Sunteți pe pagina 1din 20

LTE. Arhitectura.

Scheme de transmisie.
Comparație cu UMTS

 Constantin Alexandru-Gabriel
 Munteanu Gabriel
 Petcu-Vintila Mihai-Toma
o Grupa: 441D
LTE (Long Term Evolution)
-Introducere

LTE(Long Term Evolution – Evoluție pe termen lung) este un standard


rezultat prin modificarea treptată a specificațiilor standardului UMTS.
Acesta este dezvoltat de 3GPP (3rd Generation Partnership Project) și
este specificat în seria de documente Release 8, cu îmbunătățiri
minore descrise în Release 9. Este ultimul pas către a patra generație
(4G) de tehnologii radio concepute pentru a crește capacitatea și
viteza rețelelor de telefonie mobilă.
Bazat complet pe protocolul TCP-IP (”all-IP networks”), LTE asigură o
compatibilitate cu standardele GSM și UMTS, pentru ca terminalele
mobile să-și poată continua comunicațiile chiar și când părăsesc zona
de acoperire a LTE. Numărul implementărilor acestui standard crește
constant, dar zonele de acoperire sunt, de regulă, arii geografice
limitate în care sunt localizați utilizatori ce au nevoie de asemenea
valori mari ale vitezei de transmisie. Fiind o evoluție a standardului
UMTS din a treia generație, LTE utilizează o formă diferită de interfață
radio (OFDMA / SC-FDMA în loc de CDMA al UMTS).
Suportă, de asemenea, o conexiune fără probleme la aceste rețele,
dar necesită o noua arhitectura RAN(Radio Access Network) si Core și
nu este compatibil cu sistemele existente UMTS. LTE este adesea
denumit 4G, dar LTE-Advanced, care a fost definit în versiunea 10,
este considerat drept adevărata rețea 4G, iar versiunea 8 este
considerată 3.9G. LTE a fost implementat ca o soluție pentru a
rezolva cererea ridicată a ratelor de date de către servicii precum
jocuri, streaming și navigare web, care au crescut ratele de date de la
Mbps la Gbps. Un alt motiv al implementării LTE a fost reducerea
întârzierii și a latenței în serviciile de rețea, crescând totodată
eficiența spectrală a rețelei.

OFDMA
(Orthogonal Frequency Division Multiple Access)
OFDMA, sau diviziunea ortogonală în frecvenţă acces multiplu, este o
schemă de access asociată a OFDM(Orthogonal Frequency Division
Multiplex – Multiplexare cu diviziune ortogonală în frecvență) care
reprezinta purtătoarea de semnal în LTE. Tehnologia OFDM a fost
implementată în LTE deoarece permite ca lățimile de bandă de date
să fie transmise eficient, oferind în același timp un grad ridicat de
rezistență la reflecții și interferențe.
OFDM Permite transmiterea datelor prin mai multe subpurtătoare de
bandă îngustă care apar sub forma mai multor fluxuri lente,
transmise simultan.
Datele care vor fi transmise sunt împărțite către toate purtătoarele și
astfel, utilizând tehnici de corectare a erorilor, dacă unele purtătoare
se pierd din cauza efectelor de cale-multiplă, atunci datele pot fi
reconstruite. De asemenea, fluxul fiind lent asigură astfel rezistența la
reflecții și interferențe dintre simboluri.

