Rețele de calculatoare - RC

Doru BALAN, Ph.D, eng.

Doru.Balan@usv.ro

Rețele de calculatoare / III AIA

Rețele de calculatoare / IV EA

V
Definitii…
 Prin reţea de calculatoare se înţelege un număr de echipamente de procesare a
informaţiei conectate între ele şi capabile să schimbe mesaje.
 Altfel spus, reţeaua de calculatoare este un ansamblu de sisteme interconectate prin
intermediul unor medii de comunicaţie, asigurându-se în acest fel utilizarea în comun
de către un număr mare de utilizatori a tuturor resurselor fizice (hardware, periferice),
logice (aplicaţii software) şi informaţionale (baze de date) de care dispune ansamblul
de calculatoare conectate.
 Spunem că două sau mai multe calculatoare sunt interconectate dacă sunt capabile
să schimbe informaţii între ele. Dacă acestea îşi pun la dispoziţie reciproc resursele,
proces numit partajare, atunci putem spune că acestea lucrează în reţea.
Clasificarea retelelor dupa marime
Distanţa Tip reţea

0,1 m module sau plăci de circuite

1m sisteme PAN

10 m reţea de încăpere

100 m reţea în clădire LAN

1 km reţea în campus
INTRANET
10 km reţea în localitate MAN

100 km reţea naţională

1000 km reţea continentală WAN

10.000 km reţea mondială INTERNET

Protocoale…

 Definirea tipului propriu-zis de reţea se realizează

pe baza modului cum sunt vehiculate datele în
reţea, adică pe baza unor reguli de comunicare.
 Un set de reguli de comunicare care guvernează
transferul informaţional între sisteme se
numeşte protocol de comunicaţie.
 Aceste protocoale, reglementate prin standarde
internaţionale, definesc modul fizic de vehiculare a
informaţiei, organizarea datelor, modul de gestiune
a traficului, controlul erorilor de comunicaţie etc.
LAN
 Reţelele locale (LAN) sunt în general reţele private, localizate într-un anumit areal.
 Parametrii liniilor de comunicaţie fac ca timpul de transmisie să fie limitat şi predictibil.
Ele utilizează o singură cale de comunicaţie, semi-duplex sau duplex, functionând la
viteze tipice cuprinse între 10 şi 100 Mbps, dar şi mai mari, reţelele locale de tip
GigaBit (1 Gbps) fiind deja larg răspândite.
 În LAN-urile Ethernet, cele mai utilizate, topologia logică utilizează tehnica difuzării
(broadcast): datele transmise de o gazdă (host) sunt recepţionate de toate celelalte
staţii conectate la mediul de transmisie.
 Se ştie că dacă două staţii dintr-o reţea încearcă să transmită în acelaşi timp, apare o
interferenţă numită coliziune şi semnalul rezultant nu mai permite recuperarea
informaţiei transportate. Apariţia coliziunilor face ca informaţia să nu mai fie utilizabilă,
fiind necesare tehnici de reluare a procedurii de transfer, adică retransmisii.
 Dacă volumul de date ce se transmite în unitatea de timp depaşeşte capacitatea de
transport a canalului de comunicaţie apare fenomenul numit congestie.
 O particularitate a reţelelor locale este regăsită în modul de arbitrare a traficului de
date: în reţelele Ethernet (IEEE 802.3) staţiile aşteaptă, înainte de a iniţia o
transmisie, un interval de timp aleator, din momentul când sesizează că mediul de
comunicaţie este liber. Zona dintr-o reţea de unde provine un pachet şi unde pot
apărea coliziuni se numeşte domeniu de coliziune.
MAN
 Reţelele metropolitane (MAN) pot fi privite ca o extensie a reţelelor LAN şi care
utilizează în mod normal tehnologii de comunicaţie similare cu acestea.
 Aceste reţele pot fi atât private cât şi publice.
 O reţea MAN conţine un mediu de difuzare prin intermediul căruia comunică toate
sistemele din reţelele LAN interconectate. În aceste reţele nu există elemente de
comutare care să dirijeze pachetele de date, ci puncte de conectare de intrare/ieşire
pentru LAN-uri.
 Principala particularitate a reţelelor MAN constă în faptul că utilizează standarde de
comunicaţie specifice: Magistrala Duală cu Coada Distribuita (DQDB – Dual Queue
Dual Bus), ATM (Asynchronous Transfer Mode), FDDI (Fiber Distributed Data
Interface) sau mai nou Metro Ethernet, standarde care vor fi descrise mai târziu.
Tehnologia token ring
 O metodă uzuală de arbitrare a traficului MAN se bazează pe regula jetonului (token-
passing), adaptată configuraţiilor cu difuzare circulară (inel sau ring) – token ring sau
adaptată magistralelor cu difuzare liniară (magistrală sau bus) – token bus.
 Tehnica jetonului constă în definirea unei secvenţe de date cu lungimea de trei bytes ca
„jeton electronic” stabilindu-se ca regulă faptul că la un moment dat, iniţiativa de a
transmite date o poate avea numai deţinătorul jetonului.
 În cazul tehnologiei token ring (figura 2.2), existenţa unei căi de comunicaţie circulară
face ca informaţia să fie vehiculată de la o staţie la alta prin recepţionare şi retransmisie,
pe o structură de tip inel (ring).
 Jetonul lansat se întoarce întotdeauna la emitent.
 Tehnologia a fost propusă în anii 1967 (in Suedia), în prezent fiind standardizate (IEEE
802.5) viteze de 4 Mbps, 16 Mbps, 100 Mbps şi 1 Gbps.
 Iniţial această tehnologie era superioară Ethernet-ului dar în prezent ea a fost surclasată
de reţelele Ethernet bazate pe echipamente de comutaţie a datelor

Jeton (Token) Gazde

H0 H1 H2 Hn

Figura 2.2 Reţea Token Ring

Tehnologia token bus
 Tehnologia token bus este similară celei descrise anterior, cu deosebirea că
se utilizează o cale de comunicaţie comună, partajată, liniară, de tip
magistrală (de obicei pe cablu coaxial).
 Pe o astfel de arhitectură, stabilind o ordine ciclică de comunicaţie se poate
construi un inel virtual ca şi în cazul anterior, dar mediul de comunicatie fiind
partajat pot să apară coliziuni şi deci pierderi de pachete de date, inclusiv
piederea jetonului.
 Jetonul circulă în acelaşi mod, de la o staţie la alta, punându-se însă
probleme particulare de stingere a acestuia după parcurgerea magistralei sau
consumarea timpului de viaţă şi eventual de lansare a altuia.
 Toate mediile de comunicaţie partajate de mai multe staţii sunt domenii de
coliziune iar tehnica jetonului, alături de alte metode, permite reducerea
probabilităţii de apariţie a acestora.
Gazde

