Cap.

2 SISTEME DE COMUNICAŢII

2.1 Generalităţi
Un sistem de comunicaţii reprezintă un ansamblu de echipamente care permite
transportul unei anumite "cantităţi" de informaţie (cu un anumit grad de fidelitate, impus) între
două sau mai multe puncte restabilite (surse şi destinatari), fixe sau mobile aflate la distanţă.
Informaţia poate avea natură diferită ( voce, sunet, imagine, date) astfel încât un poate oferi şi
servicii diverse (telefonic, telegrafic, radio-difuziune, televiziune, transmisii de date, telemetrie,
telecontrol etc. ...).
În ipoteza unei singure surse şi a unui singur destinatar, legătura este de tip punct la
punct; când sunt mai multe surse şi mai mulţi destinatari (nu neapărat în număr egal), se poate
vorbi de o reţea. În cadrul unei reţele, legăturile pot fi permanente sau temporare (comutate).
O sursă şi mai mulţi destinatari formează o reţea de distribuţie iar mai multe surse şi un singur
destinatar formează o reţea de colectare. Legătura dintre sursele de informaţii şi destinatari,
poate fi fizică sau logică (circuit virtual). O legătură oarecare poate îngloba tronsoane fizice
şi / sau virtuale. în funcţie de sensul de transmisie legăturile pot fi unidirecţionale ( simplex ) sau
bidirecţionale (duplex, semiduplex ). Dacă în sistemele unidirecţionale legăturile sunt totdeauna
pe 2 "fire" în sistemele bidirecţionale, legătura poate fi pe 2 sau 4 "fire" (denumire atribuită prin
tradiţie).
Un sistem de comunicaţii cuprinde: echipamentele terminale) şi canalul cu
echipamentele de linie. În figura 1 se reprezintă schema bloc a unui sistem de comunicaţii pe
4 fire ce realizează o legătură permanentă între punctele A şi B aflate la distanţă.
Fiecare echipament terminal conţine echipamente de emisie şi recepţie. Echipamentele
de linie conţin repetoare (în sistemele analogice) şi regeneratoare (în cazul sistemelor digitale),
aşezate periodic după o anumită distanţă, pentru a "reface" semnalele degradate prin
propagare pe "canalul" de comunicaţie.
Cum acest canal împreună cu echipamentele de linie constituie componenta cea mai
costisitoare a sistemului de comunicaţii, este economic ca acesta să fie cât mai inteligent utilizat.

ETA - echipament terminal din A ETB ~ echipament terminal din B.

E.L. - echipament de linie.

Fig.l Schema bloc a unui sistem de comunicaţii

În varianta 4 "fire" exemplificată în figura 1 sensurile de transmisie sunt separate fizic

( câte un canal identic pentru fiecare sens) în varianta pe 2 "fire", acelaşi canal este folosit în
comun pentru ambele sensuri (prin diviziune în timp sau frecvenţă), iar echipamentele terminale
de la cele două capete ale legăturii sunt diferite. Variantele moderne utilizează aproape exclusiv
2 canale identice, distincte, câte unul pentru fiecare sens.

1
 Fig.2 Sisteme de comunicaţii cu multiplexare (un sens)
în ultimul timp, multiplexarea temporală pe 2 "fire" a sensurilor a devenit populară.
Aceste sisteme sunt denumite ping-pong sau TCM ( Time Compression Multiplexing ). Un
astfel de sistem împarte fluxul de date în pachete egale şi le comprimă în timp astfel încât după
emiterea unui pachet urmează o pauză până la emiterea următorului. în acest răstimp canalul este
folosit pentru celălalt sens, informaţia fiind prelucrată asemănător. Un singur sens A—>B al SC
din figurai este prezentat în figura 2 unde sursele Si...S n multiplexate înlocuiesc sursa SA (SB)
şi destinatarii Di...Dn reprezintă destinatarul multiplu DB (DA).Fiecare sursă " i " dintre cele n
este legată de SC cu destinatarul " i " corespunzător. Dacă între SA şi DB se intercalează ( fizic
sau logic ) un bloc de comutaţie, atunci orice sursă " i" poate transmite informaţie la
destinatarul" j ".
Informaţia care comandă legătura i->j ( stabilire, menţinere, eliberare ) este informaţia
de "semnalizare". Aceasta este transmisă centrului de comutaţie de la sursa implicată de obicei
printr-un canal separat ( semafor ). O reţea de telecomunicaţii îndeplineşte, în afara funcţiei de
transport a informaţiei (prin SC), şi funcţia de comutaţie.
De exemplu reţeaua telegrafică tradiţională PSTN (Public Switched Telephone
Network) are o fonologie tipică prezentată simplificat în figura 3 .Terminalele de abonat ( TA )
sunt legate fiecare prin linia proprie ( LA ) la una dintre centralele telefonice urbane ( CTU ) ale
unui oraş. Mai multe centrale urbane sunt legate împreună la o centrală interurbană
( CTI ).Centralele interurbane formează o reţea cu acces la o centrală internaţională (CTIn). CTU
realizează legături interne interconectând TA "fiecare cu fiecare" sau externe când un TA este
legat fie la o joncţiune urbană (către o altă CTU) fie la o joncţiune interurbană (CTI). CTI
realizează şi funcţii de tranzit între joncţiunile interurbane.

2
 Elementele de bază ale reţelei sunt:
• Terminalele utilizatorilor ( TA ) - care asigură servicii şi
include şi funcţiile
de prelucrare ( a semnalelor ).
• Centrele de comutaţie ("centrale") care execută conexiuni temporale între terminale
locale sau cu
alte centre din reţea.
• Sub reţeaua de comunicaţii formată din:
liniile de abonat (LA - cu structura radială) care leagă la reţea terminalele ( TA ) prin
interfeţe corespunzătoare. - Joncţiuni (trunchiuri, JU, JI) care realizează legătura între
centrele de comutaţie prin sistemele de comutaţie prin sisteme de comunicaţie (SC).
SC au rolul de multiplexare / demultiplexare ( pentru a eficientiza transmisia ) şi de a
adapta semnalul multiplex canalului fizic prin care se face transmisia ( în sensul unei transmisii
optime fără erori).
Legăturile ( joncţiunile ) între CT de acelaşi nivel pot fi realizate în variantele:
a) Cu interconectare totală ( fiecare cu fiecare ) - numărul joncţiunilor crescând cu
pătratul centralelor legate; fascicolele sunt slab utilizate în condiţii de trafic redus dar
calitatea legăturii este ridicată (putând fi optimizată). Se utilizează pentru situaţia unui trafic
nodal ridicat.
b) Cu interconectare parţială - în care lipsesc unele din legăturile interconectării totale şi
anume acelea traversate de un trafic mai redus.
c) în stea - cu cel mai mic număr de joncţiuni posibile (în cazul unui trafic scăzut). Dacă o
joncţiune cade atunci un număr de abonaţi vor fi izolaţi neexistând rute ocolitoare.
d) Poligonală ( închisă sau nu ) - pentru utilizatori ce schimbă discontinuu mesaje. Sunt
necesare dimensionări suplimentare de tranzit.
e) Reţele Mixte - care încearcă să îmbine armonios avantajele şi dezavantajele variantelor
prezentate anterior.
2.2 Prezent în reţele TC
Progresele din ultimele decenii în electronica digitală au impus şi au făcut posibile,
schimbări în tehnologia telecomunicaţiilor. Dezvoltându-se odată cu calculatoarele, au
apărut şi tendinţe contradictorii cum ar fi dezvoltarea reţelelor şi a sistemelor private realizate
de mai mulţi constructori şi eforturile pentru "unificare" (standardizare a arhitecturilor şi
3
procedurilor pentru compatibilizare).
Sunt cel puţin trei linii majore ce se fac simţite în telecomunicaţiile moderne:
• Utilizarea exclusivă a tehnologiei digitale, cu evoluţie spre debite din ce în ce mai mari
(atât în reţeaua de acces cât şi în cea de transport)
• Tendinţa de integrare a serviciilor ( voce , imagine, date )
• Oferirea unei mobilităţi cât mai mari în reţeaua de acces (reţele de radiocomunicaţii
telefonice).
Astfel la început transmisiile de date utilizau prin diverse artificii infrastructura
serviciilor telefonice tradiţionale (PSTN - Public Switched Telephone Network). Debitele
(lărgimea de bandă) din ce în ce mai mari au impus realizarea unor reţele de date specializate
mai întâi pentru arii mici (LAN -Local Area Network) şi apoi extins (MAN - Metropolitan
Area Network şi WAN - Wide Area Network). Reţele LAN acoperă arii locale restrânse
putând interconecta un număr mare de utilizatori (sute sau chiar mii). Debitul este între 1-100
Mbit/s (Ethernet, Token Bus, Token Ring, FDDI, ARC net, etc.).Reţelele MAN acoperă
teritorii de mărimea unui oraş şi se obţin prin interconectarea LAN.
Permit debite de ordinul a 100 Mbit/s. Reţelele WAN sunt reţele de arie extinsă care
interconectează (utilizând de obicei reţeaua publică) utilizatori distanţi, permiţând punerea în
comun a unor resurse, dar cu debite reduse.
O reţea are funcţii de prelucrare şi transport a informaţiei conform anumitor
protocoale1 (ansamblu de reguli) care să asigure:
- interpretarea corectă a informaţiei atunci când sistemul o reprezintă în mod
diferit;
- detectarea şi corectarea erorilor;
;
- rutarea optimă;
- control al transferului de date;
- să organizeze şi să sincronizeze dialogul între procesele de aplicaţie, etc. .
În tehnologia reţelelor locale sunt importanţi următorii parametri: topologie
(configuraţia căilor de transmisie între sistemele interconectate), metoda de acces la mediu,
control şi alocare a canalelor de comunicaţii, modul de transmisie, suportul de transmisie
Dezvoltarea reţelelor de telecomunicaţii (în plan privat şi public) au condus la
diversificarea serviciilor de telefonie şi la necesitatea interconectării terminalelor
multifuncţionale de utilizator sau reţelelor informatice.Acest lucru a impus considerarea a
două aspecte fundamentale pentru telecomunicaţiile moderne:integrarea şi interoperabilitatea.
• Integrarea presupune trei paşi distincţi:
IDN ( Integrated Digital Network ) Reţeaua integrată digitală ca primă etapă de
dezvoltare a PSTN.
ISDN (Integrated Services Digital Network ) Reţea digitală cu integrare a serviciilor
( voce, video şi date ) la care se adaugă şi alte servicii suplimentare de acces şi conexiune.
Comutaţia poate fi de tip "circuit" sau "pachete" care poate fi implementată în varianta
sincronă sau asincronă. Reţeaua ISDN poate fi asimilată "abstract" cu o "conducta digitală de
biţi" (Digital Pipe) prin care datele circulă în ambele sensuri între sursă şi destinaţie fără să aibă
importanţa cine a produs aceste date şi ce semnificaţie au. Canalele individuale pot transmite cu
viteze de până la 64 Kbit/s putând fi multiplexate până la nivele ierarhice superioare. - formatul
şirului de biţi şi multiplexarea sunt riguros definite în specificaţia interfeţei utilizator - reţea
prin standarde dependente de cerinţele abonatului. Furnizorul de servicii montează la sediul
clientului un terminal de reţea NTi şi îl conectează la dispozitivul de conversie ISDN din
centrală (la câţiva kilometri ). Spre abonat prin NT1(figura 4) se pot conecta un număr de
telefoane, alarme sau alte dispozitive ISDN. Dacă numărul de telefoane este mare ( > 8 ), la
abonat se poate monta o centrală privată NT2 denumită PBX ( Private Branch Exchange ). La
ISDN se pot conecta ( standard ) 3 combinaţii:
1) 2B + 1D - acces de bază (BRI-Basic Rate Interface-160Kbit/s)l;
2) 23B + 1D ( SUA, Japonia ) sau 30B + 1D ( Europa ) - acces primar (PRI-
4
 Primary Rate Interface-1.544Mbit/s sau 2.048Mbit/s)2;
3) Hibridă: 1A+lC-hibrid.
Unde: A - canal telefonic analogic 4 kHz ;B - canal digital 64 kbit/s ;C - canal digital 8/16
kbit/s ;D -canal de semnalizare în afara benzii 16 kbit/s ;

B-ISDN este o reţea digitală de bandă largă (de aproximativ 2500 ori mai mare decât în
ISDN). în reţea se realizează transportul celulelor de dimensiune fixă de la sursă la destinaţie
(155 Mbit/s, 622 Mbit/s). La baza B-ISDN, figura 5, stă tehnologia "mod de transfer
asincron" (ATM- Asynchronous Transfer Mode) pentru comutaţie cu pachete. B-ISDN nu
poate fi folosit pe cablurile torsadate existente in cazul unor distante mari - suportul va fi
constituit din fibre optice. Din reţeaua veche pot fi păstrate numai trunchiurile de fibră
optică interzonale. Aceste reţele sunt orientate spre cererea unei societăţi informaţionale
globale care să ofere un număr crescut de servicii la nivel de terminal, pornind de la
serviciul telefonic clasic POTS ( Plain Old Telephone Service ) şi ajungând la video la cerere /
VOD (Video On Demand ), televiziune digitală de mare definiţie / HDTV ( High
Definition Television), etc. .
• Interoperabilitatea
Descrie capacitatea de interconectare a unor reţele diferite cum ar fi PSTN, PDN
( Public Data Network - reţea publică de date ), reţele de date LAN, MAN, WAN. . Aceste
două cerinţe presupun implementarea unor
a) Tehnologii software ( arhitecturi stratificate, prelucrări paralele, sisteme de operare,
baza de date distribuite, instrumente SW specializate cum ar fi limbaje de
specificare, descriere funcţională, programare simulare, medii de dezvoltare, sisteme
expert etc.).
b) Tehnologii hardware ( componente de mare viteză, tehnologii optice, moduri noi de

5
 multiplexare, comutatoare de mare viteză ATM-Asynchronous Transfer Mode).

TFO- terminal SONET NT1B- terminal retea banda larga

Gatewav- modul de interconectare a doua reţele SMDS rSwitched Multimegabit Data Service) CC BISDN Centru de
comutaţie BISDN
IRR. IUR interfeţe: retea retea, utilizator retea SMD S este un comutator de mare viteza (pachete) pentru
comunicaţii publice care suporta fluxuri de date importante DS1 (1,54 MBit/s) DS3(44,736 MBit/s)

Fig.5 Reţea BISDN

Rolul sistemelor de comunicaţii în acest context, rămâne acela de a realiza legături la

distanţă pentru debite importante, cu erori acceptabile, impuse de tipul informaţiei transmise.

2.3 Metode de comutaţie

I. Comutaţia de circuite (servicii orientate pe conexiune) - caracterizată prin existenţa
unui canal disponibil; simultan între două puncte terminale dedicat conexiunii în cauză.
Se caracterizează prin: "transparenţă" , terminalele angrenate în comutaţie sunt
simultan disponibile pentru aceasta absenţa prelucrărilor în noduri şi transmisia în
timp real. Se foloseşte pentru trafic continuu de volum mare de timp real. Are două
dezavantaje principale: Legătura statică poate "risipi" resurse şi o defecţiune apărută
oriunde de a lungul legăturii implică căderea acesteia.
II. Comutaţia de mesaje / pachete - se caracterizează prin faptul că mesajele sau
fracţiuni ale acestora (pachetele) se memorează şi se retransmit în fiecare nod al reţelei.
între cele două puncte terminale nu există decât o asociere logică (canal logic sau circuit
virtual). Se utilizează pentru transfer de date (cu caracter intermitent cu eventuale
conversii de viteză şi cod) între sisteme diferite cu tranzacţii scurte şi dese. Apar deci două
avantaje importante: selecţia dinamică a rutei (căii) şi a benzii.
2.3.1 Comutaţia de circuite (exemplificată în figura 6) are trei faze:

stabilirea circuitului, transferul mesajului şi deconectarea.

Calea de conexiune se stabileşte înaintea transferului şi se conectează după acesta. Sunt
necesare schimburi de informaţii între terminale şi centrele de comutaţie sau între centre
(semnalizări). Comutatoarele trebuie să poată transfera debitul respectiv şi să ofere conexiuni
transparente. Utilizarea circuitului "dedicat" poate fi ineficientă dacă terminalele nu folosesc tot
timpul alocat legăturii în condiţii de trafic variabil.

Întârzierea este data numai de propagare, iar tratarea semnalelor se tace

exclusiv in staţiile terminale care trebuie să fie compatibile (viteză, cod, proceduri, etc.).
Reţelele digitale IDN constituie într-o primă fază tot comutaţie de circuite. O aplicaţie sunt
6
centrele de comutaţie PBX ( Private Branch Exchange) destinate interconectării terminalelor
telefonice, de date, etc. în interiorul unei clădiri. Acest mod de comutaţie constituie o formă
simplă relativ ieftină şi fiabilă fiind încă considerată operaţională şi în ISDN, BISDN.
Tehnologia de bază este comutaţia digitală spaţiale şi / sau temporală.
2.3.2 Comutaţia de mesaje (pachete) a fost iniţial folosită în anumite reţele de
date şi tinde să devină tehnologia de bază în reţele de mare
Timp de aşteptare
la coadă viteză. Ea se caracterizează prin memorarea şi retransmiterea
mesajelor în fiecare nod al reţelei către destinaţie pe circuite
logice eventual diferite.

Fig.7 Comutaţia de mesaje /pachete

Comutaţia e mesaje presupune adăugarea la mesaj a unor date suplimentare (de ex. pentru
identificarea utilizatorului şi pentru dirijarea către destinaţie) care sunt extrase la recepţie.
Aceste date suplimentare împreună cu mesajul trebuie să aibă o structură determinată (format)
care defineşte:
- antetul (identificare, prioritate, clasificare mesaj, destinaţie, etc.):
- date ce trebuie transmise (de lungime nelimitată teoretic);
- partea finală cu indicaţii asupra antetului, mesajului, etc.
Fracţionarea unui mesaj în pachete este necesară pentru viteze de transfer mai mari prin
reţea implicând memorii RAM de capacitate mai mică în noduri. O astfel de reţea este prezentată
în figura 7. Se presupune că A transmite simultan ( multiplexat ) mesaje ( pachete ) către B şi
către D. Se poate folosi una din metodele:
a) Datagrame:
Pachetele sunt tratate independent, fără legătură cu pachetele anterioare ce aparţin
aceluiaşi mesaj. De exemplu, figura 7, nodul 1 recepţionează de la A: A1B şi A2B destinate lui
B; El poate alege una din rutele 1-2-B sau 1-3-2-B şi o va alege pe aceea cu "coadă de
aşteptare" mai scurtă unde va plasa pachetul ş.a.m.d. . Astfel fiecare nod ia decizii individuale
pentru pachetele sosite şi le aşează la coadă pe direcţia pe care acesta o decide. în acest mod nu
se garantează secventialitatea mesajelor la destinaţie. Rearanjarea în ordine a acestora şi
eventualele decizii privind unele pachete pierdute în noduri defecte cad în sarcina
echipamentului de la destinaţie.
b) Circuite virtuale:
În mod similar cu comutaţia de circuite, ruta este păstrată pe toată durata conexiunii.
Fiecare pachet poartă un identificator de circuit virtual care va permite nodurilor să-1 transfere
în direcţia necesară. Nodurile nu mai iau astfel o decizie de mutare. La un moment dat pot
coexista mai multe circuite virtuale active. Controlul erorilor se face după fiecare transport între
două noduri succesive. Circuitele virtuale sunt orientate "pe conexiune" ( determinarea rutei se
face la stabilirea legăturii ) cu timp de transfer mai mic. Datagramele "fără conexiune" nu supun
7
 stabilirea iniţială a circuitului, evită congestia prin redirijare, evită timpul de stabilire.
Fiecare serviciu de transport date se caracterizează prin calitatea acestuia, în sensul că
datele transmise nu trebuie să se piardă sau să se încurce. Serviciul "sigur" este acela
confirmat dar care consumă timp pentru răspuns. Serviciul neconfirmat este considerat
"nesigur". Sunt date pentru care lipsa unor detalii este relativ neimportantă, acestea putând
folosi un serviciu neconfirmat ( mai rapid ). Altă categorie de date poate deveni inutilizabilă prin
lipsa unor detalii ( pachete ); acestea trebuie să folosească un serviciu confirmat. în general
datagramele reprezintă un serviciu neconfirmat ( analog telegramelor fără confirmare).
Rutarea poate fi fixă, „prin inundare" şi adaptivă. în varianta adaptivă poate fi:
izolată, distribuită sau centralizată. .
Rutele fixe se pot folosi în reţele de dimensiuni mari deoarece metoda este rigidă.
Varianta cu inundare presupune retransmiterea unui pachet sosit într-un nod în toate direcţiile
posibile, prin multiplicare. Este astfel posibil ca un pachet sa ajungă de mai multe ori (pe rute
diferite) la destinaţie. Numărul acestor „replici" poate fi redus asociind pachetului o informaţie
legată de numărul nodurilor traversate. Defectarea unui nod nu va împiedica pachetul să ajungă
la destinaţie.
Rutarea adaptivă este optimală, dirijarea pachetelor facându-se pe rutele optime,
sistemul intervenind în caz de congestie pentru a egaliza traficul. Algoritmul este mai
complex, crescând numărul de prelucrări în nodurile reţelei.

2.4 Semnale analogice şi digitale

Clasa semnalelor care transmit mesaje este destul de largă, cu două categorii principale:
• semnal analogic caracterizat printr-o variaţie continuă în timp.
semnal digital discret în amplitudine şi în timp. Un semnal digital este format dintr-un şir de
simboluri ce pot avea una, dintr-un set de m amplitudini distincte. Durata τ a fiecărui simbol poate
fi cel mult egală cu durata alocată Tb( τ<Tb). Inversul duratei Tb este debitul de simboluri D
măsurată pentru m=2, în biţi/secundă [b/s,bps,bit/s] sau byte / secundă [B/s] ( 1 byte = 8 biţi) şi
în Baud pentru m>2.
Astfel, un semnal binar (m=2) este reprezentat prin simbolurile "0" şi "1" în varianta
unipolară şi "-1","+1" în varianta bipolară; un semnal ternar, totdeauna unipolar (m=3) este
reprezentat prin 3 simboluri 0,1,2. Dacă un simbol are o durată τ<Tb, semnalul digital este în
format RZ (return to zero), iar pentru τ=Tb, formatul este NRZ ( non return to zero ), prezentat în
figura 1. Semnalul binar bipolar (-1,0,1) poate fi considerat ca "pseudo-ternar".

Fig. 1 Semnale
digitale RZ şi
NRZ polare şi
unipolare

2.5 Viteza maximă de transfer a datelor într-un canal de comunicaţii

Dacă un semnal arbitrar este transmis printr-un canal asimilat cu un FTJ ideal de bandă
B, semnalul filtrat poate fi reconstituit complet prin eşantionarea cu o frecvenţă fe=2B ( o
eşantionare cu fe > 2B ar fi inutilă deoarece componentele de frecvenţă mai mare - pe care
această eşantionare le-ar putea obţine - au fost deja eliminate prin filtrare ).

8
 Dacă semnalul este reprezentat prin N nivele distincte atunci viteza maximă pentru
transferul datelor ar fi, în absenţa zgomotului:
Vmax = 2B lb N bit/s
Astfel, printr-un canal de 4kHz vor putea fi transmise 8000 de simboluri binare (N=2)
pe secundă.
2.6 Modulaţia

În general, semnalele (primare) uzuale ocupă un spectru mult mai mic decât cel ce
poate fi asigurat de un canal de comunicaţii. În plus, aceste canale sunt scumpe şi trebuie
folosite eficient mai ales în transmisiunile de distanţă mare.
Se impune utilizarea "în comun" a canalului prin transmiterea simultană a mai multor
semnale distincte ( multiplexare ), cu condiţia ca ele să poată fi "despărţite" ( demultiplexate ) la
recepţie. De asemenea semnalul transmis trebuie "adaptat" cu parametrii canalului. Printr-o
modulaţie adecvată este ,de exemplu, posibilă transmisia de calitate chiar printr-un canal
zgomotos ; în plus, banda semnalului poate fi transpusă într-o zonă optimă pentru canal (care
să asigure cei mai buni parametrii de transmisie) etc.
Modulaţia este o operaţie de "transpunere" a unui semnal în altul fără a-i modifica
sensibil informaţia pe care o poartă.
În procesul de modulaţii intervinurmătoarelesemnale:
- s(t) ce conţine mesajul, denumit semnal modulator
- P(t) semnalul căruia i se "transferă" informaţia, denumit purtător
-sM(T) semnalul modulat obţinut în urma procesului de modulaţie

Clasificarea modulaţiilor în funcţie de s(t) şi P(t)

Semnalul s(t) poate fi analogic sau digital (SA sau SD), iar P(t) poate fi un purtător
sinusoidal sau în impuls. Rezultă astfel următoarea clasificare, prezentată în tabelul următor.
Tipuri de modulaţie (clasificare)
(A) analogice prin care se modifică un parametru al purtătorului (amplitudine A, intensitate I,
frecvenţă F, fază P, poziţie P, durată W, polarizaţie POL etc.) în funcţie de valorile instantanee
ale semnalului modulator. Aceşti parametri pot varia continuu în cazul în care s(t) este SA sau
prin salt (shift keying) dacă acesta este SD

(B) numerice operează o conversie analog numerică între semnalul de la intrare şi cel de la
ieşire. Pentru a realiza acest lucru semnalul analogic de intrare de la intrare trebuie exprimat
numeric prin eşantionare cuantizare şi codare. Dacă semnalul de intrare este în format
digital va fi recodat pentru a se „potrivi" cât mai bine cu canalul prin care se face transmisia.

