12. Functionarea switch-ului.

Implementareafunctiei de comutare ,tabela de

comutare, implementareatabelei de comutare
-Switch-ul este un echipament concentrator multiport;
- pentru fiecare port sunt implementate distinct nivele OSI 1 si 2;
- SW implementeaza nivelele de dirijare a traficului , retransmitand cadrul receptionat pe
portul sursa , in mod directionat, pe portul care „stie” unde se afla calculatorul destinatie. Daca nu are
informatii despre calculatorul destinatie, atunci se comporta ca un HUB si retransmite pe toate
porturile.
La fel ca şi brigde-ul, switch-ul ia decizia pe baza adresei MAC a destinaţiei, determină la ce
port este conectat dispozitivul destinaţie şi transmite pe acel port pachetul. Switch-urile îmbunătăţesc
viteza reţelei, lărgimea de bandă şi performanţele.
Comutarea (switching) este tehnologia care împiedică congestia în reţelele Ethernet. Reduc
traficul şi cresc lărgimea de bandă. Pot înlocui cu uşurinţă hub-urile deoarece lucrează cu aceleaşi
cabluri.
Toate switch-urile (comutatoarele) îndeplinesc două operaţii de bază:
-prima operaţie este numită comutarea (switching) cadrelor de date, proces prin care un cadru este
primit pe un port, la intrare, si apoi transmis pe alt port, iesire;
- a doua operatie este gestionarea operatiilor de comutare prin crearea si întretinerea tabelelor de
comutare si cãutarea buclelor (loops).
Beneficiile switch-urilor:
• permit mai multor utilizatori sã comunice în acelasi timp prin utilizarea de circuite virtuale si
segmente de retea dedicate într-un mediu virtual fãrã coliziuni – se maximizeazã lãrgimea de bandã
disponibilã într-un mediu partajat ;
• cost de instalare redus, deoarece folosesc aceeasi structurã de cabluri ca si hub-ul.

Funcționarea unui switch se bazează pe o tabelă de asocieri între porturi și adrese MAC: tabela CAM
• Fiecare switch ia decizii independent, bazându-se doar pe propria sa tabelă CAM;
La pornire, un switch nu știe nimic despre host-urile din apropierea sa; tabela CAM este inițial goală
• Pentru a popula tabela, switch-ul citește adresa MAC sursă a cadrelor ce trec prin el

Functia de comutatie (comutarea cadrelor)

Cadrul Ethernet contine ca prim camp adresa MAC destinatie; plasarea ei la inceputul header-ului
este legata de implementari particulare ale functiei de comutatie.
Pentru a comuta cadre, se citeşte adresa MAC destinaţie, iar apoi aceasta este căutată secvenţial în
tabela de comutare.
Selectia porturilor destinatie poate fi facuta de indata ce din cadru a fost receptionat integral campul
adresa MAC destinatie. Din acest motiv acest camp este plasat la inceput, ca selectia porturilor sa se
faca mai rapid.

Metode de comutare
1.Cut-through
- Implementare bazata pe hardware in care fluxul de biti receptionat este introdus intr-un registru
de deplasare si la fiecare perioada de bit se realizeaza o shiftare;
- Pe baza adresei MAC si a continutului tabelei de comutare se identifica portul destinatie;
- In esenta, switch-ul este implementat pe baza unui comutator comandat sa conecteze iesirea
registrului serie la portul destinatie sau la toate porturile mai putin cel sursa.
 Exista 2 feluri de implementare cut-through:
Fast-forward: - primeste cadrul pana la adresa destinatie
- determina adresa destinatie
- trimite cadrul
Fragment-free:
-primeste primii 64 de octeti
-determina adresa destinatie
-trimite cadrul
Avantaje: Dezavantaje:
-implementare hardware rapida, intarziere fixa; -poate conduce la coliziuni in interiorul
switch-ului si la coliziuni la distanta;
-vor fi transmise cadre posibil eronate.
2.Store-and-forward
- stochez si retransmit – un cadru de pe portul sursa este receptionat integral , verificat in privinta
corectitudinii si daca este corect stocat intr-o memorie RAM;
Avantaje:
- sunt retransmise doar cadrele corecte;
- retransmisia se poate realiza cu evitarea coliziunilor prin detectia mediului.
Dezavantaje:
-implementarea necesita o platforma hardware cu procesor, memorie ROM, memorie RAM cu putere
de calcul necesara pentru operare in timp real si suficient de mare pentru a putea stoca tot traficul.

Tabela de comutare
- reflecta imaginea switch-ului despre conectarea calculatoarelor identificate prin adresa MAC la
porturile switch-ului.
- In tabela de comutare se stocheaza adresele MAC si porturile;
- Informatia trebuie actualizata permanent, informatia veche considerata depasita trebuie eliminata si
informatii noi despre retea adaugata;
- Pt fiecare cadru procesat se colecteaza adresa MAC sursa si portul pe care a fost primit cadrul si se
introduc ca informatii valide in tabela de comutare.
-
Implementari ale tabelei de comutare
-implementarea se bazeaza pe o memorie cache asociativa
-campul de cautare: adresa MAC, valoarea asociativa fiind portul la care este conectat
-avem 2 implementari :
a) cu nr. fix de porturi codificare pe bit cu un singur bit in 1 si restul in 0;
b) codificarea portului se face prin numarul portului ; este o implementare usor extensibila cu o
crestere relativ mica a partii hardware.

Cautarea in tabela de comutare inseamna o cautare in cache dupa adresa MAC destinatie . Daca
cautarea este cu succes, se identifica portul de destinatie si cadrul este trimis pe acelasi port. Daca
cautarea este fara succes nu se poate identifica un port, atunci cadrul va fi trimis pe toate porturile mai
putin pe cel sursa.
13.Problema buclelor in retea. Broadcast storm. Spanning Tree Protocol???