H0 H1 H2 Hn

Magistrală (Bus)

Jeton (Token)

Figura 2.3 Reţea Token Bus

WAN
Gazde (hosts)
 Reţelele pe arii largi (WAN) acoperă Subreţea
arii geografice întinse, o ţară sau un
continent. R R
LAN / MAN LAN / MAN
 În mod specific, la acest nivel Ruter
calculatoarele se numesc gazde (se R R
mai utilizează şi termenii host sau
sistem final), dar termenul se extinde şi
la celelalte tipuri de reţele (MAN, LAN) R R
atâta timp cât acestea fac parte LAN / MAN LAN / MAN
constitutivă din WAN.
 Gazdele sunt conectate între ele printr- Figura 2.4 Reţea de arie largă, WAN
o subreţea de comunicaţie (figura 2.4).

 O subreţea este formată din linii de transmisie (alcătuite la rândul lor din circuite, canale sau
trunchiuri) şi din elemente de comutare a pachetelor
 Termenul generic pentru aceste echipamente de comutare este acela de ruter (router), dar întâlnim
şi termeni ca noduri de comutare a pachetelor, sisteme intermediare, comutatoare de date.
 Fiecare gazdă face parte dintr-un LAN în care există un ruter, prin intermediul căruia se face
legatura cu alte reţele.
 Infrastructura de comunicaţie (liniile) şi ruterele formează subreţeaua fizică (figura 2.4).
Tehnologii MAN / WAN
Câteva din tehnologiile de comunicaţie utilizate în reţelele MAN / WAN
includ următoarele soluţii:

 modem - 56kbps
 ISDN (Integrated Services Digital Network) – 128 kbps
 DSL (Digital Subscriber Line) – 24 Mbps
 WiFi / WiMAX (Wireless) – 108/70 Mbps
 Frame Relay – 1,5 Mbps
 ATM (Asynchronous Transfer Mode) – 155 Mbps
 T1-T5, E1-E5 (T – în SUA, E – în Europa) – până la 400/565 Mbps
 FDDI
 DQDB
Clasificarea retelelor
După tehnologia de difuzare, există următoarele tipuri de reţele:

 reţele cu difuzare (broadcast);

 reţele punct-la-punct (unicast);
 reţele cu difuzare de tip trimitere multiplă (multicast).

În reţelele de mici dimensiuni, localizate geografic, se utilizează în general tehnica

difuzării, în timp ce reţelele mai mari sunt de obicei de tip punct-la-punct.

Transmisiile punct-la-punct cu un singur transmiţător şi un singur receptor sunt

numite uneori şi reţele de tip unicasting, adică opusul reţelelor de tip broadcasting.
Clasificarea retelelor
 Atunci când stabilirea legăturii se face prin comutarea fizică (ohmică) a unor circuite,
folosind contacte electrice (relee) vorbim de reţele de comunicaţie bazate pe comutaţia
circuitelor. Din punctul de vedere al transmisiunilor de date această soluţie are o
eficienţă scăzută deoarece circuitul rămâne ocupat chiar şi atunci când nu se transmite
nimic, până la iniţierea procedurii de închidere a conexiunii.
 Atunci când pachetele de date sunt dirijate de către echipamente dedicate (rutere) pe
diverse căi alese dintre mai multe căi disponibile permanent, vorbim despre reţele de
comunicaţie bazate pe comutaţia de pachete. Pachetele pot fi transmise succesiv, la
momente de timp diferite (multiplexare în timp), pe acelaşi circuit, indiferent de
provenienţă. Este cazul reţelei Internet, de exemplu.

În reţelele de date bazate pe comutaţia pachetelor, stabilea conexiunii se poate face:

 înainte de iniţierea transmisiei pachetelor de date, caz în care comunicaţia se va numi
comunicaţie orientată pe conexiune: implică predefinirea căii de comunicaţie şi deci
rezervarea resurselor necesare de reţea (conexiuni dial-up, reţele VPN, comunicaţii
PPTP). Prestabilirea comunicaţiei înseamnă întârzieri suplimentare.
 se poate face dinamic, lăsând nodurile implicate (ruterele) să aleagă calea optimă de
transport, situaţie în care comunicaţia este numită comunicaţie ne-orientată pe
conexiune: nu implică astfel de întârzieri, sunt mai simple şi se bazează pe lansarea
pachetelor, de către fiecare nod intermediar (ruter) pe calea pe care o consideră optimă la
un moment. Nu toate pachetele ajung la destinaţie pe o aceeaşi cale, deci acestea pot
ajunge la destinaţie cu întârzieri diferite şi chiar în altă ordine decât ordinea în care au fost
lansate. Comunicaţiile ne-orientate pe conexiune trebuie să gestioneze ordonarea
pachetelor la destinaţie dar şi situaţiile de pierdere izolată de pachete.
Impactul SO asupra comunicatiilor
Tipuri de SO:
 monoutilizator şi monotask (CP/M, DOS)
 monoutilizator ş multitasking: MS-DOS, OS/2 (dezvoltat de IBM şi Microsoft)
 multiutilizator şi multitask: Windows, UNIX - Linux, Solaris, HP Unix, BSD
(Berkeley Software Development).

Windows-ul a apărut iniţial ca o interfaţă grafică pentru MS-DOS. Ulterior el

devenit sistem de operare de sine stătător odată cu versiunile NT (continuate
apoi cu Win2000, WinXP, Windows Vista/Longhorn, Win2003) şi Win95
(continuate ulterior cu Win98, WinMe). Sistemele de operare Windows sunt de
tipul monouser (W98, WMe) sau multiuser (WNT, WXP, W2000) şi multitask.

Un sistem de operare multitask este şi Macintosh Operating System (Mac

OS) creat de Apple Computers, iniţial pentru sisteme bazate pe procesoare
Motorola. Acesta a introdus pe piaţă pentru prima dată conceptele de interfaţă
grafică bazată pe ferestre, icoane, interfaţa audio sau navigarea cu mouse.