Mesaj Purtător Modulaţie

SA sinusoidal liniară AM (2BL+P, 2BL, BLU, RBL)
exponenţială FM, PM
în impuls PAM, PFM, PPM, PWM

SD Sinusoidal ASK (00K), FSK, PSK, MSK, DFSK, DPSK...

9
 în impuls PCM, DPCM, A, A adaptiv

Alegerea unei scheme de modulaţie implică unele considerente de tipul: eficienţă spectrală
ridicată, eficienţa energetică, imunitate la efecte „multicanal", preţul sistemului şi
implementarea simplă ,etc.
2.7 Sisteme cu semnal analogic şi purtător sinusoidal
Sisteme cu modulaţie de amplitudine 2BL se obţine prin înmulţirea s(t) cu purtătoarea
P(t)= cos ωct. în figura 3 se prezintă schematic procesul de modulare - demodulare.

Fig. 3 Sistem de comunicaţii cu modulaţie de amplitudine cu purtătoare suprimată

În această variantă, banda necesară este 2ωmax, dar pentru demodulare este necesară
generarea la recepţie a unui purtător sincron, lucru ce constituie unul dintre dificultăţile
importante în acest sistem de comunicaţii.
Transmiterea purtătoarei, adică 2BL+P (full AM), conduce la un semnal modulat
având expresia:
SM(t)=s(t) cos ωct + cos ωct (3)
într-o astfel de variantă, se elimină generarea purtătoarei la recepţie (fiind posibilă o
demodulare simplă prin detecţie de anvelopă), dar sistemul este încărcat în putere, neeficient
din punct de vedere energetic.
Pentru multiplexare frecvenţială se foloseşte BLU. O metodă de generare BLU este
prezentată în figura 4.

Modulaţia de amplitudine cu rest de bandă laterală este importantă pentru semnale cu

componentă continuă (ca în cazul semnalului de TV).

Sisteme cu modulaţie unghiulară

10
 Modulatoarele FM şi PM se pot realiza ca în figurile 5 şi 6.

co sω 0 t

co sω 0 t

În cazul unei modulaţii FM cu un purtător dreptunghiular (FSK) se obţine un

spectru ca în figura 7.

Generator
de
impulsuri

Fig. 7 Spectrul FM (FSK) Fig. 8 Demodularea semnalului FM

Demodularea semnalelor FM se poate face aşa cum este arătat în figura 8, prin
determinarea trecerilor prin zero.
De asemenea, se poate folosi un discriminator de frecvenţă, sau o buclă PLL.
Spectrul PM pentru un mesaj sinusoidal este identic cu spectrul FM pentru acelaşi
indice de modulaţie. Dacă este vorba de un mesaj oarecare cu spectru limitat apar
diferenţe importante între spectrele semnalelor modulate FM şi PM. Folosirea
modulaţiilor exponenţiale este avantajoasă deoarece oferă o protecţie mai bună la zgomot,
iar nivelul constant al purtătoarei modulate face ca amplificatoarele sistemului să
funcţioneze mai eficient.

2.8 Sisteme cu semnal analogic şi purtător în impuls

Modulaţia impulsurilor în amplitudine (PAM) este o

modulaţie de tip produs, care poate fi considerată o
11
operaţie de eşantionare. Semnalul eşantionat are spectru multiplu, obţinut prin
translatarea pe scara frecvenţelor a spectrului semnalului neeşantionat. Dacă eşantionarea
se face cu impulsuri de o anumită lăţime τ, (figura 9) durata acestora este esenţială pentru
întinderea spectrală a semnalului PAM ( banda semnalului modulat creşte o dată cu scăderea
duratei τ ).

Fig. 9 Semnal PAM

Modulaţia impulsurilor în durată (PWM) şi în poziţie (PPM)
Astfel de modulaţii pot fi considerate "modulaţii de timp".
Semnalul modulator şi impulsurile modulate în durată şi poziţie sunt prezentate în fig. 10.
Spectrele de frecvenţă ale acestor semnale (PWM şi PPM) sunt
mult mai largi decât spectrul semnalului PAM. în
ambele
variante nu
trebuie să
apară
suprapuneri
între
impulsuri.
în ambele situaţii pare avantajos ca τ0 să fie
mai mic pentru o dinamică mai mare pentru
semnalul s(t), dar comprimarea în timp conduce la
extinderea în frecvenţă. Banda mare ocupată de
aceste semnale este compensată de o mai bună
protecţie la zgomote. Modulaţia impulsurilor în
poziţie poate fi avantajoasă pentru sistemele
optice deoarece momentul de emisie al unui impuls
Fig. 10 optic scurt cu amplitudine mare poate fi controlat cu
Modulaţia în durată şi poziţie uşurinţă , iar banda fibrei suportă spectrul PPM.
(mesaj şi semnale modulate)

2.9 Sisteme digitale (mesaj digital şi purtător sinusoidal)

Sisteme ASK( Amplitude Shift Keving)
O variantă des utilizată este OOK ( On-Off Keying ), în care se transmite sau nu o
purtătoare sinusoidală ( fig. 11) pentru simbolurile „1" şi „0" respectiv.

Fig.ll Semnal ASK corespunzătorsecvenţei ...10110....având Tb=2Ts

Sisteme digitale BPSK (purtător sinusoidal cu salt de

faza şi mesaj binar)
(Binary Phase Shift Keying)

12
Purtătoarea este o undă sinusoidală cu perioada Ts, iar semnalul digital este binar cu
durata unui bit Tb = — în figură semnalul
digital este exprimat unipolar prin: d(t) =...1,
0, 1, 0, 1, ... şi bipolar prin b(t) = ...+1, -l, +1,-
1, +1 ... .Semnalul purtător este P(t) = cos ωst,
2π
unde = ωs iar semnalul modulat are
Ts
expresia:
VBPSK(T) = b(t) cos ωst.
Fig. 12 Semnal BPSK
',-

corespunzătorsecvenţei ..10101..

O legătură BPSK poate fi schiţată ca în fig. 13.

Fig. 13 Sistem BPSK (emisie şi recepţie)

Modulaţia BPSK este "coerentă" deoarece la recepţie este nevoie de un semnal

cosωst cu aceeaşi fază şi frecvenţă ca şi cel de la emisie. Semnalul, la intrarea în receptor va fi
cos(ωst+θ) (neglijând zgomotul termic, jitterul, fluctuaţia de propagare).

Semnalele Sa şi Sb sunt impulsuri scurte generate de un bloc (

syncro bit) care recunoaşte sfârşitul şi începutul intervalului
de bit (figura 14).

Sb eşantionează ieşirea aproximativ în momentul

kTb, iar Sa iniţializează circuitul de integrare.

Fig. 14 Forme de undă syncro bit

Spectrul semnalului BPSK este centrat pe ωc (fc) având aproximativ lărgimea de bandă
2fb,.Dacă se multiplexează frecvential canale BPSK fără să se limiteze banda pot apare
interferenţe ( suprapunere de spectre ), iar dacă se limitează banda apar interferenţe intersimbol.
Acest lucru este ilustrat în fig. 15.

13
Fig. 15 Spectrul G(f) al unui semnal de date bipolar NRZ si
spectrul corespunzător al semnalului modulat BPSK.

Fig. 16 Probabilitatea de eroare în BPSK

Comparativ cu OOK, în BPSK este necesară o putere

medie a semnalului redusă la jumătate pentru a asigura aceeaşi
probabilitate de eroare.

Sisteme DPSK (Modulaţie diferenţială cu salt de fază

DPSK)
( Differential Phase Shift Keying )
O legătură DPSK este reprezentată principial în figura 17.
Considerând toate posibilităţile pentru d(t) şi d'(t-Tb) se obţin semnalele d'(t) şi b(t).

d(t) d'(t-Tb) d'(t) b(t)

0 0 0 -1
0 ' 1 1 +1
1 0 1 +1
1 1 0 -1

Se observă: (din primele două linii)

• Dacă d'(t) = 0, d'(t) nu se modifică, adică
D'(t) =d'(t-T b ),
•Dacă d'( t) = 1, d'(t) = d'(t-T b)
Această observaţie sugerează principiul decodării:

dacă produsul b(t) • b(t-Tb) = 1 => d(t) = O,

iar dacă b(t) • b(t-Tb) = -l => d(t) = l

14
 DPSK are avantajul că nu este necesară extragerea tactului la recepţie.

Sisteme de comunicaţii cu modulaţie de faza în cuadratură QPSK

( Quadrature Phase Shift Keying )
Este o tehnică prin care banda necesară se poate reduce la fb (faţă de 2fb de la BPSK).
Fluxul de date este divizat cu două basculante de tip D în două secvenţe par şi impar.
În figura 19 este prezentată schema bloc a etajului de modulaţie care face parte din
emiţătorul sistemului. Datele unipolare de la intrare sunt aplicate celor două basculante care
primesc un tactul în antifază ; semnalele de ieşire corespund datelor pare (pe ramura de sus) şi
impare (pe latura de jos).

Fig.19 Modulator QPSK şi forme de undă

15
 Fig.20 Vectori în QPSK

Aceste secvenţe unipolare (0,1) de frecvenţă pe jumătate sunt transformate în secvenţe

bipolare (-1,+1) ce sunt aplicate unor modulatoare echilibrate iar rezultatele însumate.
În figura 19 sunt prezentate şi forme de undă caracteristice. Se observă că bp şi bi, nu se
modifică niciodată simultan.
Receptorul QPSK este prezentat schematic în fig. 21. Funcţionarea pe fiecare ramură este
similară demodulatorului BPSK.

Sisteme QASK ( Quadrature Amplitude Shift Keying)

QASK este o modulaţie simultană în fază şi amplitudine. De exemplu, pentru fiecare

grup de N = 4 biţi succesivi dintr-un debit binar se asociază 16 vectori.

Sisteme
digitale(BF
SK-MSK) -
modulaţie
binară cu
salt de
frecvenţă

MSK ( Minimum Shift Keying ) este o modulaţie cu salt de frecvenţă şi

continuitate de fază. în figura 22 sunt reprezentate formele de undă în cazul acestui tip de
modulaţie
 Fig.22 Forme de undă în MSK

Banda semnalului MSK poate fi considerată aproximativ 1,2 fb,.

O variantă a MSK(fig. 23) este GMSK .
Semnalul MSK este trecut la emisie
printr-un FTJ Gaussian obţinându-se
performanţe superioare privind eficienţa
spectrală.

Fig. 23 Obţinerea GMSK pornind de la MSK

Sisteme BFSK - modulaţie binară cu salt de frecvenţă

BFSK poate fi realizată şi fără continuitate de fază, de exemplu, ca în varianta din figura 24.
Semnalele; PH(t) şi PL(t) se obţin din d(t) după regula din tabelul următor:

d(t) b(t) PH(t) PL(t)

+1 +1 +1 0

0 -1 0 +1

Fig. 24 Sistem BFSK şi spectrul semnalului modulat

 Dacă "distanţa" minimă dintre fH şi fL este 2fb, pentru VBFSK(t) spectrul va fi
aproximativ 4fb (dublul celui din BPSK) v. figura 24
La recepţie, FTB sunt centrate pe frecvenţele fH şi respectiv fL şi au lărgimea de
bandă 2fb,.

2.10 Sisteme cu modulaţia impulsurilor în cod (PCM, MIC)

Transformarea unui semnal analogic într-unul numeric, sau modulaţia impulsurilor în
cod (PCM) presupune eşantionarea, cuantizarea şi codarea eşantioanelor cuantizate. Operaţia
de cuantizare poate să urmeze sau să o preceadă pe cea de eşantionare, rezultatul fiind acelaşi.

Eşantionarea este operaţia prin care semnalul s(t) este înlocuit printr-o succesiune de
impulsuri scurte (de durată τ), periodice (având perioada Te) şi de amplitudine s(kTe). Această
prelucrare reprezintă o modulaţie a impulsurilor în amplitudine (PAM), astfel canalul de
comunicaţii rămâne liber pe fiecare durată Te-τ fiind folosit în acest timp pentru transmisia
altor informaţii (multiplexare temporală). Dacă Te <1/2 Δf (unde Δf = fmax - fmin reprezintă
banda de frecvenţă a semnalului analogic) şi τ→0, atunci semnalul analogic poate fi refăcut fără
distorsiuni din eşantioanele sale.
Eşantionarea cu x → 0 este eşantionarea ideală. Dacă τ ≠0 şi pe durata kTe ÷ kTe+τ
eşantionul are amplitudinea variabilă s(t), atunci eşantionarea este cu „menţinere" (figura 25 ).

Dacă spectrul S(ω) al semnalului s(t) este finit atunci spectrul semnalului eşantionat
ideal S*ideal(ω) este multiplu ca în figura 26, unde ωe = 2π / Te este pulsaţia de eşantionare.

Fig. 26 Spectrul semnalului eşantionat ideal

Se observa ca daca ωmax < Ωe - ωmax semnalul poate fi

refăcut din eşantioanele sale pentru că spectrele nu se
suprapun (Ωe> 2ωrmax). Semnalul eşantionat are un
spectru S*(ω) ce constă într-o repetare ponderată a
spectrelor S(ω). Dacă eşantionarea este naturală sau
„cu menţinere", atunci spectrul S*natural(ω) şi
S*menţinere(ω) vor avea alura din figura 27.
 Fig.27 Spectrul de frecvenţă în eşantionarea naturală şi cu menţinere

Eşantionarea naturală nu introduce distorsiuni liniare. Pentru eşantionarea cu menţinere,

spectrul S *(ω) conţine replici distorsionate ala spectrului original, fiind necesară o corecţie a
spectrului extras pentru a se putea reface din eşantioane, semnalul original.
Această atenuare a frecvenţelor înalte (efecte de apertură) este mai pregnantă în
cazul eşantionării în scară.
Eşantionarea naturală se obţine cu un comutator activat de un semnal dreptunghiular
periodic, ca in figura 28 iar cel în scară ca în figura 29.

Fig. 28 Eşantionarea naturală Fig. 29 Eşantionarea cu menţinere

În cazul eşantionării "în scară" spectrul este prezentat în figura 30. Acest mod de
eşantionare este preferat în sistemele de comunicaţii (telefonice) deoarece informaţia este
menţinută un timp mai îndelungat la intrarea cuantizorului.
Atenuarea la frecvenţa cea mai mare ωmax va fi:
ΔA=20lg(π/2)=3.9dB (32)

Fig. 30 Distorsiuni liniare în eşantionarea cu menţinere (scară)

Cuantizarea este o operaţie prin care se aproximează eşantioanele s(kTe) prin cele mai
apropiate
valori dintr-un set finit de n valori alese ( nu neapărat echidistante ), s(kTe) = s(kTe). Astfel, o
infinitate
de posibilităţi se reduce la un număr finit care poate fi reprezentat printr-un cod. Este clar că prin
procesul de cuantizare semnalul original s(t) este ireversibil distorsionat, lucru care poate fi
privit ca o
adăugare a unui "zgomot de cuantizare": s(t) = s(t) + e(t). Zgomotul de cuantizare se adaugă
zgomotului ce însoţeşte semnalul la intrarea cuantizorului. Eşantioanele s(kTe) devin prin
cuantizare
s(kTe). Sunt trei posibilităţi de aproximare a eşantioanelor ( figura 31): aproximarea prin lipsă
(1),
aproximarea prin exces (2), sau, mai uzual, aproximarea prin valoarea cea mai probabilă ( de la
jumătatea intervalului) dintre două nivele de decizie (3). în figura 31 este exemplificat cazul cu
nc = 8 nivele de cuantizare (număr par) şi n+1 nivele de decizie (nd).

Fig.31 Cuantificare uniformă Fig 32 Semnal de

număr impar de nivele de decizie) eroare m cuantificarea
uniformă cu un umăr
par de nivele de decizie

Eşantionul cuantificat va fi exprimat prin B biţi ( ad-1, ad-2, ..., ao) şi va avea valoarea:
ŝ(kTe). Intervalul (-Amax, Amax) de lăţime 2Amax va fi împărţit în n = 2 B, deci o treaptă de
cuantizare va fi: Δ=2Amax/2 B . Dacă Δ=constant, cuantizarea este uniformă, iar dacă Δ este
variabil, cuantizarea este neuniformă. Dacă Δ se alege mai mic în zonele de probabilitate
ridicată ale amplitudinii semnalului şi mai mare, cu cât această probabilitate scade, procesul
de cuantificare este adaptivă (depinde de statistica staţionară a semnalului).Astfel, se admite o
eroare mare pentru semnale mari şi o eroare mică pentru valori mici încercând ca raportul
semnal- zgomot să fie constant în tot domeniul de amplitudini.
Este posibil ca nivelul "0" să fie nivel de decizie ( n=par ) ca în figura 31, sau nivel
de cuantizare ( n = impar ) ca în figura 32. În această variantă, ( 0 - nivel de cuantizare ) se
prezintă componenta de zgomot ce apare în acest proces.
Varianta cu "0" nivel de cuantizare este avantajoasă deoarece zgomotul în jurul valorii 0 (în
absenţa semnalului ) de la intrarea cuantizorului este eliminat la ieşire. Problema, este găsirea
numărului minim de nivele de cuantizare pentru a putea menţine raportul semnal-zgomot în
limite rezonabile.
După ce semnalul a fost cuantificat uniform, el este codat, fiecare eşantion fiind exprimat
printr-un număr binar cu B simboluri. De exemplu, pentru B = 8 se obţin 256 nivele. Ele pot fi
codate în diverse variante ca în tabelul următor ( unde au fost definite primele 8 nivele ).
Alegerea pentru telefonie a unui cod sau a altuia se face având în vedere frecvenţa ridicată a
semnalelor de amplitudine mică. Un cod binar repliat ar conduce la serii lungi de zerouri care
favorizează extragerea ceasului în procese de recepţie. Nici o inversare la trecerea prin zero a
tuturor biţilor nu este o soluţie ( codul binar repliat)

Cod Cod binar Cod binar repliat cu Cod Gray decalat

binar decalat repliat inversiunea biţilor de rang
par
+127 +127 +127 +127
100111 100111 1 1 0 1 0 0 10 1100100
100110 100110 110 10011 1 1 0 0 101
100101 100101 11010000 1100111
100100 100100 1 1 0 10 0 0 1 1100110
10001 1 1 0001 1 1 1 0 10 1 1 0 1 10 0 0 1 0
100010 1 0 0 0 10 11010111 1 10001 1
+1→1 0 0 0 01 +l→10 00 0 1 +11101 0 1 0 0 + 1 1 1 0 0 0 0 1 01
0→l 0 0 0 0 0 +0→1 0 0 0 0 0 +011010101 100000

-l→0 1 1 1 -0→0 0 0 0 0 0 -001010101 -10 1 0 0 0 0 0

11 -l→000 00 1 +10 1 0 1 0 1 0 0 010 0 0 0 1
011110 0000 10 010 10111 0 1000 1 1
01110 1 00001 1 01010110 0 1 0 0 0 10
0 1110 0 000100 0 1 0 10 0 0 1 0100110
011011 000101 0 1010 0 0 0 0100111
011010 0 0 0 1 10 010 10011 0100101
0 1 1 0 0 1 01 000 1 1 1 010 10010 0100100
1 000

-128 -128 -128 -128

Din aceste motive se preferă de exemplu un cod binar repliat cu inversiunea biţilor de rang
par, ( ADI = Alternate digit inversion ).

Cuantizarea uniformă

Dacă distanţa dintre două nivele de decizie este constantă (Δ = ct.), cuantizarea este
uniformă.
Cuantizarea neuniformă ( CN)
Dacă repartiţia amplitudinilor semnalului în intervalul de cuantizare este neuniformă,
legea de cuantificare trebuie să fie adaptată statisticii semnalului, pentru a obţine cu acelaşi
număr de biţi/cuvânt un RSZ superior cuantificării
uniforme în domeniul în care acesta este insuficient.
În practica transmiterii semnalului de
convorbire telefonică, acesta este considerat
aproximativ gaussian, centrat pe valori reduse.

Fig. 33 Cuantificarea neuniformă

Cuantificarea neuniformă poate fi realizată
 prin trei procedee echivalente ca rezultat (în varianta ideală ):
- compresie - expandare analogică
- compresie - expandare digitală
- cuantificare neuniformă - propriu-zisă.
Pentru a preciza parametrii procesului de cuantizare se consideră varianta analogică de
compresie / expandare ( figura 34 ).

Fig.34 Posibilitate de a realiza cuantizarea neuniformă

Fig. 35 Legea "A" pentru cuantizare neuniformă.

 Fig.36. Reprezentarea prin segmente a legii de compresie - Legea A13

Compresia analogică impune o reciprocitate perfectă a compresorului şi expandorului

de dinamică, greu de pus în practică. Legea Al3 comportă 13 segmente liniare a căror pantă
descreşte de la 16:1 până la 1:4. în interiorul fiecărui segment, cuantificarea este uniformă cu
16 nivele. Rezultă o creştere cu un factor 2 al pasului de cuantificare pe măsură ce semnalul de
intrare creşte.
Cuantizorul numeric converteşte semnalul de intrare x ( O...Vmax ) într-un număr binar
exprimat prin B = 8 bit; —>Y ( s l1 l2 l3 V1 V2 V3 V4) unde:
- s este bit de semn (1 pentru semnale pozitive şi 0 pentru semnale negative );
- l1 l2 l3 reprezintă cei trei biţi care exprimă segmentul corespunzător semnalului
x curent;
- V1 V2 V3 V4 sunt patru biţi ce exprimă poziţia eşantionului x curent în cadrul
segmentului (0... 15).
 Fig.37 Cuantizare A13 digitală
Cuantificarea numerică se realizează prin codarea cu 12 biţi a semnalului de intrare (conversie
analog numerică, CAN) după care se trece la 8 biţi (eşantion după regula prezentată în tabelul de mai
jos) pentru valori pozitive ale semnalului de intrare .
În tabelul următor se detaliază funcţionarea compresorului digital.
Zonele din dreapta biţilor marcaţi reprezintă detalii pierdute ( cu ocazia trecerii de la 12 la 8
bit) sunt înlocuite cu zerouri în procesul de extensie numerică. Pentru segmentul 0 şi 1, celor 32 valori de
intrare le corespund 32 valori de ieşire, pentru segmentul 2, la fiecare două valori de intrare corespunde
una de ieşire, pentru segmentul 3 la fiecare patru valon de intrare corespunde una de ieşire ş.a.m.d.,
ajungându-se ca pentru segmentul 16, la 64 valori de intrare să corespundă una de ieşire.
Deci o memorie ROM cu 4096 de adrese în care sunt scrise 256 de numere binare cu 8 biţi
poate realiza compresia numerică.

Fig. 46 Variantă de compresie

digitală

Pentru alte tipuri de semnale ( altele decât cele telefonice ) se utilizează fie cuantizarea
uniformă (muzică: fe = 32 kHz, B = 14 bit, D = 32.14 = 448 bit/s; televiziune: fe = 13,3 MHz, B = 9
bit şi D = 110 Mbit/s ), sau neuniformă ( muzică: fe = 32 kHz, B = 12 bit şi compresie cu 5 segmente,
D = 384 kbit/s sau cu legea A13, B = 10 bit, D = 320 kbit/s ), obţinându-se o reducere a debitului de
simboluri în condiţiile unui RSZ acceptabil.