O problema importantă ce apare la nivelul legătură de date este existența buclelor. O buclă
apare într-o rețea atunci când între două dispozitive ale acesteia există două sau mai multe
legături active, fiecare conexiune folosind doar dispozitive de interconectare ce pot analiza cel
mult informații de nivel legătură de date. Apariția buclelor la nivelul 2 este corelată cu faptul că
punțile și comutatoarele nu filtrează pachetele de difuzare, ducând astfel la o depreciere
semnificativă a performanțelor rețelei prin determinarea unor avalanșe de difuzări.
Protocolul STP (Spanning Tree Protocol) identifică aceste bucle și duce la întreruperea lor prin
construirea unui arbore de acoperire pe graful determinat de dispozitivele de interconectare și de
conexiunile dintre acestea, dezactivând legăturile care duc la închiderea buclei.

Spanning Tree Protocol a fost definit de catre IEEE prin standardul 802.1D. Acest protocol
elimina posibilitatea aparitiei fenomenului “broadcast storm” prin eliminarea automata si logica a
buclelor in retea.

STP ( Spanning Tree Protocol ) este un protocol de comunicatii care are ca scop asigurarea
redundantei retelei. Switch-urile cu management folosesc STP pentru a comunica unul cu celalalt
despre caile redundante din retea si starea acestora.

Broadcast storm = o situaţie în cazul în care un singur mesaj, care este difuzat într-o reţea
are ca rezultate răspunsurile multiple. Fiecare răspuns generează mai multe răspunsuri, cauzând
transmiterea excesivă a mesajelor difuzate.
14.Protocolul IP . Adrese IP. Clase de adrese IP. Structura unui pachet IP.
Organizarea retelei la nivelul OSI 3

Protocolul Internet (sau IP din engl. Internet Protocol) este o metodă sau un protocol prin care
datele sunt trimise de la un calculator la altul prin intermediu Internetului. Fiecare calculator
(cunoscut sub denumirea de „gazdă”), are pe Internet cel puțin o adresă IP unică, care îl identifică
între toate computerele din rețea. Când cineva trimite sau primește informații (de ex.: poștă
electronică, pagini web) mesajul este împărțit în blocuri de mici dimensiuni denumite pachete.
Fiecare pachet cuprinde adresa expeditorului și pe cea a destinatarului. Fiecare pachet este trimis,
prima dată la un calculator-pasarelă, care înțelege o mică parte din internet.
Adresa IP este utilizată la nivelul programelor de prelucrare în rețea. În schimb, la nivelul
utilizatorilor cu acces la Internet, identificarea calculatoarelor se face printr-un nume de gazdă
gestionat de sistemul DNS.
IP (Internet Protocol) este un protocol care asigură un serviciu de transmitere a datelor, fără
conexiune permanentă. Acesta identifică fiecare interfață logică a echipamentelor conectate printr-un
număr numit „adresă IP". Versiunea de standard folosită în majoritatea cazurilor este IPv4. În IPv4,
standardul curent pentru comunicarea în Internet, adresa IP este reprezentată pe 32 de biți (de ex.
192.168.0.1). Alocarea adreselor IP nu este arbitrară; ea se face de către organizații însărcinate cu
distribuirea de spații de adrese.
Clase de adrese IP
La începuturile Internetului, adresele IPv4 se împărțeau în 5 clase de adrese, notate de la A la E.
Împărțirea se făcea în funcție de configurația binară a primului octet al adresei, astfel:

Primul octet Prima N H Netmask

Clasa Ultima adresă Observații
în binar adresă

8 24 255.0.0.0 folosește 8 biți pentru rețea și 24

A 0xxxxxxx 0.0.0.1 127.255.255.255
pentru stația de lucru

16 16 255.255.0.0 folosește 16 biți pentru rețea și

B 10xxxxxx 128.0.0.0 191.255.255.255
16 pentru stație

24 8 255.255.255.folosește 24 biți pentru rețea și 8

C 110xxxxx 192.0.0.0 223.255.255.255
0 pentru stație

- folosită pentru adresarea de

D1110xxxx 224.0.0.0 239.255.255.255
tip multicast

E11110xxx 240.0.0.0 255.255.255.255 - ut. în scopuri experimentale

Adresa IP este un numar codat pe 32 de biti , grupat catre 8 biti, cifre zecimale cu punct.
Ex.: 192.168.0.1

Atasat adresei IP avem netmask= un numar pe 32 de biti reprezentat in aceeasi forma ca adresa IP ,
cu o structura particulara: un grup de biti in 1, urmat de un grup de biti in 0. Structura netmask
identifica N biti de 1 si H biti de 0, impartind corespunzator bitii din adresa IP in 2 grupe:
identificator pt retea si identificator pt host, in cadrul retelei.

Adrese IPv4
•ClasaA: 128 retele posibile, 224 gazde/retea
•ClasaB: 214retele posibile, 216gazde/retea
•ClasaC: peste2 milioanede retele, 255 gazde/retea
•Identificatorulde retea(NetID) este asignat de o autoritate centrala(NIC –Network Information
Center)
•Identificatorulde gazda(HostID) este asignat local de administratorul retelei
•PentruIPv6 se recomanda reprezentarea hexadecimal

Din spatiul de adrese ce pot fi alocate efectiv suntr ezervate urmatoarele(RFC 1918):
•0.0.0.0 –0.255.255.255
•10.0.0.0 –10.255.255.255 (adrese private)
•127.0.0.0 –127.255.255.255 (pentru loopback)
•172.16.0.0 -172.31.255.255 (adrese private)
•192.168.0.0 -192.168.255.255 (adrese private)
•Adreseprivate: adrese care nu sunt accesibile spre exterior (Internetul“real”), ci doar in intranetul
organizatiei.

