1.

1 Etapele principale ale evoluției sistemelor de comunicație

În 1790, francezul Claude Chappe propune telegraful optic, cu brațe

mobile.
În anul 1837 apare codul Morse si telegraful electric.
În 1876 a urmat telefonul lui Graham Bell.
Microfonul cu carbune a permis transformarea directa a presiunii undei
sonore in curent electric variabil.
Inventarea triodei a dus la introducerea pe scară largă a electronicii în
telecomunicații.
Începând cu anii '50 apar tranzistorul, circuitele integrate
Este definita pentru prima dată comunicația bazată pe comutația de
pachete (packetswitching) ca alternativă la comutația de circuite (bazată pe
relee) utilizată în centralele telefonice clasice.
În 1974 este propus protocolul TCP/IP - Transport Control Protocol /
Internet Protocol.
În 1976 se propune standardul de conectare a rețelelor locale Ethernet, pe
baza testelor realizate in laboratoarele corporației Xerox.
1986: se creează rețeaua National Science Foundation (NSFNET) si
primele servicii de date: mesagerie electronică (email), serviciul de ştiri (news),
servicii de transfer de fişiere (ftp - file tranfer protocol) şi comenzi la distanță
(telnet).
1989: apare conceputul de World Wide Web în Europa, propus de Tim
Berners-Lee şi Robert Cailliau în cadrul CERN (Organizația Europeană pentru
Cercetare Nucleară).
1990 – apare primul site web (20.12.1990), devenit public in august
1991; el conținea explicații despre cum funcționa proiectul hypertext dezvoltat
de Berners-Lee. 1993: Primul program de navigare, web browser, sub numele
MOSAIC (Marc Andreesen de la Universitatea din Illinois). Internet-ul
cuprindea peste 2 milioane de sisteme interconectate şi erau accesibile circa 600
de locații web.
1996: apar browsere comerciale performante Netscape, IE Microsoft;
Internetul depăşise 12 milioane de gazde şi 500.000 de locații web.
2000: existau peste 360 de milioane de utilizatori şi peste 200 de
milioane de gazde (host-uri).
2009: peste 1,5 miliarde de utilizatori, peste 570 de milioane de gazde
(host-uri)
1.2 Evaluarea capacitații de transport a unui canal de comunicații

Harry Nyquist a arătat (1924) că, în cazul transmiterii unui semnal pe un

canal de bandă limitată (W), în absența zgomotelor, este posibilă reconstruirea
completă a acestuia prin extragerea unui număr de eşantioane pe secundă NS
egal numeric cu dublul benzii de trecere a canalului, W :
NS = 2∙W [eşantioane / secundă]
Considerând un semnal având N nivele discrete, Nyquist a demonstrat
teorema care îi poartă numele şi care determină viteza maximă de transfer a
datelor (debit, D) printr-un mediu de bandă limitată, ca fiind:
D = 2 * W * log2N [bps]

Claude Shannon a arătat (1949) că pentru un canal ideal, caracterizat de

o lățime de bandă W (în Hz) şi un anumit raport între puterea de semnal PS (în
W) şi respectiv puterea de zgomot PN (în W), capacitatea maximă de transport
a canalului, în b/s, este:

Exemplu:
În cazul în care se urmărește transmiterea de date pe un canal telefonic
vocal de bandă limitată 300 – 3400 Hz, considerând W = 3100 Hz, PS = 0,0001
W (respectiv -10 dBm) şi PN = 0,0000004 W (respectiv -34 dBm), adică un
raport conform (1.4) având valoarea S/N = 24 dB, pe baza formulei lui
Schannon (1.3) se obține:

C = 310 * log2 ( 1+ 250) ≈ 24700 b/s = 24,7 kbps

Pentru același canal dar având un raport semnal-zgomot îmbunătățit, S/N

= 30 dB (corespunzător unui raport al puterilor PS/PN de 1000), rezultă o
capacitate crescută de transport a canalului, de 30,9 kbps, iar pentru o valoare
S/N superioară, S/N = 38 dB (corespunzător unui raport al puterilor PS/PN de
6309), rezultă o capacitate de transport a canalului care ajunge la de 39,6 kbps.
Modem-urile de linie telefonică uzuale lucrează cu viteze tipice de 33.6 kbps.
1.3 Transmisiuni de date in banda de baza si transmisiuni multinivel

Transmisiunile în banda de bază

Constă în alocarea a două nivele de semnal distincte biților “0” şi “1”:

celor doi biți li se alocă două simboluri de transmisie numite şi simboluri de
semnalizare: pulsuri rectangulare cu amplitudini diferite
Dacă durata de transmisie a unui bit este Tb, valoare numită interval de
bit, atunci numărul de biți transmiși într-o unitate de timp se va numi rată de bit
sau rată binară sau debit binar. Viteza de succedare a simbolurilor asociate
biților este aceeași cu cea de succedare a biților.
O astfel de transmisie se numește transmisie în banda de bază deoarece
frecvența modificărilor în unitatea de timp ale formei de undă folosită pentru
semnalizare este aceeaşi ca în secvența de succedare a biților.

D = 1 / Tb [b / s]
Transmisiunile multinivel

Dacă sistemul funcționează cu mai multe nivele de semnal N, nefiind

posibilă întotdeauna o conversie directă într-un număr întreg de biți, se
operează cu noțiunea de rată de semnalizare (sau rata simbolurilor sau viteza de
modulație), R, reprezentând numărul simbolurilor transmise în unitatea de timp
şi care se măsoară în [Bauds] sau [Bd].
Semnificația fizică a ratei de semnalizare este numărul de schimbări (de
nivel sau de altă natură) ale semnalului în unitatea de timp.
Dacă T este durata unui simbol (numit şi interval semnificativ), atunci
rata de semnalizare va fi:
R = 1 / T [Bd]
Dacă un simbol transmis este codificat binar şi există N nivele, câte unul
pentru fiecare simbol, atunci numărul n de biți echivalenți transmiși pe durata
unui simbol va fi:

Numărul de simboluri transmise în unitatea de timp, R, multiplicat cu numărul

de biți echivalenți pentru un simbol, n, va determina deci numărul de biți
echivalenți transmişi în unitatea de timp, adică debitul binar:
 1.4 Comunicații ghidate pe cabluri coaxiale

Sunt realizate dintr-un conductor central îmbrăcat într-o manta conductoare

Datorită modului de realizare a cablurilor coaxiale, influența reciprocă a două
canale adiacente, fenomen numit diafonie, este extrem de redusă chiar la frecvențe
mari ale semnalului.
Circuitele în cablu coaxial permit o viteză de propagare ridicată, care variază
foarte puțin cu frecvența, ceea ce implică existența unor distorsiuni de întârziere
reduse.
Lungimea maximă de propagare este limitată prin standardele de comunicație
de timpul de propagare acceptat, cu precădere în cazul comunicațiilor bazate pe
cerere şi răspuns.
Sunt clasificate printr-o scală de grade radio, numite RG – „radio grade”.
Exemplu:
10BASE2 Ethernet (sau Thinnet) utilizează RG-58 - impedanță de 50 de ohmi,
viteză a semnalului de 10 Mbps, lungime maximă de 180 de metri;
10BASE5 Ethernet (Thicknet sau „cablu galben”) - impedanță de 50 de ohmi dar
care, viteză a semnalului de 10 Mbps pentru o lungime maximă de 500 de metri;

Conectica specifica: conector BNC, conector in T, conector de capăt.

 1.5 Comunicații ghidate pe cabluri torsadate

Cablul UTP (cablu torsadat neecranat, Unshielded Twisted Pairs)

Opt conductoare izolate şi rasucite câte două (procedeu numit torsadare).
Torsadarea reduce efectul de degradare a semnalului cauzat de interferența cu
radiațiile electromagnetice (EMI - interferențe electromagnetice sau RFI
interferențe ale frecvențelor radio
o pereche de conductoare oferă suport pentru transmisii într-un sens (TD+, TD-
; transmission data), iar cealaltă pentru transmisii în sens invers, respectiv recepție
(RD+, RD-; received data).
Conectorii utilizați sunt de tip RJ45 (Registered Jack 45) cu 8 contacte
(asemănători cu conectorii pentru aparate telefonice care sunt mai mici şi au 4
contacte, RJ11). Pentru interconectare există standarde de cablare specifice (TIA /
EIA 568 A/B).
Cablul STP (cablu torsadat ecranat, Shielded Twisted Pairs) prezintă un strat
conductor suplimentar, de tip ecran; are o impedanță de 150 de ohmi
Cablurile ScUTP/FTP sunt modele hibride de cabluri STP şi UTP: sunt
acoperite cu un ecran metalic (Screened Twisted Pairs) sau cu o folie de metal
(Foiled Twisted Pairs). Impedanța tipică: 100 sau 120 de ohmi.
categorii de performanță numerotate de la 1 la 7; cablul care corespunde uneia
este identificat ca fiind de Categoria x (sau CATx), unde x reprezintă numărul
seriei de teste care a fost trecut cu succes.
Cablurile care încă se utilizează astăzi sunt CAT 3 (16 MHz lățime de bandă,
10Mbps viteza până la 100m) şi CAT 5 (100 MHz lățime de bandă, 100/155/256
Mbps cu distanțe de până la 100m).
Cablurile CAT 6 si CAT 7 folosesc perechi de conductoare cu pas de torsadare
diferit şi profile speciale pentru menținerea constantă a distanței dintre perechi in
interiorul cablului.
cablul cross-over (inversor): cele două perechi pentru transmisie (Tx), respectiv
recepție (Rx), sunt inversate (transmisia unuia să ajungă la recepția celuilalt)
cablul straight through (cablu direct) - tip 1:1
În afara cablurilor menționate există şi varianta roll-over (inversare în oglindă).
Echipamentele moderne au capacitatea de a determina singure perechea
emițătoare, respectiv receptoare, funcție numită Autosensing, Auto-MDI/MDI-X,
Universal Cable Recognition sau Auto-uplink.
În cazul rețelelor Gigabit Ethernet sunt utilizate toate cele 4 perechi de
conductoare.
 1.6 Comunicații ghidate pe fibra optica

Fibrele optice folosesc ca purtător de informație radiația electromagnetică din

spectrul 1014 - 1015 Hz. Ele permit o lățime de bandă mult mai mare şi o
capacitate de transport de date net superioară altor medii de transmisie.
Distanța maximă de transmisie a informației optice depinde de atenuarea
fasciculului luminos. Această atenuare depinde la rândul ei de două elemente:
- calitatea radiației luminoase emise (lungime de unda, putere, coerență), fiind
utilizate trei lungimi de undă: 850 nm, 1320 nm, 1500 nm
- calitatea fibrei optice şi a îmbinărilor acesteia.
Nivelul de atenuare al fibrei optice a evoluat de la valori de ordinul 500 - 1000
dB/km în 1966, 20 dB/km la 850 nm în 1970 sau 0,47 dB/km la 1300 nm în 1976.
După 1980 au devenit uzuale atenuări de 0,1-0,2 dB/km la 1550 nm.
Atenuarea depinde de lungimea de undă a radiației luminoase utilizate.
Intervalele cu atenuare scăzută definesc ferestre de transmisie care favorizează
propagarea.
Unghiurile diferite de intrare definesc aşa numitele moduri de propagare (sau
pe scurt, moduri), iar o fibră care transportă mai multe moduri se numeşte fibră
multimod.
Propagarea multimod face ca razele care parcurg fibra să interfere atât într-o
manieră constructivă cât şi într-una distructivă. Acest efect este numit împrăştiere
(dispersie) modală a întârzierii.
Fibrele care transportă un singur mod se numesc monomod.
 1.7 Comunicații neghidate pe unde radio

Comunicațiile radio sunt utilizate atât pentru transmisii terestre cât şi pentru
transmisii prin satelit atunci când se urmăreşte conectarea unor zone greu
accesibile. Existența undelor electromagnetice a fost dedusă teoretic de
fizicianul britanic James Clerk Maxwell, în 1865 şi au fost generate şi studiate
experimental pentru prima dată de fizicianul german Heinrich Hertz, în 1887.
c=λ*f
Viteza de propagare a undelor electromagnetice (viteza luminii) în vid este
cunoscută şi este de 3 x 108 m/s.
Un semnal cu frecvența de 2,4 GHz, frecvent utilizat în comunicațiile wireless
(WiFi), va avea, de exemplu, o lungime de undă de 12,5 cm.
Cu cât banda de frecvență a semnalului este mai largă, cu atât el poate
transporta mai mulți biți în unitatea de timp (debit binar).
Transmisiile radio uzuale folosesc o bandă îngustă de frecvențe, Δf/f<<1, pentru
a obține o eficiență sporită. În unele cazuri, transmițătorul „sare” de la o frecvență
la alta după anumite reguli, ocupând o bandă mai largă, tehnica numindu-se cu
„spectru împrăştiat” - spread spectrum.
Spectre mai largi sunt ocupate prin tehnica numită „spectru împrăştiat cu secvență
directă” - direct sequence spread spectrum.
 2.1 . Topologii de rețea

