Rețele de calculatoare - RC

Doru BALAN, Ph.D, eng.

Doru.Balan@usv.ro

Rețele de calculatoare / III AIA

Rețele de calculatoare / IV EA

XI
Sisteme de transmisiune digitală
CATV
 Odată cu extinderea reţelelor de distribuţie a semnalului TV pe arii
metropolitane extinse s-a pus problema de a difuza simultan şi servicii
de date. Sistemul s-a numit CATV (Cable TV sau Community Antenna
TV după unii autori).
 Prima problemă care a trebuit rezolvată a fost cea a transferului
bidirecţional
 Pentru transmiterea de date pe cablu TV, banda de frecvenţe a fost
partajată renunţându-se la unele frecvenţe FIF (B1, B2) folosite
anterior în distribuţia programelor TV şi s-au definit canale de
comunicaţie bidirecţională.
 Uzual banda alocată pentru download este între 50 MHz şi 750
MHz iar pentru upload între 5 şi 42 MHz în funcţie de necesităţi.
 Echipamentele pentru zone rezidenţiale asigură debite binare de
3 - 15 Mbps pentru download şi 384 kbps până la 2 Mbps pentru
upload.
 Principalul dezavantaj al acestei soluţii de transport este faptul că,
deoarece semnalul TV ajunge pe acelaşi cablu la mai mulţi utilizatori,
ei trebuie să partajeze aceeaşi lăţime de bandă.
Standardizarea CATV
DOCSIS
 DOCSIS - Data Over Cable Service Interface Specification.
 Prima versiune a fost elaborată în 1997 (ver.1.0), revăzută în 1999 (ver.1.1) şi
completată în 2002 (ver.2.0) cu elemente QoS. ITU-T (International
Telecommunication Union – Telecommunication Standardization Sector) a
adoptat standardul sub forma recomandărilor J.1xx.
 Pentru Europa, utilizarea sistemului de televiziune PAL care alocă o bandă de
frecvenţe de 8 MHz pentru un canal TV spre deosebire de sistemul american
NTSC care alocă 6 MHz, a impus realocarea benzilor de frecvenţă utilizate,
creându-se astfel standardul Euro DOCSIS. O nouă versiune, DOCSIS 3.0,
este în dezvoltare.
 DOCSIS acoperă nivelurile fizic (PHY) şi MAC ale stivei de protocoale OSI.
 Lăţimea de bandă recomandată este de 200 kHz până la 3,2 MHz pentru
ver.1.0/ver.1.1 şi de 6,4 MHz pentru ver.2.0. Modulaţia utilizată este 64-QAM
sau 256-QAM pentru canalul downstream şi QPSK sau 16-QAM pentru
canalul upstream (32/64/128-QAM fiind introduse de ver.2.0 şi pentru
upstream de asemenea).
 Ca metode de acces la mediu se utilizează metoda divizării în timp TDMA -
Time Division Multiple Access sau metoda divizării cu cod sincron S-CDMA -
Synchronous Code Division Multiple Access.
Aplicatii Data CATV
 Debitul binar asigurat este de 10 Mbps (ver.1.0, 1.1) sau 30,72 Mbps
(ver.2.0) pentru upload şi 38 Mbps (folosind 256-QAM) pentru
download.
 Datorită lăţimii de bandă mai mari a canalelor TV europene, Euro-
DOCSIS defineşte un download de 51 Mbps pe canal. Viteza efectivă
oferită depinde de tehnologia utilizată şi de politica companiilor de cablu
(în special numărul de utilizatori care partajează un stream up/down
comun).
 Echipamentele utilizate sunt modemurile de cablu, CM – cable modem,
la capătul utilizatorului şi sistemul de terminare a modemurilor de cablu,
CMTS - Cable Modem Termination System, la capătul furnizorului de
servicii.
 La nivelul utilizatorului benzile de frecvenţe şi serviciile corespunzătoare
sunt separate de modemul de cablu.
 Un serviciu uzual de date oferit prin reţelele CATV este telefonia digitală
(VoIP) care, ca şi flux de date, nu suportă întârzieri şi decalaje şi
necesită rezervarea unei lăţimi de bandă
 Modemurile de cablu uzuale oferă interfeţe standard de conectare: ieşire
semnal TV, conector RJ45 (Ethernet), conector RJ11 (telefonie).
Transmisiuni teletext
 O metodă relativ răspândită de transmitere de informaţii text la
distanţă o reprezintă serviciul teletext.
 Acesta este asociat transmisiilor TV analogice şi exploatează
intervalul de timp alocat stingerii cursei inverse pe cadre din semnalul
video complex utilizat în difuzarea semnalului TV analogic.
 Transmisia se bazează pe difuzarea unidirecţională continuă
(broadcast) de informaţii text şi oferă posibilitatea vizualizării
informaţiei respective pe ecranul receptoarelor TV dotate cu
decodoare corespunzătoare.
 Teletextul este o comunicaţie simplex.