Sisteme de operare de reţea (NOS – Network Operating System): oferă

suport explicit pentru controlul resurselor şi a perifericelor partajate,
gestionând cererile de servicii şi direcţionându-le către serverele
corespunzătoare
NOS sunt multiutilizator şi multitasking. Cele mai cunoscute sunt Novell
Netware, Microsoft OS/2 LAN Manager, Banyan Vines, AT&T LAN Manager,
IBM LAN Server.
Retele client-server
După prioritatea pe care o acorda funcţiilor de comunicare:
 - reţele bazate pe server: client-server
 - reţele egal-la-egal: peer-to-peer.

 Retele client-server: se bazează pe trimiterea de către clienţi a unei cereri prin care solicită unuia sau
mai multor sisteme din reţea anumite informaţii sau date.
 Un sistem care furnizează un serviciu de acest tip către clienţii din reţea se numeşte server.
 Un model de procesare în care funcţiile de procesare software sunt distribuite entităţilor din LAN se
numeşte sistem distribuit. Funcţiile principale ale unui astfel de sistem sunt administrarea datelor,
procesarea datelor şi prezentarea acestora către utilizator sau aplicaţie.
 Clientul este definit ca entitatea care cere îndeplinirea unei sarcini, iar server-ul este entitatea ce
execută un set de sarcini în contul unui client.
 Capacitatea de procesare existentă la nivelul utilizatorului controlează interfaţa utilizatorului şi transmite
comenzi către server. Această operaţiune se bazează pe apelarea de proceduri la distanţă, RPC -
Remote Procedure Calls: ordonarea mesajelor, interpretarea diferitelor coduri sau păstrarea integrităţii
informaţiei.
 Într-un mediu client-server, spre deosebire de sistemele independente (stand-alone), serverul are
capacitatea de administrare a informaţiilor stocate folosind un sistem de operare multitask. Staţia client
(front-end) este responsabilă de "prezentarea" datelor preluate de la server: afişare, procesare,
validare, gestiune interfeţe operator.
 Atunci când o aplicaţie exploatează resurse de calcul ale mai multor maşini de date, vorbim de
procesare distribuită.

 Reţelele de tip egal-la-egal (peer-to-peer) tratează clienţii în mod egal. Oricare două echipamente
configurate corespunzător au capacitatea de a solicita sau de a îşi oferi reciproc servicii.
Topologii de retea
 Prin topologie se înţelege dispunerea fizică a sistemelor interconectate, a
conexiunilor şi a celorlalte componente care deservesc reţeaua.

 Topologia fizică se referă la configuraţia spaţială a reţelei, la modul de

interconectare şi ordinea de conectare existentă între componentele reţelei.
Există şi conceptul de topologie logică care se referă la schema şi modul de
comunicare logică între elementele reţelei.

 Topologie pasivă: o arhitectură în care sistemele nu retransmit datele preluate.

 Topologie activă: topologiile în care sistemele regenerează semnalul de date
prin citire şi retransmitere, fiecare gazdă funcţionând ca un repetor de date.

În funcţie de arhitectura (structura) unei reţele, deosebim următoarele topologii:

 reţele tip magistrală (bus);
 reţele tip stea (star);
 reţele tip inel (ring)
 reţele arborescente (tree)
 reţele complete (tip Mesh)
 reţele neregulate.
Topologia magistrala
Gazde (hosts)

repetor

Rp

Figura 2.5 Topologie de tip magistrală

 Topologia magistrală (bus sau liniară) este cea mai simplă

 Sistemele sunt conectate la un canal de comunicaţie comun numit magistrală sau
trunchi. Atunci când la această magistrală sunt conectate şi alte subreţele, ea se mai
numeşte şi backbone.
 Pentru asigurarea adaptării de impedanţă în punctele de inserţie a gazdelor, se
utilizează conectoare speciale în formă de T.
 Topologiile de tip magistrală sunt topologii pasive, nu retransmit informaţia.
 Pentru extinderea unei magistrale se pot utiliza soluţii pasive (conector BNC tubular)
dacă lungimea segmentului este mai mică decât distanţa maximă permisă de
standardele de comunicaţie (180m pentru cablul coaxial subţire) sau soluţii active
(repetoare) dacă lungimea maximă este depaşită.
 Topologia tip magistrală reprezintă o conexiune multipunct.
 Principalul avantaj al acesteia este costul redus de implementare în condiţiile în care
nivelul coliziunilor este acceptabil pentru un număr nu foarte mare de gazde
interconectate.
Topologia stea
Topologie
logică de tip Gazde
inel (hosts)

 Topologia stea (star) are specific

faptul că toate gazdele sunt
conectate la un nod central care are Element de
un rol particular în funcţionarea EI
interconectare
reţelei (figura 2.6).
 Echipamentul de nod care asigură o
interconectare de acest tip se
numeşte generic HUB (Host Unit
Broadcast după unii autori),
comutator de date (data switch), Figura 2.6 Topologie fizică de tip stea
echipament de interconectare sau
concentrator.
 Echipamentul de interconectare este prevăzut cu mai multe conectoare, câte unul pentru
fiecare gazdă, numite porturi. Conexiunile între gazde pot fi şi de tip multipunct.
 Topologiile de tip stea sunt topologii active, ele retransmit informaţia.
 În cazul topologiei stea, nodul central este transparent pentru gazde, adică nu este
„vizibil” ca şi echipament de dirijare a traficului
 Gazdele „se văd” unele cu altele şi deci trebuie respectate anumite reguli de comunicare
pentru reducerea coliziunilor.
 Dacă informaţia circulă de la o staţie la alta într-o anumită ordine, atunci putem evidenţia
posibilitatea existenţei unei topologii logice diferite de topologia fizică: de exemplu, poate
exista o topologie logică de tip inel (circulară) peste o topologie fizică de tip stea.
Topologie inel
 Topologia inel (ring) este definită printr-o
configuraţie în care toate sistemele sunt conectate
succesiv între ele, două câte două, ultimul
calculator fiind conectat cu primul, constituind o
structură circulară (figura 2.7).
Gazde
 Un mesaj transmis de către sistemul sursă este (hosts)
retras din buclă de către acelaşi sistem, atunci
când pachetul informaţional revine la origine după
parcurgerea buclei.
 Arbitrarea transferului de mesaje se face prin
tehnologia jetonului (token passing). Cea mai
cunoscută topologie inel este Token-ring, propusă Figura 2.7 Topologie de tip inel
de IBM.
 Topologiile de tip inel sunt asociate de obicei cu reţelele de nivel naţional şi
continental datorită unei siguranţe superioare în exploatare, siguranţă
conferită de faptul că fiecare nod are la dispoziţie două căi de comunicaţie.
 Dacă un segment devine nefuncţional, comunicaţia se poate relua pe partea
de inel rămasă.
 Topologiile de tip inel sunt în general eterogene deoarece înglobează de
obicei mai multe tehnologii de comunicaţie.
Topologie arborescenta
Noduri de
interconectare