Topologie - dispunerea fizică a sistemelor interconectate, a conexiunilor şi a

celorlalte componente care deservesc reţeaua.
Topologia fizică se referă la configuraţia spaţială a reţelei, la modul de
interconectare şi ordinea de conectare existentă între componentele reţelei. Există
şi conceptul de topologie logică care se referă la schema şi modul de comunicare
logică între elementele reţelei.
Topologie pasivă: o arhitectură în care sistemele nu retransmit datele preluate.
Topologie activă: topologiile în care sistemele regenerează semnalul de date
prin citire şi retransmitere, fiecare gazdă funcţionând ca un repetor de date.
În funcţie de arhitectura (structura) unei reţele, deosebim următoarele topologii:
-reţele tip magistrală (bus);
- reţele tip stea (star);
- reţele tip inel (ring)
- reţele arborescente (tree)
- reţele complete (tip Mesh)
- reţele neregulate.
Topologia magistrală - sistemele sunt conectate la un canal de comunicaţie
comun numit magistrală sau trunchi. Atunci când la această magistrală sunt
conectate şi alte subreţele, ea se mai numeşte şi backbone. Pentru asigurarea
adaptării de impedanţă în punctele de inserţie a gazdelor, se utilizează conectoare
speciale în formă de T.
Topologiile de tip magistrală sunt topologii pasive, nu retransmit informaţia.
Topologia tip magistrală reprezintă o conexiune multipunct.
Principalul avantaj al acesteia este costul redus de implementare în condiţiile în
care nivelul coliziunilor este acceptabil pentru un număr nu foarte mare de gazde
interconectate.
Topologia stea are specific faptul că toate gazdele sunt conectate la un nod
central care are un rol particular în funcţionarea reţelei.
Echipamentul de nod care asigură o interconectare de acest tip se numeşte generic
HUB, comutator de date (data switch), echipament de interconectare sau
concentrator. Echipamentul de interconectare este prevăzut cu mai multe
conectoare, câte unul pentru fiecare gazdă, numite porturi. Conexiunile între gazde
pot fi şi de tip multipunct.
Topologiile de tip stea sunt topologii active, ele retransmit informaţia.
Nodul central este transparent pentru gazde, adică nu este „vizibil” ca şi
echipament de dirijare a traficului. Gazdele „se văd” unele cu altele şi deci trebuie
respectate anumite reguli de comunicare pentru reducerea coliziunilor.
Topologia inel este definită printr-o configuraţie în care toate sistemele sunt
conectate succesiv între ele, două câte două, ultimul calculator fiind conectat cu
primul, constituind o structură circulară.
Un mesaj transmis de către sistemul sursă este retras din buclă de către acelaşi
sistem, atunci când pachetul informaţional revine la origine după parcurgerea
buclei.
Topologiile de tip inel sunt în general eterogene deoarece înglobează de obicei mai
multe tehnologii de comunicaţie.
Topologia arborescentă (tree) este constituită din mai multe niveluri ierarhice de
noduri (hub-uri, concentratoare), la care sunt conectate gazdele, rezultând o
structură de tip arbore.
Topologia completă este o arhitectură în care gazdele sunt conectate după
regula „fiecare cu toate celelalte”. Dacă o parte a infrastructurii de comunicaţie sau
a nodurilor devine nefuncţională, se găseşte oricând o nouă cale de comunicare.
Datorită fiabilităţii ridicate, aceste topologii sunt exploatate în cazul aplicaţiilor
spaţiale, militare sau medicale, unde nu este acceptabilă întruperea comunicaţiei.
În practică se întâlnesc de multe ori topologii compuse, obţinute prin combinaţii
ale unor topologii fundamentale. O astfel de arhitectură este topologia magistrală-
stea: mai multe reţele cu topologie stea sunt conectate prin intermediul unor
trunchiuri liniare de tip magistrală.
 2.2 Clasificarea rețelelor după mărime; LAN, MAN, WAN
Un set de reguli de comunicare care guvernează transferul informaţional între
sisteme se numeşte protocol de comunicaţie.
Reţelele locale (LAN) sunt reţele private, localizate într-un anumit areal.
Parametrii liniilor de comunicaţie fac ca timpul de transmisie să fie limitat şi
predictibil. Ele utilizează o singură cale de comunicaţie, semi-duplex sau duplex,
functionând la viteze tipice cuprinse între 10 şi 100 Mbps, dar şi mai mari. În LAN-
urile Ethernet, cele mai utilizate, topologia logică utilizează tehnica difuzării
(broadcast): datele transmise de o gazdă (host) sunt recepţionate de toate celelalte staţii
conectate la mediul de transmisie. Dacă două staţii dintr-o reţea încearcă să transmită
în acelaşi timp, apare o interferenţă numită coliziune şi semnalul rezultant nu mai
permite recuperarea informaţiei transportate. Apariţia coliziunilor face ca informaţia să
nu mai fie utilizabilă, fiind necesare tehnici de reluare a procedurii de transfer, adică
retransmisii. Dacă volumul de date ce se transmite în unitatea de timp depaşeşte
capacitatea de transport a canalului de comunicaţie apare fenomenul numit congestie.
Reţelele metropolitane (MAN) pot fi privite ca o extensie a reţelelor LAN şi
care utilizează în mod normal tehnologii de comunicaţie similare cu acestea. Aceste
reţele pot fi atât private cât şi publice. O reţea MAN conţine un mediu de difuzare prin
intermediul căruia comunică toate sistemele din reţelele LAN interconectate. În aceste
reţele nu există elemente de comutare care să dirijeze pachetele de date, ci puncte de
conectare de intrare/ieşire pentru LAN-uri. Principala particularitate a reţelelor MAN
constă în faptul că utilizează standarde de comunicaţie specifice: Magistrala Duală cu
Coada Distribuita, ATM, FDDI sau mai nou Metro Ethernet.
Reţelele pe arii largi (WAN) acoperă arii geografice întinse, o ţară sau un
continent. În mod specific, la acest nivel calculatoarele se numesc gazde (se mai
utilizează şi termenii host sau sistem final), dar termenul se extinde şi la celelalte tipuri
de reţele (MAN, LAN) atâta timp cât acestea fac parte constitutivă din WAN. Gazdele
sunt conectate între ele printr-o subreţea de comunicaţie.
O subreţea este formată din linii de transmisie (alcătuite la rândul lor din circuite,
canale sau trunchiuri) şi din elemente de comutare a pachetelor Termenul generic
pentru aceste echipamente de comutare este acela de ruter (router), dar întâlnim şi
termeni ca noduri de comutare a pachetelor, sisteme intermediare, comutatoare de
date. Fiecare gazdă face parte dintr-un LAN în care există un ruter, prin intermediul
căruia se face legatura cu alte reţele. Infrastructura de comunicaţie (liniile) şi ruterele
formează subreţeaua fizică.
 2.3 Modelul ISO/OSI

Modelul OSI - Open Systems Interconnection propune o soluţie de conectare a

sistemelor deschise.
Proprietatea de "open" (deschis) a unui sistem se referă la faptul că sistemul este
pregătit pentru comunicaţii cu orice alt sistem din reţea, fiind "deschis" pentru
schimburi informaţionale cu alte gazde, pe baza unor reguli numite protocoale de
comunicaţie.
Modelul ISO/OSI este structurat pe şapte niveluri ierarhice. Fiecare nivel are un
grad de abstractizare şi funcţii bine definite.
Funcţiile asociate fiecărui nivel sunt reflectate în standarde de comunicaţie
specifice. Această ierarhie de protocoale de comunicaţie se numeşte şi stivă de
protocoale.
Transferul informaţional între două aplicaţii presupune parcurgerea întregii
stive de protocoale, într-un sens la sursă şi în sens invers la destinaţie.
7. Nivelul aplicaţie (Application Layer) se ocupă de interfaţa cu aplicaţiile utilizator şi
transferul informaţional între programe. La acest nivel se defineşte accesul aplicaţiilor
la serviciile de reţea şi implicit comunicaţia între două sau mai multe aplicaţii. Un
exemplu de protocol este HTTP (Hyper Text Transfer Protocol).
6. Nivelul Prezentare (Presentation Layer) se ocupă de sintaxa şi semantica
informaţiilor transmise între aplicaţii sau utilizatori. Se realizează conversia datelor
din formatul abstract al aplicaţiilor în format acceptat de reţea, compresia şi criptarea
datelor pentru a reduce numărul de biţi ce urmează a fi transmişi, redirectarea datelor
pe bază de cereri I/O.
5. Nivelul Sesiune (Session Layer) permite utilizatorilor de pe maşini diferite să
stabilească între ei sesiuni de comunicaţie. Sesiunile includ funcţii pentru controlul
dialogului, arbitrarea traficului sau sincronizarea task-urilor utilizator prin
managementul punctelor de revenire în fluxul de date astfel încât, după o cădere a
reţelei, transmisia să se poată relua prin retransmisie parţială. Ca funcţii principale la
nivelul sesiune avem iniţierea, exploatarea şi închiderea unei sesiuni de comunicaţie.
4. Nivelul Transport (Transport Layer) oferă controlul fluxului de date, tratarea
erorilor şi este implicat în transmiterea şi recepţionarea pachetelor informaţionale fără
erori, fără pierderi sau duplicări şi într-o ordine definită.
3. Nivelul reţea (Network Layer). Se evaluează adresele sursă şi destinaţie şi se fac
translările necesare între adrese logice (IP) şi fizice (MAC). Nivelul reţea rezolvă
problemele legate de trafic prin comutarea pachetelor, rutare (dirijare) şi controlul
congestiilor.
2. Nivelul Legătură de Date (Data-Link Layer) gestionează transmisia biţilor de date,
organizaţi în cadre, fără erori nedetectate, relativ la o anumită linie de transmisie. Un
cadru de date este o structură logică, în care pot fi plasate (împachetate) date de
transportat. Este format din doua subniveluri: MAC – control al accesului a mediu și
LLC – legatura logica de date.
1. Nivelul Fizic (Physical Layer) - se ocupă de codarea şi sincronizarea la nivel de bit,
delimitând lungimea unui bit şi asociind acestuia impulsul electric sau optic
corespunzător canalului de comunicaţie utilizat.
Toate nivelurile aduc o contribuţie mai mare sau mai mică la construirea secvenţei de
date care transportă informaţia utilă.
Modelul OSI introduce concepte importante (eluate şi în alte arhitecturi de
comunicaţie):
- Protocoale: conţin regulile de comunicare care se stabilesc între două entităţi de pe
acelaşi nivel al stivei de protocoale, dar de pe sisteme diferite;
- Servicii: includ funcţiile de deservire reciprocă între două niveluri succesive ale
aceluiaşi sistem;
- Interfeţe: definesc modul de abordare a nivelurilor adiacente din stiva de protocoale.
 2.4 Arhitectura TCP/IP

Modelul de referinţă TCP/IP conţine patru niveluri:

- aplicaţie
- transport
- internet
- gazdă-la-reţea (sau interfaţă reţea).
Nivelul gazdă-la-reţea
Subnivelul hardware include elementele de conectare fizică, se regăseşte în
interfaţa hardware de conectare la reţea, NIC - Network Interface Card.
Subnivelul interfeţei de reţea se referă la elemente software, cum ar fi driver-ele
de reţea sau alte subsisteme specifice de gestiune a interfeţei.
Metode şi tehnologii de gestiune a accesului la mediul de comunicaţie:
- reţele LAN cu acces multiplu cu detectarea purtătoarei şi a coliziunilor CSMA/CD
- reţele LAN cu acces multiplu cu detectarea purtătoarei şi evitarea coliziunilor
CSMA/CA
- reţele LAN cu transfer de jeton pe magistrală
- reţele LAN bazate pe cerere de prioritate
Nivelul Internet - defineşte un format de pachet şi un protocol numit IP, Internet
Protocol. La acest nivel operează diverse protocoale, toate folosind o metodă de
identificare a gazdelor bazată pe o adresare specifică, numită adresare IP. Principalele
protocoale de nivel Internet sunt:
- protocolul IP (Internet Protocol) - reglementează sistemul de adresare pe 32 de biţi,
organizaţi în patru câmpuri de câte 8 biţi, IPv4.
- protocolul ICMP (Internet Control Message Protocol) - asigură un mecanism prin
care echipamentele de rutare şi sistemele din reţea comunică informaţii privind
parametrii comunicaţiei sau situaţiile de funcţionare defectuoasă.
- protocolul ARP (Address Resolution Protocol) - permite unui sistem să determine
adresa fizică (MAC) a unui alt sistem din aceeaşi reţea fizică cunoscând adresa IP (de
nivel reţea) a acestuia.
- protocolul IGMP (Internet Group Management Protocol) este utilizat pentru
gestiunea apartenenţei gazdelor la grupuri de distribuţie multiplă.
 Nivelul transport asigură comunicaţia între programele aplicaţie, ocupându-se
de reglarea fluxului de date şi transferul fără erori a secvenţelor de date.
Protocoale principale de transport:
- Protocolul UDP (User Datagram Protocol) asigură un serviciu fără conexiune
folosind adresarea IP pentru transportul mesajelor, nu garantează livrarea mesajului la
recepţie fără erori
-Protocolul TCP oferă o alternativă de transfer sigur, cu o ordine de livrare şi care
garantează transferul corect, orientat pe conexiune. Acest protocol are capacitatea de a
deservi mai multe aplicaţii, operând cu mai multe conexiuni numite porturi. Categorii:
porturi consacrate, porturi înregistrate, porturi dinamice/private.
-Protocolul SCTP (Stream Control Transmission Protocol) este asemănător cu TCP,
dar operează la nivel de cadre şi nu la nivel de octet ca TCP.
- Protocolul DCCP (Datagram Congestion Protocol) este destinat aplicaţiilor afectate
de constrângeri temporale (time senzitive), fiind orientat pe mesaje.
Nivelul aplicatie - asigură utilizatorilor reţelei, prin intermediul programelor
aplicaţie, accesul la servicii de reţea. Protocoalele de la acest nivel se adresează
conexiunilor de transport deci au asociate porturi specifice identificate prin valori
numerice (în cazul în care se bazează pe TCP). Cele mai frecvent folosite protocoale
sunt: HTTP, HTTPS, SMTP, FTP, UUCP, NNTP,SSH.
 2.5 Adresarea MAC
La nivelul inferior al stivei de protocoale adresarea interfeţelor de reţea se face prin
adrese MAC (Media Access Control). Mecanismul de adresare MAC foloseşte o
structură bazată pe două sub-câmpuri de adresă.
Cadrul MAC începe cu un câmp de control care conţine informaţii necesare pentru
controlul fluxului de date, stabilirea/închiderea conexiunii sau controlul erorilor. În
cazul reţelelor Ethernet aici se găseşte un preambul şi un delimitator de cadru.
-Adresa destinaţie poate fi un sistem sau un grup de sisteme. Dacă toţi biţii adresei
destinaţie sunt „1”, atunci cadrul respectiv va fi copiat de către toate sistemele din
reţea, adresa numindu-se adresa de difuzare, „broadcast”.
-Adresa sursei corespunde sistemului care lansează cadrul de date. Câmpurile de
adresă conţin 16 biţi sau 48 biţi. Într-o reţea locală câmpurile de adresă au aceeaşi
dimensiune în toate cadrele MAC generate. Adresa MAC poate fi definită local sau
global.
-Câmpul de date conţine informaţia ce trebuie transportată, respectiv pachetele de date.
Informaţiile LLC sunt organizate în unităţi de pachete de date (PDU – Packet Data
Unit) şi conţin informaţia utilă care trebuie transportată.
-Ultimul câmp, CRC (Cyclic Redundancy Check), conţine informaţii numerice
asociate câmpului de date. Valoarea CRC, numită şi sumă de control, se calculează la
emisie, se transmite împreună cu pachetele de date şi se recalculează la recepţie, unde
se şi compară cele două valori
Cu un mecanism de filtrare a adreselor MAC este posibil că subnivelul LLC să ceară
recepţionarea şi a unor cadre MAC cu adrese destinaţie diferite de cea a propriului
sistem (adrese de grup, spre exemplu).
Structura adreselor MAC
Adresele MAC locale au lungimea de 16 biţi şi sunt administrate local. Cu o adresă
administrată local se atribuie fiecărui sistem din reţeaua locală o adresă MAC unică
pentru acea reţea. În cazul adresei MAC destinaţie, primul bit indică dacă adresa este
individuală (0) sau de grup (1). Adresa sursă nu poate fi decât individuală.
Adresele MAC globale conţin 48 de biţi (6 octeţi). Această valoare numerică
exprimată în sistem hexazecimal înseamnă 12 cifre hexazecimale: 6 cifre
hexazecimale sunt utilizate pentru identificarea producătorului şi 6 pentru identificarea
unică a interfeţei respective. Primul bit are aceiaşi semnificaţie ca şi în cazul adreselor
locale (specifică adresa individuală sau de grup) iar al doilea bit defineşte
administrarea globală (0) sau locală (1), după caz. Câmpurile MAC destinaţie şi MAC
sursă identifică dispozitivele corespunzătoare transmiţătorului respectiv receptorului.
Atunci când un dispozitiv răspunde la o cerere, câmpurile destinaţie şi sursă sunt
inversate.
 2.6 Adresarea IP (IPv4)
Adresarea IP este independenta de dispozitiv, dar dependenta de reţea si permite
localizarea unei adrese în mod unic, din aproape în aproape, în mod asemănător cu
localizarea adreselor poştale: ţară, oraş, stradă, număr. Aceste tipuri de adrese se
numesc adrese Internet numerice, adrese de reţea sau adrese IP (Internet Protocol).
Pentru a putea fi identificate în cadrul reţelei, sistemele interconectate (gazde sau host–
uri) trebuie să poată fi localizate printr-o adresă unică. Specificarea unei adrese se
poate face în două moduri:
1. specificare numerică, prin şiruri de numere, numită adresare IP;
2. specificare de domenii/subdomenii/nume, prin succesiuni de câmpuri literale
despărţite prin punct, numită şi adresare literală. Aceasta este utilizată pentru accesarea
serviciilor Internet şi este destinată interacţiunii cu operatorul uman.
Serviciul care se ocupa cu translările necesare între un tip de adresă şi altul se numeşte
DNS, Domain Name Service.
Prima adresă a segmentului de adrese utilizat identifică reţeaua şi se numeşte adresa de
reţea. Mărimea spaţiului de adresare „vizibil” pentru un ruter se defineşte prin
intermediul unei măşti de reţea.
Sistemul IP iniţial, IPv4, se bazează pe adrese cu lungimea de 32 de biţi, grupate în 4
câmpuri de câte 8 biţi. Contine 4 octeţi, fiind posibile 4.294.967.296 adrese
Sistemul IPv6 contine 8 câmpuri de cate 16 biti avand o lungime totala de 128 biţi,
exprimata hexazecimal.
Adresa IP (IPv4) la rândul are două reprezentări:
- reprezentare internă, este un şir de 32 de biţi, care sunt plasaţi în patru octeţi
consecutivi; Ex: 01111101 00001101 01001001 00001111
- reprezentare externă, care se face prin patru numere întregi separate prin puncte. Cele
patru numere indică, în ordine, valorile echivalente în zecimal pentru cei patru octeţi.
Ex: 125.13.73.15
Pentru a gestiona eficient adresele IP acestea au fost împărţite în clase care diferă prin
numărul de biţi alocaţi pentru identificarea reţelei respectiv numărul de biţi alocaţi
pentru identificarea unui dispozitiv (gazda) în cadrul unei reţele. Există cinci clase de
adrese IP: A, B, C, D şi E.
Adresarea IPv4 acoperă adrese (în baza 10) între 0.0.0.0 şi 255.255.255.255. Unele
valori sunt însă rezervate şi nu pot fi alocate unor sisteme individuale, ceea ce
înseamnă că nu este accesibil întregul spaţiu de adresare. Intr-un spaţiu de adresare
pentru o subreţea, adresele rezervate sunt prima (care identifică subreţeaua) şi ultima
(care reprezintă adresa de trimitere multiplă pentru întreaga subreţea).
 2.7 Sistemul de adresare IPv6, avantaje
Printre avantaje se pot evidenţia următoarele:
- Permite un spaţiu de adresare mult mai mare, ceea ce permite renunţarea la soluţiile
de compromis folosite în prezent pentru a extinde, virtual, spaţiul de adresare (cum ar
fi soluţia NAT - Networking Addressing Table);
- Introduce un mecanism obligatoriu de alocare a adreselor IP numit „stateless host
autoconfiguration” care va înlocui sistemul opţional DHCP (Dynamic Host Control
Protocol) al IPv4, oferind o soluţie mult mai flexibilă şi mai uşor de gestionat;
-Propune o soluţie de securitate obligatorie, IPSec (IP security) care există şi în IPv4
ca opţiune, dar care devine obligatorie în IPv6;
- Oferă disponibilitate pentru noi tehnologii de comunicaţie prin rezervarea unui câmp
de 24 de biţi în header-ul pachetului de date disponibil pentru acestea;
- Statuează comunicaţiile multicast obligatorii
- Oferă soluţii la creşterea continuă a tabelelor de rutare care are loc în prezent prin
agregarea rutelor şi restricţionarea numărului de rute backbone (8192 de rute implicite
vor fi vizibile)
- Structura simplificata a header-elor permite aplicarea de noi tehnici de accelerare;
-Permite extensii la nivelul protocoalelor utilzate prin introducerea conceptului de lanţ
al headere-lor protocolului, „protocol header chain”, ruterele intermediare nemaifiind
obligate să adauge propriile secvenţe, partajând doar header-ul deja existent;
-Facilitează transferul relativ simplu de la sistemul IPv4 preluând şi o parte
importantă din regulile care au stat la baza proiectării acestuia.
 2.8 Tehnica NAT; Sistemul de acces Proxy
Soluţia NAT se bazează pe posibilitatea ca ruterul să primească pachetele de
date din reţeaua locală privată, iniţiate (originate) de pe staţii cu adresă IP privată şi să
modifice câmpul sursă înlocuind adresa privată a sursei cu propria adresă IP publică în
cazul pachetelor rutate în afara LAN.
Toate aceste substituiri de adresă sunt memorate într-un tabel (NAT – Network
Addressing Table) astfel încât la recepţionarea răspunsului ruterul face substituirea de
adresă în sens invers şi lansează răspunsul în reţeaua privată.
Avantajul este acela că în spatele unui ruter care foloseşte o singură adresa IP publică
pot fi utilizate numeroase gazde cu adrese IP private. Mai mult, aceste gazde „nu
există” pentru celelalte gazde din Internet, singurul vizibil fiind ruterul NAT, ceea ce
face ca aceste sisteme să fie protejate la atacuri directe.
Această soluţie de protecţie se mai numeşte şi firewall natural, „natural firewall”.
Dezavantajul principal este acela că gazdele nu pot fi identificate direct şi deci nu pot
găzdui servicii (web, email, ftp) disponibile către Internet, decât limitat, prin
redirectare şi translatare de porturi.
La nivelurile superioare ale stivei de protocoale există şi alte soluţii care permit
accesul gazdelor care au adrese private la serviciile Internet, una din aceste metode
fiind serviciul proxy.