LTE folosește, în principal, OFDM pentru downlink. OFDM


îndeplinește cerința LTE de flexibilitatea spectrului și permite soluții
ieftine pentru purtătoarele de banda foarte largă, cu rate de vârf
ridicate. Este o tehnologie bine-stabilită, de exemplu în standarde
cum ar fi IEEE 802.11a/b/g, 802.16, HIPERLAN-2, DVB și DAB.
Spațierea subpurtătoarelor în domeniul de frecvență este de 15 kHz.
Doisprezece dintre aceste subpurtătoare împreună (pe slot) se
numesc bloc de resursă și astfel, acesta are 180 kHz. 6 blocuri de
resurse se potrivesc într-o purtătoare de 1,4 MHz și 100 blocuri de
resurse se potrivesc într-o purtătoarede 20 MHz.
În uplink, LTE folosește o versiune pre-codificată a OFDM numita SC-
FDMA (Single Carrier Frequency Division Multiple Access – diviziunea
frecvenței cu o singură purtătoare) pentru a satisface PAPR (peak-to-
average power ratio - raport varf la putere medie). Un raport PAPR
mare necesită amplificatoare de putere scumpe și ineficiente.
SC-FDMA rezolvă această problemă prin gruparea blocuri de resurse
într-un mod care reduce nevoia de liniaritate, și astfel consumul de
energie, în amplificator de putere. Un PAPR scăzut îmbunătățește, de
asemenea, acoperirea și performanța la marginea celulei.

TDD și FDD
(Time division și Frequency division duplex)
LTE oferă rate maxime de descărcare a datelor de cel puțin 100
Mbps, rate de încărcare de 50 Mbps și timpi de dus-întors in RAN
(Radio Access Network) de mai puțin de 10 ms. Sunt suportate lățimi
de bandă de transport flexibile, de la 1.4MHz pana la 20MHz, cat și
FDD și TDD.
LTE-TDD, cunoscut ca și Long-Term Evolution Time-Division Duplex,
alături de LTE-FDD, cunoscut ca și Long-Term Evolution Frequency-
Division Duplex, sunt două tehnologii de transmisie de date mobile a
standardului LTE.
În timp ce LTE-FDD folosește frecvențe împerecheate pentru a
încărca și descărca date, LTE-TDD folosește o frecvență unică,
alternând între încărcarea și descărcarea datelor în timp. Raportul
dintre încărcări și descărcări pe o rețea LTE-TDD poate fi modificată
dinamic, în funcție de necesitatea de a trimite sau primi mai multe
date. LTE-TDD și LTE-FDD funcționează, de asemenea, pe diferite
benzi de frecvență, LTE-TDD funcționând mai bine la frecvențe mai
înalte, iar LTE-FDD funcționează mai bine la frecvențe mai joase.
Frecvențele utilizate pentru LTE-TDD variază între 1850 MHz și 3800
MHz, fiind utilizate mai multe benzi diferite. Spectrul LTE-TDD este în
general mai ieftin și are un trafic mai mic. Mai mult, benzile pentru
LTE-TDD se suprapun celor utilizate pentru WiMAX, care pot fi ușor
modernizate pentru a suporta LTE-TDD.
Deși sunt diferite, având în vedere modul în care acestea
gestionează transmisia de date, LTE-TDD și LTE-FDD împărtășesc 90 la
sută din tehnologia lor de bază, făcând posibil ca aceleași chipset-uri
și rețele să utilizeze ambele versiuni de LTE.

Arhitectura LTE

3GPP definește arhitecturile de rețea plane ca parte a SAE (System


Architecture Evolution – evoluția sistemului de arhitectură).
Arhitectura se bazează pe o evoluție retelelor existente
GSM/WCDMA de bază, cu operatiuni simplificate și o implementare
netedă și cu costuri reduse.
Arhitectura reţelei LTE este similară cu cea GSM şi UMTS, fiind
împărţită, în principiu, în partea de reţea radio(E-UTRAN) şi partea de
nucleu al reţelei (EPC).
UE (User Equipment)
Este identic cu UE din 3G. Sim Card-ul pentru echipamentele LTE este
Universal Integrated Circuit Card (UIC). Utilizează o aplicație
cunoscută ca Universal Subscriber Identity Module (USIM) care
deține informații specifice foarte similare cu cele ale unui SIM 3G.