Organizarea retelei la nivel OSI 3

Nivelul Retea
•Rol: oferaservicii neorientate-conexiune pentru a transporta datagrame de la sursa la
destinatie; sursa si destinatia pot fi in retele diferite
•Fiecare datagrama este independenta de celelalte
•Nu se garanteaza trimiterea corecta a datagramelor(pierdere, multiplicare,…).
Routerele sunt dispozitive de interconectare care opereaza la nivelul 3 OSI. Ele leaga la un loc
sau interconecteaza segmente de retele sau retele intregi. Ele paseaza pachete de date intre retele pe
baza informatiilor de nivel 3.
Routerele iau decizii logice in ceea ce priveste calea pe care o va urma un pachet spre destinatie
intre retele si apoi directeaza pachetele catre interfata de iesire corespunzatoare. Routerele primesc
pachete de la dispozitivele LAN (de ex switch-uri sau statii) si, pe baza informatiilor de nivel 3, le
forwardeaza prin retea.
Un router are mai multe interfete prin care se conecteaza la retele ce ii vor fi direct accesibile.

Structura unui pachet IP

Pachetul IP contine in headerul sau informatii absolut necesare pentru rutarea pachetului si alegerea
drumului de urmat. Cele mai importante campuri sunt cele care contin adresele IP pentru calculatorul
sursa si cel destinatie intre care are loc transmisia. Desi se pare ca sunt adaugata multe informatii,
volumul acestora este mic in raport cu dimensiunea pachetului si overheadul este mic. Principalele
campuri sunt:
· Version – versiunea IP folosita (curent versiunea 4);
· HLEN – lungimea headerului IP in cuvinte de 32 de biti;
· Type-of-service – specifica nivelul de prioritate asociat de un protocol de nivel superior;
· Total length – specifica lungimea intregului pachet IP, incluzand headerul, in biti;
· Identification – intreg care identifica pachetul curent;
· Flags – indica daca pachetul poate fi fragmentat/daca este ultimul fragment in cadrul dintr-o serie de
fragmente;
· Fragment offset – ajuta la refacerea pachetelor fragmentate;
· Time to live – contine un contor care scade treptat; cand ajunge la 0, pachetul este distrus,
impiedicand astfel pachetul sa cicleze la infinit;
· Protocol – indica ce protocol de nivel superior va primi pachetul, dupa ce acesta a fost prelucrat de
nivelul retea;
· Header checksum – asigura integritatea headerului IP;
· Source, destination address - specifica nodul sursa si nodul destinatie;
· Options – contine diverse optiuni IP, cum ar fi de exemplu legate de securitate;
· Padding – zerouri adaugate pentru a completa campul pana la 32 de biti;
· Data – contine informatii de nivel superior (max 64Kb).
15.Problema de rutare. Protocoale de rutare de tip Distance Vector , Link State

Problema rutarii
Fiecare calculator aparţine unei reţele, cu ale cărei componente poate comunica oricînd direct,
fără alte intervenţii. Vom vedea imediat cum află un calculator care sunt vecinii lui imediaţi; aceasta
este o problemă de configurare care cade în sarcina administratorului de sistem.
Pe de altă parte anumite calculatoare au conexiuni la mai multe reţele simultan; acestea se mai
numesc ``gateways'': ``porţi'' între reţele. Un pachet care este primit de un astfel de calculator
pe interfaţa dinspre o reţea poate fi transmis pe cealaltă reţea. Acest proces se numeşte ``forwarding''
(``înaintare''). Drumul ales de un pachet de la sursă la destinaţie poartă denumirea de ``rută'' (route).
Operaţia de alegerea a unei cărări pentru un pachet se numeşte ``rutare'' (routing);
Problema rutării se enunţă astfel:
Atunci cînd primeşti (tu, un ruter) un pachet pentru o anumită destinaţie trebuie să decizi pe care
dintre interfeţele tale să-l trimiţi.
Una dintre interfeţe trebuie să fie întotdeauna mai aproape de destinaţie; dacă fiecare ruter care
primeşte un pachet îl trimite apoi pe o interfaţă mai apropiată de destinaţia finală, eventual pachetul
va ajunge la destinaţie. Simplu, nu?
Problema rutării este (aproape) banală pentru calculatoarele care au o singură interfaţă. Este
clar că oricare ar fi destinaţia, dacă ea nu este chiar calculatorul local4, atunci există o singură
interfaţă pe care pachetele pot fi scoase.
Problema rutării este mai complicată pentru calculatoarele care au de-a face două sau mai multe
alegeri. Dar înainte de a vedea cum este ea rezolvată, să vedem concret cum se specifică o adresă şi
o destinaţie.

Protocoale de rutare „distance vector”

Prin intermediul protocoalelor de rutare ,,distance vector“, informaţia de rutare este:
(1) determinată pe baza unui algoritm de tip ,,shortest path“, semnificativ fiind algoritmul
Bellman-Ford – determinarea căii optime de ajungere la un nod distant ţinînd cont de cîteva criterii de
cost bine definite (număr de hop-uri (noduri intermediare), lărgime de bandă a conexiunii intre doua
rutere, etc.);
(2) distribuită către celelalte noduri ale reţelei în vederea actualizării tabelelor de rutare ale
acestora.
Exemple: RIP, RIP-v2, IGRP, EIGRP, etc (ultimele 2 sînt proprietare Cisco).

Protocoale de rutare de tip ,,link-state“

Prin intermediul protocoalelor de rutare ,,link-state“ informaţia de rutare este determinată:
(1) prin intermediul unui procedeu de replicare în reţea (replicare realizată de către fiecare nod
component al reţelei) a unei baze de date conţinînd informaţii despre starea nodului respectiv şi
a conexiunilor adiacente – în acest mod fiecare nod al reţelei ajungînd sa cunoască datele
referitoare la poziţionarea fiecărui alt nod component al reţelei;
(2) prin calculul – efectuat prin aplicarea unui algoritm SPF ( ,,shortest path first“, exemplu fiind
algoritmul Dijkstra ) – unui arbore de căi minime către fiecare destinaţie.
16. Rute. Rute statice. Rute dinamice. Tabela de rutare: continut, utilizare,
actualizare
Routarea este operaţia de transportare a informaţiilor într-o reţea, de la o sursă la o destinaţie. În
acest transport se întâlneşte, de obicei, cel puţin un nod intermediar.

