este modalitatea prin care adolescenţii pot să facă faţă presiunii grupului şi
să-şi exprime deschis opiniile personale;
§ este recunoaşterea responsabilităţii faţă de ceilalţi;
§ este respectarea drepturilor celorlalte persoane.
Învăţarea deprinderilor de asertivitate este facilitată de contrastarea ei cu cele două
modele comportamentale opuse, pasivitatea şi agresivitatea.
Pasivitatea este un comportament care poate fi descris ca răspunsul unei persoane
care încearcă să evite confruntările, conflictele, îşi doreşte ca toată lumea să fie mulţumită, fără
însă a ţine cont de drepturile sau dorinţele sale personale; manifestare a unei persoane care nu
face cereri, nu solicită ceva anume, nu se implică în câştigarea unor drepturi personale, sau în
apărarea unor opinii. Aceste persoane se simt rănite, frustrate, iritate, fără însă a încerca să-şi
exprime nemulţumirile faţă de ceilalţi. Motivele pentru care anumite persoane adoptă
comportamente pasive:
· au convingerea că dacă oamenii vor cunoaşte dorinţele sau sentimentele lor nu vor mai fi
apreciaţi şi acceptaţi;
· cred că este mai bine să evite conflictele şi că este important să menţii “pacea” cu orice
mijloace;
· consideră pasivitatea lor ca fiind politeţe sau bunătate;
· consideră că a nu fi pasiv înseamnă a fi arogant sau agresiv;
· nu au încredere în propriile valori şi opinii şi nu cred că ceea ce exprimă este valoros.
Agresivitatea este o reacţie comportamentală prin care îl blamezi şi îl acuzi pe
celălalt, încalci regulile impuse de autorităţi (părinţi, profesori, poliţie), eşti insensibil la
sentimentele celorlalţi, nu-ţi respecţi colegii, consideri că tu ai întotdeauna dreptate, rezolvi
problemele prin violenţă, consideri că cei din jurul tău (părinţi, colegi, profesori) sunt adesea
nedrepţi cu tine, eşti sarcastic şi utilizezi adesea critica în comunicare, consideri că drepturile
tale sunt mai importante decât ale altora, eşti ostil şi furios.
Scenariu de modificare a comportamentelor nonasertive

37
D (descrie), E (exprimă), S (specifică), C (consecinţe) (Rakos, 1991)
Metode Metode neadecvate
D adecvate
Descrie în mod obiectiv comportamentul Descrie reacţia ta emoţională
E Utilizează termeni simpli, concreţi în Foloseşte temeni abstracţi, vagi
S exprimare Descrie timpul, locul şi frecvenţa Generalizează “Tot timpul faci
C comportamentului Descrie comportamentul, aşa…”
R
E nu motiveleemoţiile
Exprimă-ţi acestuia Neagă emoţiile
I
X Exprimă emoţiile fără să faci judecăţi asupra Identifică motivele
Declanşează explozii emoţionale
E
P celuilalt comportamentului sau intenţiile
Exprimă emoţiile într-o manieră
R Exprimă emoţiile într-o manieră pozitivă celuilalt
negativă, judecând interlocutorul
I Atacă persoana şi nu comportamentul ei
S Solicită schimbarea comportamentului Se fac numai aluzii la
M Focalizează-te asupra comportamentului şi
P schimbarea
Ă nu asupra persoanei
E Solicită o schimbare secvenţială comportamentului
C Solicită una sau cel mult două schimbări Solicită o schimbare prea mare
I comportamentale Specifică comportamentele Solicită prea multe schimbări
F concrete care trebuie modificate Solicită schimbări de caracter sau
C
I Specifică clar consecinţele
Solicită schimbarea comportamentului
comportamentului care poate Nu oferi nici o recompensă
personalitate
O
C fi schimbării comportamentului
N
Ă Oferă o întărire
schimbat, pentrupozitivă pentru
care interlocutorul are resurse de Utilizezi pedeapsa
Ignoră nevoile asupra interlocutorului
celuilalt
S schimbarea comportamentului
schimbare
E Stabileşte întărirea
Specifică ce adecvatăeşti
comportament persoanei
dispus şi
să îl Stabileşti
Considerărecompense în funcţie
că doar celălalt trebuiedesă se
C comportamentului Stabileşte
schimbi pentru a facilita o întărire adecvată
comunicarea nevoile
schimbetale Stabileşti recompense
I pentru a menţine schimbarea comportamentului neadecvate persoanei şi
N Stabileşte consecinţele negative ale comportamentului
Ţ comportamentului indezirabil Foloseşti ameninţarea ca metodă de
E schimbare a comportamentului
Componentele comunicării asertive