E-UTRAN
(Evolved UMTS Terrestrial Radio Access Network)

E-UTRAN gestionează comunicațiile radio între mobil și EPC și are


doar o componentă, stațiile de bază evoluate, numite eNodeB sau
eNB, acestea fiind evoluția a NodeB de la UMTS.
Aceasta are următoarele funcții:
- Managementul resurselor radio RRM – aceasta acoperă toate
funcțiile legate de purtătoarele radio precum purtătoarele de
control radio, control accesului radio, controlul mobilității radio,
programarea și alocarea dinamică a resurselor pentru UE in
downlink si uplink;
- Header Compression – asigură folosirea eficientă a interfeței
radio prin compresia antetelor pachetelor IP care în caz contrar
ar putea reprezenta o încărcare signifiantă, în special pentru
pachete mici precum VoIP (Voice-over-IP);

- Securitate – datele trimise prin interfata radio sunt criptate si


asigura conexiunea cu MME si cu SGW;
- Conectivitate cu EPC – constă in semnalizarea catre MME si in
stabilirea de canale purtătoarelor catre SGW.
Spre deosebire de unele dintre tehnologiile anterioare, generația a
treia și a doua, LTE integrează funcția de controller-ului radio în
eNodeB. Aceasta permite interacțiunea strânsă între straturile de
protocoale ale rețelei de acces radio, reducând astfel latența și
îmbunătățind eficiența.

Stațiile eNode B din RAN sunt conectate între ele printr-o interfață
cunoscută sub numele de interfața X2. Interfata S1 face legătura între
eNodeB și EPC și este divizată în două:
- S1-MME pentru comunicarea între eNodeB și MME;
- S1-U pentru comunicarea între eNodeB și S-GW.

EPC
(Evolved Packet Core)

EPC a fost introdus pentru prima dată de 3GPP în versiunea Release 8


a standardului. Acesta oferă utilizatorului conectivitate IP către PDN
pentru accesarea internetului, precum și pentru funcționarea
serviciilor, cum ar fi Voice over IP (VoIP). O purtătoare EPS este de
obicei asociata cu un parametru QoS. Mai multe purtătoare pot fi
stabilite pentru un utilizator pentru a oferi fluxuri cu diferiți
parametrii QoS sau conectarea la diferite PDN. De exemplu, un
utilizator ar putea fi angajat într-un apel VoIP efectuând navigare pe
web în același timp. Un purtător VoIP ar oferi QoS necesar pentru
apelul vocal, în timp ce un purtător best-effort ar fi potrivit pentru
navigarea pe web .
Ideea din spatele EPC, este de a gestiona traficul de date în mod
eficient din perspectiva performanței și a costurilor. Puține noduri de
rețea sunt implicate în gestionarea traficului și este evitată conversia
protocolului.

De asemenea, s-a decis separarea datelor utilizatorului (cunoscută și


sub denumirea de User Plane – planul utilizatorului) și semnalizarea
(cunoscută și sub denumirea de Control Plane – planul de control)
pentru a face scalarea independentă. Datorită acestei divizări
funcționale, operatorii își pot dimensiona și adapta rețeaua cu
ușurință.
În EPC se află următoarele componente:
• Mobility Management Entity(MME) – Este responsabil de toate
schimburile de semnalizări între stațiile de baza și nucleul
rețelei și între utilizatori și nucleu. Are urmatoarele functii:
-Autentificare: cere informații de autentificare de la HSS;
-Stabilirea purtătorilor: MME comunică cu nucleul rețelei
pentru stabilirea unui tunel IP între eNodeB si gateway-ul
către internet;
-Managementul mobilității: MME urmărește dispozitivele
inactive pentru a se cunoaște poziția sa în rețea, în cazul în
care este necesar să se transmită date către acele
dispozitive;
-Suport pentru handover: daca interfața X2 nu este
disponibilă, MME intermediază procesul de handover
dintre eNodeB-uri;
-Comunicare cu alte rețele radio: daca acoperirea LTE nu
mai este disponibilă, MME decide dacă dispozitivul trece
într-o rețea GSM sau UMTS sau dacă trece în
managementul altei celule.
• Serving Gateway(SGW) – este responsabil cu managementul
tunelelor de date ale utilizatorilor între eNodeB-uri si PDN-GW.
Este practic un gateway către rețeaua de pachete de date, oferă
mobilitate utilizatorilor pentru hand-over-ul între stațiile
eNodeB cât și mobilitate între LTE și tehnologiile 2G/3G.
Realizează functii administrative in retea precum colectarea de
informații pentru taxare sau intercepții ilegale;
• PDN Gateway(PDN-GW) – reprezinta gateway-ul catre internet.
Este responsabil pentru alocarea de adrese IP pentru
terminalele mobile, precum și de stabilirea QoS-ului și a taxării,
realizate conform regulilor de la PCRF. Filtreaza pachetele IP
descarcate conform barierelor QOS;