Nivele de ierarhizare

Gazde
(hosts)

Figura 2.8 Topologie de tip arborescent

 Topologia arborescentă (tree) este constituită din mai

multe niveluri ierarhice de noduri (hub-uri,
concentratoare), la care sunt conectate gazdele,
rezultând o structură de tip arbore (figura 2.8).
Topologia completa

Gazde
(hosts)

Figura 2.9 Topologie completă

 Topologia completă (Mesh) este o arhitectură în care gazdele sunt conectate

după regula „fiecare cu toate celelalte”.
 Dacă o parte a infrastructurii de comunicaţie sau a nodurilor devine
nefuncţională, se găseşte oricând o nouă cale de comunicare (figura 2.9).
 Legăturile multiple existente nu înseamnă neapărat conexiuni cablate fizic.
 Datorită fiabilităţii ridicate, aceste topologii sunt exploatate în cazul aplicaţiilor
spaţiale, militare sau medicale, unde nu este acceptabilă întruperea
comunicaţiei.
Topologii compuse
Gazde (hosts)

Figura 2.10 Topologie combinată magistrală-stea

 În practică se întâlnesc de multe ori topologii compuse, obţinute prin

combinaţii ale unor topologii fundamentale.
 O astfel de arhitectură este topologia magistrală-stea: mai multe reţele
cu topologie stea sunt conectate prin intermediul unor trunchiuri liniare
de tip magistrală (figura 2.10).
 Prin redesenarea aceste structuri de conectare se poate observa ca
poate fi considerata un caz particular al topologiei arborescente.

Animatie topologii…
Modelul ISO / OSI
7. Nivel aplicaţie
6. Nivel prezentare
5. Nivel sesiune
4. Nivel transport
3. Nivel reţea
2.Nivel legătură de date
1. Nivel fizic
Figura 2.11 Stiva de protocoale ISO / OSI
 Modelul OSI - Open Systems Interconnection
propune o soluţie de conectare a sistemelor
deschise.
 A fost elaborat de către Organizaţia
Internaţională de Standarde (ISO – International
Standards Organization) între 1977 şi 1994.
 Proprietatea de "open" (deschis) a unui sistem
se referă la faptul că sistemul este pregătit
pentru comunicaţii cu orice alt sistem din reţea,
fiind "deschis" pentru schimburi informaţionale
cu alte gazde, pe baza unor reguli numite
protocoale de comunicaţie.
 Modelul ISO/OSI este structurat pe şapte
niveluri ierarhice. Fiecare nivel are un grad de
abstractizare şi funcţii bine definite.
 Funcţiile asociate fiecărui nivel sunt reflectate în
standarde de comunicaţie specifice. Această
ierarhie de protocoale de comunicaţie se
numeşte şi stivă de protocoale.
 Transferul informaţional între două aplicaţii
presupune parcurgerea întregii stive de
protocoale, într-un sens la sursă şi în sens
invers la destinaţie.
Stiva ISO / OS1 (1)
 7. Nivelul aplicaţie (Application Layer) se ocupă de interfaţa cu
aplicaţiile utilizator şi transferul informaţional între programe. La
7. Nivel aplicaţie acest nivel se defineşte accesul aplicaţiilor la serviciile de reţea şi
implicit comunicaţia între două sau mai multe aplicaţii. Nivelul aplicaţie
gestionează fluxul informaţional, tratarea erorilor de comunicaţie şi
6. Nivel prezentare

5. Nivel sesiune
accesul la nivelele inferioare. Un exemplu de protocol asociat acestui
4. Nivel transport nivel este HTTP (Hyper Text Tranfer Protocol) folosit de programele de
3. Nivel reţea
navigare (browser-e).
2.Nivel legătură de date
 6. Nivelul Prezentare (Presentation Layer) se ocupă de sintaxa şi
semantica informaţiilor transmise între aplicaţii sau utilizatori. La
1. Nivel fizic
acest nivel se realizează conversia datelor din formatul abstract al
aplicaţiilor în format acceptat de reţea, compresia şi criptarea datelor
Figura 2.11 Stiva de protocoale pentru a reduce numărul de biţi ce urmează a fi transmişi, redirectarea
ISO / OSI datelor pe bază de cereri I/O. Poate fi numit şi translator de reţea.
 5. Nivelul Sesiune (Session Layer) permite utilizatorilor de pe maşini diferite să stabilească
între ei sesiuni de comunicaţie. Sesiunile includ funcţii pentru controlul dialogului, arbitrarea
traficului sau sincronizarea task-urilor utilizator prin managementul punctelor de revenire în fluxul
de date astfel încât, după o cădere a reţelei, transmisia să se poată relua prin retransmisie
parţială. Ca funcţii principale la nivelul sesiune avem iniţierea, exploatarea şi închiderea unei
sesiuni de comunicaţie.
 4. Nivelul Transport (Transport Layer) oferă controlul fluxului de date, tratarea erorilor şi este
implicat în transmiterea şi recepţionarea pachetelor informaţionale fără erori, fără pierderi sau
duplicări şi într-o ordine definită. Nivelul se ocupă de împachetarea mesajelor, prin fragmentarea
celor mari şi gruparea celor mici în scopul unei transmisii cât mai eficiente, despachetarea datelor
la recepţie, re-asamblarea mesajelor originale şi trimiterea mesajelor de confirmare a recepţiei.
Oferă totodată suport nivelului sesiune.
 7. Nivel aplicaţie

6. Nivel prezentare

5. Nivel sesiune

4. Nivel transport

3. Nivel reţea

Stiva ISO / OSI (2)

2.Nivel legătură de
date
1. Nivel fizic

Figura 2.11 Stiva de

protocoale ISO / OSI
 3. Nivelul reţea (Network Layer) se ocupă de controlul funcţionării subreţelei şi de transferul
informaţiei organizate în pachete de date între sursă şi destinaţie. La acest nivel, se evaluează
adresele sursă şi destinaţie şi se fac translările necesare între adrese logice (IP) şi fizice (MAC).
Nivelul reţea rezolvă problemele legate de trafic prin comutarea pachetelor, rutare (dirijare) şi controlul
congestiilor.

