10 - SEBA - Curs 10 - Retele Specifice Navelor Maritime-I

Sisteme electronice de bord avansate
LINII DE COMUNICAȚII ȘI PROTOCOALE DE COMUNICAȚII UTILIZATE LA

BORDUL NAVELOR - I
1. Interfeţe de comunicaţie. Generalităţi
Comunicaţia de date presupune existenţa a cel puţin 5 elemente (fig. 1):

• transmiţător;
• mesaj;
• interfaţă binară (digitală);
• canal de comunicaţie;
• receptor.
Fig. 1. Procesul de comunicaţie de date

Comunicaţia în cadrul unui sistem automat de măsurare (SAM), se realizează prin intermediul unui sistem de interfaţare
care acoperă toate aspectele, pornind de la nivelul fizic (tip de conector, număr de linii şi caracteristicile lor mecano-
electrice, niveluri de tensiune asociate stărilor logice) şi până la tehnicile de dialog dintre emiţător şi receptor.
Caracteristicile calitative şi cantitative ale reţelei de comunicaţie:

• gradul de universalitate;
• flexibilitatea;
• siguranţa comunicaţiei;
• viteza de transmisie;
• distanţa şi numărul aparatelelor ce pot fi conectate.
Din punct de vedere al formatului de transfer al datelor interfeţele pot fi:

• seriale (fig. 2);
• paralele (fig. 3).
La transferul serial informaţia este transmisă bit după bit, pe

mai puţine fire (minimum 2 fire, dintre care unul de referinţă,
masa electrică), figura 2. Avantajele interfeţelor seriale legate
de preţul mai mic au dus la răspândirea acestor interfeţe în
majoritatea aplicaţiilor.
La transferul paralel informaţia este transmisă pe mai multe Fig. 2. Schema bloc generală a interfeţei seriale pe un fir
linii (8, 16, 32, 64, 128 ...), cu un număr de biţi transmis la un (linia de masă nu este considerată)
impuls de tact egal cu numărul de linii, cuvintele fiind
transmise succesiv, figura 3.
Diagrama de timp comprimată a transferului este dată în
figura 4.
Fig. 3. Schema bloc generală a interfeţei paralele pe 8 biţi

Fig. 4. Diagrama de timp a transferului
În funcţie de caracterul concentrat sau distribuit al sistemului automat de măsurare nivelurile de interfaţare dintre
componentele sistemului pot fi clasificate astfel:
• nivelul 1, care caracterizează comunicaţia în cadrul SAM concentrate de tipul sistemelor de achiziţie realizate prin
cuplarea subsistemului de achiziţie propriu-zis la magistrala internă a calculatorului;
• nivelul 2, care caracterizează comunicaţia în cadrul SAM distribuite pe o suprafaţă restrânsă (distanţa totală între
aparate mai mică de 20m) şi în care scop se utilizează interfeţe de tip paralel;
• nivelul 3, care caracterizează comunicaţia în cadrul SAM distribuite pe distanţe mari (< 1km) şi utilizează interfeţe de
tip serial.
Comunicaţia între echipamente/dispozitive poate fi:

• asincronă sau sincronă (fig. 5) ;
• simplex, duplex sau semiduplex (fig. 6).
a.
Simplex – transmisie într-o singură direcţie
b.
a.
Duplex – transmisie şi recepție simultan
Sincron
c.
b.
Semiduplex – transmisie şi recepţie, alternând rolurile
Fig. 5. Comunicaţia asincronă (a) şi sincronă (b)
Fig. 6. Comunicaţie simplex (a), duplex (b) și semiduplex (c)
2. Interfeţe seriale
2.1 Noţiuni generale
Interfeţele seriale pot fi:

• asincrone – SCI (Serial Communication Interface) sau USART (Universal synchronous / asynchronous receiver /
transmitter);
• sincrone – SPI (Serial Peripheral Interface).
În general între microcontroler şi alte subsisteme se utilizează o comunicaţie serială (pentru economie de pini la capsulă),
dar multe microcontrolere au incluse atât interfeţe de comunicare sincrone cât şi asincrone.
2.2 SPI - Serial Peripheral Interface
SPI a fost dezvoltată de Motorola pentru a furniza o interfaţă simplă şi de cost redus între microcontrolere şi dispozitive
periferice şi operează în modul full duplex.
Această interfaţă mai este numită şi interfaţă cu patru fire şi poate fi utilizată pentru interfaţarea diverselor dispozitive,
cum ar fi:
• memorie (stocare date);
• convertoare analog-digitale;
• convertoare digital-analogice;
• LCD drivers;
• sensori;
• alte microcontrolere etc.
Dispozitivele aflate pe bus sunt fie slave, fie master, masterul fiind cel care iniţiază data frame-ul. Bus-ul permite
interconectarea unui master cu mai mulţi slave, folosind pentru selecţia dispozitivului dorit semnalul chip select.
În standard sunt definite 4 semnale:

• SCLK – semnalul de clock (output de la master);
• MOSI/SIMO – Master Output, Slave Input (output de la master);
• MISO/SOMI – Master Input, Slave Output (output de la slave);
• SS – Slave Select (activ pe nivel logic „0”, output de la master). Semnal ce este folosit pentru a selecta slave-ul către care
se transmit datele.
Alternativ mai sunt folosite şi următoarele denumiri pentru semnale:

• SCK, CLK – Serial Clock;
• SDI, DI, SI – Serial Data In, Data In, Serial In;
• SDO, DO, SO – Serial Data Out, Data Out, Serial Out;
• nCS, CS, CSB, CSN, nSS, STE – Chip Select, Slave Transmit Enable.
Fig. 7.
a) Un singur slave (fig. 7)
Cea mai simplă interconectare, în acest caz pinul de slave select poate fi conectat la masă.
Pe măsură ce se face transmisia serială către sclav (prin linia MOSI), sclavul transferă conţinutul registrului său de
serializare (prin linia MISO) către master. În acest fel se face schimb al informaţiilor stocate în cele două registre de
serializare.
b) Mai mulţi slave (fig. 8)
Master-ul având un pin de slave select pentru fiecare din aceşti

slave. Este cea mai comună metodă de interconectare prin bus
SPI. După cum se vede, pinii MISO sunt interconectaţi, aşa încât
este necesar ca ei să fie pini tristate.
Fig. 8
c) Mai mulţi slave conectaţi la master prin intermediul unei

conexiuni de tip daisy-chain (fig. 9)
Ieşirea primului slave este conectată la intrarea celui de-al

doilea slave, etc. Port-ul SPI al fiecărui slave primeşte într-o
primă etapă date pe care apoi, într-o a doua etapă, le copiaza
întocmai pe ieşire. În acest caz nu e nevoie decât de un singur
semnal de slave select. Fig. 9
2.3 Interfaţa I2C
Interfaţa I2C (Inter Integrated Circuits) este o interfaţă serie, apărută din necesitatea de a realiza sisteme ieftine cu
microcontrolere, destinate în principal conducerii proceselor industriale.
Un astfel de sistem este constituit, de regulă, dintr-unul sau mai multe microcontrolere şi o serie de echipamente
periferice (de intrare/ieşire, memorie etc.).
I2C este o magistrală sincronă, bidirecţională, viteza datelor în mod standard este de 100 kbps, iar în mod extins de 400
kbps.
Fiecare dispozitiv conectat la I2C are o adresă unică şi poate lucra ca transmiţător sau receptor.
Această interfaţă I2C mai este numită TWI (Two-Wire serial Interface).
Realizarea unui sistem I2C presupune interconectarea unor

circuite integrate (specializate) prin numai trei linii: două de
semnal şi una de alimentare. Cele două linii de semnal sunt
denumite "serial data" (SDA) şi "serial clock" (SCL). Fiecare
circuit integrat are o adresă unică şi poate funcţiona fie ca
transmiţător, fie ca receptor, în funcţie de tipul circuitului.
De exemplu, un circuit pentru comanda unui afişaj cu

cristale lichide poate fi numai receptor, în timp ce un
circuit de memorie RAM poate fi atât transmiţător cât şi
receptor (evident, nu simultan). Dintr-un alt punct de
vedere, un circuit integrat din sistem poate fi coordonator
sau executant.
Fig. 10. I2C la un traductor de nivel
Fig. 11. Interfaţa I2C

2.4 Interfaţa RS-232
Standardul RS-232, introdus de Electronic Industries Association (EIA), defineşte caracteristicile electrice ale unei
interfeţe dintre un echipament numeric - numit în standard Data Terminal Equipment (DTE) si un modem - denumit de
standard Data Communications Equipment (DCE).
Denumirea completă a interfeţei RS-232C este: Interface Between Data Terminal Equipment and Data Communication
Equipment Employing Serial Binary Data Interchange.
Standardul RS-232 acoperă patru domenii:

1. caracteristicile mecanice ale interfeţei;
2. semnalele electrice;
3. funcţia fiecărui semnal;
4. subset de semnale pentru aplicaţii specifice.
Fig. 12. Conectoare seriale: a. Conector DB25 (tată) conectat la DTE; b. Conector DB25 (mamă) conectat
la DCE (modem); c. Conector DB9 (tată) conectat la DTE; d. Conector DB9 (mamă) conectat la DCE
Conexiunea la procesorul de control

Semnificaţia pinilor pentru conectorul DB9 (tată) conectat la DTE :

Semnificaţia pinilor pentru conectorul DB25 (mamă)

conectat la DCE (modem):
Standardul specifică patru tipuri de linii:

• linii de date (4);
• linii de control (11);
• linii de sincronizare (3);
• linii de masă (2).
Un semnal de date este considerat pe "1" logic dacă

potenţialul faţă de masă al liniei respective este cuprins între
-3 V şi -25 V, (de regulă între -3 V şi -25 V la recepţie şi între -5 V
şi -25 V la generare).
Fig. 13. Nivele logice corespunzătoare
Pentru "0" logic potenţialul liniei de date este cuprins între +3 V interfeţei RS-232C
şi + 25 V.
În figura 13 sunt prezentate zonele admise şi interzise pentru

palierele semnalelor vehiculate de către interfaţa RS 232.
Utilizarea liniilor într-o aplicaţie tipică a interfeţei RS-232 (fig. 14):
REQUEST TO SEND (RTS, pinul 4) are drept sursă DTE şi anunţă că există date de transmis.
Semnalul CLEAR TO SEND (CTS, pinul 5) are ca sursă DCE şi constituie răspunsul modemului la semnalul RTS. Dacă CTS
este în starea ON, transmiterea datelor poate începe. Dacă CTS este în starea OFF, DTE nu poate transmite date.
Modemul ţine CTS în starea ON numai dacă liniile de control DATA SET READY (DSR) şi DATA TERMINAL READY
(DTR) sunt în starea ON.
Semnalul DATA SET READY (DSR, pinul 6) dă informaţii despre starea în care se găseşte modemul în sensul că este pus
sub tensiune, este pornit şi gata să primească date pentru a le transmite. Este un răspuns al modemului la semnalul DTR
emis de echipamentul numeric (DTE).
Semnalul DATA TERMINAL READY (DTR, pinul 20) -

în starea ON anunţă că DTE este în functiune şi se
doreşte conectarea lui DCE la interfaţă. Dacă DTR
devine OFF, DCE este deconectat din lanţul de
comunicaţie după ce s-a terminat comunicarea aflată
în curs de derulare.
Fig. 14
Fig. 15.
2.5 Interfaţa RS-485
Caracterizare:
• RS-485 este o interfaţă pentru legarea dispozitivelor într-o reţea de cost scăzut în aplicaţii industriale;
• permite mai multor noduri să schimbe informaţii prin două fire;
• RS-485 este o arhitectură master-slave - toate tranzacţiile sunt iniţiate de master, iar slave-ul transmite doar atunci când
i se cere acest lucru.
Moduri de conectare a interfeţei:
Fig. 16.
Fig. 17.
Fig. 18.
Fig. 19.
Fig. 20.
3. Protocoale de comunicaţie
3.1 Noţiuni generale
Un protocol de comunicaţie reprezintă un set de reguli necesare pentru a transmite informaţie printr-un canal de
comunicaţie. Regulile se aplică pentru reprezentarea datelor, penru transmisie, autentificare şi detectare de erori ce pot
apărea în timpul transmisiei.
Un protocol de comunicaţie trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:

• să fie uşor de implementat – se realizează prin împărţirea protocolului în nivele interconectate (un nivel
interacţionează cu cel de deasupra şi cel de dedesubt), fiecare nivel realizând un anumit număr de operaţii. Cel mai
utilizat model este modelul OSI (Open System Interconnection Basic Reference Model) ce are 7 nivele, fig 19;
• siguranţa – se referă la detectarea erorilor şi corectarea lor (măsura calităţii protocolului este dată de numărul de biti
eronati / număr de biţi transmişi);
• flexibilitate – se referă la capacitatea protocolului de a escoperi problemele topologice ale reţelei.
Fig. 21. Modelul OSI

3.2 Protocolul TCP/IP
Suita de protocoale TCP/IP reprezintă cel mai flexibil protocol de transport disponibil şi permite computerelor să
comunice între ele, indiferent de tipul sistemului de operare ce rulează pe ele.
Numele său provine de la:

• TCP (Transmission Control Protocol) - care face fragmentarea mesajelor în pachete şi asigură transmiterea corectă a
mesajelor între utilizatori. Pachetele unui mesaj sunt numerotate, putându-se verifica primirea lor în forma în care au
fost transmise şi reconstituirea mesajelor lungi, formate din mai multe pachete.
• IP (Internet Protocol) - asigură livrarea pachetelor numai dacă în funcţionarea reţelelor nu apar erori. Dacă un mesaj
este prea lung, IP cere fragmentarea lui în mai multe pachete. Transmiterea pachetelor IP se face între calculatoare
gazdă şi nu direct între programele de aplicaţie.
Protocolul TCP/IP are patru niveluri, fig. 20:

• Aplicaţie;
• Transport;
• Internet;
• Reţea.
Fig. 22. Protocolul TCP/IP
TCP este folosit intens de multe din cele mai cunoscute protocoale ale aplicațiilor Internet, dintre care fac parte The Web
(World Wide Web ), E-mail (poșta electronică) , FTP (File Transfer Protocol – protocol de transfer de fișiere ), Secure Shell
(protocol de comunicație securizată) și câteva aplicații de media.
IP (Internet Protocol) este un protocol care asigură un serviciu de transmitere a datelor, fără conexiune permanentă.
Acesta identifică fiecare interfaţă logică a echipamentelor conectate printr-un număr numit „adresă IP”. Versiunea de
standard folosită în majoritatea cazurilor este IPv4. În IPv4, standardul curent pentru comunicarea în Internet, adresa IP
este reprezentată pe 32 de biţi (de ex. 192.168.0.1).
Internetul este în proces de evoluţie către versiunea următoare de IP, numită IPv6, care practic aşteaptă un utilizator
major, care să oblige folosirea acestei versiuni superioare şi de către alţii.
Fig. 23. Formatul unei adrese IP în format zecimal şi binar
De exemplu, adresele IPv4 au o lungime de 32 de biţi (4 octeţi).
Fiecare adresă identifică o reţea (network) şi o staţie de lucru (work station) din cadrul reţelei.
Notaţia obişnuită este obţinută prin scrierea fiecărui octet în formă zecimală, separaţi între ei prin puncte.
De exemplu, 192.168.0.1(10) este notaţia folosită pentru adresa 11000000.10101000.00000000.00000001(2).

Clase de adrese
La începuturile Internetului, adresele IPv4 se împărţeau în 5 clase de adrese, notate de la A la E.

Împărţirea se făcea în funcţie de configuraţia binară a primului octet al adresei, astfel:
Adresele reţelelor au toţi biţii de staţie 0 şi nu pot fi folosite pentru o staţie. În plus, mai există şi adrese de difuzare, care
au toţi biţii de staţie 1.
Pentru identificarea staţiilor se folosesc numai adresele de clasă A până la C. În plus, există două intervale de adrese de
clasă A nefolosite în INTERNET:
• Intervalul 0.0.0.0 - 0.255.255.255 nu se foloseşte, pentru a nu fi confundat cu ruta implicită;
• Intervalul 127.0.0.0 - 127.255.255.255 este folosit numai pentru diagnosticarea nodului local (întotdeauna acesta va fi
cel care va răspunde la apelul unei adrese din aceasta clasă).
Din păcate, această metodă risipea multe adrese IP, iar odată cu răspândirea Internetului a apărut pericolul epuizării
spaţiului de adrese. Pentru a soluţiona această problemă, la începutul anilor '90 au fost concepute mai multe soluţii:
• adrese private;
• CIDR;
• VLSM.
IPv6
IPv6 este un protocol dezvoltat pentru a înlocui IPv4 în Internet.

Adresele au o lungime de 128 biţi (16 octeţi), ceea ce este considerat suficient pentru o perioadă îndelungată. Teoretic
există 2128, sau aproximativ 3,403 × 1038 adrese unice. Lungimea mare a adresei permite împărţirea în blocuri de
dimensiuni mari şi implicit devine posibilă introducerea unor informaţii suplimentare de rutare în adresă.
Adresele IPv6 sunt scrise de cele mai multe ori sub forma a 8 grupuri de câte 4 cifre hexazecimale, fiecare grup fiind
separat de două puncte (:).
De exemplu, 2001:0db8:85a3:08d3:1319:8a2e:0370:7334 este o adresă IPv6 corectă.
Fig. 24. O adresă IPv6 în binar şi hexazecimal