2.11 Sisteme primare de bază

Sunt sisteme cu gradul cel mai redus de multiplexare utilizate în telecomunicaţii ce stau la
baza realizării sistemelor de ordin superior.
2.11.1 Sisteme de comunicaţii analogice (SCA)
Un sistem de comunicaţii analogic (figura 1) primeşte informaţii de la mai multe surse
analogice pe care le multiplexează frecvenţial.
 Fig.l Schema bloc a unui sistem de comunicaţii analogic unidirecţional
Multiplexul poate fi apoi modulat într-un format potrivit, adaptat parametrilor de transmisie
ai canalului. La recepţie, există un demodulator frecvenţial şi un demultiplexor la ieşirea căruia se
obţin , semnalele analogice: SA1 SA2... SAn. Observaţii:
*La intrarea sistemului se aplică un semnal de bandă dată B ce poartă o informaţie analogică.
• Modul de transmisie are o caracteristică de transfer particulară pe care trebuie transmise
optim semnalele analogice multiplexate. În general SCA au o frecvenţă pilot cu nivel definit pentru
măsurători ale transmisiei.
• Modulaţia uzuală este AM - BLU iar multiplexarea FDM prin AM, FM, PM, PPM.
• Zgomotul adăugat pe canal are densitate spectrală uniformă (alb) nivelul calculându-se în
banda B.
• Micşorarea prin propagare pe canal a raportului semnal zgomot (RSZ) limitează distanţa
pe care poate avea loc transmisia. Există tehnici de prelucrare a semnalului (compresie - extensie)
care îmbunătăţesc într-o oarecare măsură performanţele sistemului.
• Utilizările SCA sunt legate de:
- transmisiile telefonice cu curenţi purtători ( SCP );
- reţelele CATV (televiziune prin cablu);
- radiocomunicaţii analogice cu fascicole hertziene;
- transmisii locale prin fibre optice în medii poluate electromagnetic etc..
Schema bloc a unui sistem de curenţi purtători cu 12 canale ( SCP ) este exemplificată în
figura 2. Multiplexul frecvenţial, grupul primar de bază se obţine prin deplasarea spectrelor
semnalelor de intrare ( 0 - 4 kHz ) în gama 60 - 108 kHz (48 kHz = 12 x
4 kHz).

Fig.2 Schema bloc a unui SCP 12 căi

Modulaţia AM - BLU permite folosirea eficientă a benzii de frecvenţă a canalului, dar
impune recuperarea fiecărei purtătoare la recepţie. În schema bloc prezentată, GPB este realizat prin
translaţie directă.
Se utilizează 12 FTB, 12 modulatoare echilibrate ( ME ) şi 12 purtătoare diferite. FTB sunt
pretenţioase şi trebuie realizate cu cristale de cuarţ sau electromecanice.
O variantă ar fi translaţia cu pregrupe; astfel, canalele 1, 4, 7, 10 vor fi translatate fiecare în
banda 12 - 16 kHz, canalele 2, 5, 8, 11 în 16 - 20 kHz iar 3, 6, 9, 12 în banda 20 -24 kHz .Astfel se
formează 4 pregrupe cu banda 1 2 - 2 4 kHz care vor fi tranzlatate în banda 60-108 kHz folosind
purtătoarele 84 kHz, 96 kHz, 108 kHz, 120 kHz şi schema bloc a emiţătorului este prezentată
simplificat în figura 3.
Sistemul are 12 modulatoare şi filtre de cale ( de trei feluri 12-16, 16-20, 20-24 kHz ) şi 4
modulatoare şi filtre de pregrupă. FTB de cale sunt pretenţioase la fel ca şi în cazul translaţiei directe
dar nu sunt 12 diferite ci numai 3 iar FTB de pregrupă sunt mai puţin pretenţioase datorită distanţei
mai mari între purtătoare şi banda laterală. Din aceste observaţii rezultă ca cea de-a doua metodă este
mai economică.

Fig.3 Schema SCP

12 cu "pregrupe"
(emisia, formarea
multiplexului)

2.11.2 Sisteme de comunicaţii digitale primare (PCM-30)

Sistemele de comunicaţii digitale (SCD) asigură transmiterea informaţiilor (în format digital)
preluate de la mai multe surse, ca în figura 4.
Aceste sisteme pot funcţiona în mod sincron ( cu sincronizare între emiţător şi receptor la
nivel de bit sau cuvânt) sau asincron start - stop ( fără nici o sincronizare între emisie şi recepţie;
emisia unui grup de biţi se fixează arbitrar iar receptorul recunoaşte grupul de biţi prin informaţii de
tip start -stop).

Fig.4 Schema bloc(pentru un sens) a unui sistem digital primar

Fluxurile binare de ieşire pot fi transmise în serie pe acelaşi suport sau în paralel pe mai
multe suporturi diferite (magistrala de transport a informaţiei).
• MUX- realizează multiplexarea temporală –TDM;
• CS - codor sursă ;
De obicei informaţia digitală de la ieşirea MUX este recodată pentru ca fiecare simbol să
poarte maximul de informaţie posibilă ( realizează o eficientizare a sursei, care de obicei este
redundantă );
• CC - codor canal;
este necesar pentru a adapta informaţia digitală la parametrii canalului de transmitere. Un canal
zgomotos reclamă o codare suplimentară care să compenseze ( corecteze ) erorile transmisiei prin
canal.
• De multe ori informaţia digitală obţinută la ieşirea CC este modulată, în cadrul unei ultime
operaţii, necesare pentru a optimiza transmiterea semnalului pe canal.
La recepţie, operaţiile sunt executate în ordinea inversă celor de la emisie prin DMUX,
decodoarele de canal şi sursă DC şi DS.
Caracteristice unui SCN sunt:
- debitul simbolurilor ( debit binar D);
- numărul de căi;
- modul de organizare secvenţială ( sincronizare, semnalizare );
- particularităţi de modulaţie ( eşantionare, legea de cuantificare, cod folosit);
- parametrii de transmisie.
SNC sunt avantajoase în raport cu SCA deoarece:
- calitatea transmisiei este independentă de distanţă; pe căile analogice fiecare repetor amplifică
deopotrivă şi semnalul şi zgomotul (care este cumulativ), RSZ scade cu lungimea de transmisie până
la valoarea minimă acceptată - lungimea legăturii este limitată .
- rezistenţa ridicată la perturbaţii a semnalelor codate;
- posibilitatea de a transmite semnale diferite pe canale digitale;
- beneficiază permanent de progresele atinse în tehnologia digitală.
Sisteme digitale primare
Atunci când N căi numerice (A, B, C ... Z ) de "x" biţi fiecare Te sunt "asamblate" într-un
multiplex temporal ( TDM ), ansamblul de Nx biţi trebuie transmis în acelaşi timp Te. Sunt posibile
două moduri de a organiza multiplexul temporal ( fig.5 ):
a) transmiţând pe rând cuvintele corespunzătoare celor N căi (cuvinte succesive);
b) transmiţând pe rând biţii de acelaşi rang corespunzători celor N căi (biţi succesivi);
Cele două situaţii (2 "cadre" posibile ) sunt prezentate în figură.

Fig.5 Structura temporală a unui cadru

Varianta a) prezintă avantaje din punct de vedere al modulatorului PCM, iar varianta b)
sepreteaza la o comutaţie mai simplă.
În fiecare cadru sunt necesare şi informaţii suplimentare care să permită sincronizarea
sistemului (emisie - recepţie) şi transmiterea informaţiei de semnalizare.
Sincronizarea este necesară pentru ca echipamentul de recepţie să interpreteze corect fluxul
de date pe care-1 primeşte ( demultiplexare corectă a căilor ). Odată obţinută sincronizarea,
receptorul are nevoie de un reper temporal periodic ( cuvânt de sincro ) pentru a detecta şi controla
eventuale decalaje.
Cuvântul de sincronizare poate să apară "grupat" într-un cadru la începutul acestuia, sau
poate fi”repartizat" la intervale regulate de cadru. De obicei cuvântul de sincro se transmite grupat
odată la două cadre pentru a fi posibilă confirmarea sincronizării. Alegerea cuvântului de sincro
trebuie să evite "imitarea" acestuia de către cuvintele purtătoare de informaţie.
Sistemul trebuie să asigure blocarea receptorului dacă sincronizarea s-a pierdut la recepţie
( după câteva verificări ) şi să "anunţe" acest lucru în sens invers ( către emiţător ).
Semnalizarea are ca obiect transmiterea informaţiilor auxiliare cu caracter numeric de la centrală la
centrală pentru a asigura operaţiile de comutaţie şi gestiune a reţelei. Sunt posibile mai multe soluţii:
a) Semnalizarea în interiorul octetului prin modificarea periodică a unor biţi nesemnificativi dintr-
un octet. Rezultă o degradare imperceptibilă a transmisiei telefonice, dar apare o restricţie
importantă în transmisiile de date.
b) Semnalizarea în afara octetului (cale cu cale). Se adaugă astfel fiecărui octet de informaţie unul
sau mai mulţi biţi de semnalizare.
c) Semnalizarea poate fi grupată într-un interval temporal destinat, informaţia de semnalizare fiind
atribuită ciclic căilor sistemului. ( Debitul de semnalizare este Ds= [64 Kbit/s] /N).
d)Semnalizare prin canal semafor. în această situaţie există un interval consacrat, atribuit la nevoie
unui canal.
Informaţia de semnalizare poartă "eticheta" căii la care se referă.
În Europa, America şi Japonia ierarhia de multiplexare pentru SC digitale este
standardizată. Astfel PCM primar european; multiplexează 30 de canale telefonice, C1, C2 .. C30.
Cadrul de 125 μs este organizat ca în figura 59 având 32 de intervale I1, I2 ... I31 cu durata de 3,9 μs.

Fig.6 Cadru temporal pentru PCM 30

Astfel în intervalele I1, I2 ... I15 se transmite octetul corespunzător căilor C1, C2 ... C15 iar
în intervalele I17 ... I31 cel corespunzător căilor C16 ... C30.
Intervalul "0" al cadrelor impare este utilizat pentru a transmite un octet special de
sincronizare (X0011011), iar intervalul "0" ( poziţia 3) al cadrelor pare se transmite un bit de
alarmă, A, pentru a anunţa, (prin A = 1) pierderea sincronizării în celălalt sens de transmisie.
Semnalizarea (de linie, de selecţie) se face în intervalul 16 cu 4 biţi/cale, fiind necesare 15
cadre pentru cele 30 de căi. Adăugând al 16-lea cadru (cadrul "0") se obţine multicadrul din figura 7.

Fig.7 Multicadru de semnalizare PCM 30

În fiecare cadru "O" al unui multicadru, în intervalul al 16-lea se transmite octetului 0000XXXX
pentru a permite sincronizarea multicadrului. Biţii notaţi cu X pot fi utilizaţi (de exemplu în sistemul
european XXXX = 1A11), sau sunt rezervaţi pentru aplicaţii viitoare. Pe intervalul i = 0 se transmite
informaţia de semnalizare pentru cadrul 0 şi 15.

Fig. 8 Un sistem
PCM 30 bidirecţional
 Pe intervalul i = 1 se transmite informaţia de semnalizare pentru cadrul 1 şi 16.
D=(4bit/2ms)=2kbit/s;
Debitul unei căi este D=8bit/125μs=64kbit/s, iar debitul de ieşire al SCN primar.
D=8bit/3.9μs = 2,048kbit/s sau D = 30 căi x 64 kbit/s + 64 kbit/s/sincro + 64 kbit/s/semnalizare.
Terminalul de abonat TA este legat prin linia de abonat LA la un sistem diferenţial SD care
face trecerea de la 2 la 4 fire separând sensurile de transmisie.
Schema bloc a multiplexului primar PCM 30 este prezentată în figura 9.

Fig.9 Schema bloc pentru PCM 30

La terminalul stânga PCM 30 se conectează 30 de linii telefonice din centrală şi în terminalul
din dreapta echipamentul de linie cu debitul de 2,048 Mbit/s ce poate fi transmis către un SCN de
ordin superior sau direct printr-o linie cu cablu coaxial sau radioreleu, de exemplu.
Semnalul vocal trece la emisie prin sistemul diferenţial SD după care intră în codec. Blocul
ADI ( Alternate Digit Inversion ) inversează biţii de rang par. Înserarea cuvintelor de "syncro" şi a
semnalizării "înainte" către o centrală distantă se realizează în registrul de asamblare. Toate blocurile
sunt controlate de un ceas propriu . Semnalul digital de la ieşirea registrului de asamblare este
transmis codorul de linie care îl transformă într-o variantă bipolară şi îl transmite pe linie.
La recepţie, semnalele sunt prelucrate în mod similar dar în sens invers. Tactul este însă
recuperat din linie şi transmis blocurilor numai după stabilirea sincronizării.
Sincronizarea sistemului primar PCM 30
Se defineşte o stare sincronizată S a unui sistem ( PCM 30 ) şi o stare nesincronizată NS.
Sistemul va verifica sincronizarea (VS ) la fiecare cadru recepţionat.
În cadrul procesului de verificare a sincronizării sunt posibile şi stările de "pierdere a
sincronizării" (PS ) şi de confirmare a sincronizării ( CS ). În figura 10 se prezintă organigrama de
sincronizare a sistemului conform avizului G732/CCITT. Se remarcă următoarele:
• Histerezisul procesului de supraveghere: pierderea sincronizării
este acceptată după 3 absenţe (nepotriviri) consecutive ale cuvântului de sincronizare.
• Confirmarea sincronizării se face prin prezenţa bitului B2 = 1 în cadrul par ce urmează
cadrului în care a fost recunoscut cuvântul de sincronizare.
 • Anunţarea pierderii de sincronizare către emisie prin punerea bitului A = 1.
Durata procesului de sincronizare poate fi după caz între 250 - 375 μs, pentru un sistem
primar.

Fig.10 Organigrama sistemului de sincronizare

2.13 Sisteme de comunicaţii de ordin superior

2.13.1 Metode de multiplexare
•Multiplexarea frecvenţială ( FDM ) constă în translatarea prin modulaţie a spectrelor
limitate ale semnalelor analogice într-o bandă de frecvenţă superioară, fără ca aceste spectre să se
suprapună. În figura 1 este exemplificată
formarea unui multiplex frecvenţial ( grup
primar de bază - GPB ) în telefonie; cele 12
canale analogice având banda de 4 kHz sunt
translatate prin modulaţie în amplitudine cu
bandă laterală mică ( superioară) şi purtătoare
suprimată (MA-BLU-PS ) în domeniul spectral
60 kHz - 108 kHz.

Fig.l Formarea grupului primar de bază

•Multiplexarea temporală (TDM )

a) pentru semnalele analogice:
Un semnal analogic de bandă limitată ( Af = fmax - fmin ) poate fi reprezentat prin eşantioanele
sale dacă acestea sunt prelevate suficient de des, cu o frecvenţă de eşantionare f e>2Af, fe = 1/Te.
Dacă eşantioanele cu durata x<Te ale acestui semnal voi fi transmise la distanţă, rezultă că în fiecare
interval ( Te - T ) canalul de comunicaţii rămâne liber, putând fi utilizat pentru transmiterea altor
eşantioane ce aparţin unor semnale asemănătoare. Atunci, în fiecare interval Te pot fi transmise N
eşantioane cu condiţia ca <Te/N. Principiul este ilustrat în figura 2.
 Fig. 2 Principiul multiplexării temporale a
semnalelor analogice

b) pentru semnale digitale:

Principiul este prezentat în fig. 66, 67(a,b) pentru 2 canale sincrone în variantele bit cu bit şi
cuvânt cu cuvânt. Afluenţii au acelaşi debit Do = 1/Tb. Debitul de ieşire va fi De= 1/Tb= l/(Tb/2) =
2D0. In general, pentru N canale multiplexate, De = N-D.

Fig. 3 Principiul multiplexării temporale Fig. 4 Multiplexarea temporală

a semnalelor digitale "bit cu bit" "cuvânt cu cuvânt"

Fig. 5 Posibilitate de realizare a TDM "cuvânt cu cuvânt"

 In figura 5 se arată un exemplu de realizare a multiplexării temporale cuvânt cu
cuvânt (4 bit/cuvânt).
In sistemele reale ( aflate la distanţă ) apar diferenţe între frecvenţa şi faza afluenţilor.
Tactul ( ceasul ) sistemului de multiplexare şi al afluenţilor este produs de circuite
diferite. ceşti afluenţi se numesc plesiocroni.
Astfel D1≠D2 ≠ Do. Dacă, de exemplu D1>Do în fluxul de ieşire pot lipsi din când în când
anumite simboluri ale afluentului 1, iar dacă D2<Do anumite simboluri din fluxul de date al afluentului
2 se vor repeta în fluxul de ieşire (figura 6).

Fig.6 Multiplexarea
temporală a afluenţilor
plesiocroni

Fiecare afluent are alocata cate o memorie elastica înscrisa pe ceasul propriu al afluentului (
regenerat din fluxul digital) şi citită cu un ceas fix al multiplexorului. Gestionarea ei se face cu doi
pointeri: unul de intrare PI şi unul de ieşire PO comandaţi de afluent, respectiv de multiplexor. Dacă
debitul afluentului este mai mare ( afluent rapid ), memoria corespunzătoare se va umple, iar dacă
afluentul este lent, memoria se goleşte. Capacitatea memoriei este dimensionată din compromisul între
posibilităţile de absorbţie a variaţiilor de debit şi întârzierile introduse în linia digitală.
TDM este avantajos deoarece poate fi tratat în tehnologie digitală. De multe ori, sursele ce
trebuie multiplexate temporal sunt în format analogic, fiind necesară "digitalizarea" acestora prin
modulaţie PCM ( DPCM ) înainte. Evenimentul care realizează acest lucru este "CODEC", care, în
telefonie (4 kHz/cale), eşantionează semnalele de 8000 ori într-o secundă, le cuantizează aproximând
variaţia continuă printr-o variaţie în scară cu 256 nivele, după care reprezintă fiecare nivel cu 8 biţi.
Având în vedere că eşantioanele obţinute nu sunt total independente ( există între ele o corelaţie ) există
metode statistice utilizate pentru a reduce debitul de informaţie al sursei.
O metodă utilizată curent este DPCM, care codează numai diferenţele dintre eşantioane, având,
în vedere că în semnalul vocal ( dar şi în altele ) variaţiile mari şi bruşte sunt puţin probabile. O
extindere a metodei este modulaţia A, care codează cu ±1 numai relaţia de ordine dintre 2 eşantioane
succesive. Sigur că în această variantă este de multe ori necesară supraeşantionarea ( peste frecvenţa
Nyquist).
O îmbunătăţire a DPCM ar fi varianta predictivă unde eşantionul viitor este prezis prin calcul (
pe baze statistice cunoscând din acest punct de vedere semnalul ) şi se transmite diferenţa dintre acesta
şi eşantionul curent.
O altă variantă a multiplexării temporale este multiplexarea pachetelor de date. Un exemplu este
prezentat schematic în figura7.

Fig.7 Multiplexarea temporală a pachetelor de date

• Multiplexarea în cod (CDM)
Modulaţie cu spectru împrăştiat ( "Spread Spectrum" - SS )
În tehnica spectrului împrăştiat un semnal deja modulat este modulat a doua oară pentru a
produce o formă de undă care să interfere slab cu un semnal cu spectrul compact pe aceeaşi frecvenţă.
Principiul este de a împrăştia puterea semnalului pe o bandă foarte largă în susul purtătoarei, astfel
încât el nu va putea fi recepţionat decât de receptorul special construit în acest sens. Operaţia de
lărgire forţată a benzii ocupate de semnal este denumită "împrăştierea semnalului. în anumite
condiţii, mai multe semnale cu spectru împrăştiat se pot suprapune, transmiţându-se simultan în
aceeaşi bandă frecvenţă, fără să interfere între ele; astfel vor putea fi separate la recepţie.
O astfel de operaţie este o multiplexare în cod (CDM ).

Fig.8 Codarea semnalului b(t) pentru multiplexarea în cod

Fig.9 Imprăştierea spectrului semnalului BPSK prin înmulţirea semnalului util s(t) cu secvenţa
g(t)

Recuperarea semnalului din vss(t) la recepţie poate fi realizată ca în figura 10.

Accesul multiplu (pe acelaşi suport) prin diviziune în cod (CDMA) se poate realiza generând un
număr mare de secvenţe g(t) – g1 g2 ... gn cu ajutorul cărora se pot multiplexa.

Fig. 10 Receptor pentru semnale cu spectru împrăştiat

Mai multe surse b(t) - bi b2 ... bn (utilizatori), numărul maxim al acestora fiind limitat doar de
interferenţa dintre ei. Acest mod de multiplexare conduce la un nivel superior de securitate al
transmisiilor (deoarece pentru recuperarea la recepţie a semnalului trebuie cunoscut codul folosit la
emisie) şi la o calitate ridicată a comunicaţiei tocmai datorită împrăştierii spectrale mari a semnalului
modulat prin această metodă.

•Multiplexarea în lungime de undă

WDM - Wawelength Division Multiplex
FDM - Frequency Dhision Multiplex
Principiul constă în a partaja un debit D între N purtătoare optice de diferite lungimi de
undă astfel încât fiecare va transporta D/N.

2.13.2 Sisteme analogice de ordin superior

Sunt sisteme cu multiplexare frecvenţială ce pot grupa până la 2700 căi telefonice (300 -
3400 Hz ). Sistemele de ordin superior se obţin în general prin gruparea ( multiplexarea ) unor
sisteme de ordin ierarhic imediat inferior. De exemplu, în cazul sistemelor analogice o variantă ar fi
cea prezentată în figura 11.
 Fig. 11 Multiplexarea frecvenţială. Sisteme analogice de ordin superior

Astfel, 5 grupe primare ( GPB ) formează un grup secundar ( GSB ). Prin multiplexarea 5
GSB se obţine un grup terţiar ( GTB ) sau "Master group", iar 3 GTB formează un grup cuaternar
( GCB ) sau "Supermaster group".
Formarea grupelor poate fi făcută direct sau cu pregrupe, utilizând o modulaţie în etape.
Varianta cu "pregrupe" este în general avantajoasă folosind mai multe filtre de acelaşi fel, dintre care
unele sunt mai uşor de realizat.
Diagrama frecvenţială pentru sistemele analogice de ordin superior (curenţi purtători) este
prezentată în figura 12.

Fig. 12 Plan de frecvenţă în sistemele cu "curenţi purtători"

 2.13.3 Sisteme digitale plesiocrone de ordin superior (PDH)
în general, sistemele PCM se grupează în trepte ca în figura 13.

Fig. 13 Ierarhia sistemelor PCM

Un sistem de rang "i", în varianta europeană grupează 4 afluenţi de rang imediat inferior "i-l"(i>2).
Cifrele din paranteză se referă la varianta americană. PCM de rangul 5 există numai în ierarhia
europeană. în variantele Japonia şi SUA sistemul primar ( BNP - blocul numeric de bază) este
realizat cu 24 de canale având un debit de ieşire de 1,544 Mbit/s. Debitele în variantele Japonia şi
SUA sunt prezentate în tabelul următor:

În figura 14 este prezentată ierarhia plesiocronă cu modurile de grupare pentru "compatibilizare",

între variantele europeană, americană şi japoneză.
 Fig. 14 Sisteme plesiocrone ( PDH ) de ordin superior în variantă Japonia, SUA, Europa

Notaţiile "serviciilor" oferite de sistemele de comunicaţii PDH sunt:

DSO= EO(64Kbit/s)
T1=DS1( 1,544 Mbit/s)-24 DSO
DS1C (3,152 Mbit/s)-672 DSO
T2=DS2( 6,312 Mbit/s)-96 DSO
T3=DS3 (44,736 Mbit/s )-672 DSO
DS4 ( 274,176 Mbit/s ) - 4023 DSO
TI, T2, T3 sunt sistemele utilizate în SUA. în Europa ierarhia este:
EI = 2,048 Mbit/s ( CEPT, BNP - bloc numeric primar ),
E2 = 8,448 Mbit/s ( BNS - bloc numeric secundar )
P3 = 34,364 Mbit/s (BNT - bloc numeric terţiar)
E4 = 139,264 Mbit/s ( BNQ - bloc numeric quaternar)
Un mod de multiplexare a afluenţilor plesiocroni este posibil prin dopare. Acest procedeu
constă în introducerea unor biţi suplimentari în fluxul de date multiplexat ( debitul la ieşirea
multiplexorului este mai mare decât suma debitelor de la intrare), care pot purta sau nu informaţie. în
funcţie de viteza afluentului.
Dacă aceasta este mai mare decât viteza nominală, doparea este negativă, iar când afluentul
este mai lent doparea este pozitivă. Demultiplexorul (receptorul) trebuie avertizat ( semnalizarea
dopării ) asupra biţilor fără conţinut informaţional pentru a-i extrage. Extragerea la recepţie a biţilor
de dopare dă naştere unui zgomot de fază denumit "jitter". în figura 15 se prezintă principiul dopării
( pozitive ), considerând un afluent mai lent.