 Există mai multe implementări teletext asemănătoare (Antiope
pentru sistemul francez SECAM, Telidon folosit în Canada, Ceefax
dezvoltat de compania britanică BBC, ORACLE - Optional Reception
of Announcements by Coded Line Electronics susţinut de asemenea
de un grup de companii TV din Marea Britanie), însă versiunea
europeană asociată standardului PAL şi cunoscută sub denumirea
WST – World System Teletext este printre cele mai răspândite.
Tehnologia teletext
 Caracterele sunt codate NRZ. Ele sunt în format ASCII (7 biţi) şi au
asociată o culoare definită pe 3 biţi.
 Pe durata unei curse de stingere se transmit 41 de caractere, respectiv
41 x 7 = 287 biţi/cursă.
 Pentru 25 de semicadre pe secundă rezultă un număr similar de
intervale de transmisie, deci se poate obţine o rată de transmisie de
7,175 kbps.
 Debitul util este în realitate mai scăzut deoarece sunt necesare şi
secvenţe de sincronizare.
 Informaţia teletext este organizată în cadre sau pagini, o pagina teletext
conţinând 24 de linii a câte 40 de caractere .
 Atunci când utilizatorul selectează o anumită pagină, sistemul aşteaptă
apariţia identificatorului paginii respective în şirul de biţi recepţionaţi,
după care extrage, memorează şi afişează informaţia respectivă.
 Deoarece transmisia este continuă şi ciclică este necesar ca numărul
total de pagini să nu fie excesiv pentru a permite o rată de reînnoire a
paginii (refresh) mai mică de 30 secunde.
Perspectiva Teletext
 Teletextul este o metodă ieftină de transmitere a informaţiilor şi din
acest punct de vedere a fost, la un moment dat, un concurent pentru
soluţiile de tip Internet (news sau chiar pagini web la începuturile
acestora) sau Minitel (un sistem de furnizare de informaţii text pe linii
telefonice dezvoltat în Franţa în anii `80).
 Viteza scăzută de transfer informaţional şi interactivitatea limitată
sunt principalele sale dezavantaje. În plus, odată cu apariţia
televiziunii digitale, fluxurile da date au inclus şi canale de informare
(gen EPG – Electronic Programe Guide, bazate pe standardul
MHEG-5 sau Multimedia Home Platform.) ceea ce a determinat
scăderea interesului pentru acest tip de comunicaţie.
 Majoritatea trusturilor de televiziune au încetat în prezent difuzarea
acestui serviciu având în vedere dezvoltarea soluţiilor alternative mai
performante de difuzare a unor informaţii similare: tehnologiile
Internet, fluxurile digitale dedicate folosite în televiziunea digitală sau
a alte metode de informare rapidă.
Sisteme WiCa
 Domeniul de acoperire al unui AP poate fi extins prin utilizarea unor antene
de câştig ridicat sau având anumite particularităţi de concentrare
preferenţială a puterii electromagnetice emise (lobi de emisie).
 Uneori acest deziderat se obţine prin antene compuse sau folosind antene
distribuite.
 O metodă de a modifica aria de acoperire a unui AP fără a creşte puterea
de emisie constă în realizarea unei antene distribuite alcătuită din mai multe
antene interconectate printr-un mediu de transport adecvat.
 În cazul în care infrastructura de conectare a acestora este reţeaua de
cablu coaxial utilizată pentru distribuţie de semnal TV (CATV), se poate
difuza semnalul radio la distanţe rezonabile faţă de locaţia unde se află AP-
ul către mai multe antene situate în locaţii diferite, de-a lungul traseului
CATV.
 Un astfel de sistem de distribuţie a semnalului radio 802.11 pe reţeaua
CATV se numeşte WiCa - Wireless over TV Cable.
 Este evident ca în aceste situaţii echipamentele CATV trebuie să permită
transferul benzii de frecvenţe de 2,4 GHz, adică să fie compatibile WiCa,
având în vedere că banda uzuală de difuziune CATV se întinde până la 1
GHz.
Principiul WiCa
 Semnalul RF al Access Point-ului este aplicat printr-un adaptor de impedanţă
(uzual de la 50 ohmi la 75 ohmi) unui sumator, împreună cu semnalul CATV.
 Sumatoarele şi distribuitoarele conţin filtre trece-jos pentru CATV şi filtre trece-
sus pentru semnalul 802.11.
 Unele distribuitoare pot să conţină ieşiri de radiofrecvenţă pentru conectarea de
antene, realizând astfel o acoperire wireless locală.