 2. Nivelul Legătură de Date (Data-Link Layer) gestionează transmisia biţilor de date, organizaţi în
cadre, fără erori nedetectate, relativ la o anumită linie de transmisie. Un cadru de date este o structură
logică, în care pot fi plasate (împachetate) date de transportat. Spre deosebire de pachetele de nivel
superior (care prezintă doar un preambul/header), aceste secvenţe sunt marcate de delimitatori de
început şi sfârşit, delimitatori care definesc astfel cadrul. Schimbul de cadre între sursă şi destinatar
presupune trimiterea secvenţială a acestora, urmată de cadre de confirmare a recepţiei. Principalele
atribuţii: controlul erorilor, controlul fluxului informaţional şi gestiunea legăturii. Sunt rezolvate de
asemenea problemele de inundare a receptorilor lenţi (care nu au capacitatea de a recepţiona la viteza
la care se emit datele) sau identificarea şi corectarea erorilor de transmisie (CRC).
Acest nivel este format din două subniveluri:
 MAC (Media Access Control) – control al accesului la mediu
 LLC (Logical Link Control) – legătura logică de date

 1. Nivelul Fizic (Physical Layer) este nivelul la care biţii sunt transformaţi în semnale (electrice,
optice). Standardele asociate nivelului fizic conţin specificaţii electrice (parametri de semnal,
proprietăţi ale mediului de comunicaţie) şi mecanice (conectică, cabluri). Ca atribuţii, nivelul fizic se
ocupă de codarea şi sincronizarea la nivel de bit, delimitând lungimea unui bit şi asociind acestuia
impulsul electric sau optic corespunzător canalului de comunicaţie utilizat.
Stiva ISO / OSI
 Când datele sunt transmise prin reţea de la o aplicaţie la alta, ele trec
prin toate cele şapte niveluri, unde li se ataşează câte un preambul
(header) specific sau diverse secvenţe de control. De exemplu, în
cazul nivelului Legătură de Date, se ataşează un postscript (trailer)
pentru a specifica sfârşitul cadrului. Toate nivelurile aduc o
contribuţie mai mare sau mai mică la construirea secvenţei de date
care transportă informaţia utilă.
 Regulile de comunicare asociate fiecărui nivel sunt reunite în
protocoale corespunzătoare (aplicaţie, prezentare, sesiune, etc.). La
nivelul a două protocoale situate pe aceeaşi poziţie ierarhică,
comunicarea are loc pe baza unor convenţii specifice, numite
protocoale de nivel.
 În cadrul aceluiaşi sistem, între două nivele succesive schimbul de
informaţii se face pe baza unor alte convenţii, care se numesc
servicii.
 Schimbul efectiv de semnale care transportă informaţie are loc numai
la nivelul fizic al celor două sisteme care comunică.
Modelul OSI
Protocol aplicaţie
Aplicaţie Aplicaţie APDU

Interfaţă Interfaţă
Protocol prezentare
Prezentare Prezentare PPDU

Interfaţă Interfaţă
Protocol sesiune
Sesiune Sesiune SPDU

Interfaţă Interfaţă
Protocol transport
Transport Transport TPDU

Interfaţă Protocoale interne de subreţea Interfaţă

Reţea Reţea Reţea Reţea pachet

Interfaţă Interfaţă

Leg. date Leg. date Leg. date Leg. date cadru

Interfaţă Interfaţă

Fizic Fizic Fizic Fizic bit

Gazdă A Router Router Gazdă B

Subreţea

Protocoale de comunicaţie între gazdă şi router

Animatie ISO/OSI…
Figura 2.12 Modelul OSI
Unitati de date
 Transferul informaţiei de la o gazdă la altă printr-o reţea se face prin reorganizarea datelor în
diverse moduri. Procesul de “împachetare” a datelor în pachete se numeşte încapsulare, iar
operaţiunea inversă, decapsulare. Fiecare nivel participă la încapsularea/decapsularea
datelor într-un mod specific, generând unităţi de transport (data units) specifice: bit, cadru,
pachet, TPDU (Transport Protocol Data Unit), SPDU (Session Protocol Data Unit), PPDU
(Presentation Protocol Data Unit), APDU (Application Protocol Data Unit).

Încapsularea datelor porneşte de la nivelul superior al stivei de protocoale, astfel:

 1. identificarea datelor, pornind de la informaţia cu care operează aplicaţia
 2. segmentarea datelor în vederea transportului
 3. construirea pachetelor de date având ataşate informaţii despre sursă şi destinaţie
 4. crearea cadrelor de date şi a header-ului asociat, conţinând adresa fizică a destinaţiei
 5. generarea şirului de biţi de transmis

Decapsularea presupune parcurgerea secvenţelor de mai sus în ordine inversă.

Modelul OSI introduce concepte importante (eluate şi în alte arhitecturi de comunicaţie):

 Protocoale: conţin regulile de comunicare care se stabilesc între două entităţi de pe
acelaşi nivel al stivei de protocoale, dar de pe sisteme diferite;
 Servicii: includ funcţiile de deservire reciprocă între două niveluri succesive ale aceluiaşi
sistem;
 Interfeţe: definesc modul de abordare a nivelurilor adiacente din stiva de protocoale.
Arhitectura TCP / IP
 Arhitectura a fost definită în 1974 (Cerf şi Kahn) şi preia parţial ierarhia ISO/OSI.
 Noul concept a fost de la început orientat pe simplificare, interoperabilitate şi rutare
flexibilă. Întreaga structură este organizată în jurul unui nivel intermediar, numit nivel
Internet.
 Denumirea TCP/IP provine de la principalele protocoale utilizate, TCP (Transmission
Control Protocol) şi IP (Internet Protocol).
 Autoritatea supremă care dirijează evoluţia reţelei Internet este o organizaţie constituită
din membri voluntari, numită Internet Society (ISOC). În cadrul acestei organizaţii
există un consiliu, Internet Architecture Board (IAB), care are responsabilitatea tehnică
a evoluţiei reţelei. El aprobă standarde noi, alocă resurse şi ia decizii privind reţeaua.
 Un alt organism, IETF (Internet Engineering Task Force), are sarcina de a dezbate,
periodic, probleme pe termen scurt: publică rapoarte şi documentaţie, sugerează
acceptarea unor idei noi, sau propune adoptarea unor noi standarde.
 Documentaţia Internet, inclusiv standardele, sunt publicate sub forma unor documente
RFC (Request for Comments). Documentul RFC 1540, intitulat Internet Official
Protocol Standards, detaliază lista tuturor documentelor RFC.

