S3, pondere 30%:

S3.1. Tehnologia Bluetooth

S3.2. Rețele Ethernet (arhitectură, cadrul Ethernet, accesul la mediu)

S3.3. Rețele virtuale locale, VLAN

S3.4. Semnale utilizate în rețele Ethernet (interfețe Ethernet, deteriorarea

semnalelor, codare, tehnici specifice)

S3.5. Tehnologia ISDN

S3.6. Tehnologia DSL

S3.7. Tehnologia VoIP (principiu; protocoale de semnalizare H.323, SIP)

S3.8. Tehnologii 2G, sistemele WAP, GPRS, EDGE

S3.9. Tehnologii 3G și 4G (UMTS, CDMA; LTE)

S3.10. Comunicații IEEE 802.11 (arhitectură, topologii, alocarea canalelor,

modulații)

S3.11. Comunicații IEEE 802.11, accesul la mediu (DCF/PCF, CSMA/CA,

mecanismul RCS/CTS, fragmentarea datelor)

S3.12. Comunicații WiMAX IEEE 802.16 (caracteristici de bază)

S3.13. Transmisiuni prin sateliți

S3.14. Modul de transfer asincron ATM

S3.15. Rețele MPLS

1
 1. Tehnologia Bluetooth
Bluetooth („dinte albastru”) = tehnologie avansată de comunicaţie fără fir, operând
cu frecvenţe din domeniul microundelor.

 permite o rată de transfer a datelor ridicată, cu un consum foarte scăzut de energie,

acţionând pe distanţe mici, de până la 100 m şi numai în interiorul clădirilor
("indoor")
 este o metodă de comunicaţie fără fir între echipamente de date şi periferice
(tastatura, mouse, imprimantă), dar nu numai (sunt deservite şi dispozitive mobile,
dispozitive media etc.)
 tehnologia mobilă Bluetooth este o tehnologie radio de bandă îngustă şi mică
putere, care operează în banda de 2,4 GHz ISM (Industrial, Scientific, Medical)
 viteza de transfer a datelor este cuprinsă între 432 kbps şi 3 Mbps
 puterea maximă de emisie este de 100 mW existând un sistem încorporat de
gestiune a puterii în funcţie de situaţia curentă: short / medium / long range
 dispozitivele Bluetooth folosesc aleator cele 79 de canale disponibile pe baza unei
tehnici de salt de la o frecvenţă purtătoare la alta, tehnică numită „salt de frecvenţă
cu spectru împrăştiat”
 reţelele Bluetooth pot interconecta până la 256 de dispozitive în minireţele wireless
numite piconets sau PAN (Personal Area Network)
 algoritmul de schimbare a frecvenţei este transmis de master către unităţile slave
 un dispozitiv master şi şapte dispozitive slave pot fi active simultan, celelalte
rămânând în aşteptare
 un master gestionează o reţea (piconet), dar în acelaşi timp un slave poate fi master
într-o altă reţea. Astfel un dispozitiv poate fi în acelaşi timp master şi slave, iar
interconectarea reţelelor se face prin partajarea unui slave.

3 niveluri la care este gestionată conexiunea (corespunzător nivelurilor 1 şi 2 ale

modelului ISO/OSI, respectiv nivelul fizic şi nivelul legăturii de date):

 nivelul radio - controlează interfaţa de radiofrecvenţă

 nivelul benzii de bază - se ocupă cu gestiunea fluxului de biţi
 nivelul de gestiune a legăturii de date

Funcționarea Bluetooth se bazează pe trei protocoale fundamentale:

 L2CAP (Logical Link Control and Adaptation Protocol) care adaptează

protocoalele serviciilor de bază la canalul de comunicație de bază prin
operațiuni de multiplexare, segmentare şi reasamblare;
 SDP (Service Discovery Protocol) folosit pentru identificarea informațiilor
asociate dispozitivelor şi serviciilor;

2
  RFCOMM (Radio Frequency Communication) este un protocol de transport
serial a datelor.

La nivel fizic sunt definite două tipuri de legături:

 SCO (Synchronous Connection-Oriented) care asigură legătura punctla-punct

între master şi slave. Masterul menține o legătură activă trimițând comenzi
specifice în slot-urile de timp rezervate. Nu sunt permise retransmisii.
 ACL (Asynchronous Connection-Less) furnizează conexiuni bazate pe
comutația pachetelor între master şi toate dispozitivele slave, fiind permise şi
retransmisii.