Adaptor
CATV
 impedanţă
AP
Access Point
Splitter sumator RF

TV    
Splittere distribuitoare
Splitter
de capăt

TV  TV  TV 
Figura 3.52 Sistem WiCa
Comunicaţii pe liniile de alimentare cu energie
electrică, PLC

 Termenul PLC se referă la comunicaţii pe infrastructura de alimentare cu

energie electrică: Power Line Communication.
 Se mai utilizează denumirile PDSL (Power Line Digital Subscriber Line), PLT
(Power Line Telecom) sau PLN (Power Line Networking). Atunci când lăţimea
de bandă este mare, PLC mai este numit şi BPL - Broadband over Power Line
şi se referă în mod particular la distribuţia de servicii Internet.
 Liniile de alimentare cu energie electrică sunt extrem de eterogene şi nu sunt
optime pentru comunicaţii de date. Iniţial (1950) comunicaţiile pe liniile de
alimentare electrică foloseau frecvenţe purtătoare joase, 100-900 Hz şi
modulaţii FSK.
 Tehnologii dezvoltate recent au permis utilizarea de frecvenţe purtătoare peste
liniile de alimentare cu electricitate de până la 80 MHz.
 La valori mari ale frecvenţei purtătoare liniile de alimentare electrică nu mai pot
fi folosite datorită caracterului lor eterogen şi impedanţei variabile.
 PLC/BPL sunt contestate în mai multe medii, nu sunt standardizate, dar
dezvoltarea lor este susţinută de asociaţii de agenţi economici şi comerciali.
 Echipamentele utilizate se numesc cuploare PLC sau modemuri PLC.
Comunicatii PLC
 Debitele binare curente sunt de 2 - 4 Mbps fiind în studiu
soluţii pentru viteze de ordinul a 50 Mbps.
 Modulaţiile utilizate sunt similare celor folosite în reţelele
IEEE 802.11: DSSS şi OFDM.
 Se utilizează de obicei 84 de frecvenţe purtătoare în
gama 4,3 – 20,9 MHz pentru liniile de joasă tensiune şi
în gama 30 – 50 MHz pentru liniile de medie tensiune.
 Metoda de acces la mediu este CSMA/CA.
 Reţelele PLC prezintă avantajul utilizării unei
infrastructuri existente, dar necesită soluţii complexe de
transport (de exemplu pentru transferul de date de pe o
fază pe alta a unui sistem trifazat, filtre de separare şi
reinserţie) şi pentru rezolvarea problemelor generate de
zgomotele de comutaţie ce apar în liniile de alimentare.
Principiul PLC

Linie transport joasă (medie) tensiune

Furnizor Utilizator
Electricitate Cuplor Cuplor
PLC PLC

Furnizor
Servicii Linie date
Internet Linie date
Canal de comunicaţie

Figura 3.53 Comunicaţii pe linii de alimentare cu energie electrică

Transmisiuni prin sateliţi (1)
 Comunicaţiile prin satelit sunt un caz
particular al transmisiunilor prin
microunde.
 Satelitul este un releu intermediar.
El recepţionează semnalul de la o
staţie terestră ascendentă şi îl
retransmite de obicei pe o arie largă
de acoperire (figura 3.54).
 La nivelul sateliţilor există un număr Satelit de Orbită
de transpondere, dispozitive care comunicaţie
recepţionează semnalul de la sol, îl
amplifică şi îl re-emit către Pământ,
modificând frecvenţa purtătoare. Con de
 Sateliţii pentru comunicaţii sunt Downlink
acoperire
sateliţi staţionari la o altitudine de radio
Internet Nod
35.800 km deasupra ecuatorului. terestru
Clienţi
 Staţiile terestre au o putere de
emisie mare şi de aceea sunt
plasate în afara zonelor Uplink terestru
perturbabile. Suprafaţă terestră

Figura 3.54 Principiul comunicaţiilor prin satelit

Transmisiuni prin sateliţi (2)
 O legătură prin satelit, spre deosebire de cele terestre, este
caracterizată de o întârziere tipică minimă de 257 ms.
 O staţie terestră de transmisie poate să-şi monitorizeze
emisia proprie, observând mesajele recepţionate.
 Sateliţii geostaţionari au un unghi de acoperire de 120 de
grade ceea ce înseamnă că, teoretic, trei astfel de sateliţi
plasaţi deasupra ecuatorului pot acoperi întreaga suprafaţă
terestră.
Transmisiuni prin sateliţi (3)
 Comunicaţia cu un satelit geostaţionar ridică problema puterii mari
necesare la emiţător, a dimensiunii antenei (parabola de minimum
0,5 m diametru) şi probleme legate de costurile de lansare şi
întreţinere.
 Ca alternativă se utilizează sateliţi de joasă altitudine (700-1500Km)
care pot fi utilizaţi pe scară mai largă nefiind necesare puteri mari de
emisie datorită distanţei semnificativ mai reduse care trebuie
acoperită.
 Problema care apare însă în acest caz este faptul că, nefiind sateliţi
geostaţionari, durata maximă de acoperire a unei zone este de 15-20
minute. Din acest motiv este nevoie de o reţea de sateliţi care să
acopere, pe rând, în permanenţă, zonele de interes.
 Astfel de reţele sunt ECCO, cu 12 sateliţi ce evoluează la 2000 km
altitudine, care acoperă latitudinile nordice şi sudice mai mari de 23°,
GLOBALSTAR, cu 48 de sateliţi ce evoluează la 1414 km altitudine şi
poate acoperi zonele cu latitudini mai mici de 70°, IRIDIUM, cu 66 de
sateliţi, care evoluează la 780 km altitudine, cu acoperire globală
(dezafectată în prezent datorită costurilor foarte mari de operare şi
înlocuirii cu soluţii GSM).
Transmisiuni prin sateliţi (4)
 În cazul accesului la servicii Internet, la nivel de utilizator nu se justifică
utilizarea unei instalaţii de emisie către satelit şi din acest motiv soluţia
practică foloseşte un canal upload alternativ (pe linie telefonică, de obicei)
cu download prin satelit.
 La nivelul satelitului se recepţionează fluxul de date pe mai multe canale
situate într-o bandă de frecvenţe alocată legăturii ascendente, de la o
staţie terestră şi se redifuzează pe alte frecvenţe, din banda pentru legături
descendente.
 Unităţile repetoare care realizează şi translarea canalului, aşa cum s-a
arătat mai sus, se numesc transpondere.
 Sateliţii comerciali au 10-50 de transpondere fiecare asigurând astfel mai
multe canale de comunicaţie (de ordinul miilor în cazul canalelor
telefonice).
 Frecvenţele utilizate sunt în domeniul microundelor: 3 GHz – 30 GHz.
 Tehnologiile de comunicaţie prin satelit pornesc de la constatarea că nu
toţi utilizatorii transmit simultan şi deci ei vor putea partaja aceleaşi canale
de comunicaţie împrumutându-şi reciproc resursele neutilzate. Tehnicile de
partajare folosite sunt FDMA - Frequency Division Multiple Access şi
TDMA - Time Division Multiple Access.
Transmisiuni prin sateliţi (5)
 FDMA se referă la alocarea
unor benzi de frecvenţă
independente pentru utilizatori.
Banda rămâne alocată în Cadrul 1 Cadrul 2 Cadrul 3 ... Cadrul m