Un server proxy intermediază cererile de la celelalte sisteme. El primeşte cererile de
la staţiile cu care se află în reţea şi le relansează către Internet, deci trebuie să aibă
acces către WAN prin IP public rutat sau printr-o soluţie NAT.
Proxy memorează datele transferate într-o memorie cache, ceea ce face posibil că el
să le „servească”, atunci când sunt solicitate din nou, verificând doar valabilitatea lor.
Soluţia este eficientă nu numai pentru că permite accesul la servicii Internet
utilizatorilor cu adrese IP private, ci şi pentru faptul că degrevează canalul de date
către WAN de un trafic redundant. Această soluţie permite şi analiza ulterioară a
cererilor şi răspunsurilor deoarece aceste informaţii sunt stocate în memoria proxy.
 2.9 Subretele
Pentru a putea utiliza eficient spaţii de adresare mai mici decât cele oferite de o
clasă întreagă, sa introdus conceptul de subreţea („subnet”), ceea ce permite divizarea
unei clase în categorii numite subreţele. Operaţiunea se numeşte segmentare sau
subnetare. Masca de reţea este un număr de 32 de biţi, ca şi adresa IP şi permite
definirea biţilor care identifică gazdele.
Deoarece gazdele dintr-o subreţea „se văd” numai între ele înseamnă că trebuie să se
definească punctul de ieşire/intrare în reţea, adică o adresă IP din interiorul subreţelei
respective asociată dispozitivului de rutare (interconectarea cu alte subreţele). Acest
punct, identificat printr-o adresa IP din zona de vizibilitate, utilizat în comun de
sistemele din subreţea se numeşte poartă de acces (gateway).
O adresă IP folosită pentru împărţirea în subreţele are trei componente: - adresa reţelei
- adresa subreţelei și - adresa gazdă.
În cazul acestui mod de adresare se păstrează adresa reţelei (prima adresă a
segmentului adresat) şi se sacrifică un număr de biţi din cei care identificau gazdele
pentru a defini subreţele. Restul biţilor rămaşi identifică gazdele subreţelei, în număr
mai mic decât în reţeaua iniţială. Biţii folosiţi pentru a defini reţeaua şi subreţeaua
formează împreuna prefixul extins de reţea. Numărul de subreţele posibile matematic
depinde de tipul clasei din care face parte segmentul de adrese IP care este subnetat.
În cazul în care ne propunem să subnetam o clasa C, de exemplu în 8 subreţele, va
trebui să sacrificam 3 biţi pentru a identifica subreţeaua. Pentru reţeaua 192.168.100.0.
Ultimul octet este divizat: 3 biţi sunt adăugaţi numărului de reţea pentru a forma
prefixul extins de reţea, iar cei 5 biţi rămaşi sunt folosiţi pentru a identifica gazdele.
Subreţelele 0 şi 7, deşi matematic posibile, chiar dacă sunt definite într-un ruter, nu
sunt în mod normal utilizabile, ele făcând parte din categoria celor rezervate. Gazdele
din fiecare subreţea sunt definite incrementând restul de cinci biţi din ultimul octet.
Sunt posibile 32 de adrese, prima şi ultima fiind însă rezervate aşa cum s-a arătat
anterior. Rezultă un număr utilizabil de 30 de gazde pentru fiecare subreţea.
Un dispozitiv cu adresa IP 192.168.100.193 ar fi prima gazdă din subreţeaua 6.
Următoarele gazde ar fi numerotate până la 192.168.100.222, moment în care
subreţeaua ar fi complet populată şi nu ar mai putea fi adăugate noi gazde.
 2.10 Adresarea prin nume de domenii
Adresarea prin nume de domenii se bazează pe utilizarea de caractere (litere)
organizate în câmpuri text, separate prin caracterul „ . ” (punct). Un exemplu de adresă
literală este www.yahoo.com. Adresa literală conţine succesiuni de nume asociate cu
domenii, subdomenii sau tipuri de servicii. Acest mod de adresare este utilizat exclusiv
de nivelul aplicaţie şi este util deoarece permite operatorului uman să utilizeze o
manieră prietenoasă şi comodă de localizare a informaţiilor. Adresa literală se mai
numeşte şi adresă URL, Uniform Resource Locator sau, în limbaj obişnuit, adresă
Internet.
Uneori adresa poate specifica şi un utilizator/cont identificat printr-un nume de
utilizator găzduit de un server identificat la rândul lui printr-un nume de
domeniu/subdomeniu. În aceste situaţii se foloseşte caracterul „@”, sub forma
nume@domeniu. O adresa Internet va fi o succesiune de câmpuri text, fiecare câmp
indicând un domeniu (subdomeniu) şi eventual o gazdă sau un serviciu de reţea o
entitate din cadrul acestora. Câmpul din partea stângă defineşte numele unei gazde
care aparţine subdomeniului de nivel inferior. De multe ori este ataşat şi un prefix care
precizează tipul serviciului (www pentru informaţii web, ftp pentru transfer de fişiere,
mail pentru webmail), fără însă ca acesta să aibă relevanţă în localizarea serviciului.
Numele de domenii nu fac distincţie între literele mari şi literele mici, lungimea unui
domeniu nu poate depăşi 64 de caractere, iar întreaga cale de nume nu trebuie să
depăşească 255 de caractere.
Internet-ul este împărţit în câteva sute de domenii de nivel superior, fiecare domeniu
cuprinzând mai multe sisteme gazdă (host-uri). La rândul lui, fiecare domeniu este
subdivizat în subdomenii şi acestea la rândul lor sunt partiţionate în continuare.
Numărul total de domenii/subdomenii depinde numai de sistemul de organizare
adoptat. Domeniile de nivel ierarhic superior pot fi grupate în două mari categorii,
diferenţiate după tipul de sufix:
- domenii generice (numite şi domenii organizaţionale);
- domenii de ţară (numite şi domenii geografice).
Domeniile generice principale sunt: com, edu, gov, int, net,org,tv etc.
Domeniile geografice permit localizarea şi administrarea pe criterii geografice. Ele
sunt identificate printr-un sufix specfic din două caractere.
Corespondenţa dintre adresele Internet şi adresele IP o face serviciul DNS cunoscut şi
sub numele de mecanismul numelor de servere sau sistemul numelor de domenii
(Domain Name System). Protocolul DNS asociat acestui serviciu converteşte adresa
Internet în adresa IP corespunzătoare calculatorului destinaţie pe baza interogării unui
sistem de înregistrări.
 2. 11 Asignarea adreselor IP (statica, dinamica)
Există două metode de atribuire: metoda statica şi metoda dinamica.
Asignarea statică a adreselor IP - Metoda statică este o metodă de asignare directă a
adreselor IP, fiecare dispozitiv trebuind a fi configurat individual, manual. Această
metodă implică un index foarte meticulos, deoarece pot aparea probleme de atribuire
eronată (duplicare de adresă, de exemplu, sau suprapunere de subreţele).
Asignarea dinamică a adreselor IP (DHCP) - Metoda dinamică este o metodă de
asignare automată a adreselor IP. Există câteva metode de asignare dinamică:
RARP - „Reverse Address Resolution Protocol”, translează adresa fizică în adresa IP,
operează în conjuncţie cu un server RARP);
- BOOTP - „Bootstrap Protocol”, folosit pentru asignarea adresei IP în faza de
iniţializare a sistemelor fără HDD/FDD, operează prin intermediul unui server
BOOTP; - DHCP - „Dynamic Host Control Protocol”, protocol pentru controlul
dinamic al gazdelor.
DHCP - este un serviciu bazat pe transmisie broadcast şi foloseşte pentru transport
protocolul UDP, porturile 67 şi 68.
- implementează un model client-server şi un agent cu rol de releu, „relay
agent”. Acest agent gestionează interacţiunea dintre clienţi şi server. Deoarece clientul
este principalul partener de comunicaţie în această situaţie, el iniţiază toate sesiunile cu
serverul, lucru care are loc imediat dupa faza de iniţializare (boot).
- este însărcinat cu manipularea repartiţiilor operând cu un fond de adrese IP
disponibile.
Repartiţiile sunt alocate clienţilor conform procedurii descrise mai jos:
1. Clientul cere un IP (unui server DHCP) printr-o difuzare de tip DhcpDiscover.
2. Serverul alege un IP din fondul de adrese şi întoarce un pachet DhcpOffer cu un IP
disponibil ataşat.
3. În cazul în care clientul primeşte mai multe oferte de IP DHCP, o va alege pe prima
sau pe cea cu repartiţia dorită.
4. Clientul difuzează un pachet DhcpRequest cu un identificator pentru serverul DHCP
ales şi trece în aşteptare
5. Fiecare server care analizează pachetul şi nu îşi detectează identificatorul va ignora
pachetul. După ce serverul cu identificatorul corespunzător primeşte pachetul, el va
trimite un DhcpAck (sau DhcpNak, dacă IP-ul cerut este deja alocat, ceea ce înseamnă
că repartiţia a expirat).
6. După ce clientul primeşte pachetul DhcpAck, el începe să folosească IP-ul alocat.
în cazul în care primeşte DhcpNak, va rula de la început secvenţa de cerere a unui IP.
Dacă IP-ul reprezintă o problemă din punct de vedere al clientului, acesta trimite un
pachet DhcpDecline către server şi reia secvenţa de cerere a unui IP.
2. 12 Interconectarea LAN la nivel fizic (medii de transmisie; repetor, hub)
Reţelele locale pot fi interconectate din punct de vedere fizic în trei moduri:
1. direct,
2. prin intermediul reţelelor ierarhic superioare (WAN)
3. prin conectare la magistrale de viteză ridicată.
Interconectarea prin intermediul reţelelor ierarhic superioare (WAN) permite că
două sau mai multe reţele locale, localizate în zone aflate la distanţă una de alta, să
poată fi interconectate folosind suportul de transmisiune oferit de o reţea de
telecomunicaţii existentă care acoperă aria geografică respectivă (WAN). Astfel de
legături permit, de regulă, viteze mai mici decât cele din reţelele locale.
Tipic aceste conexiuni pot fi deservite de circuitele telefonice analogice (în cazul
canalelor vocale, cu modem-uri adecvate, debitele binare sunt de până la 33,6 kbps),
circuite telefonice vocale digitale (64 kbps), canale digitale pentru servicii de date
integrate (ISDN) sau infrastructuri radio (WiFi, WiMAX sau GSM, de exemplu)
Repetorul permite extinderea unei arhitecturi de reţea compensând degradarea
semnalului electric. Uneori repetorul se utilizează pentru a face legătura între medii de
transmisiune diferite, cum ar fi: cablu coaxial fibră optică, cablu coaxial - pereche
răsucită, cablu 10 BASE 5 - cablu 10 BASE 2. În acest caz el poate fi asociat cu un
dispozitiv care realizează adaptarea la nivelul conectării fizice şi care se numeşte
transceiver (transmitter, receiver), dispozitiv care însă nu afectează şirul de date logice
care sunt vehiculate. Repetoarele nu analizează cadrele de date vehiculate, ci doar le
repetă bit cu bit pe celelalte segmente, ca şi semnale electrice sau optice, fiind astfel
transparente la protocoalele utilizate la nivelul imediat superior, nivelul legătură de
date. În cazul reţelelor în inel repetoarele nu sunt necesare deoarece în aceste reţele
fiecare sistem acţionează el însuşi ca un repetor.
Scopul unui hub este de a regenera şi a resincroniza semnalele din reţea
actionând la nivel fizic, asupra semnalului şi deservind mai multe segmente de reţea.
Hub-ul este cunoscut şi sub denumirea de repetor multiport. Un cadru de date este
trimis către toate staţiile, pe toate porturile, dar acesta este acceptat numai de numai de
staţia destinaţie. Hub-ul este un echipament de interconectare la nivel fizic transparent
pentru clienţii reţelei, în sesnsul că el nu este văzut ca partener de comunicaţie. Hub-ul
este un echipament de interconectare care asigură legături individuale pe fiecare din
porturile sale, funcţionând că un punct central de conectare sau concentrator de date.
Hub-urile nu modifică domeniul de coliziune, ceea ce înseamnă că în reţelele de mari
dimensiuni pot să apară probleme sub acest aspect.
 2.13 Interconectarea LAN la nivel rețea (router)