2. Rețele Ethernet (arhitectură, cadrul Ethernet, accesul la mediu)

 destinată transferului eficient al informaţiilor între echipamente de calcul

 arhitectură de reţea conformă standardului IEEE 802.3
 datorită avantajelor sale, Ethernetul a depăşit cadrul reţelelor locale, LAN, fiind
utilizat şi în reţelele metropolitane, MAN sub forma Metro Ethernet

Arhitectura Ethernet:

 Subnivelul de acces la mediu, MAC, controlează accesul unui nod la reţea şi este specific
fiecărui protocol individual.
 Protocoalele trebuie să îndeplinească aceleaşi seturi de cerinţe logice, neţinând seama dacă
acestea includ sau nu extensii ale protocoalelor respective.
 Singura cerinţă pentru comunicaţia de bază (comunicaţie care nu necesită extensii ale
protocoalelor) între două noduri din reţea este ca ambele interfeţe MAC să suporte aceleaşi
viteze de transmisie.

Subnivelul MAC are două responsabilităţi primare:

o Încapsularea datelor, incluzând asamblarea cadrelor înainte de transmisie,

analiza lor şi detecţia erorilor în timpul şi după transmisie;
o Controlul accesului la mediu, incluzând iniţializarea transmisiei cadrelor de
date şi refacerea legăturilor pierdute.

3
 Cadrul de date Ethernet:

 Preambul (PRE) - este format din şapte octeţi. PRE-ul reprezintă un şir alternativ
de biţi „0” şi „1” care informează staţiile că urmează un cadru de date şi permite
acestora să se sincronizeze;
 Adresa destinaţie (DA – destination address) - este alcătuită din şase octeţi.
Câmpul DA are rolul de a identifica care staţie trebuie să recepţioneze cadrul.
Adresa poate fi individuală sau de grup, administrată global sau local.
 Adresa sursă (SA - source address) - este de asemenea alcătuită din şase octeţi.
Rolul său este de a identifica staţia ce a trimis cadrul. SA-ul este întotdeauna o
adresă individuală şi bitul său cel mai din stânga este zero.
 Secvenţa de verificare a cadrelor (FCS – Frame Check Sequence) - constă din 4
octeţi. Această secvenţă reprezintă valoarea obţinută prin procedura CRC
(verificare redundantă ciclică) la emisie şi comparată cu valoarea corespunzătoare
obţinută la recepţie. Are lungimea de 32 biţi şi acoperă câmpurile semnificative
(fără preambul şi delimitator).
 Observarea transportului (Carrier Sense) - Fiecare staţie urmăreşte în mod continuu
traficul pentru a determina când apare o întrerupere a şirului de cadre transmise.
 Acces Multiplu (Multiple Access) - Staţiile pot începe să transmită în orice
moment dacă sesizează „linişte” în mediul de comunicaţie (nu există trafic).

3. Rețele virtuale locale, VLAN

 Este un concept ulterior apariţiei Ethernet-ului.

 Se bazează pe capacitatea echipamentelor de dirijare a traficului de la nivelul MAC
(switch-uri) de a procesa cadrele de date pe care le vehiculează.