Fig. 15 Principiul dopării (pozitive)

 Fig. 16 Structura unui cadru (de dopare) pentru un sistem plesiocron de ordinul II

În figura 16 este prezentată structura unui cadru "de dopare" al sistemului plesiocron de
ordin 2.
Acest sistem grupează 4 debite provenite de la 4 afluenţi de ordinul 1 fiecare, având un debit
de lîşire de 2,048 Mbit/s. Grupul secundar ignoră structura cadrelor primare, neţinând seama de
structura de cadre a afluenţilor ( sincronizare, semnalizare, date ) iar multiplexarea se face bit cu bit (
nu octet cu octet ). Un cadru al sistemului de ordin 2 are 824 biţi dintre care: 800 colectaţi de la cei 4
afluenţi de ordin imediat inferior ( debitul de ieşire va creşte în raportul 824/800, D = 824/800-4-2-
2,048 Mbit/s = 8,448 Mbit/s ) şi 24 biţi în plus, de serviciu - repartizaţi în 4 subcadre, după cum
urmează: 12 biţi la începutul subcadrului A (10 pentru sincro, 1 de alarmă, 1 de rezervă) şi câte 4 biţi
la începutul fiecărui subcadru B, C, D pentru semnalizarea dopării ( dopare = introducerea periodică
a unui bit suplimentar în fluxul de date al unuia dintre afluenţi pentru a compensa diferenţele de
viteză ale afluenţilor; bitul suplimentar trebuie extras la recepţie pentru a nu afecta conţinutul
informaţiei ). Semnalizarea dopării se face prin transmiterea în subcadrele B, C, D ( în fereastra de
timp corespunzătoare afluentului ce trebuie dopat) a 3 biţi consecutivi "1". în acest mod, doparea nu
poate fi făcută oricând, ci numai în subcadrul D al unui cadru al sistemului. Bitul de dopare poate fi
introdus pe una sau mai multe căi, sau este posibil ca într-un cadru de dopare să nu fie introdus pe
nici o cale.
Un cadru de dopare are 824*488 ns = 100,4μs, care este diferit de 125 μs, perioada de
eşantionare. Pentru operaţia de multiplexare este nevoie să se crească debitul pe linie prin
introducerea unor biţi de control, de dopare etc.
Caracteristicile sistemului plesiocron de ordin 2 sunt:
- debit binar: B = 8,448 Mbit/s, toleranţa ±3 0-10 −6 ;
- semnalizarea dopării CI = C2 = C3 = 000 dacă P este bit de informaţie
- cadru de dopare: 848 bit care durează 100,4μs ≠ 125μs;
- număr de afluenţi: 4 PCM I cu debitul de 2,048 Mbit/s;
- structura cadrului: biţi întreţesuţi;
- sincronizare: cuvânt de sincro 10 bit grupaţi la începutul cadrului;
- numărul de biţi semnificativi pe cadrul de dopare / afluent: 206 ( sau 205 în cazul
dopării ); indicaţie de dopare: 3 bit/afluent.
 În principiu, limitările PDH sunt legate de dificultăţile de inserare - extragere( "add - drop" )
a unor fluxuri de date deoarece este necesară demultiplexarea şi multiplexarea completă aşa cum se
arată în figura 17. .

Fig.17 Demultiplexare pentru a insera (extrage) un afluent plesiocron

de ordin inferior

Astfel în centrul notat cu C este necesară demultiplexarea la nivelul afluentului de 2 Mbit/s

cărei) urmează a fi extras din fluxul de date de 140 Mbit/s transmis pe magistrala dintre centrele Aşi
B. Această operaţie nu va mai fi necesară în sistemele cu ie ierarhie sincronă.

Cap 6 SISTEME OPTICE COERENTE

în sistemele optice coerente, mesajul digital modulează o purtătoare optică sinusoidală care este transmisă la
distanţă prin fibre optice, iar la recepţie se utilizează detecţia heterodină (sau homodinâ).
Deoarece coerenţa fazei purtătoarei optice joacă un rol important în acest context sistemele sunt denumite
„coerente":
Două motive principale au împins înainte dezvoltarea unor astfel de sisteme (începând cu anii 80):
sensibilitatea receptoarelor poate fi îmbunătăţită cu până la 20 dB în raport cu sistemele necoerente cu modulaţie
în intensitate şi detecţie directă.
Folosirea variantei coerente permite utilizarea eficientă a benzii oferite de fibra optică prin multiplexare
WDM (cu spaţii între canale între 1-10 GHz).
Sistemele coerente oferă un buget important, zgomotul fiind limitat cuantic şi un „acces" uşor la
capacitatea spectrală a fibrei optice.
6.1 Canalul coerent, noţiuni de bază
Idea principală a acestor sisteme este mixarea semnalului optic coerent incident cu un alt semnal optic (produs
local de un oscilator) înaintea fotodetecţiei oscilatorului local (termen împrumutat din comunicaţiile radio),
utilizează o diodă laser de spectru îngust.
,, Spectrul crt
fotodetectat

Când ωo este diferită de (BL0 semnalul optic recepţionat este demodulat în două faze:
frecvenţa lui purtătoare coo este convertită într-una mult mai joasă con; (tipic 0.1-5 GHz). demodularea
„purtătoarei" COIF şi obţinerea semnalului în banda de bază.
Dacă o>o = ωLO , 0)^ = 0 ceea ce înseamnă că semnalul se obţine direct în banda de bază.
De fapt, trebuie ales între cele două variante de detecţie coerentă - homodină (dacă coo = G>LO) Şi heterodină
(dacă ωo * ωLO).

6.2 Detecţia homodină

Deşi zgomotul cuantic creşte RSZ în detecţia homodină este mult mai mare decât în condiţii similare de detecţie
directă.
Un alt avantaj este legat de posibilitatea de a modula faza (frecvenţa) purtătoarei optice (Detecţia directă du
permite modulaţia de fază sau frecvenţă ci numai intensitatea).
Un dezavantaj al detecţiei homodină este sensibilitatea răspunsului la variaţiile de fază. Ideal, §w şi <|>s
trebuie să aibă o diferenţă constantă (nulă), cu excepţia situaţiei când s-ar utiliza modulaţia de fază. în situaţiile
practice şi (j>Lo şi <t"s variază aleatoriu în timp, dar se poate utiliza o buclă cu calare de fază „PLL" optic (phase .
locked loop) care să păstreze aproape constantă diferenţa de fază. Implementarea unei astfel de bucle nu este
simplă şi face ca un receptor homodină să fie greu de proiectat şi mai ales de realizat. în plus este necesară şi
 îgalitatea strictă a frecvenţelor oos şi COLO, un lucru iarăşi greu de făcut. :
6.3 Detecţia heterodină
Informaţia poate fi transmisă prin amplitudine, fază sau frecvenţă . în plus se obţine şi o creştere a RSZ
n comparaţie cu detecţia directă (în condiţii similare).
6.4 Raportul semnal - zgomot (RSZ)
Avantajele sistemelor coerente pot fi subliniate dacă se estimează RSZ al receptorului.
Folosirea detecţiei coerente permite atingerea limitei cuantice (chiar pentru diode PIN care au zgomot
ermic dominant). Folosirea unei diode PIN (comparativ cu AphD) permite atingerea acestei limite fără zgomot
în exces.
Este util să exprimăm RSZ în termeni ca: numărul mediu de fotoni pe bit Np.
6.5 Formatul de modulaţie
în capul transmisiilor digitale cu sisteme optice coerente există în principal, trei formate de modulaţie
lisponibile: ASK (Amplitude Shift Keying), PSK (Phase Sbift Keying) şi FSK (Frequency Shift Keying).
6.5.1 Formatul ASK
Pentru modulaţie OOK - coerent se utilizează un modulator extern deoarece comanda curenţilor prin
iispozitivele de emisie ar conduce la variaţii nepermise de fază (la care varianta necoerentă este insensibilă).
)ezavantajul modulatorului extern este atenuarea suplimentară ce conduce la penalizări de putere. Se utilizează
urent modulatoare ASK de tipul: ghid de undă pe bază de LiNbO3 în configuraţie Mach Zehnder, modulator cu
hid de undă semiconductor bazat pe electroabsorţie ( structuri MQW „multiquantum-well"). în prima variantă,
uterea optica incidenţă este împărţită în mod egal pe două trasee ce se reunesc la ieşirea modulatorului. Prin
omandă electrică este posibil ca cele două fluxuri să se însumeze sau să se scadă la ieşire, obţinându-se Ao şi
LI. Fenomenul de electroabsorbţie se referă la proprietatea unui semiconductor de a absorbi energia unor fotoni
acă aceasta depăşeşte banda interzisă a materialului. Lungimea de undă λc la care se produce electroabsorbţia
oate fi comandată prin aplicarea unei tensiuni semiconductorului. Atunci, acesta este transparent pentru λ > λc şi
pac pentru λ < λc

6.5.2 Formatul PSK

Intensitatea purtătoarei rămâne constantă pe durata tuturor simbolurilor binare, semnalul optic apărând ca o
„undă continuă" cw („continous wave") ce nu poate fi demodulată decât prin detecţie coerentă. Şi în PSK
modulatorul este extern şi funcţionează pe principiul „electrorefracţiei" în structuri MQW cu care se obţin
performanţe ridicate: semnal digital până la ~ 10 Gbit cu 2 - 3 V pentru comanda fazei 0, n pentru λ ~ 1.3 - 1.6
Formatul PSK impune ca faza purtătoarei să fie stabilă pentru ca informaţia (conţinută în variaţia fazei) să fie
extrasă corect. Această cerinţă impune toleranţe strânse pentru cei doi laseri (emisie şi oscilatorul local) din
sistem.
De multe ori un format DPSK relaxează aceste condiţii. în DPSK (differential phase shift keying) informaţia
transmisă PSK este diferenţa intre doi biţi adiacenţi (01 şi 10 φ = 0 şi 0-^0, 1  1 φ = π ).
0
Implementarea PSK se face cu un modulator extern capabil să schimbe faza la comandă electrică. Orice cristal
electrooptic poate fi folosit pentru o astfel de modulaţie. în particular, se foloseşte cristalul de LiNbO3 Prin

2π
propagare pe lungimea lm se realizează un defazaj ∂ϕ = (∂n)lm , în care, δn este schimbarea indicelui de
λ
refracţie în funcţie de tensiunea aplicată.
6.5.3 Formatul FSK
În FSK, pentru un simbol „1" şi transmite o purtătoare optică cu frecvenţa ω 0 + Δω iar pentru „0",
ω0 - Δω. Δω este deviaţia de frecvenţă.
Modulaţia BFSK se face cu modulatoare capabile să „shifteze" (de obicei sub 1 GHz) frecvenţa semnalului optic
incident. Cea mai simplă metodă de a obţine un format BFSK se bazează pe posibilităţile oferite de o diodă laser.
Schimbarea valorii curentului printr-o astfel de diodă conduce la modificări simultane de amplitudine şi frecvenţă
 pentru radiaţia emisă (De exemplu variaţia curentului cu ~ 1 mA poate duce la variaţii de frecvenţă de ~ 1 GHz).
În cazul ASK (OOK) această modificare de frecvenţă („chirp") nu este dorită dar în FSK devine utilă. în general sunt
utilizate diode laser DFB (distributed feedback laser) cu răspuns uniform la modulaţia în frecvenţă (100KHz-
156GHZ).
Când FSK se implementează prin modulaţie directă faza semnalului optic variază de la bit la bit atunci FSK are
continuitate de fază CPESK iar dacă J3FM = 1 / 2.
CPFSK este denumită MSK (minimum shift keying).
6.6 Demodulatoare pentru sisteme coerente
În sistemele homodină deşi conceptul este simplu apar dificultăţi de implementare a demodulării sincrone. În
heterodină, se obţine un semnal radio (în domeniul microundelor) care preia (în acelaşi mod) informaţia inclusă de
purtătoarea optică. Demodularea semnalului radio poate fi realizată sincron sau asincron, în acest fel mesajul este
adus în banda de bază.
6.6.1 Demodularea sincronă heterodină
Un receptor sincron heterodină are o schemă bloc ce poate fi prezentată simplificat ca în figura 3.

Recuperarea purtătoarei „de microunde" se face în mai multe feluri, majoritatea având la bază o buclă cu calare de fază
PLL (Phase Locked loop). Blocurile de bază a unui PLL sunt: comparatorul de fază şi oscilatorul controlat în
tensiune, VCO (voltage controllable oscillator).
Comparatorul de fază este un dispozitiv cu două intrări şi o ieşire. Dacă semnalele periodice de la cele două intrări au
frecvenţe identice, dar sunt defazate la ieşire se obţine o tensiune continuă V0(t) care depinde de diferenţa de fază.
Oscilatorul controlat în tensiune ωo oscilează pe o frecvenţă de echilibru ωo în absenţa unei comenzi

exterioare (Vo = 0).

Când V0(t) + 0,
frecvenţa de oscilaţie
se modifică în fiecare
moment,

O variantă de circuit pentru extragerea purtătoarei de radiofrecvenţă este bucla Costas (fig. 4), exemplificată pentru
un semnal BFSK (unde b(t) = ± 1 este semnalul bipolar de date). Circuitul are 2 bucle PLL care utilizează un VCO
comun
6.6.2 Demodularea asincronă în receptorul heterodină
În figura 6 este reprezentat un receptor asincron. Acesta, nu implică recuperarea purtătoarei de frecvenţă intermediară
şi permite o proiectare mult mai simplă.

Fig.6 Receptor sincron heterodină

În această variantă If(t) este convertit în banda de bază folosind un detector de anvelopă urmat de un filtru trece jos.
Diferenţa fundamentală între cele două variante (sincronă şi asincronă) este faptul că în varianta asincronă
semnalul este degradat de zgomotul în fază şi în cuadratură (în varianta sincronă numai zgomotul în fază este
important). Degradarea suplimentară poate fi considerată redusă (în cazurile practice) ~ 0.45 dB şi ţinând seama de
cerinţele mai modeste impuse celor două diode laser din sistem se poate aprecia că varianta asincronă joacă un rol
important în sistemele optice coerente. Un exemplu de astfel de receptor este prezentat în Fig.7. pentru un format ASK.

Receptorul sincron prezentat în figura precedentă trebuie modificat dacă se utilizează formate ca PSK sau FSK.
În figurile 8 şi 9 se prezintă două scheme de receptor heterodină: FSK (cu 2 filtre de bandă) şi DPSK (cu
demodulare prin întârziere).
În prima variantă, (fig.8) frecvenţa intermediară 0%, are două valori diferite, rom pentru bitul „1" şi
respectiv pentru bitul „O" ce sunt prelucrate pe căi diferite

Fig. 9 Receptor DPSK cu demodulare prin întârziere.

Această schemă este preferată dacă se utilizează WBFSK, pentru ca spectrele pentru semnalele de frecvenţă
intermediară ce reprezintă „1" şi respectiv „O" să nu se suprapună, şi să poată fi separate de FTBi şi FTB0.
Receptorul poate fi gândit ca fiind realizat din două receptoare ASK (cu câte un singur filtru) legate în paralel la
intrare şi ale căror ieşiri sunt combinate într-un comparator care furnizează semnalul circuitului de decizie.
Filtrul FTB ωIF din fig. 9, are banda mai mare decât FTBi şi FTB0 (fig. 8) pentru a permite întregului flux de date
să ajungă la detectorul de anvelopă. Varianta din fig. 9 este preferată pentru NBFSK.
Demodularea asincronă nu poate fi realizată pentru format PSK dacă diferenţa între faza emiţătorului optic şi a
oscilatorului local variază în timp. În schimb, pentru DPSK se poate folosi varianta asincronă aşa cum se arată în
figura 9 cu întârziere a fluxului de biţi. Această tehnică poate fi utilizată şi pentru CPFSK. O astfel de schemă
impune o stabilitate de fază pe durată scurtă (câteva perioade de bit) şi poate fi implementată cu laseri de spectru
îngust.
6.7 Probabilitatea de eroare (BER) şi sensibilitatea receptorului
Sensibilitatea receptorului (şi implicit BER) depinde de formatul de modulaţie utilizat.
6.7.1 Receptoare sincrone ASK
Detecţie heterodină.
Faza Φ variază aleatoriu datorită fluctuaţiilor asociate diodei laser de la emisie şi diodei laser din
oscilatorul local. Aceste fluctuaţii pot fi neglijate dacă lărgimea spectrală a radiaţiei emise de cele două diode .
este mult mai mică decât debitul D
6.7.2 Receptorul sincron PSK
în cazul detecţie heterodină semnalul la intrarea circuitului de decizie are aceeaşi expresie ca în cazul ASK cu
deosebirea că aici Ip este constant şi Φ este acela care are valori diferite pentru bitul „0" şi respectiv „1".
6.7.3 Receptorul sincron FSK
În general acest receptor foloseşte schema cu două filtre de bandă prin care trec semnalele
corespunzătoare biţilor „1" şi „0" respectiv. Această schemă este echivalentă cu două receptoare ASK
(heterodină) funcţionând în paralel. Această observaţie permite estimarea sensibilităţii receptorului.
RSZ este îmbunătăţit cu un factor 2 faţă de ASK. Această îmbunătăţire se datorează faptului că într-un receptor
ASK, în medie, în jumătate din timp (pe durata biţilor „0") nu se primeşte putere optică, spre deosebire de
receptorul FSK, în care puterea medie optică recepţionată rămâne constantă (egală cu puterea medie pe care o
primeşte ASK pe durata biţilor „1"). Atunci puterea semnalului este dublă în condiţiile în care puterea de zgomot
rămâne aceeaşi dacă presupunem aceeaşi lărgime de bandă a celor 2 receptoare comparate .
6.7.4 Receptoare asincrone ASK
Estimarea BER pentru asincrone este mai complicată deoarece zgomotul nu mai poate fi considerat Gaussian
atunci când se foloseşte detecţia de anvelopă.
De exemplu pentru BER = 10-9 degradarea este în jurul a 0.5 dB. Prin urmare performanţele oferite de un
receptor asincron sunt compatibile cu cele ale unui receptor sincron pentru format ASK.
6.7.5 Receptor asincron FSK
Şi în această variantă se utilizează un receptor cu detecţie asincronă cu două căi (filtre) ce prelucrează separat
semnalele pentru „1" şi „0" logic. Semnalele ce rezultă pe cele două căi după detecţia de anvelopă sunt scăzute,
iar rezultatul este folosit pentru decizie.)
6.7.6 Receptorul asincron DPSK
Aşa cum a fost deja menţionat demodularea asincronă nu poate fi folosită pentru formatul PSK. Totuşi este
posibil a demodula asincron semnale optice DPSK. Curentul recepţionat este divizat în două părţi, şi una dintre
ele este întârziată cu o perioadă (de bit). Produsul dintre aceşti doi curenţi conţine informaţii asupra diferenţei de
fază dintre doi biţi adiacenţi (vecini). Din această informaţie circuitul de decizie poate determina şirul de biţi
recepţionaţi. Calculul BER este ceva mai complicat deoarece semnalul (curentul) purtător de informaţie este un
produs de doi curenţi.
6.8 Mecanisme de degradare a sensibilităţii
Analiza precedentă a fost făcută în ipoteza unor condiţii ideale de lucru ale sistemului coerent. Sensibilităţile
obţinute reprezintă de fapt „limita cuantică" extrem de greu de atins în practică. Multe mecanisme
degradează sensibilitatea receptorului în sistemele practice, printre care: zgomotul de fază, zgomotul de
intensitate, abaterile polarizării, dispersia FO.
6.8.1 Zgomotul de fază.
Zgomotul de fază este o sursă importantă de penalizare în sistemele coerente şi este asociat cu fluctuaţiile
de fază ale laserului din emiţător, necorelate cu cele ale laserului din oscilatorul local. Motivul poate fi înţeles
pornind de la ecuaţiile (5) şi (11) pentru homodină şi respectiv heterodină. în ambele cazuri, fluctuaţiile de fază
antrenează fluctuaţii ale curentului fotodetectat şi degradează astfel RSZ.
Ambele faze, ΦS şi ΦL0 trebuie să fie stabile pentru a evita degradarea sensibilităţii receptorului. O măsură a
stabilităţii de fază pentru un laser este timpul de coerenţă, care este invers proporţional cu lărgimea
spectrală Av a radiaţiei emise.
Efectul fluctuaţiile de fază este, în principal lărgirea benzii semnalului; astfel, semnalul poate fi obţinut numai
după ce banda filtrelor trece bandă a fost crescută. în principiu orice lărgime spectrală poate fi tolerată dacă se
corectează în consecinţă banda FTB; astfel zgomotul asociat creşte odată cu banda şi astfel RSZ scade, rezultând
o PP.
Calculul BER este şi aici destul de complicat şi sunt în general preferate metodele numerice.
DPSK, demodulat asincron (întârziere + înmulţire), cere o lărgime spectrală mai redusă în comparaţie cu ASK şi
FSK. Realizarea sistemelor optice coerente impune utilizarea laserilor monomod cu lărgime spectrală redusă a
căror λ poate fi modificată (cel puţin câţiva nm) pentru a face posibilă egalitatea exactă ω o = ω (pentru homodină)
LO

sau diferenţa, exact ωIF (dată) ω S= ω 0 - ω LO (pentru heterodină).

O abordare alternativă pentru rezolvarea problemei referitoare la zgomotul de fază, este construirea unor
receptoare speciale cunoscute sub denumirea de „receptoare cu diversitate de fază" (Phase-Diversity Receivers).
Astfel de receptoare (PDR) utilizează două sau mai multe fotodetectoare a căror ieşiri sunt combinate pentru a
produce un semnal independent de diferenţa de fază ΦIF = Φs - ΦL0; PDR sunt utilizate cu relativ succes pentru
formate ASK, PSK, DPSK.
în figura 12 este prezentat schematic un „receptor cu diversitate de fază":

Fig. 12 Receptor cu diversitate de fază.

O componentă „hibrid optic" combină la intrare semnalul şi oscilatorul local şi furnizează la mai multe porţi (la
ieşire) semnale între care există anumite defazaje. Aceste semnale optice sunt aplicate unor fotodetectoare
ce furnizează curenţi unui procesor de semnal, al cărui rol este de a realiza un curent independent de ΦIF.
De exemplu, în cazul unui receptor homodină cu două detectoare ieşirile din hibridul optic sunt defazate cu 7i/2,
astfel că cei doi curenţi variază ca IP cos ΦIF şi IPsin ΦIF. Procesorul le ridică la pătrat şi le adună
aplicând rezultatul (independent de ΦIF) circuitului de decizie. în fig.13 se sugerează câteva moduri posibile de
implementare a receptoarelor cu diversitate de fază pentru ASK, DPSK, şi FSK. I şi Q sunt componentele în fază
şi în cuadratură ale semnalului optic incident. Pentru situaţia în care s-ar folosi 3 ieşiri ale hibridului optic (fig.
14), defazajele ar trebui să fie 0°, 120°, 240° pentru ca suma pătratelor lor să devină iarăşi independentă de ΦIF.
In fig. 15 este prezentată schema unui receptor cu diversitate de fază care foloseşte cuploare de 90°
Fig.13 Procesare I,Q pentru format ASK, DPSK,FSK
Proiectarea devine mai complexă cu cât se utilizează mai multe semnale defazate şi în plus, cu cât sunt mai multe
ramuri cu atât puterea oscilatorului local trebuie să crească. Pentru aceste motive se utilizează de obicei numai
două sau trei porţi de3 ieşire şi ramurile necesare.

Din experimentele făcute s-a constatat că o creştere a lărgimi spectrale către valoarea debitului n-ar produce o
penalizare de putere semnificativă chiar pentru receptorul homodină dacă se utilizează receptoarele cu diversitate
de fază.
6.8.2 Zgomotul de intensitate în receptoare coerente
pp m 4

Fig. 16. Penalizare în funcţie de RIN Fig. 17.Receptor echilibrat

O soluţie pentru a reduce influenţa zgomotului de intensitate asupra sensibilităţii unui receptor coerent este
oferită de „receptorul echilibrat" desenat schematic în figura 16.
Acest receptor, utilizează ca hibrid optic un cuplor ce mixează semnalul optic cu oscilatorul local şi splitează
(împarte) semnalul rezultat în două părţi egale, defazate corespunzător.
Aceasta se întâmplă dacă cuplorul este perfect şi are un raport de 50%. Zgomotul de intensitate asociat
termenului constant se elimină prin scădere, deoarece oscilatorul local transmite aceleaşi fluctuaţii ambelor
ramuri de prelucrare. Fluctuaţiile asociate cu componenta variabilă nu sunt eliminate prin acest procedeu, dar
oricum impactul asupra RSZ este mai puţin sever, deoarece în termenul variabil apare PLO şi nu PLo ca în
termenul continuu.
Receptoarele echilibrate sunt curent utilizate datorită celor două avantaje principale oferite: zgomotul de
intensitate este aproape „eliminat"; puterea semnalului şi cea a oscilatorului local sunt utilizate efectiv8

OL
ai) receptor reechilibrat b) receptor echilibrat
Fig. 18 Principiul receptoarelor coerente în variantă neechilibrată şi echilibrată 6.8.3 Neadaptarea
polarizării
Starea de polarizare a semnalului optic este neimportantă pentru receptoarele cu detecţie directă, fotocurentul
generat depinde de fotonii incidenţi.
în cazul receptoarelor coerente, polarizarea semnalului optic şi cea a oscilatorului local trebuie să fie aceiaşi.