Ruter-ul este un echipament folosit pentru interconectarea mai multor reţele

locale de tipuri diferite. Pentru aceasta însă sistemele din diferitele reţele conectate
trebuie să utilizeze acelaşi protocol. Ruter-ul asigură posibilitatea rutării (dirijării)
optime a mesajelor de la o sursă către o destinaţie, atunci când există mai multe căi
posibile între cele două puncte. Corespunzător modelului OSI el operează la nivelul
reţea (nivel Internet în modelul TCP/IP).
Ruterele utilizează un singur tip de protocol de nivel reţea şi din acest motiv ele nu pot
interconecta decât reţele în care sistemele folosesc acelaşi tip de protocol, rutere
dependente de protocol.
Există şi rutere care au implementate mai multe protocoale, făcând astfel posibilă
rutarea între două reţele care utilizează protocoale diferite, caz în care avem de a face
cu rutere multiprotocol.
În funcţie de modul cum ruterul ia decizia de a trimite mesajele pe o cale sau alta,
putem vorbi de rutare statică şi rutare dinamică (sau adaptivă). Rutarea statică
foloseşte căi predefinite în timp ce rutarea dinamică se bazează pe descoperirea
traseelor optime, ca timp de răspuns sau ca număr de noduri intermediare.
Rutele statice sunt definite manual. Rutele dinamice sunt „învăţate” pe baza
protocoalelor de rutare prin intermediul cărora comunică ruterele între ele. Rutarea
dinamică permite găsirea rutei optime însă ea are eficienţă numai dacă există mai
multe căi de dirijare. Rutele optime sunt evaluate continuu pe baza informaţiilor
primite de la alte rutere. Reţelele care au o singura cale de ieşire se numesc reţele stub.
În cazul lor nu se justifica rutarea dinamică. Ruter-ele nu propaga pachetele
"broadcast" pentru distribuţie multiplă, dar pot fi configurate să realizeze distribuţie
multiplă pentru tipuri particulare de pachete.
În cazul în care asignarea se face folosind adese IP private, acestea vor fi
ignorate de routere. Pentru că un mesaj iniţiat de pe un IP privat să poate fi procesat,
echipamentul de rutare are posibilitatea de a substitui adresa sursă modificând
headerul care însoţeşte pachetul de date aşa cum s-a arătat anterior (NAT).
La nivelul echipamentelor de rutare se poate defini şi o zona DMZ (DeMilitarized
Zone – zona demilitarizată) care conţine gazde private către care sunt directate toate
mesajele originate în reţeaua WAN, indiferent de conţinutul tabelei de NAT-are.
Sistemele DMZ din LAN sunt asfel expuse către WAN. Router-ele asigura protectia
naturala (natural firewall) la atacurile de tip flood.
 2. 14 Interconectarea LAN la nivelul legăturii de date – MAC (bridge,
switch)
Bridge-urile sau punţile de date sunt echipamente care pot fi considerate ca
având un anumit grad de inteligenţă în sensul că au capacitatea de a procesa informaţia
vehiculată, înţelegând prin aceasta că pot analiza datele vehiculate şi pot lua decizii
limitate în funcţie de conţinutul transferat, fără a modifica secvenţa de date transmisă.
Interconectează reţele LAN de acelaşi tip sau de tipuri diferite (eventual folosind
transceivere) permiţând extinderea segmentelor de comunicaţie. Bridge-urile sunt
transparente pentru clienţii reţelei şi operează la nivelul legăturii de date, MAC. Un
adaptor wireless de exemplu este un bridge pentru că interconectează la nivel MAC
două segmente de reţea care folosesc medii de comunicaţie diferite.
Identificarea sursei şi destinaţiei se face după adresa fizică (MAC) prezentă în header-
ul cadrului de date. Bridge-ul se foloseşte de adresele MAC pentru a construi un tabel
care asignează fiecărui port adresele fizice ale staţiilor conectate pe respectivul
segment. Construirea tabelului de asignare se bazează pe „observarea” traficului. În
felul acesta bridge-ul poate izola o parte din traficul de reţea generat pe o reţea locală
pentru a nu pătrunde în alte reţele, atunci când nu este cazul, deci el reduce domeniul
de coliziuni.
Bridge-urile pot fi de două tipuri:
- transparente: în acest caz se examinează adresele MAC din pachetele care circulă în
reţelele la care este conectat dispozitivul şi pe baza tabelelor de adresare decide pentru
fiecare pachet dacă trebuie transmis pe o reţea sau pe alta;
- cu rutare prin sursă (sau punţi Token Ring): în acest caz se utilizează informaţia de
rutare inclusă de sistemul sursă în câmpul din cadrul MAC. Aceste punţi sunt specifice
pentru interconectarea reţelelor Token Ring.
Un bridge multiport poartă denumirea de switch sau comutator de date. Switch-
urile, fiind bridge-uri multiport, operează tot la subnivelul MAC şi au capacitatea de a
învăţa reguli (principiul inteligenţei artificiale). Performanţele unui switch depind de
capacitatea de memorare a adreselor MAC şi de dimensiunea magistralelor interne
pentru deservirea simultană a conexiunilor multiple stabilite. Unele switch-uri includ
şi funcţii complexe de filtrare sau gestiune a traficului şi se numesc switch-uri cu
management. Atunci când funcţiile respective funcţionează şi la nivelul reţea (nivelul
Internet în arhitectură TCP/IP) switchurile se numesc de nivel trei sau layer trei
(corespunzător nivelului ISO/OSI) având posibilitatea de a opera într-o anumită
măsură şi cu adrese IP, preluând astfel anumite funcţii specifice nivelului superior: -
agregarea legăturilor (trunking) pentru a asigna două sau mai multe porturi unui canal,
de obicei pentru uplink; - suport pentru STP - Spanning Tree Protocol, în scopul
evitării apariţiei buclelor de comunicaţie şi menţinerea unei structuri arborescente; se
definesc trei tipuri de porturi (root, designated, blocked), cu identificatori şi niveluri de
prioritate, urmărindu-se menţinerea căilor optime, de cost minim, de pe orice segment,
către portul principal; - VLAN (Virtual LAN) pentru a separa clasele de utilizatori care
partajează aceiaşi infrastructura fizică în reţele virtuale independente; - rutări locale
între VLAN-uri; - analize statistice de trafic; - filtrări (pe bază de adresă MAC, adresă
IP, port).
2. 15 Rețele virtuale private, VPN
Transferul informaţiei între două reţele se poate baza şi pe implementarea unei
legături de tip tunel de comunicaţie care nu ţine seama de infrastructura de transfer
existentă, realizând o legătură la nivelul aplicaţie. O astfel de soluţie se numeşte VPN
(Virtual Private Network) şi permite că două reţele să apară ca fiind în aceeaşi reţea
locală deşi ele aparţin unor reţele diferite (figura 2.33). Tunelarea VPN oferă
securitate sporită deoarece permite criptarea globală a transferurilor şi autentificarea
utilizatorilor. Raportat la modelul de comunicaţie OSI, tunelarea VPN se poate
realiza: - la nivelul legăturii de date (tunelare PPTP, L2TP), - la nivelul reţea (tunelare
IPSec) - la nivelul aplicaţie (tunelare SSL).
Principalele protocoale folosite pentru tunelare VPN sunt: - Point-to-Point Tunneling
Protocol (PPTP); Layer 2 Tunneling Protocol (L2TP); - IP security (IPsec).
Point-to-Point Tunneling Protocol (PPTP) - este un protocol orientat pe modelul
client-server, fiind proiectat special pentru a asigura tuneluri virtuale prin reţele IP
utilizând PPP (Point to Point Protocol). El este rezultatul cooperării între mai multe
firme (3Com, US Robotics, Microsoft etc). PPTP suportă mai multe conexiuni PPP
printr-un singur tunel PPTP. După ce conexiunea fizică a fost stabilită şi utilizatorul
autentificat, PPTP se bazează pe PPP pentru crearea datagramelor IP. Apoi PPTP
încapsulează pachetele PPP pentru transmisia prin tunelul IP. Clientul se adresează
unui server RAS (Remote Access Server) prin intermediul căruia accesează reţeaua
distantă. PPTP foloseşte două canale virtuale de comunicaţie pe aceeaşi conexiune: un
canal de date şi un canal de control, care rulează peste legătura TCP, portul 1723.
Acest canal conţine informaţii referitoare la starea legăturii şi transferă mesajele de
management necesare.
Layer 2 Tunneling Protocol (L2TP) - L2F foloseşte PPP ca suport pentru
asigurarea conexiunii iniţiale şi a serviciilor. L2TP apelează la PPP pentru stabilirea
conexiunii. L2TP se aşteaptă ca PPP să stabilească conexiunea fizică, să facă
autentificarea iniţială, să creeze datagramele şi, după terminarea sesiunii, să închidă
conexiunea. L2TP comunică cu celălalt nod pentru a determina dacă apelantul este
autorizat şi dacă punctul final acceptă conexiunea L2TP. Dacă nu, sesiunea este
închisă. L2TP operează cu două tipuri de mesaje: de date şi de control. Spre deosebire
de PPTP, care necesită două canale, L2TP combină canalele de date şi de control într-
un singur flux. Într-o reţea IP, acest lucru se prezintă sub forma împachetării datelor şi
a mesajelor într-o datagrama UDP. L2TP permite compresia antetelor pachetelor de
date şi suportă, ca şi PPTP, tuneluri voluntare şi obligatorii.
IP security (IPsec) - o altă soluţie de tunelare specifică nivelului 3 al stivei de
protocoale (layer 3). Deoarece protocolul TCP/IP nu oferă nici un fel de protecţie, au
apărut mai multe metode de a umple acest gol, una din ele fiind IPSec. Documentele
pentru aceste standard au fost elaborate pentru sistemul IPv6, dar au fost modificate
pentru adaptarea lor la IPv4. Specificaţiile împart conceptele soluţiei în două clase,