In cadrul de date MAC se introduce o secvenţă suplimentară, numită header VLAN

(figura 3.17), care conţine două câmpuri:

 identificatorul tipului de VLAN (2 octeţi, VLAN type ID)

 informaţii de control a destinaţiei (2 octeţi, Tag Control Information) care
include prioritatea (de la 0 la 7) şi identificatorul VLAN-ului

4
 Opţiunea VLAN permite ca transmiterea cadrelor critice ca întârziere să se facă
mai eficient datorită definirii de priorităţi.
 Se oferă astfel posibilitatea ca gazdele să fie grupate în grupuri virtuale, logice, de-
a lungul mai multor reţele locale.
 Bridge-urile şi switch-urile vehiculează cadrele numai între porturile definite ca
aparţinând aceluiaşi VLAN, ţinând seama de priorităţi şi analizând identificatorul
VLAN din structura cadrului. Când un cadru VLAN ajunge la o staţie (host),
aceasta va ignora header-ul VLAN.
 Pentru a defini o reţea VLAN este necesar ca toate nodurile implicate (switch-uri,
bridge-uri) să aibă această facilitate. Ea este inclusă de obicei printre funcţiile
switch-urilor „cu management”.

4. Semnale utilizate în rețele Ethernet (interfețe Ethernet, deteriorarea

semnalelor, codare, tehnici specifice)

 Interfeţele de reţea (NIC - Network Interface Card) sunt cele care implementează
cele două niveluri inferioare ale stivei ISO/OSI.

Deteriorarea semnalelor:
 La transmisiunile în banda de bază şirul de biţi este direct transpus în succesiuni de
impulsuri care sunt lansate pe canalul de comunicaţie. Aceste impulsuri sunt
atenuate (reduse ca amplitudine) şi distorsionate (cu forma schimbată) atunci când
ajung la destinaţie.
 Deoarece liniile de comunicaţie conţin cuplaje capacitive şi inductive
(transformatoare) acestea nu vor permite trecerea componentei continue originale
şi, ca urmare, forma de undă va suferi inevitabil deplasări în curent continuu
menite să conducă la o valoare medie nulă (re-axare pe valoarea zero, deci
deplasare de nivel). Pragul de decizie nu mai este cel corect în acest caz.
 Minimizarea acestui fenomen este unul din obiectivele urmărite prin utilizarea
codurilor de linie.

Efectul codarii prin tranzitii:

 Metoda folosită se se numește codare Manchester – biţii sunt codți prin tranziţii de
semnal şi nu prin nivele.
 În acest mod, chiar şi în cazul şirurilor lungi de „0” sau „1” apar tranziţii, deci
ceasul de transmisie poate fi uşor extras.

5
 Componenta continuă este nesemnificativă deoarece valoarea medie a semnalului
este nulă.
 Dezavantaj: se generează o formă de undă care necesită o bandă de trecere mai
largă => metoda nu este eficientă la viteze mari.

Tehnici Ethernet:

Versiunile ulterioare ale Ethernet şi în special Gigabit Ethernet folosesc şi alte

proceduri de codare, ce includ alte tehnici, cum ar fi:

o Folosirea datelor mixate (scrambler) - este o procedură care reaşează

ordinea biţilor, aleatoriu, astfel încât unele valori „0” sunt transformate în
valori „1”, unele valori „1” sunt transformate în valori „0” iar câţiva biţi
rămân neschimbaţi. Rezultatul este o lungime redusă a secvenţelor constante
şi un număr mai mare de tranziţii, care uşurează recuperarea ceasului de
transmisie.
o Expandarea spaţiului codului - este o tehnică care permite asignarea de
coduri separate pentru date şi simboluri de control (cum ar fi delimitatorii de
început şi de sfârşit de şir, biţii de extensie etc.) şi care facilitează detecţia
erorilor de transmisie.
o Folosirea codurilor de corecţie a erorilor ulterioare (FEC- Forward
Error Correction) - reprezintă o codare în care o informaţie redundantă este
adăugată la şirul de date transmis astfel încât unele erori de transmisie să
poată fi corectate în timpul recepţiei fluxului de date.

5. Tehnologia ISDN

 ISDN este reţeaua digitală cu integrarea serviciilor (Integrated Services Digital

Network) şi este un concept care se bazează pe transferul digital de voce şi date
(servicii integrate) până la nivel de abonat, pe infrastructura telefonică. ISDN oferă
astfel simultan telefonie de calitate şi acces la servicii de date.