principiu şi când nu este Succesiune cadre

utilizată. O variantă optimizată a
FDMA comută frecvenţele 125μs – 15 ms
conform cererilor utilizatorilor,
similar cu comutaţia circuitelor Slot 1 Slot 2 ... Slot n

într-o centrală telefonică, Sloturi de timp

sistemul fiind cunoscut sub
denumirea DAMA – Demand
Assignment Multiple Access.
Preambul Câmp informaţie
 În cazul TDMA utilizatorii
beneficiază de sloturi de timp,
multiplexate pe un canal de
frecvenţă unic, ceea ce conferă
o utilizare mai avantajoasă a Timp de Secvenţa sincronizare Start şi identificare Informaţii service
spectrului de frecvenţe radio. gardă purtătoare / ceas secvenţă

Figura 3.55 Structura unui cadru TDMA utilizat în transmisiunile prin satelit
Transmisiuni prin sateliţi (6)
 În ultimii ani comunicaţiile prin satelit sunt utilizate din ce în ce mai puţin pentru
transmisiuni de date asociate serviciilor Internet. Unul din motive este faptul ca
au devenit disponibile capacităţi de transport pe fibră optică la preţuri mult mai
reduse.
 Un alt motiv este legat necesitatea unui canal uplink alternativ pentru asigurarea
comunicaţiei bidirecţionale, ceea ce implică costuri suplimentare.
 O altă motivaţie care a determinat marginalizarea comunicaţiilor prin satelit în
sfera Internetului este determinată de întârzierea mare pe care o implică acest
mod de comunicaţie, întârziere datorată timpului mare necesar undei
electromagnetice să călătorească până la satelit şi înapoi.
 Apariţia serviciilor media peste reţelele IP (distribuţie programe radio/TV
interactive, telefonie VoIP) şi integrarea lor în familia serviciilor Internet nu a mai
permis utilizarea metodelor de transport bazate pe întârzieri implicite
semnificative.
 Comunicaţiile prin satelit rămân o soluţie eficientă pentru distribuţie de programe
radio/TV la costuri reduse şi pe arii largi, atât pentru sistemul analogic cât mai
ales pentru sistemul digital deoarece astfel se pot asigura rate ridicate de
transfer binar care să acopere necesităţile de difuzare a programelor TV digitale
(3,5Mbps DTV, 8-15Mbps HDTV).
Modul de transfer asincron, ATM
 ATM - Asynchronous Transfer Mode este un sistem de transmisie orientat
pe conexiune, care transportă pachete sau celule pe infrastructura reţelei.
 Înainte de a iniţia un transfer trebuie stabilită o cale (conexiune) în reţea între
punctele de capăt.
 Transmisia este asincronă deoarece momentul de început al transmisiei nu este
predeterminat.
 Un pachet ATM (numit şi celulă) este o secvenţă cu lungime fixă de 53 octeţi,
din care 48 sunt date utile şi 5 sunt octeţi auxiliari constituind antetul - header.
 Celula ATM este astfel diferită fundamental de cadrele de date de lungime
variabilă folosite în reţelele cu comutaţie de pachete cum este Ethernetul.
 Primul standard ATM a apărut în 1992, iniţial ca o extensie ISDN, scopul
principal fiind acela de a asigura o metodă de transport într-un format comun,
universal, independent de tehnologie.
 Sistemul este utilizat în reţele DSL şi, deşi este uneori este privit doar ca o
alternativă simplificată pentru transportul IP, oferă unele avantaje importante:
transportă orice tip de informaţie în aceleaşi condiţii, suportă atât comutaţia de
circuite, cât şi comutaţia de pachete, asigură parametri QoS într-un mod simplu.
 Deşi în multe domenii ATM a fost înlocuit cu Ethernet, el oferă avantaje evidente
în transportul stream-urilor media deoarece pachetele au dimensiune fixă şi deci
întârzierile sunt constante şi predictibile.
ATM
 Un concept specific ATM se refera la căi virtuale -
Virtual Path, VP care identifică un grup de circuite
virtuale şi circuite virtuale - Virtual Circuit, VC care
identifică o conexiune între două staţii ATM.
 Fiecare celulă ATM conţine un indicator al căii
virtuale (VPI) de 8 sau 12 biţi şi un identificator al
circuitului virtual de 16 biţi.
 Lungimea VPI diferă pentru transmisii către capătul
dinspre client sau către capătul dinspre reţea.
 Asta înseamnă că vor exista două tipuri de headere:
 header pentru comunicaţia cu nodul de reţea, NNI - Network Node
Interface
 header pentru comunicaţia cu nodul utilizator, UNI - User Node
Interface.
Celula ATM
Lungime fixă a celulei ATM