• Home subscriber Server(HSS) – Baza de date ce conține toate


informațiile abonaților din retea. Subscripții QoS, parametrii de
roaming, conține și informații despre PDN în care utilizatorul se
poate conecta, precum APN – Access Point Name;
• Policy Control and Charging Rules Function(PCRF) –
Interacționează cu PGW pentru a stabili reguli pentru sesiunile
active, precum reguli QOS care decid dacă anumite fluxuri de
date transmise coincide cu profilul utilizatorului;
Scheme de transmisie

Tehnologia MIMO
(Multiple Input Multiple Output)

MIMO, sau intrare multipla ieșire mutliplă, este o tehnologie folosită


pentru înmulțirea capacității unei legături radio folosind multiple
antene de transmisie și recepție pentru a exploata propagarea pe
cale-multiplă . MIMO a devenit un element esențial al standardelor
de comunicare printre care și LTE.

MIMO poate fi sub-împărțit în trei categorii principale: precodare,


multiplexare spațială (SM) și codare diversă (Diversity Coding).
- Precodarea este considerată a fi toate procesările spațiale care
au loc la emițător. Într-un singur flux(single-stream,
beamforming), același semnal este emis de la fiecare dintre
antenele de transmisie cu faza și câștigul corespunzătoare în
așa fel încât puterea semnalului să fie maximizată la intrarea
receptorului.  Aceste beneficii sunt de a crește câștigul de
semnal primit - prin crearea de semnale emise de la diferite
antene în mod constructiv - și de a reduce efectul de slăbire
pentru cale-multiplă.

- Multiplexarea spațială necesită configurarea antenei MIMO. În


multiplexarea spațială, un semnal cu o rată mare este împărțit
în mai multe fluxuri cu rată mai mică și fiecare flux este transmis
de la o antenă de transmisie diferită în același canal de
frecvență. Multiplexarea spațială este o tehnică foarte
puternică pentru creșterea capacității canalului la raporturi
semnal-zgomot mai mari (SNR). Numărul maxim de fluxuri
spațiale este limitat de numărul mai mic de antene de la
emițător sau receptor. Multiplexarea spațială poate fi utilizată
fără CSI(Channel State Information – informație a stării
canalului) la transmițător, dar poate fi combinată cu
precodificarea dacă CSI este disponibil.

- Codarea diversă. Când nu există cunoștințe de canal la


emițător, se utilizează tehnici de codare diversă. În aceste
metode, este transmis un singur flux, dar semnalul este codat
folosind tehnici numite codări spațiu-timp. Semnalul este emis
de la fiecare dintre antenele de transmisie cu codare ortogonală
completă sau parțială. Codarea diversă exploatează slăbirea
independentă în legăturile de antene multiple pentru a
îmbunătăți diversitatea semnalului.
Există mai multe moduri în care MIMO este implementat în LTE.
Acestea variază în funcție de echipamentul utilizat, funcția canalului
și echipamentul implicat în legătură.

- Antenă unică: această este formă de transmisie wireless


folosită pe majoritatea legăturilor wireless de bază. Un singur
flux de date este transmis pe o antenă și primit de una sau mai
multe antene. Poate fi, de asemenea, denumit SISO, Single In
Single Out sau SIMO, Single In Multiple Out, dependent de
antenele utilizate. SIMO este, de asemenea, numit recepție
diversă.

- Transmisie diversă: această formă de schemă LTE MIMO


utilizează transmisia aceluiași flux de informații de la mai multe
antene. LTE acceptă două sau patru pentru această tehnică.
Informațiile sunt codificate diferit folosind coduri de bloc de
frecvență spațială. Acest mod oferă o îmbunătățire a calității
semnalului la recepție dar nu îmbunătățește rata datelor. În
consecință, această formă de LTE MIMO este utilizată pe
canalele comune, precum și pe canalele de control și de
difuzare.