autentificare şi criptare. Partea de autentificare este tratată printr-un antet de
autentificare (AH - Authtentication Header), iar criptarea este realizată la nivelul
segmentului ce conţine datele utile încapsulate şi securizate (EPS - Encapsulating
Security Payload).
3.1 Tehnologia Bluetooth
Tehnologia mobilă Bluetooth este o tehnologie radio de bandă îngustă şi mică
putere, care operează în banda de 2,4 GHz ISM (Industrial, Scientific, Medical). Sunt
definite 79 de canale de frecvenţă (limitate la un număr mai mic în unele ţări, 23 în
Franţa, de exemplu) în domeniul 2402 - 2480 MHz, cu ecart de 1 MHz. Viteza de
transfer a datelor este cuprinsă între 432 kbps şi 3 Mbps. Puterea maximă de emisie
este de 100 mW existând un sistem încorporat de gestiune a puterii în funcţie de
situaţia curentă: short / medium / long range. Aceste situaţii corespund unor clase de
putere şi distanţe acoperite de 20dBm/100m (100mW), 4dBm/10m (2,5mW),
0dBm/10cm (1mW). Echipamentele Bluetooth folosesc modulaţia GFSK (Gaussian
Frequency Shift Keying, FSK format gaussian), un bit „1” fiind reprezentat printr-o
deviaţie pozitivă de frecvenţă iar un bit „0” printr-o deviaţie negativă de frecvenţă, cu
un indice de modulaţie între 0,28 şi 0,35.
Dispozitivele Bluetooth folosesc aleator cele 79 de canale disponibile pe baza
unei tehnici de salt de la o frecvenţă purtătoare la alta, tehnică numită „salt de
frecvenţă cu spectru împrăştiat”. Un transmiţător schimbă frecvenţa de 1600 de ori
într-o secundă ceea ce face ca o aceeaşi frecvenţă de comunicaţie să poată fi folosită
succesiv de mai multe dispozitive. O eventuală interferenţă pe una din frecvenţe va
afecta astfel numai o secvenţă limitată a fluxului de date corespunzător duratei
transmisiei pe canalul afectat. Algoritmul de schimbare a frecvenţei este transmis de
master către unităţile slave.
Reţelele Bluetooth pot interconecta până la 256 de dispozitive în minireţele
wireless numite piconets sau PAN. Un dispozitiv master şi şapte dispozitive slave pot
fi active simultan, celelalte rămânând în aşteptare. Un master gestionează o reţea
(piconet), dar în acelaşi timp un slave poate fi master într-o altă reţea. Astfel un
dispozitiv poate fi în acelaşi timp master şi slave iar interconectarea reţelelor se face
prin partajarea unui slave. Dacă două dispozitive slave vor să comunice, ele nu o vor
face prin intermediul master-ului, ci vor forma o nouă reţea piconet, fără să părăsească
reţeaua în care se află. Orice dispozitiv poate funcţiona ca master sau ca slave.
Deoarece numai 8 dispozitive pot fi active simultan, adresarea la nivel fizic (MAC) se
face pe 3 biţi.
Protocoale Bluetooth
Funcţionarea Bluetooth se bazează pe trei protocoale fundamentale:
- L2CAP (Logical Link Control and Adaptation Protocol) care adaptează protocoalele
serviciilor de bază la canalul de comunicaţie de bază prin operaţiuni de multiplexare,
segmentare şi reasamblare;
- SDP (Service Discovery Protocol) folosit pentru identificarea informaţiilor asociate
dispozitivelor şi serviciilor;
- RFCOMM (Radio Frequency Communication) este un protocol de transport serial a
datelor
La nivel fizic sunt definite două tipuri de legături:
- SCO (Synchronous Connection-Oriented) care asigură legătura punct-la-punct între
master şi slave. Masterul menţine o legătură activă trimiţând comenzi specifice în
sloturile de timp rezervate. Nu sunt permise retransmisii.
- ACL (Asynchronous Connection-Less) furnizează conexiuni bazate pe comutaţia
pachetelor între master şi toate dispozitivele slave, fiind permise şi retransmisii.
Pentru fiecare dintre aceste legături sunt definite 12 tipuri de pachete de date şi 4
tipuri (comune celor două legături) de pachete de control.
În mod obişnuit un canal de comunicaţie este definit printr-o succesiune de frecvenţe
de salt care este specifică fiecărei picoreţele. În cadrul fiecărui canal transmisia se face
pe intervale (cadre) de timp de lungime determinată (625 μs). Master-ul transmite
folosind cadrele pare şi aşteaptă răspunsuri de la slave-uri pe cadrele impare. Unele
cadre sunt rezervate (dedicate) pentru informaţii de control. O succesiune de cadre,
multiplexate în timp, formează un canal logic. Pot fi identificate 5 canale logice de
comunicaţie: - Link Control (controlul fluxului de date) - Link Manager (comunicaţia
master-slave) - User Asynchronous Data (date utilizator asincrone, L2CAP) -
Isochronous Data (date utilizator izocrone, L2CAP) - User Synchronous Data (date
utilizator sincrone, SCO).
În structura de principiu a unui controler Bluetooth sunt evidenţiate nivelurile la care
este gestionată conexiunea (corespunzător primelor două nivele ISO/OSI): - nivelul
radio, care controlează interfaţa de radiofrecvenţă, - nivelul benzii de bază care se
ocupă gestiunea fluxului de biţi - nivelul de gestiune a legăturii de date.
Versiuni Bluetooth - Primele versiuni Bluetooth au fost 1.0 şi 1.0B. Acestea nu
cuprindeau specificaţii complete ceea ce făcea dificilă interoperabilitatea
dispozitivelor. Versiunea 2.0 introduce vitezele de 3 Mbps (EDR, Enhanced Data
Rate), domeniul acoperit fiind de până la 100m, posibilitatea de a reduce consumul de
energie prin modificarea factorului de umplere, îmbunătăţirea performantelor BER
(Bit Error Rate). Bluetooth 4.2 defineste extensia lungimii pachetelor, securizarea
conexiunilor si a politicii de filtrare la nivelul legaturii
Specificaţiile Bluetooth precizează posibilitatea de a utiliza canalul de
comunicaţie în 3 moduri: - flux asincron de date - flux cu maximum 3 canale sincrone
vocale - flux asincron de date şi flux sincron pentru voce, simultan
Fluxurile vocale sunt definite ca şi comunicaţii de 64 kbps folosind PCM
(Pulse Coded Modulation, 8k rata de eşantionare cu 8 biţi pentru codarea mărimi
eşantionului) sau CVSD (Continuous Variable Slope Delta Modulation, eşantionare cu
64 kbps, valoarea eşantionului fiind 1 bit care indică creşterea sau scăderea
semnalului).
 Pentru detecţia erorilor comunicaţiile Bluetooth se bazează pe sume de control
iar pentru corecţia acestora folosesc algoritmi FEC (Forward Error Correction) sau
ARQ (Automatic Repeat Request).
 3.2 Rețele Ethernet (arhitectura, cadrul Ethernet, accesul la mediu)
Una din primele reţele de comunicaţie destinată transferului eficient al
informaţiilor între echipamente de calcul a fost realizată experimental de către
compania Xerox sub denumirea Ethernet (cablu coaxial, la 3 Mbps, acces multiplu cu
sesizarea coliziunilor - CSMA/CD). Ethernet este deci o arhitectură de reţea conformă
standardului IEEE 802.3. Elementul fundamental al acestui model de comunicaţie este
protocolul de acces la mediu CSMA/CD (Colision Sense Multiple Access / Collision
Detection). Standardul 802.3 defineşte trei viteze de comunicaţie: - 10Mbps - 10Base-
T sau Ethernet; 100Mbps - 100Base-T sau Fast Ethernet; 1000Mbps - 1000Base-T sau
Gigabit Ethernet.
Arhitectura Ethernet :
- protocoale de nivel superior
- client MAC
- acces la mediu (MAC)
- nivel fizic (PHY)
Subnivelul MAC are două responsabilităţi primare:
- Încapsularea datelor, incluzând asamblarea cadrelor înainte de transmisie, analiza lor
şi detecţia erorilor în timpul şi după transmisie;
- Controlul accesului la mediu, incluzând iniţializarea transmisiei cadrelor de date şi
refacerea legăturilor pierdute
Preambul (PRE) - este format din şapte octeţi. PRE-ul reprezintă un şir alternativ de
biţi „0” şi „1” care informează staţiile că urmează un cadru de date şi permite acestora
să se sincronizeze;
- Delimitatorul de început de cadru (SOF – start of frame) - este alcătuit dintr-un octet,
o alternanţă de „0” şi „1” care se încheie cu doi biţi „1” succesivi, marcând astfel
momentul de început al şirului corespunzător adresei destinaţie (poziţia cea mai din
stânga);
- Adresa destinaţie (DA – destination address) - este alcătuită din şase octeţi. Câmpul
DA are rolul de a identifica care staţie trebuie să recepţioneze cadrul. Adresa poate fi
individuală sau de grup, administrată global sau local.
- Adresa sursă (SA - source address) - este de asemenea alcătuită din şase octeţi. Rolul
său este de a identifica staţia ce a trimis cadrul. SA-ul este întotdeauna o adresă
individuală şi bitul său cel mai din stânga este zero.
- Lungime/Tip (Length/Type) - constă din 4 octeţi. Acest câmp indică fie numărul
octeţilor de date MAC ce sunt conţinuţi în câmpul de date al cadrului (dacă valoarea
este mai mică decât 1500), fie tipul cadrului (ID), dacă acesta este asamblat folosind
un format opţional (caz în care valoarea sa este mai mare de 1536 indicând un tip
particular de cadru).
- Data - este o secvenţă de n octeţi cu orice valoare, unde n este mai mic sau egal cu
1500. Dacă lungimea câmpului de date este mai mică decât 46 de octeţi, acest câmp
trebuie să fie completat cu câmpul pad.
– Secvenţa de verificare a cadrelor (FCS – Frame Check Sequence) - constă din 4
octeţi. Această secvenţă reprezintă valoarea obţinută prin procedura CRC (verificare
redundantă ciclică) la emisie şi comparată cu valoarea corespunzătoare obţinută la
recepţie. Are lungimea de 32 biţi şi acoperă câmpurile semnificative (fără preambul şi
delimitator).
 3.3 Rețele virtuale locale, VLAN