Adrese private
Dispozitivele neconectate la Internet nu au nevoie de o adresă IP unică. Pentru aceste dispozitive au fost standardizate
adresele private. Aceste adrese nu sunt unice la nivelul Internetului şi de aceea nu sunt rutate de dispozitivele de nivel 3.
În RFC 1918 au fost definite trei intervale rezervate pentru adresare privată:
• adrese rezervate pentru clasa A: 10.0.0.0 - 10.255.255.255;
• adrese rezervate pentru clasa B: 172.16.0.0 - 172.31.255.255;
• adrese rezervate pentru clasa C: 192.168.0.0 - 192.168.255.255.
Nu este obligatoriu ca fiecare bloc de adrese să fie alocat unei singure reţele.
De obicei, administratorul de reţea va împărţi un bloc în subreţele; de exemplu, multe rutere pentru uz personal folosesc
subreţeaua 192.168.0.0 - 192.168.0.255 (192.168.0.0/24).
Subreţele
Atât adresele IPv4 cât şi cele IPv6 folosesc subnetarea, care constă în împărţirea adresei IP în două părţi:
• adresa de reţea;
• adresa de staţie.
Folosind o mască de reţea, calculatorul poate determina unde să împartă adresa IP (conform standardului RFC 950).
Subnetarea a apărut ca soluţie pentru problema epuizării spaţiului de adrese IP. Odată cu subreţelele a apărut distincţia
între adresarea "classfull" (care ţine cont de clasele de adrese) şi adresarea "classless" (care oferă suportul pentru
câmpul de subreţea).
În 1992 au fost introduse şi mecanismele de rutare pentru adresarea classless. Aceste mecanisme vizau atât
protocoalele de rutare (CIDR), cât şi protocoalele rutate (VLSM).

10 - SEBA - Curs 10 - Retele Specifice Navelor Maritime-I

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

10 - SEBA - Curs 10 - Retele Specifice Navelor Maritime-I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sisteme electronice de bord avansate

LINII DE COMUNICAȚII ȘI PROTOCOALE DE COMUNICAȚII UTILIZATE LA

1. Interfeţe de comunicaţie. Generalităţi

Comunicaţia de date presupune existenţa a cel puţin 5 elemente (fig. 1):

Fig. 1. Procesul de comunicaţie de date

Caracteristicile calitative şi cantitative ale reţelei de comunicaţie:

Din punct de vedere al formatului de transfer al datelor interfeţele pot fi:

La transferul serial informaţia este transmisă bit după bit, pe

Fig. 3. Schema bloc generală a interfeţei paralele pe 8 biţi

Comunicaţia între echipamente/dispozitive poate fi:

2.1 Noţiuni generale

Interfeţele seriale pot fi:

2.2 SPI - Serial Peripheral Interface

În standard sunt definite 4 semnale:

Alternativ mai sunt folosite şi următoarele denumiri pentru semnale:

b) Mai mulţi slave (fig. 8)

Master-ul având un pin de slave select pentru fiecare din aceşti

c) Mai mulţi slave conectaţi la master prin intermediul unei

Ieşirea primului slave este conectată la intrarea celui de-al

2.3 Interfaţa I2C

Realizarea unui sistem I2C presupune interconectarea unor

De exemplu, un circuit pentru comanda unui afişaj cu

Fig. 11. Interfaţa I2C

2.4 Interfaţa RS-232

Standardul RS-232 acoperă patru domenii:

Conexiunea la procesorul de control

Semnificaţia pinilor pentru conectorul DB9 (tată) conectat la DTE :

Semnificaţia pinilor pentru conectorul DB25 (mamă)

Standardul specifică patru tipuri de linii:

Un semnal de date este considerat pe "1" logic dacă

În figura 13 sunt prezentate zonele admise şi interzise pentru

Utilizarea liniilor într-o aplicaţie tipică a interfeţei RS-232 (fig. 14):

Semnalul DATA TERMINAL READY (DTR, pinul 20) -

2.5 Interfaţa RS-485

Moduri de conectare a interfeţei:

3.1 Noţiuni generale

Un protocol de comunicaţie trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:

Fig. 21. Modelul OSI

3.2 Protocolul TCP/IP

Numele său provine de la:

Protocolul TCP/IP are patru niveluri, fig. 20:

Fig. 22. Protocolul TCP/IP

Fig. 23. Formatul unei adrese IP în format zecimal şi binar

De exemplu, adresele IPv4 au o lungime de 32 de biţi (4 octeţi).

De exemplu, 192.168.0.1(10) este notaţia folosită pentru adresa 11000000.10101000.00000000.00000001(2).

La începuturile Internetului, adresele IPv4 se împărţeau în 5 clase de adrese, notate de la A la E.

IPv6 este un protocol dezvoltat pentru a înlocui IPv4 în Internet.

Fig. 24. O adresă IPv6 în binar şi hexazecimal

S-ar putea să vă placă și