Routarea implică două activităţi de bază: determinrea căilor optime de routare şi transportarea
grupurilor de informaţii (numite pachete) prin reţea. În contextul procesului de routare, acest transport
de pachete este referit ca switching. Deşi activitatea de switching de pachete este mai directă,
determinarea drumului poate fi foarte complexă.

Protocoalele de routare folosesc diferite metrici pentru a evalua ce drum este optim pentru transportul
unui pachet. O metrică este o măsură standard, ca de exemplu lăţimea de bandă. Pentru determinarea
drumului, algoritmii de routare, iniţializează şi administrează tabele de routare, în care se află
informaţii despre rute. Informaţiile din aceste tabele de routare conţin asocieri de destinaţii şi
următorul "hop" ce trebuie parcurs pentru a ajunge la acea destinaţie. Când un router primeşte un
pachet va încerca să asocieze adresa destinaţie a pachetului cu o adresă a unui hop imediat următor în
calea acelei destinaţii, dacă nu reuşeşte probabil va distruge pachetul. În figura de mai jos se observă
un scenariu de aflare a următorului hop.

Tot tabelele de routare conţin date despre starea legăturilor din reţea. Routerele comunică între ele şi
îşi administrează tabelele de routare prin transmiterea unor varietăţi de mesaje. Un astfel de mesaj
este mesajul update care conţine o parte sau toată tabela de routare a unui router. Prin analizarea
acestor informaţii un router poate să-şi construiască o imagine a topologiei unei părţi din reţea (sau
chiar a întregii reţele).

Routarea statică este făcută de administrator, rutele nu sunt schimbate decât de administrator,
designul este simplu şi funcţionează bine în reţele mici cu trafic predictibil.
Routarea dinamică este folsită în reţele mari în care rutele se ajustează în funcţie de schimbarile din
retea.
Routările statice şi dinamice se pot combina: într-un algoritm dinamic se poate alege o rută
statică, unică de fiecare dată, ca ultimă opţiune pentru pachetele care au o destinaţie
necunoscută.

Exista trei tipuri de rute: statice, dinamice si implicite.

Rutele statice sunt introduse manual de catre administrator, necesitand un efort de modificare si
intretinere in cazul aparitiei unei schimbari in retea. Aceste rute ofera posibilitatea controlarii stricte a
dimensiunii tabelei de rutare.

Rutele dinamice desi se construiesc mult mai usor, prin simpla configurare a unui protocol dinamic
de rutare necesita o portiune din latimea de banda utila pentru trimiterea pachetelor de actualizare a
tabelelor de rutare. In cazul unora dintre algoritmi de rutare (cei link state mai exact) incarcarea
procesorului de pe ruter detine un factor destul de important.

Rutele implicite pot fi atat introduse static cat si generate de un protocol de rutare. O ruta implicita
va "inghitii" toate pachetele. Masca unei rute implicite este 0, adica campul de retea are 0 biti.
17. Protocol RIP. Mesaje RIP. Rutarea utilizand RIP
Protocolul RIP este unul dintre cele mai vechi şi mai durabile protocoale. Sunt o mare varietate de
protocoale asemănătoare sau bazate pe RIP. Protocolul foloseşte vectori de distanţă pentru a calcula
rutele şi a alege ruta optimă. Algoritmii folosiţi în implementare au fost descoperiţi prin cercetare
academică ce datează din 1957.

RIP trimite mesaje update la intervale regulate şi în momentul în care topologia reţelei se
schimbă. Când un router primeşte un mesaj update care include schimbări pentru o rută, îşi schimbă
propria tabelă de rutare pentru a reflecta schimbările din reţea. Metrica pentru lungimea acelei rute
este incrementată cu 1 şi expeditorul mesajului update devine noul hop în acea rută. Routerele RIP
menţin numai ruta cea mai bună (cu metrica lungimii minimă) către o destinaţie. Apoi routerul trimite
mesaje update pentru a informa alte routere din reţea de schimbări. Aceste mesaje se trimit
independent de mesajele regulate trimise la un interval de timp.

RIP foloseşte o singură metrică (numărul de hopuri) pentru a măsura distanţa dintre sursă şi
destinaţie. Fiecare hop are asociată o valoare (în mod uzual 1). Când un router primeşte un update
adaugă 1 la metricile destinaţiilor cu rute schimbate. Adresa IP a expeditorului este folosită ca
următorul hop pentru acele rute.

RIP previne routing loops prin implementarea unei limite a numărului maxim de hopuri permise
într-o rută. Acest maxim este 15. Dacă un router primeşte un mesaj update care conţine o rută cu o
metrică 15, destinaţia este considerată neaccesibilă (unreachable).

De exemplu, un protocol timpuriu de rutareeste Routing Information Protocol (protocol de rutare