Conceptul ISDN se bazează pe definirea de canale digitale virtuale, astfel:

A - canal telefonic analogic de 4 kHz
B - canal PCM digital pentru voce sau date de 64 kbps
C - canal digital de 8 sau 16 kbps
D - canal digital pentru semnalizare în afara benzii, de 16/64 kbps
E - canal digital pentru semnalizare în interiorul benzii, de 64 kbps

6
H - canal digital de 384, 1536 sau 1920 kbps.

ISDN defineşte o conexiune cu canale multiple, care se bazează pe multiplexarea

cu divizare în timp a datelor. Standardele de comunicaţie definesc trei metode de
acces ISDN:
 Acces de bază: 2B + 1D
 asigură un flux de date de 144 kbps
 reuneşte două canale purtătoare (B) şi un canal de date (D)
 se pot conecta şi adresa independent până la opt dispozitive diferite
 Acces primar: 23B + 1D (SUA, Japonia) sau 30B + 1D (Europa)
 reprezintă o procedură de multiplexare prin care un grup de utilizatori
de nivel ISDN de bază partajează facilităţile oferite de o linie comună
 În America de Nord şi Japonia accesul primar constă dintr-un grup de
23 de canale B şi un canal D (23B + 1D) care asigură o viteză
cumulată de transfer a datelor de 1.544 Mbps.
 În Europa accesul primar este de tip 30B + 1D şi se numeşte linie
purtătoare E1 sau flux E1 fiind posibile 30 de canale vocale de 64
kbps. Viteza de transfer a purtătoarei E1 este de 2,048 Mbps.
 Acces hibrid: 1A + 1C
 include un canal pentru telefonie analogică cu lăţimea de bandă de 4
kHz şi un canal digital de viteză scăzută, 8/16 kbps
 permite telefonie analogică și comunicații de date de viteză scazută,
simultan

 Standardele specifice sunt grupate în două categorii, I şi Q care guvernează

implementarea ISDN.
 Standardele „I” specifică conexiunea fizică a echipamentelor compatibile ISDN
la circuitele ISDN, iar standardele „Q” specifică modul de transmisie a datelor
şi a informaţiilor de configurare pentru canalul D.

7
 6. Tehnologia DSL

 Este o tehnologie care permite transferul de date în format digital, pe liniile

telefonice, evitând astfel conversiile A/D şi D/A necesare în cazul utilizării
modem-urilor de linie telefonică.
 Este necesar ca liniile respective să nu treacă prin dispozitivele analogice specifice
liniilor telefonice (repetoare, amplificatoare) putând astfel să se exploateze o lăţime
de bandă de frecvenţe mai mare decât banda telefonică vocală.
 DSL (Digital Subscriber Line) este o tehnologie de bandă largă care permite
transmiterea informaţiilor prin intermediul liniilor telefonice.
 Există mai multe tipuri de sisteme de transmisie DSL (sau xDSL) cum ar fi :
ADSL, HDSL sau RADSL.
 Rata de transfer care poate fi atinsă prin intermediul acestei tehnologii ajunge la
valori de până la 6,1 Mbps, permiţând inclusiv transmisiuni video şi audio alături
de alte servicii de date.
 Banda de frecvenţe disponibilă poate fi partajată pentru semnal analogic (telefonie
analogică) şi semnal digital.

Implementări DSL:
 Asymmetric Digital Subscriber Line (ADSL) foloseşte o soluţie de transport
asimetrică
 Consumer DSL este o versiune DSL (Rockwell Corporation) mai „lentă”
 G.lite mai este cunoscut şi ca DSL lite, ADSL fără splitter sau DSL
Universal

8
 7. Tehnologia VoIP (principiu; protocoale de semnalizare H.323, SIP)

 VoIP- Voice over Internet Protocol / Telefonia IP:

 Este un concept care se bazează exclusiv pe fluxuri vocale digitale transportate pe
infrastructuri logice de tip IP.
 Este alternativa digitală la telefonia clasică: apelare, numerotare, semnalizări
diverse.
 Este cea care beneficiază de reţelele de date acoperind segmente tot mai largi din
piaţa comunicaţiilor vocale.
 Digitalizează și codifică semnalul vocal în scopul transmiterii prin rețele de date.