Antet Câmp cu informţii utile

5 bytes 48 bytes

Bytes
Control generic al fluxului Identificator cale virtuală
1 GFC (numai UNI) VPI
Identificator cale virtuală Identificator canal virtual
2 VPI VCI
Identificator canal virtual
3 VCI
Identificator canal virtual Tip informaţie CLP
VCI PTI
4
Control erori antet
HEC
5
1 2 3 4 5 6 7 8
Bits
Figura 3.56 Structura unui pachet (celulă) ATM
Campurile celulei ATM
 În cazul headerului UNI apare un subcâmp GFC – Generic Flow Control, prin
divizarea primului octet (figura 3.56).
 Echipamentele de transport modifică valorile câmpurilor de identificare a căii, VPI –
Virtual Path Identifier şi a circuitului, VCI – Virtual Channel Identifier, corespunzător
căii urmate de celulă în reţea.
 Antetul mai conţine câteva câmpuri:
- tipul informaţiei utile PTI - Payload Type Identifier, pentru specificarea tipului
datelor, de control sau date utilizator, unele valori fiind rezervate pentru alte
dezvoltări;
- prioritatea celulelor pierdute CLP - Cell Loss Priority, indică dacă celula curentă
poate fi pierdută sau nu şi
- câmpul pentru controlul erorilor de antet HEC – Header Error Control (CRC pe 8
biţi).
Interconectarea ATM (1)
 Asigurarea unor valori QoS este posibilă în reţelele ATM prin
utilizarea conceptului de „trafic contractat” care defineşte parametri
asociaţi conexiunii astfel:
 CBR - Constant Bit Rate, pentru rata de transfer fixă
 VBR - Variable Bit Rate, pentru rata de transfer specificată ca valoare medie
 ABR - Available Bit Rate, pentru specificarea ratei minime garantate
 UBR - Unspecified Bit Rate, pentru alocarea capacităţii de transport rămase.
 În acest mod un comutator ATM (switch ATM) poate deservi mai
multe legături logice în moduri diferite.
 Arhitectura ATM conţine trei nivele de referinţă: nivel fizic, nivel ATM
şi nivel de adaptare (figura 3.57).
Punct de Punct de
terminare ATM terminare ATM

Nivel adaptare ATM Comutator ATM Nivel adaptare ATM

Nivel ATM Nivel ATM Nivel ATM Nivel ATM

Nivel fizic Nivel fizic Nivel fizic Nivel fizic

Mediu WAN/MAN Mediu WAN/MAN

Figura 3.57 Modelul de interconectare ATM

Interconectarea ATM (2)
 Nivelul fizic defineşte conectarea la mediul de comunicaţie: perechi
torsadate ecranate sau neecranate, cablu coaxial, fibră optică.
 Nivelul ATM este un nivel de legătură de tip releu de date care
adaugă sau elimină antetul celulei ATM. Corespunde nivelului
legătură de date din modelul ISO/OSI. El este responsabil cu
construirea fluxurilor de celule, cu determinarea rutelor celulelor sau
cu adăugarea de celule goale atunci când nu se transmit date.

 Rutarea se bazează pe canalele şi căile virtuale (VCI, VPI) definite în

antetul celulelor ATM.
 Rutarea celulelor ATM (figura 3.58) se face de către comutatoare
(switch-uri) ATM şi depinde de tipul conexiunii:
 conexiune prestabilită, conexiune virtuală permanentă PVC –
Permanent Virtual Connection
 conexiune configurată la cerere, conexiune comutată virtuală
SVC - Switched Virtual Connection
Rutarea ATM
Arhitectura ATM
 Pot exista 256 de căi virtuale (corespunzător celor 8 biţi VPI) fiecare acoperind
65.536 (216) conexiuni virtuale (identificate prin cei 16 biţi VCI).
 Ca urmare rutarea ATM se face pe 2 nivele virtuale, cale şi conexiune. Atributul
„virtual” este legat de faptul ca semnificaţia acestor rute există numai la nivelul
comutatoarelor, care modifică în mod corespunzător câmpurile respective.
 Comutatorul ATM construieşte un tabel de rutare în care asociază porturi fizice
cu căi virtuale ceea ce înseamnă că o singură intrare în tabel, pentru o cale,
asigură 65.536 canale. Procedura se numeşte „aprovizionare” a reţelei. Prin
urmare canalele nu sunt rutate individual pentru că ele aparţin unei căi.
 Comutatorul modifică totuşi câmpul identificatorului de canal creând o
conexiune de canal virtual VCC - Virtual Channel Connection care reprezintă de
fapt succesiunea de canale virtuale prin comutatoarele aflate de-a lungul
traseului, succesiune stabilită în faza de apelare iniţială.
Punct Punct
terminare terminare
ATM Switch ATM ATM

Voce A A P P A P P A A Voce
Video A T H H T H H T A Video
Date L M Y Y M Y Y M L Date

Figura 3.59 Arhitectura de interconectare ATM

Nivelul de adaptare ATM
 Nivelul adaptare ATM (AAL - ATM Adaptation Layer) este nivelul superior în
acest model. El se ocupă cu conversia formatului datelor şi identifică 4 clase
de aplicaţii, A, B, C, D. Corespunzător celor 4 clase de aplicaţii există 4 tipuri
de nivele de adaptare AAL – ATM Adaptation Layer: AAL 1, AAL 2, AAL
3(4), AAL 5.
Tehnologia Token Ring, IEEE 802.5
 Reţelele Token Ring (inel cu jeton) au fost iniţial dezvoltate de IBM în
1970 şi preluate ulterior ca standard IEEE 802.5. Spre deosebire de
soluţia IBM, IEEE 802.5 nu specifică însă topologia sau mediul de
comunicaţie utilizat, dar preia tehnologia jetonului (token), codarea
Manchester diferenţială sau rata de transfer de 4,16 Mbps.
 La nivel fizic este definită o arhitectură cu mai multe unităţi de acces
pentru staţii multiple, MSAU (Multi Station Access Unit, figura 3.61),
conectate în inel, la fiecare din ele fiind ataşate staţii client. Unităţile
de acces includ funcţii de bypass pentru izolarea staţiilor din inel.