a informaţiilor), sau RIP . Acestautilizeazădouăunităţi de măsurăpentrudistanţecasă determine
ceamaibunăcaleurmătoarepentruoricepachet. Acesteunităţi de măsurăpentrudistanţă,
tacturileşihopurile, suntdependente de timp.
Tabelacumulativăesteapoiutilizatăpentruactualizareatabelelor de rutare ale fiecărui router. La
finalulprocesului, fiecare router aaflatnisteinformaţiivagidespredistanţelepână la resursele din reţea.
El nu aaflatnimic specific desprealterouteresaudespretopologiareală a reţelei.
18. Protocol OSPF. Algoritmul B-F
OSPF este un protocol de routare dezvoltat pentru reţele Internet Protocol (IP) de
grupul Interior Gateway Protocol (IGP) working group, care face parte din Internet Engineering
Task Force (IETF).
OSPF a fost implementat prin derivarea unor eforturi de cercetare incluzând algortimul SPF
dezvoltat de Bolt, Beranek şi Newman (BBN) în 1978 pentru ARPANET (reţea bazată pe pachet-
switching dezvoltată de BBN în anii 1970), rezultatele cercetării Dr. Radia Perlman despre difuzarea
informaţiilor de rutare cu toleranţă la erori (1988), cercetarea făcută de BBN despre rutarea pe arii
(1986), şi una dintre primele versiuni realizate de OSI ale protocolului de routare Intermediate
System to Intermediate System (IS-IS).
OSPF are două caracteristici primare. Protocolul este deschis, adică specificaţiile sunt în
domeniul public. Specificaţiile OSPF sunt publicate în Request For Comments (RFC) 1247. A doua
caracteristică este că OSPF este bazat pe algoritmul SPF (algoritmul lui Dijkstra).
OSPF este un protocol de routare link-state, deci publică către toate routerele din aceiaşi arie
ierarhică. După ce au acumulat informaţii link-state, routerele OSPF folosesc algoritmul lui Dijkstra
pentru a calcula cea mai scurtă cale către fiecare nod.
Fiind un protocol link-state, OSPF contrastează protocoalele RIP şi IGRP, care folosesc routarea
cu vectori distanţă trimiţând toate sau numai părţi din tabelele de routare către toţi vecinii lor.
Spre deosebire de RIP, OSPF poate opera într-o ierarhie. Cea mai mare entitate în ierarhie este
sistemul autonom, care este o colecţie de reţele sub o administrare cu aceleaşi reguli peste tot. OSPF
este un protocol de routare intradomeniu, dar este capabil să primească şi să trimită rute la alt sistem
autonom.
Un sistem autonom poate fi divizat într-un număr de arii, care sunt grupuri de reţele contigue.
Routere cu interfeţe multiple pot participa în arii multiple. Aceste routere se numesc Area Border
Routers, ele menţin date separate despre topologia fiecărei arii.
Topologia unei arii este invizibilă entităţilor din afara ariei. Ţinând topologiile separate, OSPF
are un trafic mai mic decât dacă sistemul autonom nu ar fi partiţionat.
Partiţionarea în arii generează două tipuri diferite de routare, sursa şi destinaţia sunt în aceiaşi
arie sau sunt în arii diferite. Routarea intra-arie se face în aceiaşi arie, iar rutarea inter-arie se face în
arii diferite.
Routerele responsabile de routarea informaţiilor între arii formează o coloană vertebrală a
sistemului autonom OSPF (OSPF backbone). OSPF backbone este formată din toate Area Border
Routers, reţele care nu sunt conţinute în totalitate în nici o arie, şi rutele ataşate lor.
Algoritmul B-F ( Bellman Ford ) alg de colorare,alg mersul furnicii

Iterativ ,pornind din nodul radacina,nodul in care se afla ruterul,(considerand leg care pleaca din
nod),se identifica vecinii.Daca un nod a fost deja atins are un cost asociat si toate nodurile vecine lui
sunt accesibile si se poate calcula un cost al accesului insumand costul nodului de plecare si costul
drumului.
Daca nodul vecin nu a mai fost atins se considera nod acccesibil si i se asociaza costul
rezultat.Daca nodul vecin fusese atins anterior se verifica acest cost/Se repeta acest procedeu pana
cand toate nodurile din retea au fost atinse,costurile asociate nodurilor nu se mai modifica si lista
vecinilor este libera.
19. Protocoale intermediare ARP, RARP

ARP - Address Resolution Protocol

Pentru ca două dispozitive de reţea să poată comunica este necesară cunoaşterea atât a adresei MAC,
cât şi a celei logice. În cazul în care numai una dintre adrese este disponibilă se apelează la un
protocol dedicat care pe baza acesteia va determina cealaltă adresă.

Stiva de protocoale TCP/IP conţine două protocoale de nivel reţea pentru a servi acest scop: ARP
(Address Resolution Protocol) şi RARP (Reverse Address Resolution Protocol).

ARP este protocolul ce va oferi adresa MAC a unui dispozitiv de reţea, dată fiind adresa sa IP. ARP
se bazează pe construirea şi menţinerea unei tabele ARP. O tabelă ARP are rolul de a oferi o
corespondenţă între adresele IP şi cele MAC. Acestea sunt construite dinamic şi sunt stocate în
memoria RAM. Deşi există mecanisme pentru adăugarea sau eliminarea unei intrări într-o tabelă
ARP, acestea sunt rareori folosite. Fiecare computer sau dispozitiv de reţea îşi păstrează propria sa
tabelă ARP.

Cereri ARP
Când un calculator sursă află adresa IP a destinatiei cu care doreşte să comunice, va căuta adresa de
MAC a acestuia în tabela ARP proprie. Dacă nu poate găsi adresa în această tabelă, staţia va iniţia o
procedură numită cerere ARP. Un pachet special de cerere ARP este trimis prin broadcast de adresa
MAC (ff-ff-ff-ff-ff-ff ) în reţeaua locală pentru a fi recepţionat de toate dispozitivele. Datorită faptului
că pachetul a fost trimis pe adresa de broadcast, toate staţiile din reţeaua locală îl vor primi şi îl vor
trimite nivelului reţea pentru a fi analizat. Dacă adresa IP a dispozitivului corespunde adresei
destinaţie din pachet, dispozitivul va răspunde. În caz contrar, pachetul este ignorat.
Sursa nu ştie adresa MAC a destinaţiei, dar îi ştie adresa IP. Cadrul cu cererea ARP este trimis prin
broadcast MAC tuturor staţiilor din reţeaua locală.

RARP

RARP ( Reverse Address Resolution Protocol ) este inversul lui ARP permiţând aflarea adresei IP
atunci când se cunoaşte adresa fizică (MAC)

Protocolul RARP (Reverse Address Resolution Protocol) asociază unei adrese MAC cunoscute o
adresă IP. Această asociere permite întotdeauna dispozitivelor reţeleisă capsuleze date înainte de a le
trimite pe reţea. Un dispozitiv de reţea, cum ar fi un PC fără hard-disk, poate cunoaşte adresa sa
MAC, dar nu şi adresa IP. RARP permite dispozitivului să facă o cerere pentru a-şi învăţa adresa sa
IP. Aceasta necesită prezenţa unui server RARP în reţea pentru a răspunde cererii.