- Multiplexare spațială cu buclă deschisă: această formă de


MIMO folosită în cadrul sistemului LTE implică trimiterea a două
fluxuri de informații care pot fi transmise prin două sau mai
multe antene. Cu toate acestea, nu există feedback din partea
echipamentului de utilizator, deși un TRI(Transmit Rank
Indicator - Indicatorul de transmitere al gradului) transmis de la
un utlizator poate fi folosit de stația de bază pentru a determina
numărul de straturi spațiale.
- Multiplexare spațială cu buclă închisă: această formă de LTE
MIMO este similară cu versiunea cu buclă deschisă, dar după
cum îi indică numele are feedback încorporat pentru a închide
bucla. Un indicator PMI(Pre-coding Matrix Indicator – indicator
de pre-codare a matricei), este readus din echipamentul
utilizatorului către stația de bază. Acest lucru permite
transmițătorului să preconfigureze datele pentru a optimiza
transmisia și permite receptorului să separe mai ușor fluxurile
de date diferite.

- Buclă închisă cu pre-codificare: aceasta este o altă formă de


LTE MIMO, dar unde un singur cuvânt cod este transmis peste
un singur strat spațial. Aceasta poate fi folosită ca o modalitate
de retragere(fall-back) pentru multiplexarea spațială cu buclă
închisă.

- Multi-User MIMO: Această formă de LTE MIMO permite


sistemului să direcționeze fluxuri spațiale diferite către
utilizatori diferiți.

UMTS
(Universal Mobile Telecommunications System)

UMTS este unul din standardele generației a treia de comunicație


radio mobilă 3G. Folosește WCDMA (Wideband CDMA – Sistem
CDMA de bandă largă) pentru a oferi eficiență spectrală mai mare și
lățime de bandă operatorilor de rețele mobile.
A fost dezvoltat pe baza specificațiilor GSM prin modificarea tehnicii
de acces multiplu (CDMA/TDMA în loc de FDMA/TDMA) și creșterea
lățimii de bandă a canalului de la 200 KHz la 5 MHz.
UMTS specifică un sistem de rețea complet, care include rețeaua de
acces radio (UMTS Terrestrial Radio Access Network, sau UTRAN),
rețeaua de bază (Mobile Application Part, sau MAP) și autentificarea
utilizatorilor prin carduri SIM (modul de identitate pentru abonat).
Deși prin UMTS au fost dispuse servicii de comunicații din ce în ce mai
sofisticate(în vremea aparației pe piață), în special prin conexiuni cu
rețeaua internet, există și unele limitări:
-datorită tehnicii CDMA de acces multiplu, dimensiunea celulei și
viteza maximă de deplasare a mobilului devin dependente de viteza
de transmisie;
-consumul energetic al terminalului mobile este mai mare, deci
timpul de viață al bateriei de alimentare este mai mic;
-sistemul de comunicație este mai complex și, ca urmare, pot apărea
noi vulnerabilități de securitate.