MSAU MSAU
in 1 2 3 4 5 6 7 8 out in 1 2 3 4 5 6 7 8 out

staţii staţii

conexiuni de legătură
MSAU MSAU
in 1 2 3 4 5 6 7 8 out in 1 2 3 4 5 6 7 8 out

staţii staţii

Figura 3.61 Structura unei reţele Token Ring

Token Ring (1)
 Reţelele de tip Token Ring (IEEE 802.5) definesc o secvenţă de
date, un cadru, ca fiind jeton (token). Posesorul jetonului are dreptul
de a transmite.
 Timpul cât o staţie poate să reţină jetonul este limitat.
 Staţia care are informaţii de transmis sechestrează jetonul, modifică
un bit al acestuia transformându-l într-o secvenţă de început de
cadru, adaugă informaţia de transmis şi lansează secvenţa către
următoarea staţie din inel.
 Staţia destinaţie primeşte şi extrage informaţia transportată şi
relansează cadrul mai departe, incluzând o confirmare a
recepţionării corecte, astfel încât acesta ajunge din nou la staţia
iniţiatoare. În acest punct se verifică dacă informaţia a fost citită de
destinatar (care a modificat secvenţa pentru a marca citirea) şi se
reface jetonul.
 Spre deosebire de reţelele Ethernet bazate pe CSMA/CD, reţelele
token-ring sunt deterministe deoarece se poate aprecia timpul de
aşteptare până la următoarea transmisie a unei staţii. Mai mult,
coliziunile nu sunt posibile în aceasta tehnologie.
Token Ring (2)
 Tehnologia token-ring defineşte nivele de prioritate folosind
câmpurile de prioritate şi câmpurile rezervate din structura
cadrului. Acestea permit unor staţii să transmită mai des decât
altele.
 Doar staţiile care au un nivel de prioritate mai mare sau egal
decât prioritatea precizată în câmpul jetonului pot să îl reţină şi să
iniţieze o transmisie.
 Staţiile care au prioritate mai mare decât cadrul vehiculat la un
moment dat pot să îl reţină şi să genereze un alt jeton, de prioritate
superioară.
 După ce rezolvă transmisia proprie, cadrul iniţial reţinut este
relansat cu nivelul de prioritate iniţial.
 La nivelul MSAU se pot genera teste pentru staţii care să permită
eliminarea (prin bypass) a celor care nu răspund. Pentru a
identifica şi alte tipuri de probleme este implementat şi un algoritm
de balizare (beaconing algorithm) care defineşte un domeniu
impropriu transmisiei.
Câmpurile cadrului jeton şi ale
cadrului date/comandă
 Delimitator de start – alertează staţiile la sosirea unui cadru, include detectarea violărilor de codare
 Octetul pentru controlul accesului – conţine câmpul de priorităţi şi câmpul pentru rezervări precum şi
bitul de marcare a jetonului şi bitul de monitorizare a ciclării
 Delimitator de sfârşit – semnalizează sfârşitul cadrului, conţine biţi care indică deteriorarea informaţiei
şi identifică ultimul cadru dintr-o secvenţă logică.
Cadrul de date/comandă conţine în plus următoarele câmpuri:
 Octeţi pentru controlul cadrelor – specifică dacă un cadru conţine date sau informaţii de control
 Adresa destinaţie şi sursă – constă în 6 octeţi de adresă pentru identificarea sursei/destinaţiei
 Date – indică dacă apar limitări datorate depăşirii timpului de reţinere a jetonului
 Secvenţa de verificare a cadrului FCS, Frame-Check Sequence – conţine secvenţa de verificare a
erorilor
 Starea cadrului – are lungimea de un octet şi include indicatorul de recunoaştere a adresei şi de
copiere a conţinutului.

Cadru de date / comandă

Lungimea câmpurilor in bytes:
1 1 1 6 6 18200 4 1 1
Delimitator Control Control Adresă Adresă Date FCS Delimitator Stare
Start acces cadru destinaţie sursă End cadru

Delimitator Control Delimitator

Start acces End

Token

Figura 3.62 Structura unui cadru comandă/date Token Ring

Interfaţa de date distribuită pe fibre
optice, FDDI
 FDDI - Fiber Distributed Data Interface
se foloseşte în reţele cu rate de transfer
de 100 Mbps pe distanţe mari, de
ordinul a 200 km.
 Spre deosebire de Ethernet, FDDI
foloseşte cadre de dimensiune mai
mare ceea ce asigură o încărcare mai
eficientă a canalului ca şi debit binar
util. Cale secundară
A Cale primară

 FDDI se bazează pe o topologie de tip BIDI B

inel dublu cu două sensuri de

comunicaţie, ilustrată în figura 3.63. A A

BIDI B Sistem BIDI B

 Controlul traficului se face prin Master
tehnologia jetonului.
 O staţie de acces este conectată în A A
Dispozitive
de reţea cu
principiu la ambele căi ale inelului: prin B BIDI BIDI B interfaţă
bidirecţională
portul A se conectează la calea
primară, iar prin portul B la calea
secundară. Figura 3.63 Topologia FDDI
Specificatii FDDI (1)
 Pe lângă faptul că FDDI nu poate rezolva complet problema fiabilităţii mai are şi
un alt dezavantaj şi anume costul ridicat. În aceste reţele este folosită fibra
optică şi cum există două inele care trebuie cablate, preţul este mai mare decât
al altor soluţii. În tabelul 3.64 sunt rezumate principalele caracteristici FDDI.