Cererea RARP este de tip broadcast în reţeaua LAN şi răspunsul îl primeşte de la serverul de RARP,
care este de obicei un router.
20. Protocoale de control : ICMP. Implementarea PING si traceroute

Internet Control Message Protocol (abreviat ICMP) este un protocol din suita TCP/IP care
folosește la semnalizarea și diagnosticarea problemelor din rețea. Protocolul este definit in RFC792.
Mesajele ICMP sunt încapsulate în interiorul pachetelor IP. Versiunea ICMP ptr IPv4 este adesea
cunoscuta ca ICMPv4; in schimb IPv6 dispune de un protocol similar cunoscut sub abrevierea
ICMPv6.

Probabil cele mai utilizate programe care se bazează pe ICMP sunt ping și traceroute.
Ping trimite mesaje ICMP de tip echo request ("cerere de ecou") către calculatorul țintă și așteaptă de
la acesta mesaje ICMP de tip echo reply ("răspuns de tip ecou"). Dacă acestea nu sunt primite, se
poate presupune că ceva este în neregulă cu conexiunea dintre cele două calculatoare.
Toate pachetele IP au în antet un câmp special numit TTL (Time To Live). Acest câmp este
decrementat de fiecare dată când trece printr-un ruter. Pentru a evita buclele de routare, în momentul
în care câmpul TTL ajunge la zero pachetul nu este trimis mai departe. În această situație, router-ul
care a decrementat câmpul TTL la zero trimite către calculatorul-origine al pachetului (adresa
acestuia se află tot în prologul IP) un mesaj ICMP de tip time exceeded. Programul traceroute profită
de acest mecanism și trimite către calculatorul țintă, pachete UDP cu valori ale câmpului TTL din ce
în ce mai mari, cu scopul de a obține mesaje time exceeded de la toate routerele aflate pe traseu.

ping = packet internet groper

tracert = traceroute
În principiu, comanda ping se foloseşte pentru a verifica existenţa conexiunii d.p.d.v. electric
între calculatorul gazdă şi calculatorul a cărui adresă IP o introducem în cadrul comenzii.
Comand tracert este folosită pentru a urmări traseul urmat de pachete până la adresa
destinaţie.
 21. Protocolul UDP. Porturi UDP. Structura pachetului UDP

Protocolul Datagramelor Utilizator(sau UDP de la engl. User Datagram Protocol) este un protocol
de comunicație pentru calculatoare ce aparține nivelului Transport (nivelul 4) al modelului
standard OSI.
Împreună cu Protocolul de Internet (IP), acesta face posibilă livrarea mesajelor într-o rețea. Spre
deosebire de protocolul TCP, UDP constituie modul de comunicație fără conexiune. Este similar cu
sistemul poștal, în sensul că pachetele de informații (corespondența) sunt trimise în general fără
confirmare de primire, în speranța că ele vor ajunge, fără a exista o legătură efectivă între expeditor și
destinatar.[2] Practic, UDP este un protocol ce nu oferă siguranța sosirii datelor la destinație (nu
dispune de mecanisme de confirmare); totodată nu dispune nici de mecanisme de verificare a ordinii
de sosire a datagramelor sau a datagramelor duplicate. UDP dispune, totusi, în formatul datagramelor,
de sume de control pentru verificarea integrității datelor sau de informații privind numărul portului
pentru adresarea diferitelor funcții la sursa/destinație.
Caracteristicile de baza ale UDP îl fac util pentru diferite aplicații.
 orientat către tranzacții - util în aplicații simple de tip întrebare-răspuns cum ar fi DNS.
 este simplu foarte util în aplicații de configurări, precum DHCP sau TFTP (Trivial FTP).
 lipsa întârzierilor de retransmisie îl pretează pentru aplicații în timp real ca VoIP, jocuri
online.
 lucrează excelent în medii de comunicații unidirecționale precum furnizarea de
informații broadcast, în servicii de descoperire (discovery services), sau în partajarea de informații
către alte noduri (RIP).

Structura pachetului UDP

Antetul UDP este alcătuit din 4 câmpuri fiecare având lungimea de 2 octeți.

Biti 0 - 15 16 - 32

0 Portul sursa Portul destinație

32 Lungime Suma de control

64 Date

 Portul sursa - în adresarea bazata pe IPv4 acest câmp este opțional. Daca nu este utilizat acest
câmp, are valoarea zero; când reprezinta informație semnificativa, el va indica portul inițiator al
procesului de transmisie a datagramelor.
 Portul destinație - spre deosebire de portul sursa, câmpul este obligatoriu și indica portul de
recepție
 Lungime - acest câmp indica lungimea în octeți a datagramei: antet plus secțiune de date (valoarea
minima a lungimii este 8).
 Suma de control - asigura imunitatea la erori; se calculează ca fiind complementul fata de 1 (pe
16 biți) a pseudo-antetului cu informații extrase din antetul IP, antetului UDP și a câmpului de date,
eventual se completează cu zerouri pentru a atinge lungimea stabilita.

Porturile UDP

Porturile sunt folosite pentru a menţine trasee ale diferitelor conversaţii ce traversează reţeaua
în acelaşi timp. Dezvoltatorii de aplicaţii software sunt de acord să folosească deja cunoscute porturi
(numere de port) care sunt eliberate de IANA (Internet Assigned Numbers Authority)
Numerele porturilor sunt atribuite astfel:
• numere < 1024 sunt considerate binecunoscute;
• numere > 1023 sunt atribuite în mod dinamic;
• numere de port înregistrate pentru aplicaþii specifice – majoritatea < 1024.
Sistemele finale folosesc numerele porturilor pentru a selecta aplicaþie potrivitã. Gazda sursã atribuie
dinamic un numãr de port. Aceste numere sunt întotdeauna mai mari de 1023.
22. Protocolul TCP. Porturi TCP. Structura pachetului TCP. Mecanisme de
confirmare, negocierea fluxului

TCP este un protocol orientat pe conexiune al stratului transport care oferã fiabilitate transmisiei de
date full-duplex. Într-un mediu orientat pe conexiune, o conexiune este stabilitã între ambele capete
înainte de a începe transferul de date. TCP sparge mesajele în segmente, le reasambleazã la
destinaþie, ºi retransmite orice segment care nu a fost recepþionat. TCP furnizeazã un circuit virtual
între aplicaþiile utilizatorilor finali.