Deoarece termenul de interferenţă este folosit pentru decizie, orice schimbare a lui 9 în jurul valori ideale (θ =
0) reduce semnalul (fading) şi afectează performanţele receptorului. în particular, pentru θ = π/2 semnalul dispare
complet.
Din acest motiv apar variaţii aleatoare în BER. Deşi variaţiile de polarizare nu apar în fibre construite special
pentru a păstra starea de polarizare (ST „side tunels", fig. 19), acestea nu sunt folosite datorită preţului mult mai
mare şi atenuării suplimentare introduse. în plus fibrele deja instalate sunt de tip convenţional.
cuplor

Fig. 19Fibre cu menţinerea polarizării şi utilizarea reacţiei negative .

Pentru rezolvarea „neadaptării de polarizare" au fost propuse mai multe soluţii:
utilizarea unei reacţii negative care să modifice polarizarea semnalului optic în receptor (fig. 19); folosirea tehnicilor
de „scrambling" pe durata unui bit.
Realizarea unui receptor cu diversitate de polarizare a cărui răspuns este independent de polarizarea
semnalului. O schemă posibilă de receptor DPSK cu diversitate de polarizare este prezentată în figura 20.
Splitterul PBS (Polarisation Beam Splitter) este folosit pentru a obţine două semnale optice polarizate perpendicular
ce sunt procesate în paralel. 1. Semnalele de pe fiecare ramură sunt ridicate la pătrat şi adunate pentru ca rezultatul
să nu depindă de polarizare.
Fig.20 Receptor cu diversitate de polarizare
O variantă de receptor cu diversitate de polarizare este prezentată în figura 21.

Penalizarea de putere PP depinde în general de formatul de modulaţie şi tehnica de demodulaţie folosită. Pentru
varianta sincronă în receptoare practice PP poate ajunge la 3 dB pe când în cele asincrone optimizate scade la
0.4 - 0.6 dB.
Combinaţia „diversitate de fază" - „diversitate de polarizare" conduce la receptoare cu performanţe limitate de

zgomotul de intensitate. Un astfel de receptor este prezentat în figura 22:

polarizări înN cuadratură
Receptorul practic este realizat cu laseri de bandă îngustă pentru a evita limitările impuse de zgomotul de intensitate
şi fluctuaţiile de polarizare.
6.8.4 Dispersia fibrei optice
În capitolele precedente s-a analizat efectul dispersiei asupra performanţelor sistemelor optice cu
modulaţie de intensitate şi detecţie directă (IM/DD)." Dispersia FO afectează şi performanţele sistemelor coerente
deşi impactul este ceva mai redus.
Motivul este că în sistemele coerente, laserii utilizaţi sunt de bandă îngustă (monomod) iar modulaţia este în
general externă (pentru a evita variaţia de frecvenţă - „chirp" prezentată în cazul modulaţiei directe)/în plus, este
posibil (în cazul heterodină) să se compenseze efectele dispersiei prin mijloace electronice (egalizare) în domeniul
frecvenţei intermediare. Penalizarea de putere datorată dispersiei în sistemele coerente a fost calculată cu
tehnici numerice prin simularea degradării, utilizând diagrama ochi în condiţiile propagării unei secvenţe binare
pseudoaleatoare pe o fibră monomod în condiţii de demodulare sincronă sau asincronă.
Dispersia rămâne un factor de limitare pentru sisteme optice cu debite scăzute proiectate pentru distanţe lungi (~
10.00 km). Aşa cum a mai fost amintit se pot folosi egalizoare pe frecvenţa intermediară care să aibă
caracteristică de transfer inversă celei asociate fibrei. Există, în prezent şi posibilitatea unei egalizări optice.
Un alt mod în care dispersia afectează performanţele sistemului apare datorită divergenţei FO ce determină
viteze diferite de propagare pentru componentele polarizate perpendicular ale semnalului optic. Acest mecanism
începe să fie simţit la debite peste lOGbit/s şi L > 100 km.
6.8.5 Alţi factori de limitare
Există şi multe alte mecanisme de degradare a sensibilităţii receptoarelor coerente cum ar fi: reflexiile apărute la
cuplajele optice (sursă - fibră, fibră - receptor), reflexiile multiple între două suprafeţe reflective (în receptor, de-a
lungul cablului optic, etc), efecte neliniare şi altele.
6.9 Performanţe de sistem
În anii 80 au început experimente care să demonstreze superioritatea sistemelor coerente care permit realizarea
unor receptoare mult mai sensibile (decât IM/DD) şi pot lucra aproape de limita cuantică a zgomotului.
Compararea între performanţele sistemelor se face prin cuantificarea sensibilităţii receptorului
exprimată în număr mediu de fotoni/bit, Np necesar pentru a realiza BER = 10-9.

6.9.1 Sisteme asincrone heterodină

Aceste sisteme sunt atractive deoarece au cerinţe relaxate în ceea ce priveşte lărgimea spectrală a laserilor. ele
au fost implementate cu lasere DFB în format ASK, FSK şi DPSK.
De exemplu, în 1990 a fost experimentat un sistem ASK cu receptorul având sensibilitatea de 175 de fotoni/bit la
4 Gbit/s ceea ce înseamnă o distanţă de numai 6.4 dB de limita cuantică de 40 fotoni/bit. Sensibilitatea s-a
degradat relativ puţin (~1 dB) dacă s-a utilizat o fibră de 160 km cu dispersie de 17 ps/km*nm la 1.53 um.
În varianta FSK sensibilitatea receptorului a scăzut la 190 fotoni/bit, dar sensibilitatea a scăzut cu 0.7 dB dacă se
utilizează fibra de 160 km (2 Δf ≈D).
Acelaşi experiment repetat cu DPSK a condus la 209 fotoni/bit şi 1.8 dB pentru fibra de 160 km. Aceste
experimente au arătat potenţialul sistemelor coerente pentru legături LH (long - haul).
Pentru comparaţie, utilizarea unui sistem IM/DD pe 1.55 um implică o sensibilitate a receptorului de circa 1000
fotoni/bit chiar dacă se utilizează AphD.
Deoarece sistemele coerente au limite de lungime între regenerări mai ales datorită atenuării, se utilizează
amplificarea optică pentru a compensa periodic pierderile introduse.
6.9.2 Sisteme sincrone heterodină
Acestea sunt în general mai senzitive dar demodulatorul este mai greu de implementat, fiind necesară extragerea
purtătoarei (domeniul microundelor). Deoarece formatele ASK şi FSK nu conduc la avantaje suplimentare în
varianta sincronă, atenţia a fost focalizată pe formatul PSK pentru care sensibilitatea (teoretică) este de 18
fotoni/bit. O problemă în PSK este aceea că purtătoarea este suprimată când defazajul intre biţii „1" şi „0" este exact
180°. Astfel energia semnalului este concentrată în benzile laterale şi nu este posibilă extragerea purtătoarei. O
soluţie este reducerea defazajului (sub 180°, tipic 150° - 160°) pentru ca o parte din energia
semnalului să rămână în purtătoare cu preţul micşorării sensibilităţii. Zgomotul de fază este o problemă serioasă în
realizarea PSK.
6.9.3 Sisteme homodină
Atenţia a fost acordată realizării receptorului PSK deoarece limita teoretică a sensibilităţii este ridicată fotoni/bit)
(9
cu preţul utilizării unei bucle optice cu calare de fază pentru realizarea oscilatorului local.
Cerinţele impuse oscilatorului local sunt destul de severe S-au făcut diverse experimente utilizând laseri cu He-Ne,
laseri cu cavitate externă şi laseri YAG cu Nd. Sensibilitatea obţinută depinde de viteza datelor D; la valori relativ
reduse ale debitului, D = 140 Mbit/s s-au obţinut sensibilităţi în jurul valori de 26 fotoni/bit la 1.52 um sau 25
fotoni/bit la 1.32 um, utilizând laseri He-Ne sau YAG respectiv (cu aproximativ 4.5 dB mai mult de faţălimita
cuantică de 9 fotoni/bit). Sensibilitatea scade când creşte debitul, de exemplu a fost demonstrat experimental că
pentru un debit de 1 Gbit/s sensibilitatea s-a redus la 46 fotoni/bit (laser semiconductorcavitate cu externă, ^ =
1.55 um, fibră optică standard monomod de 209 km).
Într-un alt experiment, rata a crescut la 4 Gbit/s iar sensibilitatea a scăzut la 72 fotoni/bit pentru omonomod
FO
standard cu lungimea de 167 km. încă un experiment cu D = 10 Gbit/sλ la= 1.55 um cu un laserDBF având
cavitate externă , modulator PSK extern pe LiNbO 3 a condus la o sensibilitate de 298 fotoni/bit. Semnalul optic a
fost transmis pe distanţa de 151 km pe fibră optică cu dispersie deplasată.
Zgomotul modal
Zgomotul modal este asociat cu fibra optică multimod şi apare ca urmare a interfeţei intermodale. Astfel, pe
suprafaţa detectorului apare o geometrie de puncte prin care se transferă energia primită de la fibră. Dacă această
geometrie ar fi stabilă, receptorul nu ar simţi această partiţie. în realitate, partiţia este instabilă
creează
şi fluctuaţii
în puterea recepţionată de fotodetector, degradând RSZ printr-un zgomot suplimentar denumit zgomot „modal".
Acest zgomot apare invariabil în fibrele optice multimod, în principal din cauza unor efecte mecanice: vibraţii,
microîndoiri, etc. în plus, sudurile şi conectorii funcţionează ca nişte filtre spaţiale . Orice schimbare temporală în
filtrul spaţial conduce la zgomot modal.
Observaţii:
Zgomotul modal este puternic afectat de lărgirea spectrală a sursei optice
Zgomotul modal devine o problemă serioasă când se utilizează diode laser în combinaţie cu fibre
multimod.
Cap 7 SISTEME OPTICE MULTICANAL
7.1 Introducere
Datorită creşterii explozive a utilizatorilor de Internet au apărut cereri semnificative de creştere a „benzii"
(debitului) la dispoziţia utilizatorului care au impus o proiectare în consecinţă a reţelelor pentru a evita congestiile
locale şi globale.
Curent, cele mai uzuale interconectări între severele de Internet sunt realizate prin sisteme T1 (1.554 Mbit/s), T3
(45 Mbit/s) sau OC-3 (155 Mbit/s). Deja infrastructura reţelei actuale este inadecvată pentru a suporta traficul
prezent cu mari tendinţe de creştere în viitor. Este de aşteptat ca reţeaua „backbone" a Internetului viitor să fie
bazată pe OC-12 (sau mai mult) şi să utilizeze (într-o anumită proporţie) comutaţia optică. ATM şi SONET au
fost deja „desemnate" pentru a realiza mecanismul primar al transmisiilor de bandă largă. In mod curent, în prezent,
se folosesc sisteme OC-48 (2.5 Gbit/s) pe FO monomod între hub-uri majore de comutaţie. Dacă necesităţile sunt
peste OC-48 se utilizează tehnici de multiplexare (OFDM - Optical Frequency
Division Multiplex) pentru a mări capacitatea legăturii.
Curent, există două propuneri pentru a implementa 10 Gbit/s:
• TDM - în care 4OC-48 se grupează într-un OC-192;
• WDM - în care 4-OC-48 se transmit simultan pe aceeaşi fibră monomod, dar pe diferite lungimi de
undă. Această ultimă variantă este mai avantajoasă deoarece nu implică o electronică de mare viteză ca TDM.
OFDM corespunde schemei în care mai multe purtătoare optice pentru tot atâtea fluxuri de date (obţinute eventual
prin FDM sau TDM) se transmit simultan pe o fibră optică. Semnalul recepţionat este apoi demodulat optic sau
electronic. OFDM poate pune astfel în valoare banda largă a FO prin transmiterea multiplă a sute (chiar mii) de
canale separate prin ecarturi de câţiva GHz utilizând sisteme coerente. OFDM este adesea denumită WDM
(Wavelenght Division Multiplex) atunci când spaţiul dintre două canale adiacente este relativ mare
(> l nm sau > lOOGHz).
Din punct de vedere practic, tehnicile coerente trebuie folosite atunci când debitul creşte, devenind comparabil cu
spaţiul dintre canale. în figura 1 se prezintă „operaţia multicanal" în fereastra 1.55 um.

Pe măsură ce tehnologia FO şi a laserilor a evoluat a fost posibilă DWDM (Dense Wavelenght Division Multiplex)
prin care se obţin debite ridicate cum ar fi de exemplu, 16OC-48 sau 40-OC-48 (Ciena Corporation, 1996) şi
8OC-48 (32-OC-48) sau 32- OC-192 (Wave Mux 3200, Pirelli) care lucrează în domeniul 1.530 -1.565 um.
Aceste DWDM sunt deja accesibile în 2 variante: bidirecţionale şi unidirecţionale (fig. 2).

7.2 Arhitectura reţelelor WDM

Legături optice de mare capacitate punct cu punct. O astfel de legătură este prezentată (pentru un sens) schematic
în figura 3.

Când n canale cu debite Di, D 2 ... D n sunt

multiplexate, produsul DL~(Di+D2+...+Dn)L. O
asemenea realizare a fost demonstrată încă din 1985 obţinându-se un produs DL ~ 1.37 (Tbit/s)-km (A,=1.55) prin
multiplexarea a 10 canale de 2 Gbit/s pe 68.3 km, cu spaţiu de 1.35 nm. „Diafonia" (Interchanel Crosstalk) între
canale a fost neglijabilă, în experimentul de mai sus.
Spaţiul dintre canale poate fi redus simţitor dacă se folosesc sisteme coerente (până la de 5 - 6 ori mai
mare decât debitul) în sistemele IM/DD acest spaţiu trebuie să fie în jurul unei valori de aproximativ 1 nm.
Pentru situaţia când unul sau mai multe canale trebuie extrase de-a
lungul legăturii optice se poate insera pe fibra optică un WDM - ADM
(Add Drop Multiplexer) optic (WDM-OADM) pasiv ca în figura
4. Performanţele unui astfel de bloc sunt critice(cu cât N este mai
mare) pentru ca extracţia să aibă loc fără a degrada semnalul.
O altă arhitectură posibilă pentru reţele WDM este inelul dublu .Cea
mai simplă variantă este un inel dublu cu

128
fibre unidirecţionale . Inelul exterior transportă datele în sensul acelor de
ceasornic pe când cel interior în sens invers. In cazul întreruperii
cablului optic traficul poate fi restabilit prin configurare în noduri.
Această arhitectură este potrivită pentru aplicaţii de acces unde traficul
către şi de la un nod este important .Prin WDM pe inel traficul poate fi crescut la nivelul suportat de fibră. Structura
prezentată în figura 4 poate fi inserată şi pe un inel (chiar în varianta cu extragere inserare optică) formându-se un inel
WDM-ADM O astfel de variantă este prezentată în figura 5 pentru 4 lungimi de undă utilizate pe inel.

În figura 5 este prezentat inelul fizic ce are capacitatea de a se restaura configurându-se ca o stea logică. Reţeaua inel
restaurabilă prezentată, permite aplicaţii client server de bandă largă
7.2.1 Reţele BSN
Reţelele BSN (Broadcast and Select Networks) sunt reprezentate în figura 6 (pentru un sens).
Aceste reţele constau din noduri interconectate optic printr-un cuplor stea. Cuplorul combină semnalele primite într-un
„multiplex optic" pe care-l împarte (distribuie) în mod egal receptoarelor acordabile. Numărul de canale depinde de
pierderile de distribuţie şi inserţie.

8.2.2 Reţele cu acces multiplu

(de exemplu: Lambdanet, Rainbow) Principiul este prezentat în figura 5.
În această arhitectură, fiecare nod este legat bidirecţional şi poate transmite către oricare alt nod poate
şi recepţiona
mesaje de la oricare dintre noduri.
Dacă se utilizează o singură purtătoare optică pot fi legate împreună mai multe calculatoare (LAN) multiplexare
prin TDM
(comutarea pachetelor).
O altă variantă este WRN (Wavelenght Routed Networks) care este prezentată în figura 6. Reţeaua WRN constă în rutere
optice statice (sau reconfigurabile) interconectate prin linkuri optice. Cele statice sunt fixe, în schimb cele reconfigurabile
permit schimbări dinamice de topologie.
O legătură optică constă dintr-o „cale" între cele două noduri, căreia îi este „repartizată" o lungimeundă. de Unul sau mai
multe controlere sunt ataşate nodurilor. Acestea comunică pe o lungime de undăo destinată
λ special acestui scop.
Fig. 6.Reţele cu rutare optică WRN

, controller
7.3 Multiplexarea şi demultiplexarea optică
Implementarea WDM implică componente specifice: multiplexoare, demultiplexoare, cuploare stea,
filtre optice acordabile, laseri acordabili, receptoare acordabile etc.
Multiplexoare si demultiplexoare
Dispozitivele WDM pot fi clasificate în două largi categorii:
• active (element cu dispersie unghiulară, filtre sau cuploare direcţionale selective);
•pasive;
În general, cele pasive sunt de preferat datorită simplităţii şi stabilităţii. În toate cazurile, acelaşi
dispozitiv de
multiplexare este folosit şi pentru demultiplexare, aceasta depinzând numai de direcţiapropagare
de (reciprocitate). În
figura 7 se prezintă două variante de MUX, DEMUX cu reţea de difracţie şi lentilă
convenţională respectiv lentilă gradată.

O problemă a acestor multiplexoare este banda de trecere şi transferul în această bandă depinzând de dimensiunile fibrelor
care ar trebui să aibă miezul de diametru mare pentru ca răspunsul să fie plat şi pierderile de inserţie reduse (fibre
multimod).

Pentru fibrele monomod sunt necesare tehnici deosebite: ghiduri de undă pe bază de LiNbO 3, demultiplexoare bazate pe
filtre optice (Mach Zehnder - MZ sau Fabry-Perot - FP). în figura 8 este prezentat schematic un MUX ce conţine trei
interferometre MZ (MZ],MZ2, MZ3).
Un braţ al fiecărui
interferometru MZ este
mai lung decât celălalt
pentru a realiza un defazaj
(dependent de λ)
între cele două braţe. ,,
■,.
Diferenţa de lungime este
astfel aleasă, încât puterea
totală de intrare aplicată
egal celor două braţe
apare la ieşire numai pe
un braţ. Întreaga structură este fabricată pe siliciu având ghidurile realizate pe SiO2 (utilizează tehnologia
siliciului).
Este posibil a construi MUX cu cuploare direcţionale urmând o schemă de bază similară celei cu interferometru
MZ.
O variantă atractivă pentru WDM a fost realizarea MUX / DMUX având la bază cuplarea fibrelor optice, dar
aceasta implică spaţiere semnificativă incompatibilă cu DWDM. Soluţia cea mai bună pare a consta în
realizarea emiţătoarelor şi receptoarelor integrate multicanal care să includă funcţii de MUX, DMUX bazate pe
tehnologia InP, OIEC (Optoelectronic Integrated Circuits).
Performanţele MUX sunt judecate în funcţie de pierderile de inserţie / canal multiplexat. Pentru DMUX criteriile
sunt mai strânse, deoarece separarea canalelor trebuie să fie totală. în practică (mai ales în DWMD) apar
prezenţe reziduale intercanal care pot fi considerate rezonabile dacă sunt cu sub 20 dB faţă de canalul curent.

7.3.1 Cuploare stea pasive

(PSC - Passive Star Coupler)
în contrast cu DEMUX cuploarele stea nu sunt selective. Nu este necesar ca numărul de intrări să fie egal cu
numărul de ieşiri. În reţelele LAN de obicei, acest număr este acelaşi (N.N) spre deosebire de reţelele CATV unde
este posibil ca numărul de ieşiri să fie substanţial mai mare decât cel al intrărilor.
Elementul de bază al PSC este cuplorul direcţional capabil să adune cele două semnale de la intrare şi să le
împartă în mod egal la ieşire (figura 9).

Un cuplor NN poate fi realizat prin combinarea acestor elemente de bază. în figura 10 se prezintă un cuplor 8-8
realizat astfel. Un dezavantaj major este tendinţa de a deveni complicate (cu multe cuploare) dacă N creşte.
O altă variantă sunt cuploarele biconice (FBTC - „Fused Biconical Taper Couplers"). în figura 11 se prezintă
schematic două astfel de realizări ce funcţionează prin transmisie şi prin reflexie (N-N ~ 100-100).
 Idea este de a topi împreună un număr mare de fibre optice şi a alungi zona topită pentru a forma o structură
biconică. în această zonă semnalele se adună şi se redistribuie în mod egal între ieşiri. Un astfel de cuplaj
funcţionează relativ corect pentru mai multe fibre optice multimod; în cazul fibrelor optice monomod numărul
fibrelor cuplate trebuie drastic redus.

7.3.2 Filtre optice acordabile

Când se foloseşte un cuplor stea într-o reţea optică de difuzare, fiecare receptor trebuie să poată selecta lungimea
de undă dorită (canalul). Această operaţie poate fi făcută electric sau optic. Selectarea electrică se poate face
în sistemele cu detecţie coerentă şi implică utilizarea unui oscilator local acordabil. Selecţia optică
poate fi făcută şi în sisteme coerente şi în cele cu detecţie directă. Ea se realizează cu un filtru optic de bandă
FOTB plasat în faţa receptorului. Acest FOTB trebuie să aibă banda suficient de mare pentru a reda detaliile
transmise dar şi suficient de mică pentru a nu „amesteca" canalele.
Un FOTB poate fi implementat ca:
-un interferometru Fabry - Perot acordabil cu comandă electrică a lungimii cavităţii folosind efectul
piezoelectric (figura 12).
În acest filtru, caracteristica de transmisie este dependentă de modurile
longitudinale determinate de lungimea optică (nL) a cavităţii.
O realizare alternativă pentru FOTB este cuplajul acustooptic selectiv.
Alte filtre pot avea la bază efecte electrooptice. Se obţin astfel lărgimi de
bandă mai mari (~1 nm) şi un domeniu mai larg de acordabilitate: ~
100 nm pentru FOTB cu cuplaj acustooptic şi ~ 10 nm pentru cele
,
electrooptice. Ambele au avantajul unei realizări integrate pe
■ * : ■

Există scheme de FOTB care au împrumutat (pentru acord) principiul

folosit la laserii DFB pentru a obţine o oscilaţie monomod. (selectivitatea în
A, se obţine prin integrarea în structura laserului a unei reţele de difracţie
acordabil prin electrorefracţie). Aceste filtre au avantajul de a putea fi
integrate în receptor. Au de asemenea avantajul unui timp redus de acord
(câteva ns).
7.4 Emiţătorul acordabil
Emiţătorul acordabil este utilizat pentru a selecta lungimea de undă corectă pentru transmiterea datelor, în mod
obişnuit, acordul poate fi realizat prin următoarele tehnici:
a) Lasere cu cavitate externă acordabilă. O variantă tipică este prezentată în figura 14.