Protocoale de semnalizare:

1. Protocolul H.323 - defineşte o arhitectură distribuită pentru aplicaţii multimedia,

în acest sens H.323 descrie:
 Terminale
 dispeceri (sau gatekeepers)
 porţi (sau gateways)
 unităţi de control multipunct
2. Protocolul SIP (Protocolul de Iniţializare al Sesiunii (Session Initiation
Protocol)) - asigură funcţii de control avansat a comunicaţiilor vocale. Arhitectura
SIP se bazează pe entităţi hardware sau software tipice.

În cazul unei sesiuni SIP există patru entităţi care pot participa la comunicaţie:

o Agenţi SIP: sunt cei care iniţiază o cerere de comunicaţie şi reprezintă de obicei şi
destinaţia finală a acestei cereri; agenţii SIP pot fi telefoanele IP sau aplicaţiile
software de telefonie şi video conferinţă;
o Registratori: sunt servere de înregistrare care monitorizează utilizatorii în
interiorul domeniului de reţea asignat acestora. De exemplu toţi utilizatorii care au
un identificator de tipul: xyz@yahoo.com sunt urmăriţi de registratorul care are
gestionează domeniul yahoo.com;
o Servere proxy SIP: sunt rutere care lucrează pe ultimul nivel OSI (nivelul
aplicaţie) având ca sarcină direcţionarea spre destinaţie a cererilor şi răspunsurilor
SIP;
o Servere de redirectare: recepţionează cererile şi le redirectează spre un agent sau
un nou server până când mesajul ajunge la destinaţia finală.

9
 8. Tehnologii 2G, sistemele WAP, GPRS, EDGE

WAP (Wireless Application Protocol):

Permite comunicarea de date (2G) dintre un telefon mobil şi un server instalat în reţea.

Dezavantaj:

- este de tip „stochează şi trimite”

- viteza scăzută de conectare

- clientul WAP se conectează prin dial-up la gateway

- operaţiune ce durează aproximativ 10 secunde

GPRS (General Packet Radio Service): 2.5G

 Este o funcție non-vocală, care permite vehicularea informației prin intermediul

unei rețele de telefonie mobilă.
 Permite atingerea unor rate de bit de până la 171,2 kbps, utilizând toate cele 8
sloturi de timp (time slots) simultan.
 Nu include nici o procedură de înmagazinare a datelor, ci doar metode de stabilire
a căilor de interconectare între cele două sisteme.
 Constă în separarea informaţiei în pachete, înainte ca aceasta să fie transmisă.
Pachetele sunt reasamblate la destinaţie.
 Pachetele sunt trimise pe mai multe căi şi ajung la aceeaşi destinaţie.

EDGE (Enhanced Data rates for GSM Evolution): 2.75G

Permite obţinerea de viteze superioare la nivelul transmisiunilor de date (384 Kbps,

mai mari decât GPRS) pe baza utilizării codării 8PSK. => Soluție pentru rezolvarea
problemei vitezei de transmisie GPRS.

10
 9. Tehnologii 3G și 4G (UMTS, CDMA; LTE)

CDMA2000 (Code Division Multiple Access): 3G

 este o extensie care identifică canalele de comunicaţie printr-un cod pseudo-

aleator, ceea ce permite partajarea aceleiaşi frecvenţe de comunicaţie de către
mai mulţi utilizatori
 păstrează compatibilitatea cu versiunile CDMA anterioare

LTE (Long Term Evolution): 4G

 este concurentul direct pentru WiMAX

 prevede viteze partajate de până la 326,4 Mbps / 86,4 Mbps (downlink / uplink)
 operează cu canale cu lăţimea de bandă de 20 MHz
 oferă trei nivele de performanţă în funcţie de distanţa acoperită (5Km, 30Km şi
100Km)
 se identifică cu generaţia 4G a comunicaţiilor mobile