Modelul de referinţă TCP/IP conţine patru niveluri:

 aplicaţie
 transport
 internet
 gazdă-la-reţea (sau interfaţă reţea).
Structura TCP/IP vs. ISO/OSI
ISO / OSI TCP / IP

Nivel aplicaţie
Servicii şi protocoale la nivel
Nivel aplicaţie aplicaţie
Nivel prezentare

Nivel sesiune

Nivel transport Nivel transport TCP UDP

Nivel reţea Nivel Internet IP, ICMP, ARP Prot. rutare

Nivel legatură de date Driver reţea

Nivel gazdă la reţea Hardware interfaţă reţea (NIC)
Nivel fizic

Figura 2.13 Arhitectură TCP / IP şi echivalenţa cu modelul ISO / OSI

Nivelul gazdă-la-reţea
(host-to-network) (1)
Se identifică în cadrul acestui nivel două subniveluri:
 Subnivelul hardware include elementele de conectare fizică (conectică, semnale electrice)
care corespund nivelului fizic din modelul ISO/OSI. Acest nivel se regăseşte în interfaţa
hardware de conectare la reţea, NIC - Network Interface Card.
 Subnivelul interfeţei de reţea se referă la elemente software, cum ar fi driver-ele de reţea
(când sistemul este conectat la o reţea locală) sau alte subsisteme specifice de gestiune a
interfeţei.
Exemplu: protocolul HDLC (High Level Data Link Control) operează la nivelul doi în modelul
ISO/OSI şi este responsabil cu introducerea şi ştergerea de biţi „0”, astfel încât secvenţele
binare definite ca delimitatori să nu se poată regăsi accidental în interiorul câmpului de date,
între marker-ii (flag-urile) de început şi de sfârşit ai cadrului de date.

Cadru de date HDLC

Flag de Câmp Câmp control Date CRC Flag de

început adresă sfârşit

8b 8b 8/16 b 8*N b 16/32 b 8b

Figura 2.14 Structura standard a cadrului de date HDLC

Nivelul gazdă-la-reţea
(host-to-network) (2)
Metode şi tehnologii de gestiune a accesului la mediul de comunicaţie:

 - reţele LAN cu acces multiplu cu detectarea purtătoarei şi a coliziunilor

CSMA/CD (Carrier Sense Multiple Access with Collision Detection); fiecare staţie
dintr-o reţea „ascultă” mediul de comunicaţie şi nu iniţiază nici o comunicaţie până
când nu detectează „linişte”;Ethernet, IEEE 802.3
 - reţele LAN cu acces multiplu cu detectarea purtătoarei şi evitarea coliziunilor
CSMA/CA (Carrier Sense Multiple Access with Collision Avoidance) se bazează
pe „anunţarea” tuturor staţiilor conectate asupra intenţiei de a transmite; anunţarea
prealabilă înseamnă un trafic suplimentar de tip broadcasting şi deci o viteză de
transfer utilă mai scăzută; se foloseşte în reţelele wireless, IEEE 802.11.
 - reţele LAN cu transfer de jeton pe magistrală (Token Bus, IEEE 802.4), reţele
LAN cu transfer de jeton în inel (Token Ring, IEEE 802.5); gestionează accesul prin
„tehnica jetonului”.
 - reţele LAN bazate pe cerere de prioritate; folosesc echipamente care primesc şi
analizează cererile de acces, avizând sau nu iniţierea unei transmisii; permit definirea
de priorităţi pentru staţii sau pentru un anumit tip de trafic; se utilizează în reţelele de
tip 100VG-AnyLAN (sau 100BaseVG, IEEE 802.12) şi folosesc medii de comunicaţie
full-duplex cu patru perechi de conductoare, UTP categorie 3+ (Voice Grade, VG);
suportă atât cadre Ethernet (CSMA-CD) cât si cadre bazate pe transfer de jeton
(AnyLAN).

Animatie: Accesul la mediu…

Nivelul Internet
 Gestionează transmiterea pachetelor de la sistemul sursă la sistemul destinaţie, independent de
conexiune.
 Pachetele pot să sosească într-o ordine diferită faţă de cea în care au fost trimise, reordonarea lor
fiind sarcina nivelurilor superioare.
 Nivelul Internet defineşte un format de pachet şi un protocol numit IP, Internet Protocol.
 Dirijarea pachetelor pe rutele necesare se face prin operaţiunea de rutare.