El are la bază o diodă laser FP cu cavitate externă acordabilă care poate fi o reţea de difracţie sau un filtru
optic a cărui transmitanţă (sau caracteristică de reflexie) poate fi controlată (mecanic, electric) din exterior.
Această structură are un domeniu larg de acordabilitate, dar timpul în care se face acordul este destul de lung
dacă modificarea cavităţii se face mecanic şi ceva mai scurt electrooptic (dar cu bandă mai mică).
b) Două secţiuni de reflector Bragg distribuit într-o diodă laser (figura 15).
Ia şi Ib sunt doi curenţi de injecţie separaţi: unul pentru zona activă, altul pentru controlul indicelui de refracţie.
Acest dispozitiv permite acordul continuu al lungimii de undă într-o gamă redusă (de exemplu: 5.8 nm variaţie în
jurul 1.55 um).
c) Laser DBR cu trei secţiuni. A treia secţiune poate realiza o defazare suplimentară a undei incidente pe
oglinda Bragg şi astfel domeniul de acordabilitate poate fi crescut semnificativ.
d) O reţea de diode laser uni sau bidimensionale cu VCSEL în care fiecare diodă este acordată separat
prin ajustarea cavităţii. Cuplajul cu fibra se face prin cuploare holografice9 generate de calculator (~ 100) sau
prin reţele de difracţie (~ unităţi). Modulatoarele folosite sunt externe (Mach Zehnder, QW - modulator).
7.5 Ruterii optici pentru WDM
Aceste dispozitive se folosesc în reţele optice pentru a dirija diferite lungimi de undă către destinaţiile
corespunzătoare. în comparaţie cu reţelele ce utilizează cuplori stea, ruterii (dependenţi de λ) pot evita pierderile
de inserţie. În plus, aceeaşi lungime de undă poate fi folosită simultan pe legături diferite ale aceleiaşi reţele
reducându-se astfel numărul de lungimi de undă necesare.
Mecanismul de rutare poate fi static în care reţeaua are o configuraţie fixă sau dinamic în care există
posibilitatea de reconfigurare. Caracteristica comună a acestor dispozitive multipost (ruteri) este aceea că diferite
lungimi de undă prezente la o anumită poartă de intrare sunt despărţite spaţial şi permutate înainte de a fi
recombinate (la o poartă de ieşire) cu alte lungimi de undă ce provin în mod asemănător de la altă poartă de
intrare. Această operaţie este însoţită inevitabil de pierderi, filtrări neideale care afectează timpul de creştere,
interferenţa între canale ce introduc distorsiuni etc.
În figura 16 se prezintă structura unui ruter static cu K=3 MUX şi K=3 DEMUX.

Fiecare fibră care este legată la ODEMUX transmite acestuia un semnal multiplexat (în λ) conţinând M lungimi de
undă (purtătoare) diferite, cu M < K. ODEMUX-ul împarte spaţial cele M semnale pe M căi diferite, care sunt
apoi grupate în OMUX-uri. Datele pe λ, intră în OMUX-ul „i" şi apare la ieşirea celui de al ,j - i" OMUX. Din
cauza imperfecţiunilor (filtrării neideale) apar interferenţe între diverse semnale atunci când acestea traversează
ruterii.
La OMUX, fiecare ieşire conţine informaţia pe λ j şi de asemenea semnalul de interferenţă cu celelalte M - 1 căi.
Reciproc aceasta se petrece şi la ieşire, fiecare semnal pe λi conţine M - 1 semnale de interferenţă produse de
DEMUX.
Interferenţa în ruterii de acest tip a fost intensiv studiată şi s-a constatat că valoarea maximă a interferenţei
acceptabile poate fi cel mult -15 dB în reţele optice în întregime cu dimensiuni moderate (20 λ, 10 ruteri în
cascadă). Acest rezultat a avut la bază criteriul de 1 dB penalizare.
în figura 17 se prezintă un ruter dinamic ce constă din N DEMUX şi N MUX şi M lungimi de undă.
Fiecare intrare primeşte un semnal multiplexat în λ (λ1 .... λ M) pe care ODEMUX-ul le desparte (spaţial) către
cele M comutatoare (Sw1...........SW ) care le recombină spre cele N OMUX-uri furnizând cele N ieşiri.
M

7.6 Convertoare de lungime de undă

Capacitatea unei reţele cu WDM depinde de numărul căilor independente. O cale de a creşte numărul de noduri ale
unei reţele este aceia de a schimba o lungime de undă în alta păstrând mesajul iniţial. Conversia lungimii de
undă permite de asemenea distribuirea sarcinilor de control şi gestiune a reţelelor la nivel de subreţea.
Există trei mecanisme de bază folosite pentru conversie:
a) Conversia optoelectronică prin care, semnalul optic de lungimea de undă λi este convertit în semnal electric
pentru ca apoi să fie reconvertit în semnal optic dar de această dată pe λ j (i # j) (figura 18).
Fig. 18. Conversia λ cu NCSW

NCSW (Non blocking Cros-point SWitch) este un bloc electronic care permite conversia lungimii de undă
(semnalul electric purtat de λi este transferat purtătoarei λ j). Acest lucru poate fi realizat (figura 19) şi fără
blocul electronic NCSW, dar cu tehnologie mai avansată utilizând laseri acordabili dacă se impune o

corespondenţă fixă i —► j.
b) O altă metodă este OGWC (Optical Gating Wavelenght Conversion) care acceptă un semnal de iintrare pe
λ1 care conţine în afară de informaţie şi un semnal continuu (CW) de „probă" pe λ2 (în vederea conversiei λ1 —>
λ2).

Fig. 19 Convertor de lungime de undă cu emiţătoare acordabile

Semnalul de probă este modulat printr-unul dintre procesele următoare:
1) absorberi saturabil (care absoarbe λ1 permiţând transmisia pe λ2);
2) modulaţie încrucişată a câştigului (cu semnalul λ1 se controlează câştigul unui amplificator optic
care are la intrare un semnal nemodulat pe λ 2).
3) modulaţie încrucişată de fază (cu semnalul λ1 se controlează faza unui amplificator optic ce are la
intrare semnalul de probă nemodulat; cu ajutorul unui interferometru modulaţia de fază se transformă într-una de
amplitudine).
Conversia prin mixare neliniară în care se generează la ieşirea unui mixer neliniar (activ sau pasiv),
combinaţii10 (utile) ale lungimilor de undă incidente.

Cap. 8 AMPLIFICATOARE OPTICE

Lungimea maximă a unui link optic este determinată în principal de puterea injectată in fibra optică,
de sensibilitatea receptorului, de atenuarea şi dispersia fibrei optice la lungimea de undă la care
funcţionează sistemul. Pentru legături LH (long hăul) regeneratoarele dispuse de-a lungul fibrei
refac semnalul periodic, permiţând distanţe mari între emiţător şi receptor. Aceste regeneratoare
devin mai complexe (şi mai scumpe) pentru sisteme de bandă largă şi distanţă mare. Deşi
regenerarea semnalului optic este necesară pentru sisteme limitate prin dispersie, totuşi distanţa
între acestea poate fi crescută (mai ales în cazul fibrei monomod) folosind amplificarea optică
periodică de-a lungul legăturii, şi renunţând la conversie şi amplificare electrică. Variantele uzuale
de amplificatoare optice se bazează pe:
—> efectul laser în semiconductori,
—> pe procese neliniare (intrinseci) de împrăştiere în fibre optice din silice cunoscute sub
denumirea de împrăştiere Raman şi Brillouin
—> anumite procese fizice ce apar în fibrele optice dopate cu ioni ai unor pământuri rare cum ar fi
erbium, holomium, neodymium, samarium, thulium, ytterbium, praseodymium,etc.
Amplificatoarele optice amplifică lumina incidenţă prin emisie stimulată la fel ca în diodele
laser. în principiu este vorba de o diodă laser în care lipseşte reacţia. Câştigul este realizat prin pompaj
optic sau electric pentru a obţine inversia de populaţie.
Câştigul optic depinde în general, nu numai de frecvenţa (lungimea de undă) radiaţiei incidente ci şi de
intensitatea locală a pompajului în fiecare punct din mediul optic utilizat şi de caracteristicile acestui
mediu. Se poate scrie (considerând un model atomic omogen cu două nivele atomice pentru mediul de
amplificare) expresia câştigului optic: unde go este valoarea de vârf a câştigului,
utilizat, iar P este puterea optică a semnalului ce trebuie amplificat. PS şi T2 (~ 0.1 ps - 1 ns)
reprezintă puterea de saturaţie şi respectiv timpul dipolar de relaxare, doi parametri specifici
mediului utilizat.
Schema simplificată a unui
amplificator este dată în
figura 1.
Fig. 1. Amplificator optic.
Amplificarea optică poate să
servească mai multor scopuri
în cadrul sistemelor de
comunicaţii. Există cel puţin
patru

137
astfel de scopuri:
amplificatoare de linie,
amplificatoare de putere la
emisie, preamplificatoare la
recepţie şi pentru
Emiţător compensarea pierderilor de
distribuţie în reţelele locale
LAN. Primele trei situaţii sunt prezentateschematic în figura 2.Amplificarea de putere poate creşte distanţa
legăturii cu până la cea. 1 OOKm, amplificatoarele de linie înlocuiesc regeneratoarele electronice iar
preamplifîcatoarele măresc sensibilitatea receptoarelor.
Ecuaţia (1) poate fi folosită pentru a estima proprietăţile importante ale amplificatorului cum ar fi, lărgimea de
bandă a câştigului, factorul de amplificare şi puterea optică de saturaţie. Dacă (P/P
s) « 1 amplificatorul optic
funcţionează în regiunea nesaturată.
Amplificarea maximă se obţine când co = oo 0 (atunci când frecvenţa semnalului optic incident este egalăcu
frecvenţa atomică de tranziţie). Reducerea câştigului când ω #0 ω se face după o curbă lorentziană
caracteristică modelului considerat.
Toate amplificatoarele degradează RSZ. În cazul de faţă aceasta se datorează emisiilor spontanetimpul în
amplificării.
Toate diodele laser realizează amplificare înaintea atingerii curentului de prag (SLA - semiconductor laser
amplifies). Prezentarea anterioară a presupus un amplificator unidirecţional fără reacţie, denumit (traveling
TW
wave).
SLA au în general o reacţie importantă datorată reflexiilor multiple pe faţetele structurii şi pot fi folosite
sub
pragul emisiei coerente.
Un efort tehnologic considerabil este necesar pentru a realiza straturile antireflex cu reflectivitate sub 0.1
%. De aceea (figura 5) sunt adoptate metode alternative cum ar fi:

În prima variantă spaţiul reflectat este separat fizic de cel incident datorită unghiului, dar apare totuşi o reacţie
prin împrăştierea modurilor optice în zona activă a structurii; se obţin prin înclinare reduceri semnificative
ale reflectivităţii—»de exemplu, dacă pentru a = 90° R ~ 1 % se pot realiza prin înclinare R ~ 10-4.
În schema (b) apar două zone transparente între
zona activă şi faţetele laserului. Spotul se

i
Amplificare i

— r
împrăştie în zona transparentă înainte de a ajunge la interfaţa semiconductor - aer iar spotul reflectat se
împrăştie încă o dată în zona transparentă micşorând mult reflectivitatea (împreună cu faţetele antireflex se
obţin reflectivităţii de ordinul 10-4) Structurile SLA sunt flexibile permit alegerea lungimii de undă dar au
câştig dependent de polarizaţie şi pun probleme tehnologice.
Au fost gândite mai multe scheme care să reducă acest fenomen:
a) cu două amplificatoare în serie;
b) două amplificatoare în paralel;
c) trecere dublă prin amplificator.
Amplificatoarele optice pot fi cascadate mai ales pe sisteme LH (long hăul) pentru a compensa pierderile din
fibrele optice - atunci când nu este necesară regenerarea periodică (din motive de dispersie).
Zgomotul introdus în procesul de amplificare afectează sistemul în două moduri:
- zgomotul produs de emisia spontană a unui amplificator se propagă în cascadă prin celelalte fiind amplificat
împreună cu semnalul;
- nivelul ASE (amplified spontaneous emission) creşte şi începe să satureze amplificatoarele
micşorând câştigul. Rezultatul este că semnalul scade şi zgomotul creşte.

În figura 21 este prezentată schema bloc a unui amplificator unidirecţional echipat cu fibră dopată cu erbium.
Această schemă este implementată cu pompaj „înainte" (FP- forward pumping) pentru a realiza un zgomot redus.
Pompajul este realizat cu dioda laser LD iar funcţionarea este monitorizată cu ajutorul celor două

diode de recepţie.
Amplificatorul are în componenţă dispozitivele de cuplaj C, izolatoarele Faraday ISO cuploarele T , filtrele FI şi
F2, şi de asemenea cuploarele selective WSC (Wawelenght Selective Coupler). Punctele reprezintă suduri ale
fibrei (conectoare optice). Cu ajutorul a două circulatoare optice OC (Optical Circulator) se poate realiza un
amplificator EDF (cu fibră dopată) bidirecţional aşa cum este prezentat schematic în fîg.22.
 Cap.9 REŢELE LOCALE
Reţeaua Token Bus şi standardul IEEE 802.4
Standardul IEEE 802.4, a fost construit ca o reacţie la standardul 802.3 care nu prevede cadre prioritare şi
nu oferă o determinare a timpilor de aşteptare pentru accesul la mediu (protocolul este nedeterminist,
cazul cel mai defavorabil nu poate fi estimat printr-o valoare de maxim). Standardul 802.4 propune o
reţea cu o topologie liniară - magistrală - (bus, realizat din cablu TV de 75 ohmi), accesul la mediu fiind
făcut printr-o metodă fără coliziune, bazată pe jeton (token), pentru a da posibilitatea estimării timpului
de aşteptare pentru accesul la mediu.
Nivelul fizic se bazează pe transmisia analogică (în bandă largă), utilizând cablu coaxial CATV,
acesta fiind unul dintre motivele principale pentru care reţelele Token Bus nu mai corespund
performanţelor actuale.
Chiar dacă topologia este liniară sau arborescentă, din punct de vedere logic staţiile sunt organizate
într-un inel, în care token-ul circulă într-un anumit sens. Figura 1 reprezintă o configuraţie cu staţii
active, cuprinse în inelul logic, şi staţii inactive. Fiecare staţie cunoaşte adresele staţiilor din aval şi din
amonte, sau de la stânga şi dreapta sa. Dintre staţii, la iniţializare, una este cea care
generează jetonul, şi anume cea cu
adresa superioară. La un moment dat,
doar o staţie din reţea deţine jetonul, şi
deci poate transmite. Mediul fiind
partajat între staţii,
fiecare staţie recepţionează toate cadrele
din mediu, procesându-le doar pe acelea
care îi sunt destinate. Reţeaua operează
la viteze între 1.5 şi 10Mbit/s.

Reţeaua Token Ring şi standardul IEEE 802.5

IEEE 802.5 specifică nivelul fizic şi subnivelul MAC al reţelei Token Ring. O reţea Token Ring constă
din mai multe staţii legate între ele punct - la - punct. Cu toate că topologia este inelară, (figura 3),
cablarea reţelei se face sub formă stelară, pentru o întreţinere mai operativă . „Centrul" stelei este
concentratorul, de la care pleacă legăturile către staţiile din reţea.
Dacă una din staţii se defectează sau trebuie dezactivată temporar, operaţia de scoatere a staţiei din reţea
se face la nivelul concentratorului, prin acţionarea unor relee de trecere bypass .
Metoda de acces la mediu Token Ring
Metoda de acces la mediu este de tip „token passing", bazată pe existenţa unui jeton (sau token) care
circulă în reţea de la staţie la staţie. La iniţializarea reţelei, staţia care este desemnată să gestioneze
reţeaua, numită monitor activ, va genera token-ul. O staţie poate transmite doar când achiziţionează
jetonul. La terminarea transmisiei, sau după un timp determinat, ea este obligată să elibereze jetonul. În
anumite cazuri, depinzând de viteza de transmisie şi de numărul de staţii conectate la reţea, pentru a se
îmbunătăţii performanţa reţelei, se poate aplica regula eliberării anticipate a token-ului (early token
release). Prin aceasta, staţia care a transmis un cadru (sau o secvenţă) nu mai este obligată să aştepte
până la întoarcerea cadrului transmis, pentru a elibera token-ul, ci o poate face anticipat, imediat după
terminarea transmisiei.
Implementarea metodei de acces, în standardul 802.5, presupune că în reţea există un singur
jeton; o staţie care a terminat transmisia nu va mai genera alt token, ci va elibera jetonul pe care 1-a
deţinut. Pot fi setate priorităţi, există indicatori de rezervare, timer-e pentru controlul perioadei de
păstrare a jetonului sau pentru alte acţiuni în derulare, este posibilă confirmarea îndeplinirii unor
acţiuni sau semnalarea unor erori. Implementarea metodei de acces la mediu Token Ring se face la
subnivelul MAC.
Semnificaţia câmpurilor din cadru este următoarea:
ŞD (starting delimiter):Are rol de identificare al începutului fizic al cadrului. AC (access control):Conţine
informaţii pentru accesul la mediu (la inel).
Cele două câmpuri formează secvenţa de start a cadrului SFS (start of frame sequence).
FC (frame control):Defineşte conţinutul cadrului MAC.
DA (destination address) şi ŞA (source address):Reprezintă adresele pe 6 octeţi ale staţiei
destinatare, respectiv ale staţiei sursă a cadrului curent.
RI (routing information):Conţine informaţia de dirijare necesară dacă cadrul parcurge o reţea extinsă
prin folosirea de elemente de interconectare bazate pe dirijare de la sursă. Lungimea sa este variabilă,
până la 30 de octeţi.

Info : Reprezintă câmpul de date propriu-zis şi poate avea o lungime de la 4 până la 17749 octeţi.
Această lungime depinde de viteza de transmisie şi de valoarea timpului acordat staţiilor pentru
reţinerea jetonului,(max. 8.9 ms). FCS (frame check sequence):Reprezintă suma de control ED (ending
delimiter):Indică sfârşitul pachetului.
FS (frame status): folosit pentru înştiinţarea staţiei sursă despre modul cum a decurs transmisia
cadrului. Aceste ultime două câmpuri formează secvenţa de terminare a cadrului EFS (end of frame
sequence). Structura cadrului special de token este formată din 3 byte: SD,AC,ED
Cadrele MAC 802.5 sunt transmise unul după altul . Secvenţa de transmisie fiind continuă,
sincronizarea între staţii se menţine permanent. În situaţia căderii unei staţii din inel, este posibil să se
piardă sincronizarea între staţii. Este motivul pentru care standardul prevede posibilitatea ca primul
token şi primul cadru de date dintr-o secvenţă, să fie precedaţi de un număr de biţi (20) de sincronizare.
Comparaţie între standardele 802.3, 802.4 şi 802.5
Reţeaua 802.3, mai ales prin implementările Ethernet existente, constituie tipul de LAN cel mai
folosit, fiind şi cel mai cunoscut. Algoritmul de acces la mediu, de tip CSMA/CD, este simplu, se
comportă bine la încărcări mici şi medii ale reţelelor, dar puţin satisfăcător pentru încărcări mari, când
viteza efectivă de lucru poate scădea chiar către jumătate. Algoritmul nu se poate prevedea timpul de
aşteptare pentru acces şi nu prevede tratarea priorităţilor. Reţeaua Ethernet prezintă avantajul utilizării
unor medii ieftine (şi diverse), dar implică o importantă componentă analogică, şi are limitări serioase în
ceea ce priveşte lungimea segmentelor şi lungimea totală a reţelei.
Lungimea cadrului 802.3 este limitată atât inferior, la 64 de octeţi, cât şi superior, la aproximativ
1500 de octeţi, dimensiune mica raportată la cele ale cadrelor reţelelor Token Bus şi Token Ring.
Cu toate aceste limitări, reţeaua 802.3 (Ethernet) reprezintă baza pentru reţelele de mare viteză.
Reţeaua 802.4 are avantaje oferite de algoritmul de acces la mediu (Token Bus) permiţând tratarea
priorităţilor cadrelor şi rezolvarea deterministă a accesului la mediu. Se comportă mai bine la încărcări
mari ale reţelei fiind mai puţin satisfăcătoare pentru o încărcare slabă. De asemenea, reţeaua poate oferi
lăţime garantată de bandă. Protocolul este însă mai complex şi dificil de implementat, folosind
tehnologie analogică.802.4 nu pare să aibă viitor neadmiţând utilizarea fibrei optice. Cadrele au o
lungime maximă limitată în jur la 8000 de octeţi şi o structură incompatibilă cu cele 802.3.
Reţeaua Token Ring, standard 802.5, aduce avantajele algoritmului de acces la mediu, având o
comportare forte bună pentru diferite încărcări ale reţelei .Algoritmul Token Ring foloseşte mecanisme de
confirmare, implementează un sistem de priorităţi şi are un caracter determinist. Cadrele de date sunt
de lungime flexibilă, neavând limitări prestabilite de lungime. Nici cadrul 802.5 nu este compatibil cu
vreunul din cele precedente, făcând dificilă interconectarea unor reţele locale de tip 802.x.

Pentru a creşte viteza de transmisie, păstrând preţurile în limite rezonabile, au fost făcute propuneri pentru
dezvoltarea unor reţele locale de mare viteză HSLAN (high speed LAN). În general aceste propuneri pot fi
împărţite în două mari grupe:
• propuneri pentru dezvoltarea unor reţele nebazate pe soluţii Ethernet; se pot menţiona reţelele
lOOBaseVG, FDDI, DTR, reţelele ATM.
• propuneri pentru dezvoltarea reţelelor de tip Ethernet, lOOBase X (cu variantele lOOBaseTX,
lOOBase T4 şi lOOBase FX), Switched Ethernet, Full Duplex Ethernet;
Reţeaua FDDI şi standardul ISO 9314
O reţea F(C)DDI [Fiber (Copper) Distributed Data Interface] este proiectată pentru fibră optică (cablu
torsadat din cupru UTP) Viteza de transmisie este de lOOMbit/s la nivelul Legăturii de date şi 125
Mbit/s la nivelul Fizic.
Modul de codificare al datelor este 4B/5B. Topologia logică este inel, figura 4 (de fapt din două inele -
unul principal pentru transmiterea datelor şi unul secundar de salvare - backup). Cablarea se poate face
în stea, prin folosirea concentratorilor activi. Inelul secundar, aflat normal în stare de aşteptare (idle),
face posibilă izolarea fără pierderi a defectelor din reţea, în caz de cădere a unei staţii sau a unui tronson
de inel, inelul principal se va închide prin cel secundar, care va fi astfel activat. Parcursul datelor va fi
mai lung, lucru ce trebuie considerat la proiectarea fizică a reţelei. In general, s-a urmărit realizarea unei
treceri cât mai facile de la standardul 802.5 la FDDI,
făcându-se modificări numai acolo unde erau necesare pentru a exploata posibilităţile de transmisie
ale inelului de fibră optică.
într-o reţea FDDI există trei tipuri de staţii, ilustrate în figura 5:
• staţii cu ataşare la ambele inele, - DAS (Dual Attachment Station); sunt prevăzute cu releu
bypass (pentru izolare de inel); sunt staţii fiabile, complexe (îndeplinesc funcţii de gestiune), dar au
preţuri ridicate;
• staţii ataşate la un singur inel (primar), - SAS (Single Attachment Station); sunt staţii ce se
conectează la reţea prin intermediul unui concentrator, nu detectează şi nu izolează defectele (aceasta o

Metoda de acces la mediu

Metoda de acces la mediu pentru FDDI este bazată pe jeton (token), dar activitatea este
controlată de un ceas (timer) - poartă denumirea de TTP (Timed Token Passing). Astfel, în reţea circulă un
singur token, o staţie poate transmite doar când deţine jetonul. Spre deosebire de algoritmul Token Ring,
achiziţionarea jetonului şi transformarea sa în început de cadru nu se face prin modificarea unui bit, ci
prin absorbţia sa în inel şi începerea generării cadrului de date. Fiecare staţie transmite datele în mod
serial şi repetă şirul de simboluri recepţionat către staţia vecină din inel; fiecare staţie eliberează un
cadru token imediat după terminarea transmisiei; transmisia datelor poate fi sincronă sau asincronă, cea
sincronă fiind prioritară .
Formatul cadrului token şi a cadrului de date FDDI
Structurile cadrului de date MAC FDDI şi a cadrului token, sunt asemănătoare cu cele de la Token Ring,
datorită asemănărilor la nivelul MAC Cadrul de date este:

Simbolul este unitatea de reprezentare a datelor folosită de protocolul MAC din standardul FDDI. El
constă dintr-un grup de patru biţi (care se va codifica / decodifica la nivelul Fizic în grup de cinci biţi -
metoda de codificare 4B/5B).
Semnificaţia câmpurilor din cele două cadre este următoarea:
Preambul
Compus din 16 sau mai multe simboluri I (simbol idle), utilizat de o staţie receptoare pentru a-şi sincroniza ceasul
propriu (cu cel al staţiei emiţătoare) Se poate spune că este o secvenţă care „prepară" o staţie pentru recepţia unui cadru. Cadrul
de token:

ŞD (start delimiter) . .
Are rol de delimitare a începutului de cadru, folosind un grup distinctiv de biţi. FC (frame control)
Este comun celor două tipuri de cadre (cadrul de date, cadrul de token), având însă conţinut diferit.
Dacă face parte din cadrul de date, el indică dacă acel pachet este transmis sincron sau asincron (cazul
transmisiilor de voce sau video, respectiv cazul transmisiei de date).Dacă face parte din cadrul de
token, va indica dacă câmpul Info al cadrului curent transportă unităţi de date sau unităţi de de control.
DA (destination address) şi ŞA (source address)

Sunt prezente în cadrul de date, fiecare conţinând câte 12 simboluri (6 bytes); transportă adresele
staţiei destinatare şi a staţiei emiţătoare ale cadrului curent.
Info (DATA)
Este de lungime variabilă, până la 8.956 simboluri, conţine date de tip LLC PDU, date utilizator
propriu-zise, sau MAC PDU (cadre de serviciu).
FCS (frame check sequence - câmpul de control al erorii)
Conţine suma de control generată de polinomul generator CRC, pe baza câmpurilor anterioare din cadru.
ED (end delimiter)
Pune în evidenţă sfârşitul logic al cadrului. Este un câmp comun cadrului de date şi de token.
FŞ (frame status)
conţine cel puţin 3 simboluri cu rol de indicare a realizării sau nu a anumitor acţiuni, precum: indicator de
eroare (error detected indicator), indicator de recunoaştere a adresei (address recognited indicator),
indicator de copiere a cadrului (frame copied indicator).
Operaţii executate la nivelul MAC
Transmiterea, recepţia şi repetarea cadrelor.
Transmiterea cadrelor poate fi de două tipuri:
• sincronă, transmisie care se efectuează pentru transportul de voce sau inforrnaţie video,
cadrele transmise fiind sub incidenţa unor condiţii restrictive de timp de răspuns (vocea), sau de bandă
garantată (semnalul; video);
• asincronă, transmisia fiind uzual folosită pentru transportul datelor în reţea.
Transmisia sincronă este prioritară transmisiei asincrone, astfel încât o staţie care dobândeşte dreptul la
transmisie, va transmite întâi cadrele sincrone, apoi la limita timpului rămas, pe cele asincrone.
Nivelul Fizic Subnivelul PHY Funcţiile îndeplinite de subnivelul independent de mediu PHY, sunt:
• codificarea NRZ (non return to zero) şi NRZI (non return to zero inverted on one)
.Simbolurile folosite la nivelul MAC sunt codificate 4B/5B pentru transmiterea către substratul
PMD;
• codificarea 4B/5B a simbolurilor primite de la nivelul MAC;
• separarea semnalului de ceas de cel de date (recepţie) şi combinarea lor (emisie);
• compensarea diferenţelor de ceas " dintre staţia curentă şi ceasul reţelei prin buffere de
„elasticizare"
• determinarea stării liniilor de transmisie şi informarea protocolului de gestionare SMT, care
răspunde de integritatea reţelei;

Subnivelul dependent de mediul PMD

Substratul fizic dependent de mediul PMD descrie probleme ce apar la interconectarea cu mediul. Primul
standard aplicat, şi cel mai răspândit şi astăzi, este ANSI X3.166, republicat de ISO sub forma ISO/IEC
9314-6. Standardul se bazează, pe utilizarea fibrei optice multimodale/monomodale cu dimensiuni
62.5/125 micrometrii şi a diodelor de emisie de tip LED/Laser, ce lucrează pe lungimea de undă de 1300
nm, figura7. Distanţa maxim admisă între două staţii FDDI este de 2 km, atenuarea globală de ≤ 11 dB.
Conectorii folosiţi (numiţi de standard MIC - Medium Interface Connector) sunt cei mai răspândiţi
conectori pentru fibra optică şi anume conectorii duplex ST, având cheie de inserţie configurabilă.
Aceasta permite folosirea lor pentru inserarea la oricare port al unei staţii. O staţie FDDI poate avea
următoarele tipuri de porturi, fiecare având o configuraţie fizică diferită pentru conector:
• port tip A, pentru cuplarea unei staţii DAS ca intrare pentru inelul principal şi ieşire pentru cel
secundar (primary in / secondary out);
• port de tip B, pentru cuplarea unei staţii DAS ca primary out / secondary in;(fig.8)
• port de tip M, pentru cuplare concentrator DAC;
• port de tip S pentru cuplare staţie SAS.
Standardul prevede un bloc de codificare suplimentar, pentru că în mediul de transmisie fluxul de
biţi este codificat utilizând multinivel MLT-3 (multi-level
transition, un cod ce permite scăderea influenţei atenuării
asupra fluxului de biţi) - codul este ilustrat în figura 9; astfel
la transmisia datelor, are loc codificarea datelor primite de la
substratul PHY, din cod NRZI, în cod NRZ şi apoi în MLT-3,
lanţul la recepţia din mediu a fluxului de biţi şi transmiterea
sa la nivelul PHY fiind invers, din cod MLT-3 în NRZ şi apoi
NRZI (codificarea NRZI - NRZ poate fi făcută şi la nivelul
PHY).
Configurarea unei reţele FDDI poate fi făcută în mai multe
feluri:
• configurare sub formă de inel, dacă se utilizează
doar staţii DAS;
• configurare stelară sau arborescentă dacă se
folosesc concentratoare DAC ca noduri şi staţii SAS,
conectate stelar către concentratoare;
• realizarea unui trunchi principal (backbone) în formă inelară, la care se cuplează staţiile DAS şi
concentratoarele, şi realizarea unui cablaj stelar de la fiecare concentrator către staţiile SAS;
148
această topologie este cea mai folosită. Toleranţa la defectări a reţelelor FDDI. Dacă una din staţii se
defectează sau dacă se întrerupe cablul optic, inelul dublu se reconfigurează automat într-un inel simplu,
transmisia de date între staţii rămâne încă posibilă.
In figura 10 se arată acest lucru în variantele : staţie defectă, inel întrerupt, reconfigurare prin switch
optic.
 Fig. 10
Reconfigurare
în cazul
defectării unei
staţii sau
determinată de
întreruperea
unui cablu
optic
Cu toate că este
un standardul
elaborat şi
complex, FDDI
nu a rezolvat
totuşi toate
problemele
transmisiei la
viteze de sute
de Mbit/s şi nu
s-a impus
categoric pe
piaţa HSLAN,
datorită
costului ridicat
al interfeţelor.
El s-a impus
datorită bunei
sale comportări
la încărcări
mari (ce rezultă
din folosirea
algoritmului de
acces la mediu)
îndeosebi la realizarea reţelelor tip coloană vertebrală (backbone)pentru interconectarea unor
subretele locale cu performanţe diferite (un impact pozitiv îl are şi formatul cadrului FDDI, similar cu
cel de la 802.5

Reţeaua lOOBaseVG şi standardul IEEE 802.12

Reţeaua 100 BaseVG a fost dezvoltată de Hewlett-
Packard pentru aplicaţii de tip multimedia. Este o reţea
ce operează la 100 Mbit/s, în banda de bază, fie pe
cablul torsadat (UTP cu 4 perechi de fire-categoria 3
-voice grade- patru canale, fiecare cu viteza de 25
Mbit/s, UTP cu două perechi de fire categoria 4 sau 5
sau STP), fie pe cablu optic.
O reţea lOOBaseVG prezintă o
topologie arborescentă, figura 11; rădăcina arborelui
este un concentrator central (hub), de la care pleacă
legăturile către noduri. Cablarea reţelei 100VG se face
respectând normele EIA/TIA 568, prevăzând o lungime
de cablu torsadat UTP de maxim 100 m, de maxim 150 m pentru cablu torsadat STP şi 2000 m pentru o
legătură pe fibră optică.
Concentratorul central (100BaseVG-AnyLAN hub) este un controller inteligent care gestionează reţeaua
prin efectuarea unui proces continuu de baleiere a ei, un proces de interogare de tip „round - robin". Se
determină astfel cererile de transmisie sau de servicii ale elementelor din reţea. Concentratorul preia
pachetele de la staţiile sursă şi le dirijează spre
staţiile destinaţie într-un mod sigur şi coerent. Hub-ul poate fi configurat pentru a accepta şi procesa
atât pachete Ethernet/802.3, cât şi 802.5.
Din punct de vedere arhitectural, al ierarhiei de protocoale, reţeaua lOOBaseVG prezintă
următoarele nivele:
• un nivel pentru accesul la mediu MAC, unde implementează un protocol de acces numit DP
(demand priority);
• un subnivel fizic independent de mediu PMI (physical medium independent);
• un subnivel fizic dependent de mediu PMD (physical medium dependent).
Nivelul de acces la mediu MAC
Algoritmul de acces la mediu se bazează pe un mecanism de cerere serviciu, cererea având ataşată o
prioritate care elimină coliziunile. Protocolul DP (Demand Priority) se bazează pe faptul că orice nod
din reţea, când are de transmis date în reţea, generează o cerere către concentratorul la care este
conectat. Cererea are ataşată o prioritate. Prioritatea poate fi una normală, pentru datele uzuale, sau
ridicată, pentru pachetele ce transportă informaţii ale unor aplicaţii de timp critic (aplicaţii de timp
real, multimedia). Acordarea priorităţii se face de către nivelele software superioare şi este adusă la
cunoştinţa nivelului MAC prin câmpurile corespunzătoare ale pachetelor. Protocolul DP se bazează pe
următoarele elemente:

• fiecare concentrator din reţea (în primul rând concentratorul rădăcină) execută continuu un
proces de interogare; acesta permite determinarea nodurilor conectate direct care au cerere de
transmisie pachet, precum şi a priorităţii cererii;
• fiecare ciclu de interogare permite fiecărui nod care are de transmis, să emită o cerere de
transmitere a unui pachet;
• concentratoarele intermediare, dacă au la cel puţin unul din porturile „în jos" (down-link)
cerere de transmisie, vor emite o cerere la portul „în sus" (up-link), către nodul superior din
topologie;
• un nod cu un singur port (uni-port) va transmite doar un singur pachet la un ciclu de baleiere;
• un concentrator cu „n" porturi „în jos" va putea transmite cel mult „n" pachete, câte unul de la
fiecare port (dacă nu intervine o cerere cu prioritate ridicată);
• cererile de prioritate normală se deservesc în ordinea numerotării porturilor, până la detectarea
unei cereri de prioritate ridicată; la terminarea transmiterii pachetului aferent cererii normale, se va
deservi cererea cu prioritate ridicată, prin transmiterea tuturor pachetelor aferente cererii de
prioritate ridicată, şi doar apoi se va reveni la deservirea cererilor cu prioritate normală;
• dacă durata transmiterii pachetelor aferente cererii de prioritate ridicată depăşeşte un timp
prestabilit, pentru ca cererea întreruptă (cu prioritate normală) să nu aştepte un timp îndelungat,
monitorul (un concentrator din arbore, programat corespunzător) îi va ridica nivelul de prioritate,
această cerere devenind cerere cu prioritate ridicată.
Pentru o reţea 100BaseVG, faza de iniţializare a reţelei, numită LT (Link Training), are rol de iniţializare
a hub-ului, a celorlalte noduri din reţea şi de verificare a conexiunilor. În acest sens se schimbă între hub
şi noduri o serie de pachete cu rol de test, prin care hub-ul rădăcină „învaţă" configuraţia reţelei (tipul
nodului: concentrator, bridge, ruter, simplă staţie, precum şi modul de operare al nodului, adresele
staţiilor conectate, etc). O fază de „training" similară este iniţiată de fiecare nod care este ataşat la reţea,
sau este demarată la reiniţializarea reţelei.
Substratul PMI Funcţiile substratului fizic independent de mediu PMI (physical medium
independent):
• formatarea finală a pachetului pentru transmiterea sa către substratul fizic dependent de mediu
PMD, prin adăugarea preambulului, delimitatorilor de început şi sfârşit de cadru;
• codarea datelor 5B/6B;
• amestecarea datelor pentru a fi transmise, (data scrambling)
De remarcat că dacă se folosesc alte medii de transmisie, precum cablu STP cu două perechi de fire sau
cablul optic, sunt necesare scheme de multiplexare, implementate în stratul PMD, care convertesc cele
patru canale în două (cazul cablului STP) sau un canal (cablul cu fibră optică mono sau multimodală).
Substratul PMD
Substratul fizic dependent de mediu PMD (physical medium dependent) asigură funcţii referitoare la
multiplexarea canalelor (dacă reţeaua este implementată cu cablu STP sau fibră optică), codarea NRZ a
datelor pentru transmitere, transmiterea şi recepţia datelor în mediu şi controlul stării legăturii fizice
între nod şi hub.
Operarea în mediu se poate face fie în modul semiduplex HDX (half-duplex), fie total duplex FDX
(full-duplex). Controlul legăturii este însă obligatoriu să se facă în mod FDX. Pentru aceasta procedura
de control a stării legăturii (link-status control) foloseşte o combinaţie de două tonuri de joasă frecvenţă,
combinaţie ce codifică starea legăturii între hub şi nod.
Reţeaua Ethernet 100 Base X şi standardul IEEE 802.13
Organizaţiile de standardizare au creat grupuri speciale de lucru pentru reproiectarea unei reţele Ethernet
care urmează să lucreze la viteze mai mari decât varianta obişnuită. Astfel a apărut standardul 802.13
(pentru reţea lOOBaseX sau Fast Ethernet).

O reţea Fast Ethernet utilizează aceeaşi metodă de acces la mediu, aceleaşi cabluri şi conectori precum
Ethernet tradiţional dar este de 10 ori mai rapidă.
Fast Ethernet este definită pentru trei implementări fizice diferite:
• reţea lOOBaseTX
utilizează cabluri torsadate UTP de categoria 5, câte două perechi de fire pentru fiecare direcţie de transmisie; ea
foloseşte aceleaşi perechi de fire şi configuraţii de pini, aceeaşi topologie ca reţeaua lOBaseT. În plus, ea
lucrează full duplex la 100 Mbit/s, şi pentru a asigura compatibilitatea la nivelul Fizic cu standardul FDDI,
utilizează codarea 4B/5B.
• reţea lOOBaseFX
utilizează fibra optică multimodală; constituie dezvoltarea reţelei de tip 1 OBaseFL, folosită pentru legături punct
- la - punct, pe o lungime de până la 2 km. Reţeaua lOOBaseFX are aceeaşi utilitate, asigură aceeaşi distanţă de
legare între două repetoare, dar la viteză de 100 Mbit/s, în mod full duplex.
• reţea 100BaseT4
Foloseşte cablurile torsadate UTP cu patru perechi de fire, categoria 3;
Parametrul care s-a modificat esenţial pentru o reţea Fast Ethernet faţă de reţeaua Ethernet tradiţională
la 10 Mbit/s, este domeniul de coliziune. La o viteză de transmisie de 10 ori mai mare, domeniul de
coliziune scade; practic, acesta se traduce prin faptul că dacă într-o reţea Ethernet la 10 Mbit/s puteau
exista patru repetoare (cinci segmente), la o reţea Fast Ethernet nu ar mai putea exista decât unul.
Aceasta implică schimbarea topologiei reţelei Fast Ethernet, pentru a nu exista mai mult de
două repetoare cascadate. Deci locul repetoarelor îl iau unităţile de comutare de pachete (fie hub multi-
port, fie bridge sau ruter), unităţi care nu propagă semnalele de coliziune, separând domeniile de
coliziune.
Reţelele tradiţionale de tip CSMA/CD sau Token Ring sunt de tip „shared networks", în sensul că
staţiile conectate împart banda oferită de mediul de transmisie operând în modul de lucru semi-
duplex HDX.
Tendinţa actuală utilizarea unui mediu dedicat, reţelele fiind bazate pe legături punct - la -punct, full
duplex FDX. Aceasta se realizează prin utilizarea elementelor de comutare LAN (LAN switch -
bridge multiport- cu posibilitatea comutării foarte rapide a pachetelor de la un port la altul). O astfel de
reţea locală este de tip Switched Ethernet.
O altă modalitate de sporire a vitezei este folosirea acelor medii care permit operarea full-duplex
FDX. Pentru reţelele Ethernet cu legături FDX se recomandă utilizarea cablului torsadat UTP cu
patru perechi de fire, cablului torsadat STP cu două perechi de fire şi a fibrei optice. Cablul coaxial nu
poate fi folosit pentru legături FDX, deci nu este prevăzută utilizarea sa pentru reţele HSLAN.

Reţeaua Gigabit Ethernet

Dezvoltarea reţelelor Ethernet continuă în aceşti ani cu propunerea de standard şi realizarea reţelei
Ethernet la 1000 Mbit/s- Gigabit Ethernet (1000BaseT,1000BaseLX).
Gigabit Ethernet defineşte acelaşi format de cadru, foloseşte metoda de acces CSMA/CD, are
aceleaşi mecanisme de control şi management ca reţeaua tradiţională, operează în mod full duplex şi
poate suporta viteze de 100 de ori mai ridicate.
Ca medii fizice propuse, se preconizează utilizarea a cablului torsadat de categoria 5, folosirea unor noi
tipuri de cablu de categoria 6 (200 MHz) şi7 (600 MHz), aflate în curs de standardizare.
Fibra optică constituie mediul pe baza căruia se vor realiza reţele de tip:
• 1000BaseSX ( care foloseşte laser cu frecvenţă mare - Short Wave Laser)pentru legături
mai scurte de mare capacitate.
• lOOOBaseLX (Long Wave Laser), pentru realizarea de legături lungi de tip backbone pentru
interconectarea diverselor reţele.
Standardele 1000 SX folosesc fibre optice multimod în două variante: cu diametrul miezului de 62,5 sau
50 microni, permit distanţe între staţii de ordinul a 500m şi funcţionează pe lungimi de undă de 1780
nm. Fibrele monomod folosite în 1000 LX au diametrul miezului în jur de 9 microni folosesc laseri pe
11300 nm, permiţând distanţe de circa 3 Km între staţii.

Cap. 10. Aparate de măsura OTDR

Singurul lucru pe care îl au în comun toate aparatele pe baza de unde luminoase este conectarea cu alte
reţele de abonaţi sau cu dispozitive de testare.
Cel mai bun produs din lume cu cel mai bun spectru este neutilizabil dacă nu poate fi conectat
corespunzător. Nu doar domeniul lungimilor de undă al echipamentelor a crescut, dar şi cursa a fost
începută de acum 10-15 ani pentru a găsi cel mai bun conector de fibră.
HP este unic în promovarea soluţiilor pentru optomăsurători pentru toate aspectele reţelei de fibre
optice, de la cercetare şi dezvoltare până la utilizarea acestor tehnologii în reţea, unde
performanţele echipamentelor sunt necesare.
OTDR-ul (Optical Time Domain Refiectometer - Aparat de măsurat în domeniul timp a reflexiilor
optice) este principalul aparat folosit pentru joncţionarea şi întreţinerea legăturilor cu fibre optice.
Acesta permite ca o linie de legătură să fie măsurată de la un capăt la celălalt. OTDR-ul emite pulsuri
de lumină de la o sursă cu diodă laser în fibră. Lăţimea pulsului este de obicei selectabilă de către
utilizator. Semnalele caracteristice de la joncţiuni şi din fibra însăşi se întorc reflectate la OTDR. De
aici semnalul este îndreptat printr-un cuplor spre receptor unde este convertit în semnal electric şi în
final analizat şi afişat pe ecranul OTDR-ului.
OTDR-ul măsoară diferenţa de timp dintre momentul transmiterii semnalului şi momentul întoarcerii
acestuia. Valoarea de timp este multiplicată cu viteza luminii în fibră pentru a calcula distanţe.
Astfel OTDR-ul afişează puterea relativă a semnalului întors în funcţie de distanţă.

Cu aceste informaţii caracteristica principală a liniei este determinată:

distanţa - localizarea caracteristicilor liniei, a sfârşitului de fibră sau a întreruperilor.
pierderile - de exemplu pierderea la o joncţiune individuală sau pierderea totală pe toată lungimea
legăturii.
atenuarea ~ a fibrei în legătură.
reflexia ~ mărimea reflexiei ( sau a pierderilor de întoarcere a unui eveniment).
Ce se poate face cu OTDR-ul ?
Se poate verifica şi documenta calitatea unei linii.
Se pot localiza discontinuităţile unei linii. O discontinuitate reprezintă un eveniment din linie
( joncţiune mecanică, joncţiune sudată, conexiuni, ruperi de fibră, etc).
OTDR-ul măsoară:
- localizarea discontinuităţilor unei legături
- atenuarea fibrei în legătură
- pierderile unei discontinuităţi
- reflexia unei discontinuităţi
- pierderile totale din linie
OTDR-ul se foloseşte pentru:
- instalare şi verificare
- întreţinere
- localizarea defectelor
- identificări de fibră
- testarea fibrei de la distanţă
În timpul montării ( instalării ) fibrei optice, un OTDR este utilizat pentru a fi siguri că joncţiunile
şi conexiunile au pierderi mici ( şi reflexii mici în marea majoritate a cazurilor ), aceste pierderi
nefiind provocate de îndoiturile sau deformările fibrei şi în final dacă pierderea totală a liniei se
încadrează în limitele admise.
Pentru întreţinere legătura trebuie periodic verificată cu OTDR-ul pentru a se constata eventualele
deranjamente. Dacă legătura este întreruptă ( fibra a fost tăiată accidental) OTDR-ul va fi utilizat
pentru localizarea deranjamentului.
Pulsul invers

OTDR-ul primeşte şi afişează nu doar semnalele de la discontinuităţi dar şi de la fibra însăşi. Acest
semnal este cunoscut sub numele de Pulsul invers (backscatter).
În timp ce străbate fibra lumina este atenuată, acest efect numindu-se împrăştierea Raleigh. Aceasta
este cauzată de mici schimbări ale indicelui de refracţie a sticlei care se găsesc continuu dealungul
fibrei. O fracţiune din pulsul de lumină va fi întoarsă spre OTDR acesta fiind pulsul invers. Receptorul
OTDR-ului este făcut să fie foarte sensibil deci poate să detecteze semnale foarte mici (normal
detectează un semnal întors din fibră care a fost atenuat între (40-80) dB.

Este foarte important ca OTDR-ul să poată măsura pulsul invers deoarece schimbările în nivel ale
acestuia determină pierderile dealungul liniei.
Pulsul invers pentru fibre monomod este tipic intre (-48,-52) dB pentru lungimi de undă de 1310
nm şi este între (-31,-38) dB pentru lungimi de undă de 1550 nm.

Indicele de refracţie
Indicele de refracţie este un număr, n, utilizat pentru a exprima raportul dintre viteza luminii în
vid şi viteza luminii în fibră. Indicele de refracţie al fibrei de măsurat trebuie să fie bine cunoscut şi
introdus în OTDR.
Indicii de refracţie sunt tipic între (1,4-1,5).
Valoarea exactă este furnizată de către producător.
Indicele de refracţie este important pentru calcularea cu exactitate a distanţelor.
Dacă valoarea indicelui de refracţie este dată cu o toleranţă de 0,1% distanţa tuturor
discontinuităţilor din fibră va fi aflată cu o toleranţă de 0,1%.

Tipic coeficienţii de refracţie sunt:

fibră monomod 1550 nm n=l,458
fibră monomod 1310 nmn=l,471
fibră multimod 850 nm n=l,496
fibră multimod 1300 nm n=l,491
* Fibra optică pozată la calea ferată este fibră monomod pentru care coeficienţii de refracţie sunt:
n= 1,4681 pentru 1550 nm n= 1,4675 pentru 1310 nm
Discontinuităţi nereflexive
Joncţiunile sudate şi îndoiturile fibrei cauzează pierderi, dar în general nu produc reflexii. Pe ecranul
OTDR-ului acestea apar ca nişte căderi bruşte ale nivelului caracteristicii pulsului invers. Diferenţa de
nivel reprezintă pierderile acelei discontinuităţi.

Fenomenul de amplificare

OTDR-ul măsoară pierderile pe joncţiuni prin comparaţia între pulsul invers măsurat iniţial şi după
joncţiune. Pierderile pe joncţiune produc o scădere a nivelului pulsului invers după joncţiune faţă de
nivelul de dinaintea joncţiunii. Oricum, dacă fibra după joncţiune are un coeficient de întoarcere
mare, (dacă produce un nivel mai mare al pulsului invers faţă de pulsul invers recepţionat în mod
normal din fibră) pulsul invers va fi mai mare după joncţiune decât înaintea ei.
PENTRU A AFLA PIERDERILE REALE DIN JONCŢIUNE,
TREBUIE MĂSURATA
JONCŢIUNEA DIN
AMBELE CAPETE AL
FIBREI
O joncţiune nu
poate produce
amplificare;
poate produce
doar pierderi deoarece este pasivă. Oricum OTDR-ul, din cauza felului în care măsoară pierderile
joncţiunilor, adesea afişează amplificări. Dacă o anumită joncţiune arată că produce o amplificare,
totdeauna caracteristica va fi crescătoare în acel punct, indiferent ce marcă de OTDR se foloseşte.
În acest caz singurul mod de a afla valoarea reală a pierderilor este să se măsoare acea joncţiune cu
OTDR-ul conectat şi la celălalt capăt al fibrei şi să se facă medierea celor două pierderi citite
(numită media celor două moduri-two way averaging).în general dacă q joncţiune arată că produce
amplificare înseamnă că pierderile prin ea sunt foarte mici.