UMTS (Universal Mobile Telecommunications System): 3G

 folosește modulaţii adaptive QPSK şi 16QAM

 lăţimea de bandă oferită permite accesul broadband la servicii de date tip
Internet şi în mod particular la comunicaţii de tip videotelefonie sau video
broadcasting (televiziune)
 spectrul utilizat este în banda de 2100 MHz (atât în Europa, cât şi pe
continentul american)
 utilizează soluţii hibride, respectiv dispozitive mobile care operează ca
terminale 2G pentru comunicaţiile vocale şi ca dispozitive 3G pentru
comunicaţii de bandă largă (transfer video, date)

11
 10. Comunicații IEEE 802.11 (arhitectură, topologii, alocarea
canalelor, modulații)

IEEE 802.11 defineşte nivelurile inferioare ale stivei de protocoale ISO/OSI și

comunicațiile radio de tip wireless Ethernet sau wireless LAN (WLAN).

Topologii wireless:

1. Ad-Hoc - grupează mai multe echipamente echipate cu interfeţe radio care

comunică independent între ele pe un canal de comunicaţie comun.
2. Infrastructura - comunicaţia este intermediată de un dispozitiv radio de nivel
fizic numit punct de acces radio sau AP - Access Point. Un AP gestionează mai
mulţi clienţi care comunică pe acelaşi canal radio. AP-ul este bridge master iar
clientul radio este bridge slave.

Alocarea canalelor IEEE 802.11b/g:

- Standardul IEEE 802.11 (1997) specifică trei tehnici de bazate pe radiaţia

infraroşie sau metode utilizând transmisia radio pe distanţe scurte.
- Comunicaţiile radio 802.11 utilizează o zonă a spectrului de frecvenţe care nu
necesită licenţiere (banda de 2,4 GHz sau 5 GHz, ISM).

Modulatii 802.11:

1. FHSS - Frequency Hopping Spread Spectrum (spectru împrăştiat cu salt de

frecvenţă) (IEEE 802.11b, 1997) .
2. DSSS (Direct Sequence Spread Spectrum) pentru viteze de până la 11 Mbps
(IEEE 802.11b, 1999) .
3. OFDM (Ortogonal Frequency Division Multiplexing) pentru viteze de până la
54 Mbps (IEEE 802.11g). În 2001 OFDM a fost extins şi în banda de 5 GHz
(IEEE 802.11a, 1999; IEEE 802.11g, 2003).

12
 11. Comunicații IEEE 802.11, accesul la mediu (DCF/PCF,
CSMA/CA, mecanismul RCS/CTS, fragmentarea datelor)

 Pentru viteze ce ar putea ajunge la 600 Mbps bazat pe tehnici de multiplexare

spaţială şi folosind antene speciale (MIMO – Multiple In Multiple Out) precum şi
scheme complexe de codare spațio-temporală (codarea Alamouti).
 Se bazează pe exploatarea fluxurilor radio multiple, prin utilizarea mai multor
antene de emisie (NTA) respectiv de recepţie (NRA).

Accesul la mediu in reţelele IEEE 802.11:

CSMA/CA:

În acest protocol se foloseşte atât observarea canalelor fizice, cât şi observarea

canalelor virtuale.

CSMA/CA implementează reguli diferite comparativ cu tehnologia CSMA/CD

folosită în reţelele Ethernet. Protocolul suportă două moduri de operare: prin
observarea canalului sau prin mecanismul RTS/CTS.

IEEE 802.11 suportă două moduri de funcţionare: DCF şi PCF.

 DCF - Distributed Coordination Function (funcţie de coordonare distribuită) nu

foloseşte nici un fel de control central fiind similar în această privinţă Ethernet-
ului.
 PCF - Point Coordination Function (funcţie de coordonare punctuală) foloseşte
staţia de bază (AP-ul) pentru a coordona toată activitatea din celula sa. Toate
implementările trebuie să suporte DCF, în timp ce PCF este opţional.