La acest nivel operează diverse protocoale, toate folosind o metodă de identificare a gazdelor bazată
pe o adresare specifică, numită adresare IP. Principalele protocoale de nivel Internet sunt:
 protocolul IP (Internet Protocol) este protocolul de bază în arhitecturile Internet, este reglementat
de IETC (Internet Engineering Task Force) RFC 791 şi a fost publicat prima dată în 1981. Aceste
protocol reglementează sistemul de adresare pe 32 de biţi, organizaţi în patru câmpuri de câte 8 biţi,
IPv4. Pentru alocarea automată a adreselor IP s-a propus un alt protocol, DHCP (Dynamic Host
Control Protocol) IPv4 permite 4.294.967.296 de adrese independente. În 1994, IETC a adoptat
sistemul de adresare cu 6 câmpuri, numit IPv6.
 protocolul ICMP (Internet Control Message Protocol) foloseşte serviciile protocolului IP, mesajul
ICMP ocupând câmpul de date al datagramei IP. El asigură un mecanism prin care echipamentele de
rutare şi sistemele din reţea comunică informaţii privind parametrii comunicaţiei sau situaţiile de
funcţionare defectuoasă. Acest protocol se bazează pe transferul de pachete ICMP. Este folosit de
comenzile de tip ping sau traceroute care trimit cereri de ecou ICMP (ICMP echo request) şi primesc
mesaje de răspuns la ecou (echo response messages).
 protocolul ARP (Address Resolution Protocol) permite unui sistem să determine adresa fizică
(MAC) a unui alt sistem din aceeaşi reţea fizică cunoscând adresa IP (de nivel reţea) a acestuia. ARP
face posibil ca adresarea Internet să fie independentă de adresarea la nivel fizic. Pentru identificarea
adresei IP proprii se foloseşte protocolul RARP (Reverse Address Resolution Protocol).
 protocolul IGMP (Internet Group Management Protocol) este utilizat pentru gestiunea
apartenenţei gazdelor la grupuri de distribuţie multiplă.
 Nivelul transport
 Nivelul transport asigură comunicaţia între programele aplicaţie, ocupându-se de reglarea fluxului de date şi transferul
fără erori a secvenţelor de date. Fluxul de date către nivelul inferior este divizat în pachete, comunicarea cu nivelul superior
făcându-se prin mesaje. Transportă mesajele vehiculate între aplicaţii prin organizarea lor în pachete de date sau
datagrame.

Protocoale principale de transport:

 Protocolul UDP (User Datagram Protocol) asigură un serviciu fără conexiune folosind adresarea IP pentru transportul
mesajelor. Acest protocol, mai simplu decât TCP, nu garantează livrarea mesajului la recepţie fără erori, fără pierderi, fără
duplicate şi în ordinea în care a fost emis. UDP operează cu mesaje scurte organizate în datagrame. Aplicaţiile uzuale care
folosesc UDP sunt serviciile DNS (Domain Name System), aplicaţiile multimedia, VoIP (voice over IP), unele jocuri.

 Protocolul TCP oferă o alternativă de transfer sigur, cu o ordine de livrare şi care garantează transferul corect, orientat
pe conexiune. TCP este asociat cu majoritatea serviciilor Internet: http, mesagerie electronică, conectare la distanţă. Acest
protocol are capacitatea de a deservi mai multe aplicaţii, operând cu mai multe conexiuni numite porturi. Porturile sunt
identificate prin numere pe 16 biţi, fiecare număr fiind asociat unei conexiuni. La rândul lor, porturile sunt de 3 categorii:
- porturi consacrate, asociate în general cu aplicaţii care „aşteaptă” în mod pasiv cereri: FTP - port 21, TELNET – port 23,
SMTP – port 25, HTTP – port 80; sunt definite de IANA – Internet Assigned Authority.
- porturi înregistrate, folosite de aplicaţii end-user ca porturi sursă pentru contactarea serverelor
- porturi dinamice/private folosite tot de aplicaţii end-user, dar nu în mod sistematic.
Numărul de porturi recunoscute oficial este 65.535.

 Protocolul SCTP (Stream Control Transmission Protocol) a fost definit în anul 2000 (IETF, RFC 2960), este asemănător
cu TCP, dar operează la nivel de cadre şi nu la nivel de octet ca TCP. Conţine facilităţi de control a congestiilor.

 Protocolul DCCP (Datagram Congestion Protocol) dezvoltat în anul 2005, este destinat aplicaţiilor afectate de
constrângeri temporale (time senzitive), fiind orientat pe mesaje. Scopul este acela de a evita ca unele fragmente de
informaţie să ajungă la destinaţie la un moment de timp când ele nu mai sunt necesare. Conţine specificaţii de control a
congestiilor. Aplicaţiile ţintă sunt cele din categoria telefoniei IP şi a stream-urilor multimedia.
Nivelul aplicatie (1)
 Aasigură utilizatorilor reţelei, prin intermediul programelor aplicaţie, accesul la servicii de reţea.
 Protocoalele de la acest nivel se adresează conexiunilor de transport deci au asociate porturi specifice
identificate prin valori numerice (în cazul în care se bazează pe TCP).

Cele mai frecvent folosite protocoale sunt prezentate în continuare.