Mod de lucru

Modul de operare al protocolului TCP implica existenta a trei faze. In prima

faza, conexiunea trebuie stabilita (engleză Connection establishement), urmând un proces de
confirmare pe baza mai multor pași. Imediat ce conexiunea a fost realizata, urmează transferul
datelor (engleză Data transfer). Odată ce transferul datelor s-a
încheiat,conexiunea trebuie terminata (engleză Connection termination) în ideea de a închide calea
virtuala și de a elibera resursele hardware/software implicate în proces.

Structura pachetului TCP

Câmpurile unui segment TCP sunt urmãtoarele:

• Portul sursã – numãrul portului pe care sunt trimise datele;
• Portul destinaþie – numãrul portului care primeºte datele;
• Numãrul de secvenþã – numãr folosit pentru asigurarea recepþiei datelor în ordinea corectã;
• Numãrul de confirmare – urmãtorul octet TCP aºteptat;
• HLEN – numãr de 32 biþi în antet;
• Rezervat – setat la zero;
• Biþi de cod – funcþie de control, iniþierea ºi terminarea sesiunii;
• Window – numãrul de octeþi pe care sursa în acceptã;
• Checksum – calculeazã suma de verificare al antetului ºi câmpului de date;
• Urgent pointer – indicã sfârºitul unei date urgente;
• Opþiune – mãrimea maximã a segmentului TCP;
• Data – datele protocolului de strat superior

Porturile TCP

TCP utilizează noțiunea de numere de port (engleză port numbers) pentru a identifica trimiterea și
recepția aplicațiilor punctelor finale (end-points) de la o gazdă, sau a prizelor de Internet (Internet
sockets). Fiecare parte a unei conexiuni TCP are asociat un număr de port pe 16 biți, fără semn (0-
65535) rezervat pentru expedierea sau primirea datelor de aplicație. Sosirea pachetelor de date TCP
sunt identificate ca aparținând unei anumite conexiuni TCP, după priza sa (engleză socket), care este
o combinație dintre adresa gazdei sursă, portul sursă, adresa gazdei destinație, și portul de destinație.
Aceasta înseamnă că un computer server poate susține pentru o multitudine de clienți, simultan mai
multe servicii per client, atât timp cât fiecare client are grija de a iniția simultan mai multe conexiuni
către un port de destinație din porturi sursă diferite.
Numerele porturilor sunt atribuite astfel:
• numere < 1024 sunt considerate binecunoscute;
• numere > 1023 sunt atribuite în mod dinamic;
• numere de port înregistrate pentru aplicaþii specifice – majoritatea < 1024.
Sistemele finale folosesc numerele porturilor pentru a selecta aplicaþie potrivitã. Gazda sursã atribuie
dinamic un numãr de port. Aceste numere sunt întotdeauna mai mari de 1023.

Mecanisme de confirmare, controlul fluxului

Mecanism general:
•Protocol de comunicare simplu: se trimite un pachet si apoi se asteapta confirmarea de primire de la
destinatar inainte de a trimite pachetul urmator.
•Daca confirmarea (ACK) nu este primita intr-un interval de timp prestabilit, pachetul este trimis din
nou.

Livrarea fiabilã garanteazã cã un ºir de date de la un dispozitiv este trimis la altul fãrã duplicãri sau
pierderi de date.
Confirmarea pozitivã cu retransmisie este o tehnicã care garanteazã fiabilitatea livrãrii datelor. Acest
procedeu cere destinatarului sã comunice cu sursa ºi sã trimitã înapoi o confirmare când datele sunt
recepþionate. Sursa pãstreazã o copie a fiecărui pachet, sau segment TCP, care este trimis şi aşteaptă
o confirmare. Sursa porneşte, de asemenea, un cronometru când trimit un segment şi va retransmite
acel segment dacă nu primeşte o confirmare înainte de expirarea timpului de viaţă.
TCP asigură numerotarea segmentelor cu confirmarea referinţei. Fiecare segment este
numerotat înainte de transmitere. La destinaţie, TCP reasamblează segmentele într-un mesaj complet.
Dacă un număr lipseşte din serie, acel segment va fi retransmis. Segmentele care nu sunt confirmate
într-o anumită perioadă de timp sunt automat retransmise.

Controlulfluxului
•Protocol de comunicarecu fereastra glisanta:
–emitatorul grupeaza pachetele intr-un buffer
–emitatorul poate transmite pacheteledin fereastra fara sa receptioneze o confirmare(ACK), dar
porneste cate un cronometru(care va semnaliza depasirea unui interval de timp prestabilit) pentru
fiecare dintre pachete;
-receptorul trebuie sa confirme fiecare pachet primit, indicand numarul de secventa al ultimului octet
receptionatc orect
–in urma confirmarilor primite emitatorul deplaseaza fereastra(o gliseaza).
23. Protocolul DHCP

DHCP (Dynamic host configuration protocol) este succesorul BOOTP. Ca şi acesta, permite
obţinerea dinamică a adresei IP fără ca administratorul să creeze un profil individual pentru fiecare
gazdă din reţea. Tot ce trebuie făcut, este definirea pe serverul DHCP a unei plaje de adrese IP ce pot
fi atribuite. Odată ce o gazdă este pornită, ea contactează serverul DHCP şi cere o adresă. Serverul
DHCP alege o adresă şi o concesionează gazdei. Cu DHCP, întreaga configurare a reţelei unui
calculator poate fi obţinută într-un singur mesaj. Aceasta include toate datele oferite de BOOTP, plus
închirierea adresei IP şi a măştii subreţelei.
Avantajul major al DHCP este mobilitatea utilizatorilor. Aceasta permite utilizatorilor să-şi
schimbe liber poziţia în reţea (de la o priză la alta). După ce o gazdă a fost închisă, serverul DHCP
reia posesia adresei IP şi o poate atribui altei gazde.