38
Descrierea Exprimarea propriilor Formularea consecinţelor

comportamentului emoţii şi sentimente comportamentului asupra
generate de propriei persoane
comportamentul
interlocutorului
Ex: Când (tu) vorbeşti atât de Ex: (eu) mă întristez ….. Ex: gândindu-mă cum să
urât cu colegii….. Sau „Mi-e teamă”, „sunt procedez pentru a nu se simți
trist”, „mă bucur”, „îmi jigniți colegii tăi
place”, „sunt fericit”
Exercițiu
Identificaţi 2 situaţii conflictuale care pot să apară în relația părinte/copil. Formulaţi pentru fiecare
dintre situaţiile conflictuale identificate câte o modalitate de abordare asertivă, agresivă şi pasivă
din partea părintelui. Analizați consecinţele asupra copiilor (în plan cognitiv, emoţional şi
comportamental) în cazul fiecărei modalităţi de abordare.
Am discutat la seminar subcapitolul Disciplinarea începe cu o bună comunicare din cartea
Disciplinarea pozitivă sau cum sa disciplinezi fără să rănești (Botiș & Tărău, 2004) – pag. 36-
52. Recitiți acest capitol și revedeți aplicațiile realizate la seminar.
39
Curs 5
Comportamentele problematice ale copiilor. Analiza funcționala a
comportamenetelor problematice (metoda ABC). Strategii de prevenție a
comportamentelor problematice ale copiilor
Exercițiu
Care sunt principalele categorii de probleme ale copiilor care deranjează părinții? Ce
modalități de soluționare a acestor probleme considerați că ar fi eficiente?
Comportamente problematice
• Comportamentele care pun copilul sau pe alții în pericol (periclitează sănătatea
fizică sau emoţională).
• Comportamentele necompliante fata de aşteptările şi cerinţele rezonabile ale
adultului, adică comportamente care fac dificilă desfășurarea procesului de predare-
învățare în clasă.
• Comportamentele care interferează cu menţinerea relaţiilor sociale pozitive.
De ce apar comportamentele disruptive?

1. Care credeţi că sunt motivele pentru care copiii se comportă inadecvat acasa și la școală?
2. Enumeraţi 5 motive.
Declanșatorii comportamentelor dezadaptative

- schimbarea mediului;
- schimbarea rutinei zilnice (schimbarea unui traseu către un loc cunoscut);
- schimbarea activității favorite;
- lipsa înțelegerii nevoilor sau dorințelor de către persoanele din jur;
- obținerea atenției și dragostei, ca urmare a manifestărilor isterice sau a comportamentului
de negare sau opoziție;
- atragerea atenției adultului prin aceste comportamente.
În analiza comportamentului trebuie identificate 3 aspecte: tipul de comportament,
antecedentul ce a dus la acest tip de comportament și consecințele comportamentului.
40
Tipuri de comportamente problematice
verbale (ex. vorbeşte urât, răspunde neîntrebat)
nonverbale(se ridică din bancă, loveşte colegul din față)
reprezintă un exces (remarci ironice la adresa colegilor)
reprezintă un deficit (realizarea temelor de casă)
Există mai multe categorii de practici inadecvate ale părinților privind controlul
problemelor comportamentale:
1. Practici represive sau amenințătoare
a) recurgerea la forță, constrângere sau excludere
b) utilizarea amenințărilor sau a unor restricții
c) utilizarea sarcasmului sau punerea elevului în situații ridicole/jenante
d) pedepsirea unui elev în mod exemplar
2. Practici care distrag sau ignoră
a) ignorarea/trecerea cu vederea a comportamentului dezadaptativ si neadoptarea vreunei atitudini
b) schimbarea compoziției grupului în care intervine comportamentul disruptiv prin rotirea
membrilor
c) trecerea responsabilității comportamentului de grup asupra unui singur membru, sau invers
d) oprirea activității pentru evitarea comportamentului
3. Practici de presiune sau de dominare
b) utilizarea amenințărilor și presiunii prin invocarea persoanelor care reprezintă autoritatea
(părinți, director)
c) exprimarea dezaprobării prin cuvinte, atitudine, acțiune
d) utilizarea comparației drept mijloc de presiune
Bursuc & Popescu (2007) consideră că un sistem de disciplinare eficient cuprinde 3

elemente:
1. un mediu caracterizat prin relaţii pozitive, de încredere;
2. metode de dezvoltare şi încurajare sistematică a comportamentelor dezirabile (abordare
proactivă a disciplinării);
3. metode de diminuare sau eliminare a comportamentelor indezirabile sau ineficiente (abordare
reactivă a disciplinării).
Fiecare din aceste elemente trebuie să funcţioneze dacă dorim ca disciplinarea să