Este un concept ulterior apariţiei Ethernet-ului.

Se bazează pe capacitatea echipamentelor de dirijare a traficului de la nivelul MAC
(switch-uri) de a procesa cadrele de date pe care le vehiculează.
In cadrul de date MAC se introduce o secvenţă suplimentară, numită header VLAN
(figura 3.17), care conţine două câmpuri:
- identificatorul tipului de VLAN (2 octeţi, VLAN type ID)
- informaţii de control a destinaţiei (2 octeţi, Tag Control Information) care include
prioritatea (de la 0 la 7) şi identificatorul VLAN-ului.
Opţiunea VLAN permite ca transmiterea cadrelor critice ca întârziere să se facă
mai eficient datorită definirii de priorităţi.
Se oferă astfel posibilitatea ca gazdele să fie grupate în grupuri virtuale, logice, de-a
lungul mai multor reţele locale.
Bridge-urile şi switch-urile vehiculează cadrele numai între porturile definite ca
aparţinând aceluiaşi VLAN, ţinând seama de priorităţi şi analizând identificatorul
VLAN din structura cadrului.
Când un cadru VLAN ajunge la o staţie (host), aceasta va ignora header-ul VLAN.
Pentru a defini o reţea VLAN este necesar ca toate nodurile implicate (switch-uri,
bridge-uri) să aibă această facilitate. Ea este inclusă de obicei printre funcţiile switch-
urilor „cu management”.
 3.4 Semnale utilizate in rețele Ethernet (interfețe Ethernet, deteriorarea
semnalelor, codare, tehnici specifice)
Interfeţele de reţea (NIC - Network Interface Card) sunt cele care implementează cele
două niveluri inferioare ale stivei ISO/OSI. Pentru a identifica parametrii fizici ai
comunicaţiei se utilizează o convenţie de nume care este o concatenare a trei termeni
ce indică viteza de transmisie şi metoda de transmisie (sau de codare) folosită, aşa cum
se observă şi din exemplele următoare:
- 10Base-T = 10 Mbps, banda de bază, pe două perechi răsucite, 100 m
- 1000BASE-SX = 1000Mbps, fibră multimod, 850 nm; 500 m
- 1000BASE-LX = 1000Mbps, fibră monomod, 1270 nm - 1355 nm; 5 km
- 1000BASE-BX10 = 1000Mbps, fibră monomod, o singură fibră pentru ambele
sensuri: 1490nm downstream, 1310 nm upstream; 10 km
- 1000BASE-ZX = 1000Mbps, fibră monomod la 1550 nm, 70 km
La transmisiunile în banda de bază şirul de biţi este direct transpus în succesiuni de
impulsuri care sunt lansate pe canalul de comunicaţie. Aceste impulsuri sunt atenuate
(reduse ca amplitudine) şi distorsionate (cu forma schimbată) atunci când ajung la
destinaţie. Pentru a reconstrui secvenţa de biţi, semnalul recepţionat este filtrat şi
format cu circuite corespunzătoare după care forma de undă este eşantionată la
momente determinate de timp.
Deoarece liniile de comunicaţie conţin cuplaje capacitive şi inductive
(transformatoare) acestea nu vor permite trecerea componentei continue originale şi,
ca urmare, forma de undă va suferi inevitabil deplasări în curent continuu menite să
conducă la o valoare medie nulă (re-axare pe valoarea zero, deci deplasare de nivel).
Pragul de decizie nu mai este cel corect în acest caz.
Fenomenul nu este specific doar reţelelor Ethernet. Minimizarea acestui fenomen este
unul din obiectivele urmărite prin utilizarea codurilor de linie.
Codarea Manchester codează biții prin tranziții de semmnal și nu prin nivele. În acest
mod, chiar şi în cazul şirurilor lungi de „0” sau „1” apar tranziţii, deci ceasul de
transmisie poate fi uşor extras. Componenta continuă este nesemnificativă.
Dezavantajul codării Manchester este faptul că se generează o formă de undă care
necesită o bandă de trecere mai largă: dacă s-ar transmite o secvenţă alternativă de „0”
şi „1” atunci, în urma codării Manchester rezultă un semnal cu frecvenţa dublă.
Această creştere a benzii necesare a canalului face ca la viteze mari metoda să nu fie
eficientă pentru că implică o bandă ocupată dublă.
Folosirea datelor mixate (scrambler) - este o procedură care reaşează ordinea
biţilor, aleatoriu, astfel încât unele valori „0” sunt transformate în valori „1”, unele
valori „1” sunt transformate în valori „0” iar câţiva biţi rămân neschimbaţi. Rezultatul
este o lungime redusă a secvenţelor constante şi un număr mai mare de tranziţii, care
uşurează recuperarea ceasului de transmisie.
Expandarea spaţiului codului - este o tehnică care permite asignarea de coduri
separate pentru date şi simboluri de control (cum ar fi delimitatorii de început şi de
sfârşit de şir, biţii de extensie etc.) şi care facilitează detecţia erorilor de transmisie.
Folosirea codurilor de corecţie a erorilor ulterioare (FEC- Forward Error Correction) -
reprezintă o codare în care o informaţie redundantă este adăugată la şirul de date
transmis astfel încât unele erori de transmisie să poată fi corectate în timpul recepţiei
fluxului de date.
 3.5 Tehnologia ISDN
ISDN este acronimul pentru reţea digitală cu integrarea serviciilor (Integrated Services
Digital Network) şi este un concept care se bazează pe transferul digital de voce şi date
(servicii integrate) până la nivel de abonat, pe infrastructura telefonică. ISDN oferă
astfel simultan telefonie de calitate şi acces la servicii de date.
Conceptul ISDN se bazează pe definirea de canale digitale virtuale, astfel:
- A - canal telefonic analogic de 4 kHz
- B - canal PCM digital pentru voce sau date de 64 kbps
- C - canal digital de 8 sau 16 kbps
- D - canal digital pentru semnalizare în afara benzii, de 16/64 kbps
- E - canal digital pentru semnalizare în interiorul benzii, de 64 kbps
- H - canal digital de 384, 1536 sau 1920 kbps.
ISDN defineşte o conexiune cu canale multiple, care se bazează pe multiplexarea cu
divizare în timp a datelor. Standardele de comunicaţie definesc trei metode de acces
ISDN:
- acces de bază: 2B + 1D - asigură un flux de date de 144 kbps. Dacă se ia în
considerare şi supraîncărcarea aferentă procesului de multiplexare şi încadrare
(framing), viteza efectivă de transfer a datelor pe un canal de acces de bază este de
192kbps, care reprezintă viteza de transmisie la nivelul interfeţei corespunzătoare
liniei.
- acces primar: 23B + 1D sau 30B + 1D. În America de Nord şi Japonia accesul primar
constă dintr-un grup de 23 de canale B şi un canal D (23B + 1D) care asigură o viteză
cumulată de transfer a datelor de 1.544 Mbps. Această viteză de transfer este
cunoscută sub numele de linie purtătoare T1 sau flux T1. Fluxuri: T1/DS1 (1544 kbps)
până la T5/DS5 (400.352 kbps). În Europa accesul primar este de tip 30B + 1D şi se
numeşte linie purtătoare E1 sau flux E1 fiind posibile 30 de canale vocale de 64 kbps.
Viteza de transfer a purtătoarei E1 este de 2,048 Mbps. Fluxuri: E0 (64 kbps), E1
(2048 kbps), E2 (8.448 kbps), E3 (34.368 kbps), E4 (139.264 kbps), E5 (565.148
kbps).
- acces hibrid: 1A + 1C include un canal pentru telefonie analogică cu lăţimea de
bandă de 4 kHz şi un canal digital de viteză scăzută, 8/16 kbps.
Grupul funcţional al echipamentelor terminale (TE) este compus din tipurile de
echipamente TE1 şi TE2. Telefoanele digitale, staţiile de lucru integrate pentru voce şi
date reprezintă exemple de echipamente TE.
 Adaptorul de terminal (TA) permite echipamentelor care nu dispun de o interfaţă
ISDN să fie conectate la o astfel de structură de comunicaţie prin intermediul interfeţei
de adaptare tip „R”.
Grupul funcţional NT2 (terminaţie de reţea de tipul 2 - Network Termination 2)
include dispozitivele care asigură funcţii de comutare şi de concentrare a datelor
echivalente primelor trei niveluri ale modelului de referinţă OSI. Echipamente NT2
tipice sunt: PABX, LAN, controlerele de terminal şi multiplexoarele de date.
Grupul funcţional NT1 (terminaţie de reţea de tipul 1 - Network Termination 1) este
punctul de interfaţă digitală ISDN. Funcţiile NT1 vizează modul de terminare electrică
şi fizică a buclei (închiderea buclei), monitorizarea liniei, temporizări şi multiplexarea
biţilor. În unele cazuri funcţiile NT1 şi NT2 pot fi combinate şi realizate de un singur
dispozitiv, cum ar fi PABX. În asemenea situaţii, echipamentul devine grupul
funcţional NT12. Interconectarea NT1 şi NT2 se face prin intermediul interfeţelor tip
„T”.
Accesul la linia de comunicaţie se realizează prin interfeţe tip „U”. Aceasta este o
conexiune pe două fire (acces de bază) sau o conexiune pe patru fire (acces primar)
între locaţia clientului (NT1) şi centrala companiei de telecomunicaţii.
 3.6 Tehnologia DSL
Digital Subscriber Line este o tehnologie care permite transferul de date în
format digital, pe liniile telefonice, evitând astfel conversiile A/D şi D/A necesare în
cazul utilizării modem-urilor de linie telefonică. Pentru aceasta este necesar ca liniile
respective să nu treacă prin dispozitivele analogice specifice liniilor telefonice
(repetoare, amplificatoare) putând astfel să se exploateze o lăţime de bandă de
frecvenţe mai mare decât banda telefonică vocală.
Banda de frecvenţe disponibilă poate fi partajată pentru semnal analogic
(telefonie analogică) şi semnal digital (figura 3.29). Din acest motiv majoritatea
tehnologiilor DSL au nevoie de un filtru separator (splitter) de semnal care trebuie
instalat la utilizator. În anumite soluţii de implementare această partajare a semnalului
se face la oficiul de conectare iar tehnologia se numeşte Splitterless DSL (DSL fără
splitter), DSL lite (sau G.lite) sau ADSL Universal.
Distanţa maximă pe care poate fi utilizată soluţia DSL, fără repetor, este de 5,5
km. Cu cât distanţa faţă de oficiul de conectare scade cu atât rata de transfer creşte.
Rata de transfer este influenţată şi de dimensiunea conductoarelor de cupru utilizate.
Distanţa poate creşte semnificativ dacă în locul conductoarelor de cupru se utilizează
fibra optică.
Implementări DSL:
Asymmetric Digital Subscriber Line (ADSL) - permite până la 6,1 Mbps în mod
downstream (trafic către utilizator) şi până la 640 kbps pentru upstream (trafic dinspre
utilizator). O parte a lăţimii de bandă poate fi folosită simultan pentru o linie
telefonică.
Consumer DSL permite 1Mbps pentru downstream şi ceva mai puţin pentru
upstream. Nu necesită instalarea unui splitter la capătul utilizatorului.
G.lite - oferă o rată de transfer de la 1,544 Mbps până la 6 Mbps downstream şi de la
128 kbps până la 384 kbps upstream. Este una din tehnologiile DSL cu cea mai mare
răspândire.
Tehnologia HDSL este simetrică (împarte egal resursele de bandă pentru cele două
sensuri). Rata de transfer prin HDSL este de 1,544 Mbps până la 2,048 Mbps.
SDSL - Symmetric DSL este similar cu HDSL, oferă sensuri simetrice de 1,544 Mbps
÷ 2,048 Mbps.
UDSL - Unidirectional DSL este o variantă unidirecţională a HDSL.
VDSL - Very High Data Rate DSL este o tehnologie în dezvoltare care propune rate
de transfer mult mai mari, 51-55 Mbps, pe distanţe relativ mici, de până la 300 m.
 3.7 Tehnologia VoIP
Telefonia IP, cunoscută sub denumirea de VoIP-Voice over Internet
Protocoleste un concept care se bazează exclusiv pe fluxuri vocale digitale
transportate pe infrastructuri logice de tip IP.
VoIP este alternativa digitală la telefonia clasică.
Serviciile VoIP presupun nu numai digitizarea şi codificarea semnalului vocal
în scopul transmiterii prin reţelele de date, ci şi asocierea unor servicii similare
telefoniei clasice: apelare, numerotare, semnalizări diverse.
Odată cu extinderea Internetului a devenit evident faptul ca transportul IP bazat
pe comutaţia de pachete a devenit o soluţie mai convenabilă decât reţelele bazate pe
comutaţia de circuite. Dacă iniţial reţeaua telefonică oferea o infrastructură pentru
comunicaţii de date, în prezent telefonia (IP) este cea care beneficiază de reţelele de
date acoperind segmente tot mai largi din piaţa comunicaţiilor vocale.
Unul din standardele fundamentale care a definit serviciile VoIP este protocolul
H.323 lansat de ITU-T în mai 1995. El a suferit mai multe modificări de-a lungul
timpului.
H.323 defineşte o arhitectură distribuită pentru aplicaţii multimedia. În acest
sens H.323 descrie:
 terminale,
 dispeceri (sau gatekeepers),
 porţi (sau gateways),
 unităţi de control multipunct.
Protocolul de Iniţializare al Sesiunii(Session Initiation Protocol, SIP) a fost
proiectat pentru a asigura funcţii de control avansat a comunicaţiilor vocale.
Cu ajutorul SIP se pot localiza într-o manieră scalabilă resursele dintr-o reţea şi,
indiferent de localizarea fizică a acestora, se pot iniţia şi negocia caracteristicile
sesiunii de comunicaţie. Câteva dintre domeniile care suportă acest protocol sunt
aplicaţiile de telefonie IP şi videoconferinţă IP.
SIP este un protocol de control care oferă servicii similare cu cele oferite de
protocoalele de control existente în cazul aplicaţiilor de telefonie clasică, însă
implementează aceste funcţii într-un context strâns legat de Internet.
 3.8 Tehnologii 2G, sistemele WAP, GPRS, EDGE
În telefonia celulară digitală comunicaţia este în totalitate binară, inclusiv la
nivelul fluxurilor vocale.
WAP -Wireless Application Protocol este standardul ce permite comunicarea de
date (2G) dintre un telefon mobil şi un server instalat în reţea. Orice telefon compatibil
WAP, ce are încorporat un microbrowser, poate efectua următoarele operaţii:
Emite o cerere în WML (Wireless Markup Language), un limbaj derivat din
HTML special pentru a răspunde cerinţelor impuse de către reţelele mobile;
GPRS -General PacketRadio Service este o funcţie non-vocală, care permite
vehicularea informaţiei prin intermediul unei reţele de telefonie mobilă, completând
serviciile deja existente la nivelul generaţiei 2G: Circuit SwitchedDataşi
ShortMessageService.
Dacă mecanismul principal al SMS îl constituie motorul
StoreandForward(StoreandForwardEngine–mecanism „stochează şi retransmite”),
standardul GPRS nu include nici o procedură de înmagazinare a datelor, ci doar
metode de stabilire a căilor de interconectare între cele două sisteme.
Tehnologia GPRS constă în separarea informaţiei în pachete, înainte ca aceasta
să fie transmisă. Pachetele sunt reasamblate la destinaţie.
Reţelele de telefonie mobilă GPRS au viteze de transmisie a datelor mai mici
decât cele permise de către reţelele fixe. Din acest motiv a fost necesară
implementarea unor noi soluţii: EnhancedData ratesfor GSM Evolution(EDGE -
generaţia 2,75G).
Enhanced Data ratesfor GSM Evolution(numită şi EnhancedGPRS, EGPRS)
permite obţinerea de viteze superioare la nivelul transmisiunilor de date (384 Kbps,
mai mari decât GPRS) pe baza utilizării codării 8PSK.
 3.9 Tehnologii 3G și 4G (UMTS, CDMA, LTE)

CDMA2000 -este o extensie CDMA (Code Division Multiple Access)care

identifică canalele de comunicaţie printr-un cod pseudo-aleator, ceea ce permite
partajarea aceleiaşi frecvenţe de comunicaţie de către mai mulţi
utilizatori.CDMA2000 păstrează compatibilitatea cu versiunile CDMA anterioare.
Standardul UMTS -Universal Mobile Telecommunications Systemse bazează pe
W-CDMA -Wideband Code Division Multiple Accessşi permite viteze teoretice de
până la 14,4 Mbps downlinkşi 5,5 Mbps uplinkatunci când utilizează protocolul
HSDPA -High-Speed Downlink Packet Access.
Lăţimea de bandă oferită permite accesul broadbandla servicii de date tip
Internet şi în mod particular la comunicaţii de tip videotelefonie sau video
broadcasting(televiziune).
LTE -Long Term Evolution, dezvoltat de 3GPP (3rd Generation Partnership
Project). Este concurentul direct pentru WiMAX
Prevede viteze partajate de până la 326,4 Mbps / 86,4 Mbps (downlink / uplink)
Prin asigurarea compatibilităţii cu transportul IP, tehnologia LTE se identifică
cu generaţia 4G a comunicaţiilor mobile.
 3.10 Comunicațiile IEEE 802.11 (arhitectua, topologii, alocaea canalelor, modulații)
Comunicaţiile radio de tip wireless Ethernetsau wireless LAN(WLAN) sunt
definite de familia de standarde IEEE 802.11
IEEE 802.11 defineşte nivelurile inferioare ale stivei de protocoale ISO/OSI.
Modul de realizare a asocierilor necesare este prezentat în figura de mai jos.