Principiul mecanismului RTS/CTS utilizând CSMA/CA:

Din informaţia prezentă în cererea RTS se poate estima durata tranzacţiei, incluzând
ACK-ul final, astfel încât statiile neimplicate simulează o ocupare virtuală, prin
intermediul secvenţei NAV - Network Allocation Vector.

Fragmentarea datelor:

Un cadru care este prea lung, are puţine şanse să fie transmis fără erori şi va trebui, cel
mai probabil, retransmis.

Fragmentarea creşte eficienţa transmisiei prin limitarea retransmiterii doar la

fragmentele eronate, eliminând necesitatea de a retransmite întregul cadru.

13
 12. Comunicații WiMAX, IEEE 802.16 (caracteristici de bază)

 Standardul IEEE 802.16 (2001) defineşte metode şi tehnologii de acces wireless la

servicii de date într-o manieră mult mai performantă.
 Acest tip de reţele sunt cunoscute şi sub denumirea de Wireless MAN,
reprezentând cel mai bun compromis viteză-mobilitate.
 Tehnologia a fost propusă ca o extensie DSL fără fir oferind facilităţi de transport
de bandă largă pentru terminale mobile, intrând în competiţie şi depăşind
tehnologia 3G din acest punct de vedere.
 Tehnologia WiMAX permite rate de bit de până la 75 Mbps, pe canale cu lăţimea
de bandă de 20 MHz folosind modulaţie QAM 64.
 Frecvenţele definite de standardul IEEE 802.16 pentru WiMAX acoperă o gamă
largă, de la 2 GHz la 66 GHz.
 Unul din avantajele majore ale WiMAX este modul de alocare a canalelor.

Există două abordări WiMAX:

 WiMAX fix, IEEE 802.16d, 2004: se referă la comunicaţiile wireless fixe.

 WiMAX mobil, IEEE 802.16e, 2005: acoperă comunicaţiile wireless mobile.

Subniveluri WiMAX:

 La subnivel PHY sunt suportate canale cu lărgimea de bandă de 1,25 MHz până la
20 MHz cu 2048 de subpurtătoare, utilizându-se modulaţii si codări adaptive.
 La subnivel MAC standardul descrie subnivele de convergenţă pentru încapsularea
datelor ce provin de la conexiunile cablate (Ethernet, ATM) clasificându-le
corespunzător în scopul transferului pe canalul radio.

14
 13. Transmisiuni prin sateliți

 Comunicaţiile prin satelit sunt un caz particular al transmisiunilor prin microunde.

 Satelitul este un releu intermediar. El recepţionează semnalul de la o staţie terestră
ascendentă şi îl retransmite de obicei pe o arie largă de acoperire.
 La nivelul sateliţilor există un număr de transpondere, dispozitive care
recepţionează semnalul de la sol, îl amplifică şi îl re-emit către Pământ, modificând
frecvenţa purtătoare.
 Sateliţii pentru comunicaţii sunt sateliţi staţionari la o altitudine de 35.800 km
deasupra ecuatorului. Staţiile terestre au o putere de emisie mare şi de aceea sunt
plasate în afara zonelor perturbabile.
 Sateliţii geostaţionari au un unghi de acoperire de 120 de grade ceea ce înseamnă
că, teoretic, trei astfel de sateliţi plasaţi deasupra ecuatorului pot acoperi întreaga
suprafaţă terestră.
 Ca alternativă se utilizează sateliţi de joasă altitudine (700-1500Km) care pot fi
utilizaţi pe scară mai largă nefiind necesare puteri mari de emisie datorită distanţei
semnificativ mai reduse care trebuie acoperită.

Tehnicile de partajare folosite sunt:

 FDMA se referă la alocarea unor benzi de frecvenţă independente pentru

utilizatori. Banda rămâne alocată în principiu şi când nu este utilizată.
 TDMA utilizatorii beneficiază de sloturi de timp, multiplexate pe un canal de
frecvenţă unic, ceea ce conferă o utilizare mai avantajoasă a spectrului de frecvenţe
radio.