41
determine îmbunătăţirea comportamentelor elevului. Studiile educaţionale oferă metode pentru
fiecare din cele 3 obiective. Abordarea fiecăruia din cele 3 elemente trebuie adaptată în funcţie de
vârsta copilului şi de abilităţile lui de a-şi regla comportamentul şi de a-şi asuma responsabilităţi.
Paşi în gestionarea comportamentelor problematice

1. Definirea comportamentelor - operaţionalizarea problemei - identificarea
comportamentelor pe care un elev le face şi care sunt ţinta modificării
2. Identificarea cauzelor - analiza funcţională a comportamentelor
3. Măsurarea comportamentelor problematice
4. Construirea strategiei de intervenţie asupra acestora
1. Definirea comportamentelor - operaţionalizarea problemei

Pentru fiecare situaţie problematică trebuie identificate comportamentele care apar şi care
ne fac să punem diferite etichete (obraznic, neatent etc.) atunci când le observăm.
Operaționalizarea comportamentului problematic presupune evitarea etichetării (ex. Elevul X
este agresiv, Elevul Y este încăpățânat) și folosirea descrierii specifice a comportamentului
respectiv ( Elevul X este agresiv verbal sau lovește colegii; Elevul Y a refuzat să-și schimbe locul
la o activitate pe grupe). Descrierea specifică a comportamentului problematic ne va permite să
identificăm ce anume determină acel comportament și să propunem o modalitate de intervenție.
Dezavantaje în folosirea etichetelor în procesul de management al clasei
1. Etichetele nu ghidează intervenţia pentru soluţionarea problemei, deoarece sunt ambigue: ele
pot însemna lucruri diferite pentru diferite persoane.
2. Etichetele sunt folosite în mod eronat ca explicaţii pentru comportamentele problematice şi
descurajează intervenţia pentru rezolvarea problemei
3. Etichetele aplicate elevului în urma observării mai multor comportamente devin o etichetă
pentru persoană.
Exercițiu
Notaţi la ce vă gândiţi atunci când auziți o afirmaţie de genul “Andrei este un copil
agresiv”. Analizați consecinţele evaluării copiilor prin prisma etichetelor.
Beneficii ale operaţionalizării comportamentelor

42
• Comportamentele sunt obiective şi măsurabile. Mai multe persoane care observă aceeaşi
situaţie, pot înregistra şi fi de acord în legătură cu apariţia comportamentului problematic
şi caracteristicile lui: frecventa, durată, intensitate, latenta. Acest aspect reduce
ambiguitatea situaţiei, divergenţele de opinie dintre profesori sau dintre profesori şi părinţi.
• Identificarea cauzelor comportamentului şi construirea unei strategii de intervenţie pentru
modificarea lui şi ameliorarea problemei de discipline
• Menţinerea relaţiei pozitive dintre elev şi profesor, deoarece permite distincţia între
comportament şi persoană; ceea ce reprezintă o problemă este comportamentul şi nu
persoana care l-a produs.
Exercițiu
Operaționalizați două comportamente problematice cu care vă întâlniți la clasă după
modelul de mai jos:
Comportamentul Operaționalizarea comportamentului
problematic
Andrei este timid Andrei evită contactul vizual cu
învățătoarea.
Andrei refuză să citească compunerea în
fața clasei.
Andrei stă singur în bancă în timpul
pauzelor, nu se implică în jocul colegilor.
Observați că în urma operaționalizării comportamentului problematic putem propune

strategii de intervenție pentru fiecare dintre manifestările acestui comportament! Simpla
etichetare a unui elev ca fiind timid sau neascultător nu ne permite să formulăm strategii
de intervenție!
2. Identificarea cauzelor - analiza funcţională a comportamentelor