Discontinuităţi reflexive
Conexiunile mecanice şi crăpăturile din fibră cauzează amândouă pierderi şi reflexii. Pierderile sunt
determinate de schimbarea nivelului pulsului invers. Fluxul luminos întors spre OTDR (care permite
aprecierea pierderilor) va fi determinat de amplitudinea reflexiei la suprafaţa discontinuităţii suprapus
peste pulsul invers.

Măsurarea pierderilor şi a reflexiei primului conector

5dB/div

2 0 0 m/d i v
ORICE FIBRA DE LANSASE CONECTATA EXTERN SAU
INTERN (PRIN CONSRUCTIA OTDR-ului) POATE FI
UTILIZATA PENTRU MĂSURAREA PIERDERILOR
CORDONULUI DE MĂSURA
Pierderile interne şi pierderile prin reflexie ale cordonului de măsură câteodată trebuie să fie măsurate
pentru a se verifica dacă este vreo problemă cu el. Aceasta poate să fie făcută având un alt cordon de
măsură în OTDR sau extern (cu conector).
Este foarte important ca să fie curate conectoarele, un conector murdar producând pierderi şi poate
reflexii mari care măresc zonele oarbe (zone care nu pot fi citite).
Sfârşitul de fibră

Sunt două posibilităţi de sfârşit de fibră:

Primul - dacă sfârşitul de fibră a fost tăiat pe o suprafaţă perpendiculară sau dacă a fost
instalat un conector, reflexia va fi de 4%, aceasta fiind reflexia Fresnel.
Al doilea - dacă fibra este ruptă, suprafaţa neregulată provoacă dispersia luminii, deci nu va exista
reflexie. în acest caz semnalul afişat are o simplă cădere de la nivelul pulsului invers până la nivelul de
zgomot al OTDR-ului
Este posibil ca pentru o fibră ruptă să se producă reflexie, însă nu va avea o amplitudine aşa de mare ca
amplitudinea citită pentru o suprafaţă finală tăiată perpendicular şi / sau lustruită.

Tipuri de fibre folosite Fibre şi conectori

Fibrele monomod au dimensiunile 9/125 um.
Fibrele multimod au dimensiunile 50/125 um sau 62,5/125 um.
Amândouă aparatele OTDR au o varietate de moduri de măsurat fibre monomod. De asemenea MiniOTDR-ul
are o varietate de moduri de măsurat fibre multimod.
Cerinţele pentru fibre sunt viteze mai mari, atenuări mai mici pe km, puteri de lansare mai mari
şi preţuri cât mai mici
O putere mai mare nu este neapărat mai bună pentru utilizator, pentru că aceasta poate arde particulele de
praf din interiorul conectorilor. Dacă acest lucru se întâmplă măsurătoarea va fi eronată.
Pentru reţelele LAN de obicei se folosesc fibre multimod. Sunt mai puţin costisitoare şi de obicei acoperă
distanţe mai scurte decât fibrele monomod.
Lungimile de undă folosite pentru fibre multimod sunt 850 nm şi 1300 nm. Pentru fibrele monomod se
folosesc lungimile de undă de 1310 nm şi 1550 nm.

3.2 Folosirea cordoanelor de măsură

Dacă un cordon de măsură monomod este folosit pentru măsurarea fibrei multimod, sau dacă se foloseşte un
cordon de măsură multimod de 50 um pentru măsurarea fibrei multimod de 62,5 um sau 100 um, este posibil
ca distanţele să fie măsurate cu exactitate dar atenuările vor fi măsurate eronat.

Aceasta se întâmplă datorită faptului că lansarea pulsului de lumină se face dintr-un mediu cu diametru mai
mic într-un mediu cu diametru mai mare, şi acesta din urmă nu se umple complet, rezultând erori la măsurarea
pierderilor.
Dacă un cordon de măsură multimod se foloseşte pentru măsurarea fibrei monomod va rezulta o pierdere de
putere când se lansează pulsul de lumină dintr-un diametru de 50 um sau 62,5 um intr-un diametru de 9 um
şi de asemenea se reduce şi domeniul de măsură (distanţa maximă pe care o poate scana aparatul).
Tipuri de conectori utilizaţi la măsurarea cu OTDR-ul
_DREPT, FARA CONTACT DREPT, CU CONTACT UNGHIULAR; CU CONTACT

Conectorii pot fi lustruiţi drept sau sub un anumit unghi şi pot fi cu sau fără contact. În general lustruirea
depinde de tipul de conector.
Drept, fără contact. Capătul conectorului este lustruit pe o suprafaţă plată, perpendicular pe axa fibrei. In
conector, capetele de fibră sunt perpendiculare pe axa fibrei şi între ele va fi o lentilă de aer, datorită
construcţiei mecanice. Această lentilă de aer produce o reflexie de aproximativ 4% adică pierderi de
întoarcere de 14 dB. Acesta este cel mai defavorabil caz pentru conectori. Se foloseşte la fibre multimod.
Drept, cu contact (PC phisical contact - contact fizic). Capătul conectorului este perpendicular pe axa fibrei,
dar este lustruit sub formă de calotă convexă. Aceasta determină contactul fizic dintre capetele celor două
fibre, aceşti conectori numindu-se de tip 'PC (exemplu FC/PC, ST/PC). Se foloseşte la fibre monomod.
pierderile de întoarcere sunt mai mari (reflexii mai mici) cam 30 dB.
Unghiular cu contact (APC angle phisical contact - contact fizic unghiular). Se foloseşte doar la fibre
monomod. Capătul conectorului este lustruit sub un unghi (de obicei 8° faţă de planul perpendicular pe
axa fibrei) .Acest lucru determină ca lumina reflectată să treacă prin cămaşa fibrei mai mult decât lumina
care întoarce în fibră. Acest tip de conector are cel mai înalt grad de pierderi de întoarcere. În plus,
conectorii sunt lustruiţi sub formă de calotă convexă permiţând contactul celor două fibre astfel că se reduc
suplimentar reflexiile întoarse în fibră. Acest tip de conector are pierderile de întoarcere de ordinul (70-80)
dB sau mai bune. Cele mai comune tipuri sunt FC/APC, SC/APC, DIN/APC (sau DIN 4108).Datorită
reducerii luminii reflectate se reduce zona oarbă de după conexiune.
Conectori de fibră
Conectorii de fibră de tipul drept, cu contact (FC/PC) au :
- pierderi pe joncţiune de (0,1 - 0,3) dB.
- pierderi de întoarcere mai mari ca 45 dB.

Principalele cerinţe pentru o bună conectare sunt:

- pierderile pe joncţiune (cât mai mici)
- pierderile de întoarcere (cât mai mari)
- repetabilitatea sau numărul de conectări-deconectări (cât mai mare)
- durabilitatea-rentabilitatea (cât mai bună)
Sunt câteva grupe de conectori :
- drept, cu contact
- drept, fără contact
- unghiular, cu contact
- unghiular fără contact
Un OTDR este în principiu echipat cu conectori dintre aceste tipuri de conectori, de obicei cu tipurile drept
cu contact şi unghiular cu contact. Amândouă au pierderi de întoarcere mari şi pierderi pe joncţiune mici.
Pierderile de întoarcere mari sunt importante deoarece reduc reflexiile de la suprafaţa conectorului şi
micşorează zona oarbă de după conexiune.
Conectorii de fibră de tipul unghiular cu contact (FC/APC) au :
- suprafaţa înclinată cu 8° faţă de planul perpendicular pe axa fibrei
- pierderi pe joncţiune de (0,2-0,5) dB
- cele mai bune pierderi de întoarcere (mai mari decât 60 dB)
Ambele OTDR-uri au o opţiune (opţiunea nr. 022) care furnizează unghiul conectorului de ieşire.
Avantajul utilizării conectorului unghiular este că micşorează zonele oarbe de după conexiune.
Multe sisteme de mare viteză sau legături CATV utilizează conectori unghiulari pentru a reduce reflexiile
întoarse în fibră, deoarece laserii de mare viteză sunt foarte influenţaţi de aceste reflexii.
Conectorii unghiulari sunt mai dificil de construit cu exactitate, de aceea atenuările pe conexiune sunt
ceva mai mari. De asemenea mai au un mic dezavantaj fiind dependenţi de polarizare. Pierderile pe
conexiune pot schimba cu câteva zecimi de dB stările de polarizare.
Curăţarea conectorilor
Curăţarea conectorilor nedeterioraţi este esenţială pentru o bună măsurătoare.
Se întrerupe emisia de lumină.
Se verifică toţi conectorii, dacă sunt deterioraţi se schimbă.
Se curăţă folosind procedurile bine stabilite (cele arătate în ghidul de buzunar).Particulele de praf sunt
mici, dar în comparaţie cu miezul de 9 um al fibrei, pot fi considerate mari şi pot obtura parţial sau total
capătul fibrei.
Pentru o bună conexiune conectorii trebuie să fie curaţi şi nedeterioraţi. Reguli generale:
- se suflă murdăria cu aer curat sub presiune
- se utilizează alcool izopropilic şi un pămătuf din bumbac
- se utilizează o cârpă moale pentru a îndepărta particulele dizolvate
- se suflă cu aer sub presiune pentru a îndepărta orice alte fragmente rămase pe suprafaţa conectorului
- se cercetează suprafaţa conectorului de zgârieturi şi particule arse şi se remediază aceste neajunsuri.
Pentru mai multe informaţii se va cerceta ghidul de buzunar.
Măsurătorile cu OTDR-ul Domeniul dinamic
SE ADUNA RAPORTUL SEMNAL/ZGOMOT CERUT LA PIERDERILE DIN LINIE PENTRU A DETERMINA DOMENIUL DINAMIC NECESAR
Domeniul dinamic este un factor important ce afectează şi calitatea măsurătorilor cu OTDR-ul.
În figură se arată raportul semnal / zgomot necesar pentru a vedea cu certitudine locul joncţiunilor.
Tehnologia de astăzi permite ca pierderi pe joncţiuni mai mici de 0,1 dB să fie remarcate. Deci pentru
verificarea acestor joncţiuni de pe toată linia de legătură este necesar un domeniu dinamic mare.
In acest exemplu este afişată o linie cu 31 dB atenuare totală. Pentru a măsura joncţiuni de 0,1 dB
la sfârşitul liniei, este necesar un domeniu dinamic de 39,5 dB.
Domeniul dinamic este diferenţa în dB dintre nivelul iniţial al pulsului de lumină şi pragul (nivelul)
de zgomot. Pentru a putea măsura pierderi în joncţiune cât mai mici, trebuie ca raportul semnal
zgomot să fie cât mai mare conform tabelului:

Sunt două referinţe pentru domeniile dinamice :

vârf - este diferenţa în dB până la nivelul de vârf al pragului de zgomot.
medie(SNR=l) - reprezintă diferenţa în dB până la nivelul mediu al pragului de zgomot. Aceasta
îmbunătăţeşte cu aproximativ 2 dB domeniul dinamic însă mai folosit este domeniul dinamic cu
referinţă la vârf.
162
Întrebare: Ce pierderi totale (în dB) sunt acceptate în linie, dacă se doreşte să se măsoare o pierdere de
0,02 dB într-o joncţiune chiar lângă sfârşitul liniei ? Se foloseşte un modul cu 40 dB domeniul
dinamic instalat în OTDR.
Răspuns: 40 dB -12 dB = 28 dB pierderi totale.
Domeniul de măsură al OTDR-ului este definit ca atenuarea maximă ce poate fi localizată între
poarta optică de ieşire a OTDR-ului şi şi o discontinuitate ce va fi măsurată, pentru care
instrumentul este capabil să măsoare în limitele erorilor admise.
Pentru a putea măsura anumiţi parametri ai liniei, domeniul de măsură trebuie să fie funcţie de
domeniul dinamic (DD) ca în tabelul de mai jos (referinţa medie a domeniului dinamic).

Distanţa care poate fi măsurată

Distanţa maximă care poate fi măsurată depinde de atenuarea din fibră şi de domeniul dinamic al
OTDR-ului. Pentru a măsura fibre lungi, sau pentru a măsura rapid fibre scurte, trebuie un domeniu
dinamic mare.

Este greşită idea că distanţa maximă care poate fi setată pe scara OTDR-ului arată ce lungime maximă
de fibră poate fi măsurată. Acest lucru nu este adevărat. Domeniul dinamic şi atenuarea în fibră (în dB
pe km) determină lungimea maximă care poate fi măsurată. Pulsul invers nu poate fi sesizat după
punctul unde caracteristica intersectează pragul de zgomot. Extinzând scala se va afişa o arie mai mare
de zgomot.
Chiar dacă fibra nu este lungă, sau dacă are atenuare mare, se va dori un domeniu dinamic mare,
pentru o mai bună precizie a măsurătorilor rapide când se setează minimul timpului de mediere.
Zona oarbă sau rezoluţia a două puncte

In timp ce domeniul dinamic determina cat de departe se poate analiza fibra, zonele oarbe determina
cat de in amanunt si cat de apropiate pot fi doua discontinuitati pe care OTDR-ul le poate masura.
Zonele oarbe sunt zone care apar datorita reflexiilor aparute la jonctiunile sau conexiunile mecanice,
care tind sa satureze receptorul OTDR-ului. O zona oarba apare totdeauna la nivelul suprafetei de
separatie intr-o conexiune mecanica si la toate celelalte reflexii aparute dealungul fibrei.
Sunt doi parametri pentru zonele oarbe care acum au fost in mare masura acceptate in industrie:
atenuarea zonei oarbe - este distanja de la inceputul reflexiei pana la punctul unde nivelul receptorului
a revenit la +0,5dB fata de pulsul invers din momentul reflexiei (minim 20m). Unele documentatii
(BELLCORE) prevad +0,1 dB . Dupa acest punct OTDR-ul poate masura din nou atenuari si pierderi,
pentru ca se poate receptiona din nou pulsul invers.
momentul zonei oarbe - este distanta de la inceputul reflexiei pana la punctul unde caracteristica
amplificata a scazut fata de nivelul maxim cu l,5dB (minim 4m). Dupa aceasta distanta o alta reflexie
poate fi identificata. Oricum, pierderile si atenuarea nu pot fi masurate.
Zonele oarbe se mai numesc si rezolutia a doua puncte, deoarece determina cat de apropiate
pot fi doua discontinuitati care pot fi detectate.
Zonele oarbe se doresc a fi cat mai scurte cu putina.
Utilizarea cordoanelor de masura lungi (fibre de lansare) pentru eliminarea zonelor
oarbe
Cordonul de masura (fibra de lansare) trebuie sa fie mai lung decat atenuarea zonei oarbe.
DOAR 0 FIBRA DE LANSARE SUDATA LA FIBRA TESTATA POATE AXITA LA ELIMINAREA ZONEI OARBE DATORATE ONECTORULUI OTDR-ului.
Orice reflexie, inclusiv cea produsa la suprafata portii optice de ies.ire a OTDR-ului cu cordonul de masura,
produce o zona oarba. Reflexia va satura receptorul OTDR-ului si se va mentine pe durata unui puls. Dupa
ultimul puls se observa o revenire exponentials (o coada). Dupa aceasta, OTDR-ul poate masura pulsul
invers. Aceasta zona oarba se observa adesea pentru 10s la metru pentru pulsuri scurte, sau 100s la metru
pentru pulsuri lungi necesare masuratorilor distantelor mari.

Denumirea este de fibre de lansare, deoarece zona oarba produsa de suprafata conectorului, va se gasi in
interiorul cordonului de masura si va permite un inceput bun pentru masurarea fibrei testate. Aceasta doar in
cazul cand conectarea la fibra testata se face printr-o jonctiune nereflectiva.
Singura modalitate este de a folosi o jonctiune sudata, ceea ce inseamna ca trebuie folositamasina o de
sudat (splicemachine), fibra testata neavand inca montat conectorul. Daca fibra de lansare este atasata la
fibra de test printr-un conector, o alta zona oarba va apare in fibra testata deviind astfel
de la scopul propus.
Utilizand un conector unghiular la intrarea in OTDR, se poate reduce lungimea zonei oarbe.
Domeniul dinamic depinde de - latimea pulsului luminos -
- timpul de mediere
- felul OTDR-ului
Zona oarba depinde de - latimea pulsului luminos
- suprafetele reflective
- felul OTDR-ului
In continuare vor fi examinati parametri care afecteaza domeniul dinamic si zona oarba. De semnalat ca unii
parametri afecteaza deopotriva domeniul dinamic si zona oarba. De obicei aceasta inseamna compromis si
mult timp pentru optimizarea unui domeniu dinamic mare si zone oarbe mici.
Majoritatea OTDR-urilor permit utilizatorilor sa selecteze latimea pulsului de lumina. Un puls mare, la
aceeasi valoare de varf, confine mai multa energie decat unul scurt. Deci un puls mare produce un semnal
intors mai mare (un nivel mai mare al pulsului invers) decat un puls scurt, inseamna ca un puls mare
mareste domeniul dinamic.
Utilizand un puls mare apar consecinte.Zonele oarbe devin mai man.
Un puls mic inseamna zone oarbe mai mici permitand ca douajonctiuni mecanice apropiate sa fie
detectate. Insa un puls mic implica un domeniu dinamic prea mic pentru a vedea clar sfarsitul fib dera.
Pulsul mare implica un domeniu dinamic suficient pentru a vedea pulsul invers clar pana sfarsitul
la fibrei,
dar zonele oarbe se maresc, reducand rezolutia dintre doua jonctiuni mecanice apropiate.
OTDR-ul trimite pulsuri de lumina repetitive in fibra. Rezultatele tuturor pulsurilor sunt mediate. In
acest fel zgomotul aleator la receptie mediat scade in timp. Pe ecranul OTDR-ului pragul de zgomot scade cu
timpul. Asteptand mai mult, domeniul dinamic creste. Imbunatatirile substantiate apar cam in primul minut.
Dupa aceasta, imbunatatirea pragului de zgomot scade, (aceeasi imbunatatire otyinuta intr-o prima
perioada de timp va fi realizata dupa aceasta intr-o perioada cel putin dubla de timp).
Multe OTDR-uri sunt setate implicit pentru un domeniu dinamic aflat dupa 3 min. de medieri (BELLCORE
TR).
Dupa cum se observa, obtinerea unui domeniu dinamic mare inseamna timp. Iata de ce, HP furnizeaza
module cu diferite domenii dinamice. Un modul cu domeniul dinamic mai sensibil cu ldB, poate reduce la
jumatate timpul de mediere. Modulele OTDR-ului pot man cu 4dB domeniul dinamic, daca se masoara 3
min. in loc de 10 s. Modulele dinamice man nu sunt numai pentru distance lungi, ele salveaza de asemenea
timp pentru toate masuratorile.
Tipul ODTR-ului are un efect major asupra domeniului dinamic si a zonelor oarbe, pe care le poate
obtine. Tipul receptorului OTDR-ului este important. Exista doua Tipuri de OTDR-uri.
ODTR-uri de inalta rezolutie. La acest tip de OTDR, receptorul are o latime de banda lata. In
domeniul timp aceasta inseamna zone oarbe inguste. Oricum, zgomotul in receptor este proportional cu
latimea de banda, deci acest tip de ODTR are un prag de zgomot ridicat si implicit un domeniu
dinamic redus. OTDR-urile de malta rezolujie de obicei utilizeaza pulsuri cu latime mica, pentru a obtine
zone oarbe mai mici. Acest lucru reduce domeniul dinamic deoarece nivelul pulsului invers va fi mai mic.
ODTR-uri de distanta lunga. La acest tip de ODTR, latimea de banda a receptorului este ingusta, pentru
a reduce pragul de zgomot si pentru a creste domeniul dinamic. Aceasta incetineste top i de tranzitie
de la receptie si rezulta zone oarbe mai mari. OTDR-rile de distanta lunga utilizeaza pulsuri cu latime
mare care maresc domeniul dinamic dar de asemenea contribuie la marirea zonelor
PRECIZIA DISTANTEI ESTE IN FUNCTIE DE PRECIZIA BAZEI DE TIMP, DE ESANTIONUL DE DISTANTA A , DE INDICELE DE
REFRACTIE SI DE FACTORUL DE CABLARE

Factorul de cablare. OTDR-ul măsoară lungimea fibrei, care de obicei este mai mare decât
lungimea cablului (pentru a permite întinderea) .Pentru a afla lungimea cablului trebuie
cunoscut factorul de cablare.
Precizia distanţei dată de OTDR depinde de obicei de lăţimea eşantionului şi de precizia bazei
de timp. Dacă pentru acestea precizia poate fi chiar bună, trebuie avut în vedere că erorile
datorate setării indicelui de refracţie cauzează erori mult mai mari.

Mascarea optică
O mască este un comutator opto-acustic, plasat înaintea receptorului OTDR-ului.
Este folosită la reducerea zonelor oarbe care sunt cauzate de reflexii. În timp ce receptorul
OTDR-ului este foarte sensibil pentru a putea distinge pulsul invers ce are un nivel scăzut de
putere, reflexiile pot fi cu peste 50 dB faţă de acesta, producând saturaţia receptorului. Lăţimea
zonei oarbe este în principal datorată timpului necesar receptorului să revină la nivelul de
recepţie al pulsului invers.
Scopul măştii este de a bloca lumina către receptor pe timpul reflexiei (la fiecare dintre ieşirea
conectorului aparatului sau orice pereche de conectori). în acest fel receptorul niciodată nu va
ajunge în saturaţie şi revenirea va fi mai rapidă, reducând zonele oarbe. Pe ecranul OTDR-ului
semnalul cade spre pragul de zgomot în timpul cât masca este activă. Aceasta înseamnă că pulsul
invers nu este vizibil în acest timp, acolo fiind o zonă oarbă datorită măştii. O unică dar
costisitoare tehnologie.
Tipic pentru OTDR-urile cu mască, atenuarea zonelor oarbe poate fi semnificativă. Oricum,
cele mai bune performanţe pot fi atinse plasând măşfile manual (nu automat), însă acest lucru
este foarte delicat. Normal, doar un utilizator experimentat poate executa această operaţie care
de altfel consumă mult timp pentru poziţionarea corectă a măştilor pentru a obţine cele mai
bune rezultate, aceasta implică plasarea măştilor în locurile de reflexie, executarea de
măsurători şi tot aşa până când rezultatul obţinut este cel scontat. Acesta este evident un proces
obositor şi îndelungat, şi deşi există şi un procedeu de plasare a măştilor automat, zonele oarbe
în acest caz sunt mult mai rele.
Pierderile de întoarcere şi reflexia
Pentru că transmisiile de mare viteză pe legături de tip Telecom sau CATV folosesc laseri
complecşi (de exemplu laser DFB), care sunt foarte sensibili la reflexii, măsurătorile reflexiilor
fiecărei discontinuităţi din linie sau pierderile de întoarcere de pe întreaga linie trebuie
cunoscute.
CONECTOR

PIERDERILE DE ÎNTOARCERE SUNT UN IMPORTANT PARAMETRU DEOARECE MULŢI LASERI POT FI PERTURBAŢI DE REFLEXII
Domeniul dinamic - determină cât de departe în fibră se pot măsura mici discontinuităţi, atât

cât timpul de mediere este suficient pentru ca acestea să fie observate. Distanţa de măsură
poate fi crescută prin creşterea lăţimii pulsului de lumină sau a timpului de mediere.
Zona oarbă - afectează distanţa de la o reflexie faţă de care se poate observa o joncţiune sudată
sau o pierdere. Zona oarbă determină cât de apropiate pot fi două discontinuităţi refiective ce
pot fi observate. Această rezoluţie poate fi îmbunătăţită prin micşorarea lăţimii pulsului de
lumină.
Precizia distanţei - precizia localizării unei discontinuităţi este determinată de eşantionul de
lungime, eroarea bazei de timp, indicele de refracţie şi lăţimea pulsului.
Optimizarea domeniului dinamic - implică un domeniu dinamic mai mare dar zone oarbe mai
lungi.
Optimizarea rezoluţiei - Implică un domeniu dinamic mai mic dar şi zone oarbe mai mici şi
rezoluţia dintre discontinuităţi mai mare.