 În ultimii ani comunicaţiile prin satelit sunt utilizate din ce în ce mai puţin pentru
transmisiuni de date asociate serviciilor Internet. Unul din motive este faptul ca au
devenit disponibile capacităţi de transport pe fibră optică la preţuri mult mai
reduse.
 Comunicaţiile prin satelit rămân o soluţie eficientă pentru distribuţie de programe
radio/TV la costuri reduse şi pe arii largi.

15
 14. Modul de transfer asincron, ATM

 ATM (Asynchronous Transfer Mode) este un sistem de transmisie orientat pe

conexiune, care transportă pachete sau celule pe infrastructura reţelei.
 Înainte de a iniţia un transfer trebuie stabilită o cale (conexiune) în reţea între
punctele de capăt.
 Transmisia este asincronă deoarece momentul de început al transmisiei nu este
predeterminat.
 Un pachet ATM (numit şi celulă) este o secvenţă cu lungime fixă de 53 octeţi, din
care 48 sunt date utile şi 5 sunt octeţi auxiliari constituind antetul - header.
 Celula ATM este astfel diferită fundamental de cadrele de date de lungime
variabilă folosite în reţelele cu comutaţie de pachete cum este Ethernetul.
 Un concept specific ATM se refera la căi virtuale - Virtual Path, VP care identifică
un grup de circuite virtuale şi circuite virtuale - Virtual Circuit, VC care identifică
o conexiune între două staţii ATM.
 Fiecare celulă ATM conţine un indicator al căii virtuale (VPI) de 8 sau 12 biţi şi un
identificator al circuitului virtual de 16 biţi.

Interconectarea ATM:

1. Nivelul fizic defineşte conectarea la mediul de comunicaţie: perechi

torsadate ecranate sau neecranate, cablu coaxial, fibră optică.
2. Nivelul ATM este un nivel de legătură de tip releu de date care adaugă sau
elimină antetul celulei ATM. Corespunde nivelului legătură de date din
modelul ISO/OSI. El este responsabil cu construirea fluxurilor de celule, cu
determinarea rutelor celulelor sau cu adăugarea de celule goale atunci când
nu se transmit date.
3. Nivelul de adaptare: se ocupă cu conversia formatului datelor: cale și
conexiune.

 Rutarea se bazează pe canalele şi căile virtuale (VCI, VPI) definite în antetul

celulelor ATM, se face de către comutatoare (switch-uri) ATM şi depinde de tipul
conexiunii.

16
 15. Rețele MPLS (Multi Protocol Label Switching )

 Este un protocol pentru comunicaţii bazate pe comutaţia de pachete, unitatea de

date folosită find datagrama.
 soluţie de transport a datelor care operează între nivelul 2 – legătură de date şi 3 -
reţea al modelului ISO/OSI.
 Preia principiile ATM aducând îmbunătăţiri în sensul reducerii datelor overhead
prin utilizarea de cadre de lungimi mari (optime pentru reţelele optice de viteză) şi
de lungime variabilă.
 Principiul de funcţionare MPLS se bazează pe etichetarea pachetelor folosind o
secvenţă numită etichetă stivă alcătuită din 4 câmpuri: valoare (20 biţi), prioritate
QoS (3 biţi), indicator de capăt de stivă (1 bit) şi un câmp pentru definirea timpului
de viaţă al cadrului, TTL – time to live, (8 biţi).
 Accesul la reţelele MPLS este realizat prin rutere de capăt (LER – Label Edge
Router) care introduc (push) sau extrag (pop) eticheta asociată unui pachet de date.
 În reţelele MPLS se definesc căi de comutare a pachetelor etichetate LSP – Label
Switch Paths, care permit definirea explicită a căilor ce trebuie urmate de pachetul
de date.
 Datorită facilităţilor de rutare explicită existente, MPLS permite crearea de reţele
virtuale tip VPN.
 Ofera posibilitatea de oferi căi de transport rapide şi flexibile pentru alte tehnologii
(Ethernet, ATM, TCP/IP).
 MPLS este o soluţie performantă şi flexiblă ce poate substitui sau completa
tehnologiile existente în ceea priveşte interonectarea reţelelor de nivel superior.

17