Reţelele WLAN se bazează pe două arhitecturi fundamentale, Ad-Hocşi

Infrastructura.
O reţea LAN wirelessad-hocgrupează mai multe echipamente echipate cu
interfeţe radio care comunică independent între ele pe un canal de comunicaţie comun.
În cazul arhitecturii de tip infrastructuracomunicaţia este intermediată de un
dispozitiv radio de nivel fizic numit punct de acces radiosau AP -Access Point. Un AP
gestionează mai mulţi clienţi care comunică pe același canal radio.
Standardul IEEE 802.11 (1997) specifică trei tehnici de bazateperadiaţia
infraroşiesau metode utilizând transmisia radio pe distanţe scurte.
Comunicaţiile radio 802.11 utilizează o zonă a spectrului de frecvenţe care nu
necesită licenţiere (banda de 2,4 GHz sau 5 GHz, ISM). Alocarea canalelor radio
pentru banda de 2,4 GHz este prezentată în figura 3.41.
 Iniţial standardul definea o comunicaţie la 1 Mbps sau 2 Mbps folosind radiaţia
infraroşie de 0,85 sau 0,95 microni. La 1 Mbps se foloseşte o schemă de codificare în
care un grup de 4 biţi este codificat printr-un cuvânt de 16 biţi conţinând 15 de „0” şi
un singur „1”. Acest cod are proprietatea că o mică eroare în sincronizarea temporală
duce doar la o eroare de un bit la recepţie. La 2 Mbps codificarea foloseşte 2 biţi pe
simbol transmis şi produce cuvinte cu lungimea de 4 biţi, de asemenea conţinând un
singur bit „1”.

3.11 Comunicații IEEE 802.11, accesul la mediu (DCF/PCF,

CSMA/CA, mecanismul RCS/CTS, fragmentarea datelor)

IEEE 802.11 suportă două moduri de funcţionare: DCF şi PCF.

DCF -Distributed Coordination Function(funcţie de coordonare distribuită) nu
foloseşte nici un fel de control central fiind similar în această privinţă Ethernet-ului.
PCF -Point Coordination Function(funcţie de coordonare punctuală) foloseşte
staţia de bază (AP-ul) pentru a coordona toată activitatea din celula sa. Toate
implementările trebuie să suporte DCF, în timp ce PCF este opţional.
Principiul mecanismului RTS/CTS utilizând CSMA/CA

Din informaţia prezentă în cererea RTS se poate estima durata tranzacţiei,

incluzând ACK-ul final, astfel încât statiile neimplicate simulează o ocupare virtuală,
prin intermediul secvenţei NAV -Network Allocation Vector.
Fragmentarea datelor
Un cadru care este prea lung, are puţine şanse să fie transmis fără erori şi va
trebui, cel mai probabil, retransmis.
Pentru a rezolva problema canalelor zgomotoase, 802.11 permite cadrelor să fie
fragmentate în segmente mai mici, fiecare tratate separat din punctul de vedere al
erorilor de transmisie, având propria sumă de control.
Fragmentarea creşte eficienţa transmisiei prin limitarea retransmiterii doar la
fragmentele eronate, eliminând necesitatea de a retransmite întregul cadru.
 4.1 Coduri de linie NRZ
Codurile NRZ -Non Return to Zero(fără întoarcere în zero) sunt coduri de linie
care codifică simbolurile „1” printr-o stare semnificativă a unui semnal (o tensiune
pozitivă) şi „0” printr-o altă stare semnificativă (o tensiune negativă), fără să existe o
stare neutră sau de aşteptare (zero).
În cazul NRZ-M(mark)sau NRZ-S (space) are loc o schimbare (tranziţie) a
nivelului la începutul intervalului de bit pentru una din stările logice şi nici o tranziţie
pentru starea complementară.


Dezavantajul codurilor NRZ constă în existenţa unei componente de curent
continuu
NRZ este utilizat în comunicaţiile seriale RS232 sau în reţelele Gigabit Ethernet
1000Base-X.
NRZI este folosit la compact discuri, comunicaţii USB sau în reţele pe fibră
optică la 100Mbps, 100Base-FX
 4.2 Coduri de linie, RZ
Codul RZ –Return to Zero(coduri cu întoarcere în zero) este un cod caracterizat
de existenţa unor stări neutre asociate cu transmisia de simboluri „0”.
Se obţine printr-o combinaţie între NRZ-L (secvenţa de date) şi semnalul
de ceas, ceea ce îl face propriu necesităţilor de sincronizare.
Se obţine practic prin conjuncţia logică (AND) între datele NRZ-L şi semnalul
de ceas. Deci "0" va fi reprezentat prin absenţa impulsului pe timpul intervalului de
bit, iar "1" prin prezenţa impulsului pe timpul intervalului de bit.
 4.3 Coduri cu modularea poziției sau duratei impulsului (PPM, PDM)
Codarea impulsurilor în poziţie, PPM -Pulse Position Modulation, utilizează un
puls de 1/4 din intervalul de bit, plasat la începutul acestuia pentru "0" şi un puls de
1/4 din intervalul de bit plasat la mijlocul intervalului de bit pentru "1“.
În cazul modulaţiei impulsurilor în duratăPDM -Pulse Duration Modulationse
utilizează pulsuri de 1/3 din intervalul de bit pentru "0" şi 2/3 din intervalul de bit
pentru "1", ambele plasate la începutul intervalului de bit.
 4.4 Coduri de linie cu codarea fazei, PE (bifazice L/M/s, Miller)
Codurile PE -Phase Encoded(cu fază codată) utilizează tranziţiile nivelului de
semnal atât pentru transportul datelor, cât şi pentru informaţia de sincronizare. Sunt
patru tipuri de coduri PE:
BiФ-L-Biphase Level, bifazic de nivel sau Manchester
BiФ-M (BMC)-Biphase Mark, bifazic mark
BiФ-S (BSC)-Biphase Space, bifazic space
DM -Delay Modulation, cu modulaţia întârzierii sau Miller

BiФ-L-semnalul de ceas pentru „0” şi inversul semnalului de ceas pentru

„1”.(XOR)
BiФ-Msuccesiune de substări „01”, „10” transmise pe timpul intervalului de bit,
în timp ce "0" logic este reprezentat prin succesiunea de substări „00” şi „11”.
BiФ-Salocările de semnal pentru "0" şi "1" sunt inversate
DM-printr-o tranziţie la mijlocul intervalului de bit(1) sau(0) la
sfarsitulintervaluluipt0-0 cu lipsa tranzitie pt 0-1
 4.5 Coduri multinivel PRZ și BP/AMI
Codurile binare multinivel, MLB -Multi Level Binary, utilizează mai multe
niveluri ale semnalului de linie(+, 0, -) pentru reprezentarea informaţiei binare.La
recepţie se obţine un singur bit pe durata Tb.
Aceste coduri se mai numesc şi coduri pseudoternarepentru a le deosebi de cele
real ternare, unde la recepţie se extrag 1,57 biţi de informaţie pe o perioadă de
transmisie şi nu un singur bit ca în cazul MLB.

Codul RZ polar, PRZ, utilizează o formă de undă care revine la 0 pentru fiecare
puls indiferent dacă numărul de biţi „0” sau „1” este par sau impar. Din acest motiv nu
este necesar un semnal separat de ceas pentru recepţie deoarece informaţia de ceas se
găseşte pe fiecare interval de bit Tb. Codul are proprietăţi de sincronizare foarte bune
datorită prezenţei de tranziţii pe fiecare interval de bit. În cazul şirurilor lungi de „1”
sau „0” apare o deplasare de curent continuu (componenta continuă) ca şi în cazul
NRZ.
Codurile multinivel bipolare BP utilizează impulsuri de durată Tb/ 2 sau
Tbpentru "1" logic şi lipsa de impuls pe durata intervalului de bit pentru "0" logic.
Polaritatea impulsurilor pentru "1" logic este alternantă. De aceea aceste coduri se mai
numesc şi coduri AMI -Alternate Mark Inversion, de obicei cu referire la utilizarea de
impulsuri cu durata egală cu intervalul de bit. Deoarece pe durata lui „0” există lipsă
impuls iar pe durata lui „1” se transmit alternativ pulsuri pozitive şi negative valoarea
medie e semnalului este nulă şi deci se elimină astfel componenta continuă.
Codurile BP/AMI sunt utilizate pe larg în sistemele de comunicaţii telefonice
T1-PCM. Deoarece codurile BP nu au componentă de curent continuu, se pot utiliza
repetoare de linie tele-alimentate, cuplate prin transformatoare şi alimentate printr-o
buclă de curent de la echipamentul central.
 4.6 Coduri dicod, DI

În cazul codurilor dicod, DI -Dicode, un impuls bipolar (de lungime Tbpentru

DI-NRZ şi Tb/ 2 pentru DI-RZ) este asociat fiecărei tranziţii a datelor de intrare (figura
4.18). Pulsurile succesive trebuie să alterneze ca semn. Fronturilor crescătoare din
secvenţa de date li se asociază puls pozitiv iar fronturilor descrescătoare li se asociază
puls negativ. Ca şi în cazul NRZ-M şi NRZ-S, polaritatea pulsurilor ar putea să nu
corespundă neapărat cu starea logică a datelor.
 4.7 Coduri duobinare, DB

Codurile duobinare,DB -DuoBinary, sunt un exemplu de codare corelativă de

nivel deoarece există o corelaţie între nivelurile succesive de semnal.
Codurile DB utilizează trei niveluri de semnal, nivelul din mijloc (0) fiind
alocat lui "0", iar celelalte două (+ , -) lui "1". Semnalul pseudoternar este generat prin
precodarea datelor de intrare astfel încât tranziţiile de semnal să aibă loc numai între
niveluri vecine, nefiind de exemplu permise tranziţiile de la "+" la "-" şi invers
deoarece este sărit nivelul "0".
Codul DB codifică „0” prin lipsă impuls iar „1” este reprezentat prin puls
pozitiv dacă numărul de biţi „0” până în momentul respectiv este par şi prin puls
negativ dacă numărul de biţi „0” transmişi până la momentul respectiv este impar.
 4.8 Codui alfabetice
Codurile alfabetice se bazează pe substituirea secvenţei de biţi cu o succesiune
de simboluri cu două stări (binare), cu trei stări (ternare) sau cu patru stări
(quaternare).
Ele sunt identificate prin denumiri de forma nBmX, unde nBse referă la numărul
de biţi succesivi (n) ce urmează a fi codaţi unitar iar mXse referă la numărul de
simboluri (m) binare (Xdevine B), ternare (X devine T) sau quaternare(Xdevine Q)
utilizate pentru codificarea succesiunii iniţiale nB.
Coduri alfabetice uzuale
4B5B -este un cod care asociază fiecărui grup de 4 biţi o secvenţă de 5 biţi, ceea
ce înseamnă că utilizează doar 16 cuvinte de cod din cele 32 posibile. Cuvintele
selectate pentru utilizare sunt doar cele care asigură cel puţin o tranziţie pentru fiecare
secvenţă.
4B3T -este un cod folosit pentru ISDN BRI şi reprezintă grupuri de 4 biţi,
folosind 3 simboluri ternare (pe 3 niveluri: +, 0, -). Prin urmare, codul asociază 24 =
16 combinaţii binare cu 33 = 27 simboluri ternare. Nu se utilizează combinaţia 000
pentru a evita lipsa tranziţiilor. Pentru eliminarea componentei continue, secvenţele de
intrare pot fi reprezentate alternativ, complementar, (+ + -) şi (--+), de exemplu.
 4.9 Codui pentu corecția salvelo de erori

Mai mulţi biţi succesivi din acelaşi bloc de date pot fi eronaţi, dar nu şi biţii de
acelaşi rang din blocuri succesive.
Pentru a exploata această observaţie se pot transmite biţii într-o altă ordine:
primul bit din primul cuvânt, primul bit din al doilea cuvânt şi aşa mai departe.
Fiecărei secvenţe i se aplică apoi algoritmii de corecţie cunoscuţi. De exemplu
dacă se foloseşte un cod corector de o eroare, este posibil ca acestea să se afle câte una
în fiecare cuvânt transmis, adică o eroare în secvenţa alcătuită din biţii de pe poziţia 1,
altă eroare va fi posibilă în secvenţa alcătuită din biţii de pe poziţia 2 şi aşa mai
departe.
Prin urmare dacă apare o salvă de erori care eronează un cuvânt iniţial, aceasta
se va distribui noilor blocuri de date.
Operaţiunea de formare a blocurilor de date prin preluarea biţilor de acelaşi
rang din cuvinte succesive se numeşte întreţesereiar codurile generate astfel se numesc
coduri întreţesute (interleaving).