 Metoda de codare utilizată de reţelele FDDI este 4B/5B: patru biţi sunt codaţi ca cinci biţi
(de exemplu 0110 este codat ca 01110). Această metodă de codare are avantajul
reducerii numărului de tranziţii utilizate de codarea Manchester şi deci reducerea benzii
de frecvenţă ocupate.
 Există însă şi o variantă mai ieftină a reţelei FDDI, CDDI - Copper Distributed Data
Interface care, după cum sugerează şi denumirea, foloseşte perechi conductoare din
cupru în locul fibrei optice.
Specificatii FDDI (2)
 FDDI (Fiber Distributed Data Interface) a fost elaborat de ANSI -
American National Standard Institute şi propus de comitetul de lucru ASC
X3T9.5.
 Acest standard specifică regulile pentru controlul accesului la mediu MAC
(Media Access Control) şi nivelele fizice pentru o reţea locală de
100Mbps LAN, folosind fibre optice ca mediu de transmisie.
 Topologia implicită este de tip inel (ring) cu controlul legăturii din punct de
vedere logic prin nivelul LLC, Logical Link Control.
 Pentru că are bandă de transfer mult mai mare, o altă utilizare obişnuită
este cea de magistrală principală (coloană vertebrală, backbone) pentru
conectarea LAN-urilor realizate cu perechi conductoare de cupru.
 Protocolul pentru controlul accesului la mediu se bazează pe tehnica
transferului jetonului, multiplexat în timp, TTP (Timed Token Passing),
care diferă prin câteva elemente de protocolul tip token - ring (IEEE
802.5).
 Într-un LAN tip FDDI, fluxul datelor iniţiat în cadrul inelului secundar are
sens contrar celui din inelul primar.
Arhitectura FDDI
 FDDI se caracterizează printr-un management distribuit.
Arhitectura FDDI este ilustrată în figura 3.65.
 Se constată că aceasta diferă de modelul clasic de
referinţă ISO/OSI, prin aceea că atât nivelul fizic, cât şi
nivelul legătură date sunt divizate în două subniveluri.
Subniveluri FDDI
Subnivelul superior al nivelului legătură date, LLC sau controlul legăturii
logice, este definit de standardul IEEE 802.2. Atât subnivelul legăturii de date,
cât şi subnivelurile legăturilor fizice sunt definite de FDDI astfel:

 • PMD - Physical Medium Dependent sau standardul nivelului fizic, dependent

de mediu, dă definiţia mediului şi a conecticii utilizate;
 • PHY - Physical Layer sau standardul protocolului de nivel fizic descrie modul
de codificare a datelor necesare pentru o transmisie corectă şi fiabilă,
generarea semnalelor de ceas, definirea buffer-elor de memorie etc.
 • MAC - Media Accesss Control sau standardul de control a accesului la
mediu dă definiţia protocoalelor utilizate pentru accesul la reţea, manipularea
cadrelor de date şi controlul erorii;
 • SMT - Station Management Standard sau standardul managementului staţiei
descrie protocoalele pentru managementul funcţiilor PMD, PHY şi MAC.
 Cadrul de date FDDI este similar cu cel folosit în reţelele Token Ring şi are
lungimea maximă de 4500 octeţi, mult mai mare decât cadrul Ethernet.
 Topologia FDDI este una duală, proiectată astfel ca eşecul unei legături să
conducă la reconfigurarea reţelei astfel încât să se menţină conectivitatea
logică.
Conectarea FDDI
Staţiile pot fi conectate în câteva moduri diferite:

 • Conectare la un singur inel (inel primar);

astfel de staţii sunt numite staţii ataşate
singular sau SAS - Single Attachment
Station. În categoria SAS intră de obicei
staţiile gazdă.
 • Conectare la două inele; în acest caz
vorbim de staţii ataşate dual sau DAS -
Dual Attachment Station. Conectarea DAS
este specifică echipamentelor care se
ocupă cu gestiunea traficului (rutere).
 • Staţiile pot fi de asemenea conectate cu
ajutorul unui concentrator, figura 3.66.
Acesta poate fi fie un concentrator de
ataşare duală sau DAC - Dual Attachment
Concentrator, fie un concentrator de
ataşare singulară sau SAC - Single
Attachment Concentrator.
Magistrală duală cu coadă distribuită,
DQDB
 Magistrala duală cu coadă distribuită sau DQDB - Distributed Queue Dual Bus este
standardizată prin reglementarea IEEE 802.6.
 DQDB implementează o reţea de viteză ridicată, uzual de 150 Mbps, pe distanţe de
până la 160 km, pe fibră optică cu lungimea de undă a radiaţiei purtătoare de 1310 nm.
 DQ - Distributed Queue sau coadă distribuită înseamnă că informaţia va fi transmisă
sub forma unei cozi, dar, în loc de a alimenta o coadă pentru fiecare staţie, este definită
doar o coadă pentru toate staţiile ce fac parte dintr-o subreţea.
 Toate informaţiile importante despre această coadă sunt păstrate la nivelul fiecărei staţii
sub forma unei perechi de variabile de stare care reflectă poziţia nodului în cadrul cozii
şi lungimea acesteia. DB - Dual Bus sau magistrală duală indică faptul că două
magistrale unidirecţionale sunt folosite pentru transmisia datelor, astfel că transmisia
este full duplex.
Subreţeaua DQDB este o reţea multi-acces, distribuită, aceasta suportând comunicaţii
integrate:
 • Transfer de date non-conectiv.
 • Transfer de date orientat pe conexiune.
 • Comunicaţii izocrone.
 Structura unei magistrale duble de viteză mare, la care au acces mai multe staţii în
scopul de a schimba pachete de date una cu cealaltă este prezentată schematic în
figura 3.67.
Principiul DQDB