Un server DHCP are trei modalitati de alocare a adreselor IP:

•Dinamica (“inchirierea” unei adrese IP pentru o perioada de timp)
•Automata (rezervarea unei adrese date)
•Statica (serverul DHCP aloca o adresa IP pe baza unei tabele adresa MAC/adresa IP creata manual).

Alocarea adreselor IP

Procesul de alocare:
ROSA – Request, Offer, Send, Accept
–Se foloseste protocolul UDP
–Server DHCP (portul 67)+ client DHCP (portul 68)
(porturi asignate de IANA –> BOOTP)
Descoperirea se face prin broadcast
(pachete UDP trimise spre 255.255.255.255)
–Clientul poate solicita adresa IP alocata anterior

Când serverul DHCP primește mesajul DHCPREQUEST de la client, procesele de configurare intră
în faza finală. Faza de confirmare presupune trimiterea unui pachet DHCPACK clientului. Acest
pachet include durata contractului de leasing, precum și orice alte informații de configurare pe care
clientul le-ar putea fi solicitat. În acest moment, procesul de configurare IP este finalizat.
 24. Protocolul DNS

Internetul este construit pe o schemă de adresare ierarhică. Această schemă permite rutarea pe
baza claselor de adrese. Problema care apare pentru utilizatori este asocierea corectă a adresei cu site-
urile Internet individuale. Este foarte uşor de uitat adresa IP a unui site deoarece această adresă nu
este asociată cu conţinutul site-ului.
Un sistem de numire a domeniilor a fost dezvoltat pentru a asocia conţinutul site-ului cu
adresa lui. DNS (Domain Name System) este sistemul folosit de Internet pentru a traduce numele
domeniilor în adresa IP a nodului. Un domeniu este un grup de calculatoare care sunt asociate de
poziţionarea lor geografică sau de tipul activităţii desfăşurate. Un nume de domeniu este un şir de
caractere, numere, sau ambele. De obicei un nume sau o abreviere care reprezintă adresa numerică a
unui site Internet va da numele domeniului. Sunt mai mult de 200 domenii de top pe Internet, iar ca
exemple enumerăm:
.us – United State;
.uk – United Kingdom;
.ro – Romania;
.eu – European Union (în curând);
Mai sunt de asemenea şi alte nume generice, precum:
.edu – site educaţional;
.com – site comercial;
.gov – site guvernamental;
.org – site non-profit;
.net – network service

Reguli de alocare a numelor de domenii:

–Fiecare domeniu controleaza cum sunt alocate subdomeniile sale

–Pentru a crea un nou subdomeniu, se cere permisiunea domeniului in care va fi inclus (un domeniu
de la un anumit nivel va avea o autoritate)
–Atribuirea de nume de domenii respecta granitele organizationale, nu pe cele ale retelelor
–Un anumit nivel din ierarhia de niveluri poate fi controlat de mai multe servere.

Caracteristicile sistemului de nume (DNS) sunt:

 folosește o structură ierarhizată;

 deleagă autoritatea pentru nume;
 baza de date cu numele și adresele IP este distribuită.
25.Functionarea client-server. Protocolul HTTP. Implementarea de pagini
web statice, dinamice, cu continut din baze de date

HTTP (Hypertext Transfer Protocol) lucrează cu World Wide Web, care este cea
mai mare şi în creştere parte folosită a Internetului. Unul din motivele creşterii Web este
uşurinţa cu care permite accesul la informaţii. Un browser de Web (navigator web) este o
aplicaţie client-server, adică este nevoie de ea atât la client cât şi la server pentru a funcţiona.
Navigatorul Web prezintă datele în format multimedia pe pagini Web care folosesc text,
grafice, sunete şi imagini video. Paginile Wes sunt create cu un limbat de format, numit
HTML (Hypertext Markup Language). HTML direcţionează navigatorul Web pe o pagină
Web particulară pentru a produce apariţia acestei pagini într-o manieră specifică. În plus,
HTML specifică locaţii pentru pasarea textului, fişierelor şi obiectelor care pot fi transferate
de pe serverul Web pe navigatorul Web.
Hyperlink-urile (supra-legăturile) fac www uşor de navigat. Un hyperlink este un
obiect, cuvânt, frază sau poză de pe o pagină Web. Când se dă click pe acest hyperlink, el
direcţionează navigatorul către o nouă pagină web. Pagina Web conţine, adesea ascuns în
descrierea HTML, o locaţie a adresei, numită URL (Uniform Resource Locator).

Mecanism general:

-Clientul initiaza o conexiune TCP cu serverul folosind portul 80

-Serverul accepta conexiunea TCP
-Are loc schimbul de mesaje HTTP intre clientul HTTP (browser) si server-ul Web
-Se inchide conexiunea TCP

Functionare client-server

Reţeaua de acest tip foloseşte un calculator separat (server), de regulă performant, care este
calculator “central”, care lucrează cu toate fişierele şi efectuează serviciile de tipărire pentru
mai mulţi utilizatori. Calculatorul oferă răspunsuri rapide clienţilor, asigură cea mai bună
protecţie a datelor din reţea şi folosesc un sistem de operare avansat (de exemplu: Ubuntu
Server, FreeBSD, Windows Server, etc.). O reţea poate avea mai multe servere. Clienţii din
reţea sunt calculatoare conectate la server, puternice sau cu putere redusă, ca viteză de lucru,
capacitate de memorie, etc..

Pe server este o aplicatie pornita permanent iar tot traficul sosit la server pe un anumit port
este directionat catre aplicatia inregistrata la acel port. Pe server pot functiona mai multe
aplicatii inregistrate cu porturi diferite. Pachetele ajunse pe porturi ce nu au asociata o
aplicatie sunt abandonate.
Clientul utilizeaza o aplicatie client ce se va conecta la server indicand adresa serverului si
portul de la server. Prin simetrie, va indica si adresa client ca adresa sursa si portul de plecare
de la client ca port sursa.