43
Analiza funcţională presupune identificarea funcției comportamentului problematic.
Sunt descrise în literatură mai multe categorii de funcţii, pe care pot să le deţină
comportamentele elevilor:
(a) evitare (Când un elev manifestă un anumit comportament prin care încercă să se
sustragă unor anumite sarcini/contexte sau confruntării cu o persoană, se consideră că acel
comportament are o funcţie de evitare - funcţionează ca întărire negativă),
(b) atragerea atenţiei (ex. când un elev face remarci ironice la adresa unui coleg pentru a
atrage atenția cadrului didactic și colegilor) ;
(c) obţinerea de beneficii (ex. un elev copiază tema în pauză de la un coleg pentru a primi
aprecierea cadrului didactic)
(d) autostimulare senzorială (ex. un elev desenează în timpul orei de matematică,
privește pe fereastră sau se joacă cu telefonul mobil).
Vom prezenta detaliat modul în care se realizează analiza funcțională a
comportamentului în cursul 6.
3. Măsurarea comportamentelor problematice
Înainte ca un profesor să decidă asupra intervenţiilor, este necesar să identifice
dimensiunile comportamentului problematic şi să examineze mediul în care acestea se
manifestă. Atunci când culegem date despre natura comportamentului, trebuie să luăm în
calcul câteva dimensiuni:
· frecvenţa comportamentului – cât de des se manifestă comportamentul într-un anumit
interval de timp; ex: de câte ori îşi găseşte elevul alte preocupări în timpul unei ore. Această
monitorizare ar putea ajuta la reducerea nivelului de anxietate a profesorului, care se simte
incapabil să schimbe ceva ce are impresia că se produce de fiecare dată. De asemenea, ar
putea reduce nivelul stresului şi tensiunea pe care le induce procesului de observare. Un
astfel de stres poate influenţa datele înregistrate privind comportamentele disruptive şi
semnificaţiile pe care le atribuie acestora.
· durata, se realizează prin înregistrarea perioadei de timp în care se manifestă
comportamentul inadecvat, cât timp dintr-o oră elevul visează cu ochii deschişi.
· latenţa se referă la perioada de timp care se scurge din momentul apariţiei unui stimul
până când elevul manifesta un anumit comportament. În observarea latenţei, accentul este
pus pe perioada de timp premergătoare declanşării comportamentului dezadaptativ.
Perioada de latenţă ne oferă informaţii preţioase, atât referitoare la momentele pozitive, cât
şi la cele dificile. Din observarea naturii, desprindem informaţii despre topografia

44
comportamentului elevilor şi date necesare clasificării proceselor comportamentale.
· intensitatea poate fi evidenţiată prin înregistrării gravităţii comportamentului elevilor.
Exerciţiu
Care sunt principalele comportamente problematice, disruptive cu care vă întâlniţi în

activitatea la clasă? Evaluaţi pe o scală de la 1 la 5 frecvenţa şi gravitatea lor, din punctul
d-voastră de vedere.
Modalităţi de identificare
Cum aţi identificat comportamentele?
Ce criterii aţi folosit ca să evaluaţi gravitatea lor?
Criterii
Efectul lor asupra activităţii didactice
Efectul lor asupra celorlalţi copii
Efectul lor asupra performanţei şcolare
Alte criterii?
4. Construirea strategiei de intervenţie asupra acestora
Metodele de intervenție utilizate cel mai frecvent în funcţie de cauzele
comportamentului problematic sunt: regulile clasei, întărirea; întărirea diferenţiată;
extincţia; penalizarea consecinţele logice şi naturale.
Strategii de prevenție a comportamentelor problematice
Am discutat la curs despre stabilirea regulilor și limitelor ca metode de prevenire a
comportamentelor problematice ale copiilor.
Citiți subcapitolul Strategii de disciplinare. Stabilirea regulilor și limitelor din Ştefan,C.; Kallay,
E. (2010). Dezvoltarea competenţelor emoţionale şi sociale la preşcolari, Ghid practic pentru
părinţi, Editura ASCR, Cluj Napoca (pag. 91-97)
Tehnici de modificare a comportamentelor problematice ale copiilor de către