 Magistrala este un mediu de comunicaţie partajat între staţii. Acest principiu

este folosit de asemenea în standardele LAN (Ethernet, token bus, token ring).
Datorită protocolului MAC (Media Access Control) din LAN-uri, încărcarea
magistralei sau a inelului nu atinge niciodată procentul de 100%. Protocolul
DQDB permite încărcarea la aproape 100% a mediului partajat.
 DQDB implementează un algoritm de acces la mediu, MAC DQDB care a fost
acceptat de IEEE ca fiind baza protocoalelor MAN, sub forma prevederilor
IEEE 802.6. DQDB defineşte cadre având câmpuri cu lungimea de 48 de octeţi
pentru date şi de 5 octeţi pentru header, adică similar cu celulele ATM.
Structura reţelei DQDB

 Legăturile DQDB pot fi configurate în una din variantele următoare:

punct la punct (point to point), magistrală deschisă (open bus) sau
ca o configuraţie circulară, în buclă (looped configuration) (figura
3.68). Într-o conexiune circulară oricare din nodurile conectate
poate prelua funcţiile de generare / anihilare cadre, devenind capăt
de magistrală logică.
Interconectarea DQDB
 Deoarece magistrala transportă şi sloturi izocrone, la nivelul nodurilor pot fi inserate secvenţe
de sincronizare.
 De obicei o MAN este formată prin interconectarea unor subreţele client cu topologii şi viteze de
operare diferite, aşa cum este sugerat în figura 3.69.
 Utilizarea unei metode de conectare bazată pe tehnica comutării de pachete de tip non-conectiv
face posibil acest lucru fără a fi necesare interfeţe dedicate la nivelul reţelelor conectate.
 Acest mod de interconectare este obţinut cu ajutorul unor punţi MAN (MAN bridge) pentru
interconectarea LAN-urilor de acelaşi tip sau cu ajutorul unei porţi MAN (MAN gateway) pentru
interconectarea LAN-urilor diferite.
Reţele MPLS
 O soluţie de transport a datelor care operează între nivelul 2 –
legătură de date şi 3 - reţea al modelului ISO/OSI (motiv pentru
care mai este numit şi protocol de nivel 2,5) este MPLS - Multi
Protocol Label Switching.
 MPLS este un protocol pentru comunicaţii bazate pe comutaţia de
pachete, unitatea de date folosită find datagrama.
 MPLS preia principiile ATM aducând îmbunătăţiri în sensul
reducerii datelor overhead prin utilizarea de cadre de lungimi mari
(optime pentru reţelele optice de viteză) şi de lungime variabilă.
 Sunt definite şi metode de control a traficului preluate de la ATM,
prin plasarea controlui în afara benzii utile.
 Principiul de funcţionare MPLS se bazează pe etichetarea
pachetelor folosind o secvenţă numită etichetă stivă alcătuită din 4
câmpuri: valoare (20 biţi), prioritate QoS (3 biţi), indicator de capăt
de stivă (1 bit) şi un câmp pentru definirea timpului de viaţă al
cadrului, TTL – time to live, (8 biţi).
MPLS
 Comutarea pachetelor marcate cu astfel de etichete este mult mai rapidă
decât alte soluţii ( de exemplu comparativ cu cele bazate pe tabelele IP).
 Accesul la reţelele MPLS este realizat prin rutere de capăt (LER – Label
Edge Router) care introduc (push) sau extrag (pop) eticheta asociată unui
pachet de date. Rutarea pachetelor pe baza etichetelor este asigurată de
rutere dedicate LSR – Label Switch Routers.
 În reţelele MPLS se definesc căi de comutare a pachetelor etichetate LSP
– Label Switch Paths, care permit definirea explicită a căilor ce trebuie
urmate de pachetul de date. Ruterele (LER şi LSR) schimbă informaţii de
etichetare între ele pe baza unui protocol dedicat de distribuţie LDP –
Label Distribution Protocol.
 Datorită facilităţilor de rutare explicită existente, MPLS permite crearea de
reţele virtuale tip VPN.
 Ofera posibilitatea de oferi căi de transport rapide şi flexibile pentru alte
tehnologii (Ethernet, ATM, TCP/IP).
 MPLS este o soluţie performantă şi flexiblă ce poate substitui sau
completa tehnologiile existente în ceea priveşte interonectarea reţelelor
de nivel superior.