Arhitectura UMTS

Arhitectura rețelei UMTS se bazează parțial pe componentele de


rețea 2G existente și pe unele noi componente de rețea 3G. Preia, de
asemenea elementele funcționale de bază de la arhitectura GSM din
partea rețelei centrale (CN); în principal este formată din UE, UTRAN
și CN.
UE (User Equipment) este echipamentul pentru interfața cu
utilizatorul. În componența sa avem:
- ME (Mobile Equipment), echipamentul mobil, este un terminal
cu unul sau mai multe moduri folosit pentru comunicația radio;
- USIM(UMTS Subscriber Identity Module), un smart card care
deține identitatea utilizatorului, serviciilor abonate,
autentificarea și cheile de criptare.
UTRAN constă din subsisteme de rețea radio (RNS). RNS are două
elemente principale: NodeB și un controller de rețea radio (RNC).
- NodeB realizează procesarea interfeței aeriene (codarea
canalului, adaptarea vitezei, răspândirea, sincronizarea,
controlul puterii). De asemenea, poate acționa și un grup de
antene / radio.
- RNC Responsabil pentru gestionarea resurselor radio și
controlul stațiilor NodeB. Deține decizii de transfer, control de
congestionare, control de putere, criptare, control de admitere,
conversie de protocol etc.
Rețeaua de bază (CN) este partea rețelei UMTS care oferă servicii
utilizatorilor finali. Acesta poate fi conectat la diferite tipuri de rețele
care acceptă diferite protocoale de comunicare. Rețeaua de bază
este formată din Circuit Switched CN (comutare de circuit) și Packet
Switched CN (comutare de pachete).
- MSC/VLR (mobile switching center/visitor location register). În
ceea ce privește Circuit Switched CN, centrul de comutare a
serviciilor mobile (MSC) schimbă tranzacțiile CS și gestionează
mobilitatea utilizatorilor. Funcția VLR deține o copie a profilului
de serviciu al utilizatorului vizitator, precum și informații mai
precise despre locația UE în cadrul sistemului de distribuire.
- HLR (Home Location Register). Baza de date localizată în
sistemul home al utilizatorului care stochează copia principală a
profilului de serviciu al utilizatorului. De asemenea, HLR
stochează și locația UE la nivelul MSC și SGSN.
- GMSC (Gateway MSC). Un comutator în punctul în care UMTS
este conectat la rețele CS externe. Toate conexiunile CS de
intrare și de ieșire trec prin GMSC.
- SGSN (Serving GPRS Support Node). Similar cu MSC / VLR, dar
este utilizat pentru serviciile de comutare pachete.
- GGSN (Gateway GPRS Support Node). Prezintă aceeași
funcționalitate ca GMSC doar ca în cazul serviciilor de comutare
pachete.

Comparații între UMTS și LTE

UMTS și LTE sunt similare în anumite feluri, în sensul că moștenesc


majoritatea elementelor implementate în arhitectura de la generația
anterioară lor. O asemănare majoră este faptul că toate
implementează puncte de acces radio și folosesc tehnologia celulară;
o altă asemănare este aceea că amândouă folosesc HLR ca bază de
date pentru abonați, deși se numește Home Subscriber Server (HSS)
în LTE.
Diferențele dintre majoritatea tehnologiilor se bazează pe evoluția
elementelor de bază și metodologiile de acces și lățimile de bandă.
Spre exemplu:
• Lățimea de bandă pentru LTE este flexibila, de la 1,4MHz la 20
MHz, în timp ce pentru UMTS este fixa - 5MHz;
• Vitezele de descărcare și încărcare, pentru LTE avem 100 Mbps
downlink și 50 mbps uplink, iar pentru UMTS avem downlink
384 kbps și uplink 128kbps;
• LTE este un sistem conceput doar pentru transmitere de date,
spre exemplu, apelurile de voce sunt livrate pe Internet sau pe
alte retele IP intr-o sesiune bazata pe pachete (VoIP), în timp ce
UMTS este conceput pentru voce dar și pentru transferul de
date, dar la viteze mult mai mici;
• Tipul de arhitectură pentru LTE este una plană, față de
arhitectura UMTS care este ierarhică, datorându-se faptului că
aceasta include RNC-uri;

UMTS LTE
Metodologie de access WCDMA OFDMA / SC-FDMA
Viteza de descărcare 384 Kbps 100 Mbps
maximă
Viteza de încărcare 128 kbps 50 Mbps
maximă
Lățime de bandă 5 MHz 1.4 – 20 MHz
Tip de rețea Core Comutare circuit/packet All IP

Bibliografie:

https://en.wikipedia.org/wiki/LTE_(telecommunication)

https://en.wikipedia.org/wiki/UMTS

https://commsbrief.com/difference-between-gsm-umts-lte/

https://www.3gpp.org/technologies/keywords-acronyms/97-lte-advanced

https://www.electronics-notes.com/articles/connectivity/4g-lte-long-term-evolution/mimo.php

https://www.artizanetworks.com/resources/tutorials/what_lte.html

https://www.artizanetworks.com/resources/tutorials/sae_tec.html

S-ar putea să vă placă și