45
părinți (Întărirea comportamentului. Extincția. Întărirea diferențiată. Penalizarea.
Consecințele logice și naturale)
Am discutat la curs despre strategiile de modificare a comportamentelor problematice ale copiilor
(întărirea comportamentului, extincția, întărirea diferențiată, penalizarea. consecințele logice și
naturale).
Citiți subcapitolele Recompensele ca modalitate de motivare a copilului și Abordarea
comportamentelor inadecvate din Ştefan,C.; Kallay, E. (2010). Dezvoltarea competenţelor
emoţionale şi sociale la preşcolari, Ghid practic pentru părinţi, Editura ASCR, Cluj Napoca (pag.
98-123)
Curs 6, 7
46
Comunicarea școală-familie.
Proiecte de educație și consiliere a părinților. Elaborare și implementare. Evaluarea
programelor de educație și consiliere parentală
Comunicarea școală-familie
Consultați prezentarea de la curs privind comunicarea școală-familie: modalități de

eficientizare a comunicării cu părinții, comunicarea efiecinetă cu părinții, motivarea profesorilor
pentru realizarea de activități cu părinții.
Proiecte de educație și consiliere a părinților

Cercetările (Nation et al., 2003; Shonkoff & Philips, 2000) arată că programele eficiente
de educație a părinților:
1. abordează diferite domenii ale vieții de familie;

2. se centrează pe dezvoltarea abilităților de parenting necesare pentru a evita
problemele de comportament ale copiilor și pentru construirea unor relații
pozitive părinți-copii;
3. sunt bazate pe teorii solide;
4. oferă un dozaj suficient pentru a produce efectul dorit;
5. iau în considerare particularitățile culturale ale familiilor;
6. sunt implementate cât mai devreme posibil, ideal ar fi în perioada prenatală sau
postnatală.
SUGESTII PENTRU LUCRUL CU GRUPURI DE PĂRINȚI (propuse de autorii programului

Educați așa, desfășurat cu sprijinul UNICEF România):
Creați o atmosfera destinsă
• Fiți ospitalieri, urați-le bun venit participanților, spuneți ca sunteți bucuroși că au venit.
• Învățați rapid numele participanților și căutați să retinei câteva detalii (anumite întâmplări);
• Ca sa reușiți să creați o atmosfera destinsa trebuie sa nu vă grăbiți. Nu vorbiți prea repede,
fiți cât mai clar atunci când introduceți un subiect în discuție;
Fiți un adevărat conducător al discuțiilor

47
• modulați-vă vocea și nu fiți prea timid în ceea ce privește gestica;
• Exprimați-vă părerile de câte ori este posibil la persoana întâi (“Eu sunt convins (a) ca
laudele sunt mai eficiente decât certurile”);
• Introduceți subiectele de discuție în mod clar, precizați care este scopul si care sunt regulile;
asigurați-vă că participanții au înțeles corect;
• Daca unul dintre participanți vorbește prea mult timp, întrerupeți-l în mod amical și
explicați-i că toți participanții trebuie sa-și exprime punctul de vedere;
• Priviți-l pe cel care vorbește și urmăriți-i din când în când cu privirea și pe ceilalți
participanți;
• În timpul și la sfârșitul discuției faceți un rezumat al celor spuse;
• Mulțumiți-le participanților pentru intervenția avută.
Reacționați la întrebări și la critici
• Străduiți-vă să nu apăreți în ochii participanților drept “atotștiutor”. Încercați sa-i atrageți
întotdeauna în discuție și pe ceilalți participanți. Întrebați, de exemplu, “Ce ați întreprinde
dvs. în acest caz?”
• Daca părinții încep să-si povestească problemele personale ascultați-i, apoi dați-le de
înțeles că ideea nu este să discutăm problemele personale ale fiecăruia: părinții au venit
pentru curs, nu ca sa fie ajutați în problemele lor personale; aveți grijă sa folosiți un ton
prietenos;
• Daca părinții vor să critice, de exemplu filmul pe care l-au vizionat, ascultați-i în mod activ;
nu va erijați în avocat și încercați să nu intrați în discuție în mod direct. Mai degrabă cereți
părerea celorlalți membri ai grupului.
• Daca părinții vă pun o întrebare al cărei răspuns nu îl știți, mărturisiți acest lucru. Părinții
vor aprecia onestitatea dvs.
Momente dificile în timpul cursului
• Ignorați pe cât posibil comportamentul inacceptabil în cadrul grupului (de exemplu
șușotitul între membri).
• Adresați-le în mod regulat complimente participanților (“Ce bine ca ați venit”, “Ce bine ca
putem începe la timp”etc).
• Dacă purtarea membrilor devine iritantă (de exemplu vorbesc tare unii cu ceilalți), adresați-
vă personal și explicați-le calm de ce nu e bine ceea ce fac. Evitați “judecățile”, numiți
tipurile de comportament indicat și ascultați activ la eventualele reacții de rezistență, dar

48
aveți grijă să fie clar că vă deranjează.
Temele pentru acasă date părinților
• Discutați tema pentru acasă și lăudați-i pe cei care și-au făcut-o;
• Daca observați progrese la unii participanți, comunicați-le;
• Este important ca prezentările dvs. să fie clare și convingătoare, de aceea vă sugeram să vă
pregătiți cu atenție de fiecare dată.