 Protocolul HTTP (HyperText Transfer Protocol) - port 80, defineşte maniera de transport pentru informaţiile
de tip www, World Wide Web.
 Protocolul HTTPS (HyperText Transfer Protocol Secure) – port implicit 443, reprezintă versiunea
securizată a lui HTTP. A fost propus de Netscape Communication Corporation pentru autentificarea şi
criptarea transferurilor de informaţii. Şirurile tip text sunt criptate în vederea transferului folosind SSL
(Secure Socket Layer) sau TLS (Transport Layer Security).
 Protocolul SMTP (Simple Mail Transfer Protocol) – port 25, este folosit pentru transferul (expedierea) în
mod text a mesajelor de poştă electronică către o destinaţie verificabilă. Sta la baza serviciului e-mail.
 Protocolul FTP (File Transfer Protocol) – port 21, permite utilizatorilor transferul de fişiere între un sistem
local şi unul aflat la distanţă. Transferul se face în mod text (caractere ASCII sau EBCDIC) sau binar.
 Protocolul Telnet – port 23, este utilizat pentru conectarea la distanţă, pentru stabilirea de relaţii tip client-
server între sistemul local (client) şi aplicaţia Telnet găzduita de sistemul îndepărtat (server). În acest mod
terminalul local funcţionează ca interfaţă virtuală de tip text sau terminal virtual (simulează local o interfaţă
text VT-100 pentru un sistem aflat la distanţă).
 Protocolul UUCP (Unix to Unix Copy Protocol) – port 540, este destinat execuţiei de instrucţiuni la
distanţă şi transferului de fişiere între maşini UNIX. Este folosit în principal pentru comunicaţii modem, dar
şi pentru transferuri TCP/IP.
 Protocolul NNTP (Network News Transfer Protocol) – port 119, NNTPS (NNTP Secured) – port 563,
defineşte transferul de informaţii text de tip ştiri electronice (e-news) între servere. Permite postarea şi
citirea de articole prin conectare la server şi crearea de grupuri de ştiri (newsgroup).
Nivelul aplicatie (2)
 Protocolul SSH (Secure Shell Port) – port 22, defineşte posibilitatea de conectare la distanţă la un
server şi executarea de comenzi în mod similar cu telnet (sau rlogin în UNIX, rsh în BSD), oferind însă
posibilitatea de criptare a transferului (conexiune securizată). Tunelul securizat astfel creat poate fi
utilizat şi de alte servicii sau transferuri de fişiere (cu funcţiile scp, sftp).
 Protocolul IRC (Internet Relay Chat) este destinat comunicaţiilor de tip text, on-line, în cadrul unor
grupuri de discuţie (forum-uri) sau pentru comunicaţii unul-la-unu. Poate fi grefat pe orice sesiune TCP
sau SSL.Un client uzual de IRC sub Windows este mIRC, care foloseşte porturile cuprinse între 6667 şi
7000.
 SNMP (Simple Network Management Protocol) permite gestiunea centralizată a echipamentelor dintr-o
reţea. Variante SNMP: SNMP v1 este prima versiune (1988) şi prezintă deficienţe de securitate prin
transmiterea necriptată a parolelor, SNMP v2 introduce noi funcţii de securitate/confidenţialitate şi
administrare grupată şi SNMP v3 care este versiunea 2004.
 H323 – defineşte generic protocoale de comunicaţie pentru sesiuni audio-video, fiind utilizat de aplicaţii
ca NetMeeting (Windows), GnomeMeeting (Linux).H.323 este primul protocol VoIP care adoptă RTP
(Real Time Protocol) pentru transportul audio/video în reţelele IP.
 SIP (Session Initiation Protocol) este un protocol dezvoltat separat de H.323, tot pentru transport VoIP,
dar incluzând funcţii care permit procesarea convorbirilor, precum şi funcţionalităţi similare telefoniei
publice. SIP se ocupă în principal de semnalizări şi lucrează în conjuncţie cu alte protocoale. Utilizat de
Skype.
 RTP (Real-time Transport Protocol) defineşte formatul standard al pachetelor audio/video ce se
transmit în timp real pe structura Internet. A fost elaborat în 1996 (RFC 1889), iniţial ca protocol
multicast, dar folosit ulterior şi în sesiuni unicast (videoconferinţă, telefonie IP). Funcţionează în
conjuncţie cu RTCP (RTP Control Protocol).
 RTCP (Real Time Control Protocol) este un protocol complementar lui RTP şi asigură în special
transportul feedback-urilor pentru RTP (important în gestiunea QoS, Quality of Services). Gestionează
informaţii referitoare la mediul de conectare, volum de octeţi transmişi, pachete pierdute, decalaje de
fază (jitter), întârzieri, date care permit aplicaţiei să eficientizeze transmisia (nivelul compresiei, de
exemplu). Nu transportă date propriu-zise.
Nivelul aplicatie (3)
Arhitectura TCP / IP
 Alte protocoale tip aplicaţie, în
contextul serviciilor care le sunt
asociate: DHCP, DNS, POP3, Nivel aplicaţie HTTP, HTTPS, SMTP, POP3, IMAP, FTP, DNS,
DHCP, NTP, SSH, IRC, SNMP, SIP, RTP, Telnet
IMAP etc.
Mesaje

 La nivel aplicaţie există o gamă Nivel transport

foarte largă de programe, funcţii şi TCP, UDP, SCTP, DCCP

comenzi:
Pachete
 - Ipconfig, afişează configuraţia
TCP/IP curentă; Nivel Internet IPv4, IPv6, ICMP, ARP, IGMP, IPsec, OSPF,
 - Netstat, afisează setările şi BGP, RIP
conexiunile protocolului TCP/IP;
 - Route, afişează sau modifică Cadre
tabela de rutare locală;
 - Tracert/Traceroute, verifică ruta Nivelul legăturii de date Ethernet, Token Ring, PPP, WiFi, FDDI, GPRS, ISDN
către un sistem aflat la distanţă. Nivel gazdă
 - Arp, determina adresa fizica la reţea Nivelul fizic Coax, Twisted Pairs, RS232, X.21, X25, fiber

asociata unei adrese de nivel

superior (IP)
Figura 2.15 Ierarhizarea protocoalelor TCP / IP
Standardizarea IEEE (1)
Există două seturi principale de standarde:
 - modelul OSI, bazat pe ierarhizarea pe şapte niveluri a regulilor de comunicaţie;
 - Project 802, o versiune a modelului OSI reglementată de IEEE.

Modelul Project 802 a fost conceput de IEEE (Institute of Electrical and Electronics
Engineers) în 1980 şi defineşte standardele pentru componentele fizice ale reţelei,
interfaţa de reţea şi infrastructura de comunicaţie. El acoperă nivelul fizic şi legătura de
date a modelului OSI şi stabileşte modul în care mai multe sisteme pot utiliza simultan
acelaşi mediu de comunicaţie fără a interfera unul cu celalalt.

Conform acestui model, nivelul legăturii de date este împărţit în două subnivele (ISO/OSI):
 MAC (Media Access Control - controlul accesului la mediu), controlează accesul şi
delimitează cadrele, detectează erorile şi recunoaşte adresele, fiind inferior
subnivelului LLC. Acesta comunică direct cu interfaţa de reţea şi este responsabil
pentru transportul fără erori al datelor între două echipamente (802.3, 802.4, 802.5 şi
802.12);
 LLC (Logical Link Control - controlul legăturii logice), administrează comunicaţia la
nivelul legăturii de date şi defineşte, la nivelul interfeţei logice, folosirea punctelor de
acces la servicii, SAP (Service Access Points).
 Standardizarea IEEE (2)
 Specificaţiile seriei IEEE 802 definesc modul în care
interfeţele de reţea accesează şi transferă date prin mediul
fizic.

 Standardele de nivel LAN sunt organizate în mai multe

categorii, dintre care cele mai importante sunt:
802.1 - modul de interconectare în reţea;
802.2 - controlul legăturii logice (LLC);
802.3 - reţele LAN cu acces multiplu şi cu detectarea purtătoarei şi a
coliziunilor CSMA / CD sau reţelele Ethernet
802.4 - reţele LAN cu transfer de jeton pe magistrală (Token Bus);
802.5 - reţele LAN cu transfer de jeton în inel (Token Ring);
802.6 - reţele metropolitane (MAN);
802.11 - reţele fără fir;
802.12 - reţele LAN cu prioritate la cerere