CURS Educatia Parintilor - 2021

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CURS Educatia Parintilor - 2021

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA “ȘTEFAN CEL MARE”, SUCEAVA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

EDUCAȚIA ȘI CONSILIEREA PĂRINȚILOR

Conf. univ. dr. Petruța Rusu

• capacitatea de a proiecta și implementa proiecte de educație și consiliere a

Proiect de educație și consiliere a părinților

Aspecte de deontologie academică

Bibliografie minimală curs:

Conceptul de parenting. Stiluri parentale. Modele ale consilierii familiale. Programe de

Parenting-ul (parentalitate, parentaj) se referă la:

Elementele de bază care ar putea fi luate în discuţie pentru a înţelege ce contribuie

• îi ajută pe copii să găsească opţiuni corespunzătoare pentru a-şi rezolva problemele

Rezultate = copiii vor avea competenţă socială scăzută

1. Părintele antrenor al afectivităţii (Emotion coach)

- Copii crescuţi în acest stil se adaptează corespunzător, au un comportament manierat,

• Sunt conştienţi de emoţiile copilului.

Atitudini și abilități ale consilierului/formatorului

Atitudini ale consilierului:

Prin educație, părinții pot cunoaște ce înseamnă de fapt disciplinarea copilului

• Informații asupra activităților copilului, asupra dezvoltării și problemelor care pot

1. Stresul și copingul în cuplu și familie

1.1 Definirea conceptului de stres diadic

1.2 Tipologia stresului diadic

Teorii și modele privind stresul familial

1. Modelul ABC-X al crizei familiale

3. Modelul vulnerabilitate-stres-adaptare VSA

Fig. 2. Modelul vulnerabilitate-stres-adaptare (Karney & Bradbury, 1995)

Modelul vulnerabilitate-stres-adaptare face referire la coping în cadrul variabilei procese

Fig. 3. Modelul stres-divorț (Bodenmann, 2007)

În timp ce modelul ABC-X se centrează pe stresul major, modelul lui Bodenmann se

2. Copingul în cuplu și familie

2.1 Definirea conceptului de coping diadic

2.2 Teorii/modele ale copingului diadic 24

Interacțiunea dintre comunicarea stresului de către un partener și copingul diadic al

Teoria copingului diadic a lui Bodenmann pornește de o serie de asumpții:

2.3 Formele copingului diadic 26

2.4 Stresul, copingul diadic și funcționalitatea maritală

Efectele pozitive ale stresului asupra relației de familie

2.5 Copingul diadic și funcționalitatea maritală

Este foarte important să înțelegem modalitatea în care stresul, copingul și căsnicia

ca o resursă suportivă în circumstanțe dificile. Pe lângă scopul de reducere a stresului, copingul

Stresul profesional și influența acestuia asupra relațiilor familiale. Interacțiunea

Conflictul între muncă şi familie

Interacțiunea pozitivă muncă-familie

Managementul stresului familial. Comunicarea în familie. Conflictele părinte-copil

Conflictul şi managementul conflictelor

Principii de management al conflictelor

4. Utilizarea comunicării directe, fără a reacţiona cu propriile argumente, clarificarea întrebările,

Asertivitatea este abilitatea de a ne exprima emoţiile şi convingerile fără a afecta şi

Scenariu de modificare a comportamentelor nonasertive

Componentele comunicării asertive

Descrierea Exprimarea propriilor Formularea consecinţelor

De ce apar comportamentele disruptive?

Declanșatorii comportamentelor dezadaptative

Bursuc & Popescu (2007) consideră că un sistem de disciplinare eficient cuprinde 3

Fiecare din aceste elemente trebuie să funcţioneze dacă dorim ca disciplinarea să

Paşi în gestionarea comportamentelor problematice

1. Definirea comportamentelor - operaţionalizarea problemei

Beneficii ale operaţionalizării comportamentelor

Observați că în urma operaționalizării comportamentului problematic putem propune

2. Identificarea cauzelor - analiza funcţională a comportamentelor

şi la cele dificile. Din observarea naturii, desprindem informaţii despre topografia

Care sunt principalele comportamente problematice, disruptive cu care vă întâlniţi în